In mijlocul naturii, unde totul se contopeste cu ceea ce exista in jur, culorile parca se pierd intr-un neant al extazului, al necunoscutului si al intunericului. Zapada neagra acopera copacii dezbracati de viata, transformandu-i parca in umbre ale mortii, ce imprastie lumini rosii si verzi, facand totul sa capete dimensiuni fantastice. Frunzele vii moarte zboara prin aerul incarcat de sentimente violete ale decadentei, ale vietii, umplandu-l de o profunzime sinistra, universul insusi parand a avea intreaga sa esenta in aceasta atmosfera. Ultimele raze ale soarelui, care acum si-a pierdut stralucirea de alta dta, se strecoara timide printre crengile albite de atata goliciune moarta,lasand impresia unei aure argintii pline de finetea idealurilor spulberate de vantul cenusiu al disperarii tuturor sufletelor pierdute in imensitatea senzatiilor false. Intregul sens al existentei efemere a oricariu lucru atins de albastrul aprins al durerii cauzate de insignificanta celo mai marete lucruri ale desfranarii si de indigoul indoliat al dispretului este umpluta de lumina calda a noptii, care este dispusa sa primeasca pe taramul sau orice lucru ratacit printre propriile sale ganduri amare, dulci precum cerul innourat al celei mai senine nopti de vara. Si in tot acest amestec visiniu al mandriei si al nimicniciei, oamenii se indreapta spre florile colorate ale uitarii, care transforma amintirile intr-un praf inecacios, matasos, gasit pretutindeni.


Acest eseu e facut de fapt ca tema ,al franceza, asa ca nu este in forma finala.