„Bine Luminițo că te-ai așezat ca o cloșcă pe covor, de parcă în casă n-ar fi bine.” Gândindu-se la aceasta, femeia se ridică și o porni încet spre ușă. Simțea cum ceva o îndemna să plece, simultan cu un îndemn nerostit de a mai rămâne... de a căuta ceva, orice ar fi întors-o în vremurile trecute. Căuta emoția de orice natură, emoția pe care retrăind-o, o determina să nu mai simtă atât de acut încetineala cu care vremea se încăpățâna să teacă. Altfel, clipele i se păreau searbăde, identice, plictisitoare, scăldate în aceeași monotonie gri. Căuta rămășițele acelor clipe de neuitat. Copiii sufletului ei care s-au materializat în sentimente divers colorate. Ar fi dat cu plăcere așteptarea ei cenușie, în schimbul paletei de culori din multitudinea simțirilor acelor vremuri. Știa că sunt acolo bine dosite în cutiile din carton. Știa că, orice cutie ar fi deschis le-ar fi simțit parfumul. Tocmai de aceea îi plăcea să zăbovescă și să scotocească în acel iarmaroc în care nu lucrurile în sine aveau importanță, ci încărcătura lor sentimentală. Și a găsit într-una din cutii ceva la care nu se aștepta. Era un pachețel mic învelit într-o pungă de plastic legată cu sfoară. Luminița îl scoase cu mâini tremurânde din cutia unde câteva caiete îi aminteau de anii de școală. L-a recunoscut imediat. Era corespondența ei cu Lucica. Corespondeță pe care a recuperat-o după înmormântarea ei.
Cu trofeul în mâini, vibrând de nerăbdare, Luminița părăsi beciul.
Ajunsă din nou în apartament, se instălă comod în fotoliu și desfăcu cu grijă pachetul adus. Un vraf de scrisori zăceau pe măsuță scrisori gemând sub greutatea sentimentelor umane. Desfăcu prima scrisore și sorbi cu nesaț cuvintele-i așternute odinioară.


"Dragă mamă

Iată că a trecut ceva timp de când nu ți-am scris. Că de vorbit oricum, de câte ori ne întâlnim, nu mai apucăm să stăm liniștite de vorbă, așa ca odinioară. Îți mai amintești de vremurile noastre bune? Unde s-au ascuns aceastea ?
Sunt foarte dezamăgită! Săptămâna trecută am fost la voi în vizită și rău am făcut. Dacă aș fi știut cât de tare mă va afecta acel mic amănunt, mai bine stăteam acasă. Surpriza a fost destul de neplăcută, fapt pentru care între noi fie vorba nu mi-a permis să-ți spun nimic atunci. O fac acum departe de orice explozie nervoasă de-a ta. Departe de inevitabila ceartă. Îți amintești? Mi-ai arătat cu mândrie, cadoul pe care i-l cumpăraseși pentru fata lui Traian. Că... vezi Doamne se apropia ziua ei de naștere! Nu te-ai gândit nici o clipă că acest gest mi-ar crea durere? Cum e posibil mamă să oferi cadou anticipat, unei fete pe care nici măcar n-o cunoști, prea bine? Și apoi... să il trimiți prin poștă, în condițiile în care și copilul tău și-a aniversat ziua de naștere cam în aceeași perioadă...?! I-ai cumpărat măcar și Luminiței tale, așa simbolic de 1 leu bomboane? Sau, mai bine să lăsăm asta la o parte. Dumneata nu ai venit măcar să-mi spui simplu „La mulți ani”! N-ai avut timp! Știu că asta-i motivația ta! Nici înainte și nici după. Și nici măcar în momentul în care mi-ai arătat cadoul ei nu m-ai felicitat, păi atunci cum să nu mă doară? Ai uitat complect că sunt fica ta? Eu așa fac?
Nu sunt geloasă și nici invidioasă! Dar mă doare faptul că ignori prezența mea. Am vrut să ști asta, acum înainte de a pleca din acest oraș, de care sinceră să fiu nu mă mai leagă nimic. Mă mut în Timișoara. Și cam atât.
Te sărută cea căreia i-ai dat viață.”
17.01.1978


Citind aceste rânduri Luminița căzu pe gânduri. ”Care va să zică am scris această scrisoare chiar înainte de a pleca din Arad! Of, of, acum îmi amintesc detalii. Da, așa a fost...”
Șiruri de imagini edificatoare se derulau acum în mintea femei care privind în gol, intercepta fragmente de timp scoase din naftalină.
A revăzut momentul în care Lucica îi pusese bagajul la usă. Privea consternată cele două sacoșe cu haine. „Cum este posibil una ca asta?” Hotărât lucru că nu mă iubește câtuși de puțin! Păi dacă-i așa , nu-i nimic că pot să-mi iau lumea-n cap. Lasă mamă că o să vezi tu ce bine o să mă descurc și fără ajutorul tău. Crezi că, nemaifiind tu în preajmă am să mor? N-am să-ți fac plăcerea asta!” Erau cuvintele ei ieșite din ascunzișul memoriei.
Cu cele două sacoșe în mână, Luminița hălăduia pe străzile orașului neștiind unde să o apuce. Se lăsa încetișor seara, când deoadată îi veni în minte o idee. ”Ce-ar fi dacă...?
-Săru’ mâna tuși!
-Ce-i cu tine la ora asta aici, o întrebă mirată sora Lucicăi. Ce s-a 'ntâmplat?
-Ce să se 'ntâmple? Nu știu cum să îți zic, tuși dragă dar se pare că am fost dată afară... a izbutit să rostească fata printre lacrimi.
-Cum așa? De ce?
-Ne-am certat... de mai multe ori... până când, cred că n-a mai putut să mă mai suporte. Pot rămâne aici câteva zile?
-Lasă draga mea, că nu ești tu întreaga cauză. Îi fi făcut și tu acolo trăznăi, că poznașă ai fost de când te știu. Cauza principală nu ți-a spus-o? Lasă lasă, că ăla o să-i mănânce ei capul! O să vadă ea! Zise femeia mormăind, în timp ce punea pe masă câte ceva de mâncare pentru Luminița.
Mulțumită, că-și găsise un refugiu temporar, Luminița s-a angajat în cel mai scurt timp la fabrică de conserve din oraș. Șirul evenimentelor au trezit-o la realitate. O realitate cruntă pentru care nu era pregătită.
Cei de la personal, văzând-o atât de slabă, au considerat că trebuie să-i dea o muncă ușoară. De aceea au repartizat-o la etichetat. Dornică a-și continua studiile la scurt timp după anganjare, s-a înscris la un curs de calificare. Acesta, desfășurându-se prin cu scoaterea muncitorilor din producție, i se potrivea ca o mănușă. Strașnic motiv de a evita acea muncă statică care nu-i prea făcea plăcere. Ba chiar, ideea de a învăța mai departe nu a părăsit-o, astfel că în toamnă s-a înscris la seral. Ajutată fiind de mătușă, s-a mutat apoi în gazdă la o bătrânică, unde împărțea o cameră împreună cu o altă fată.
Totul ar fi fost bine și frumos, dacă, dorul de casă ia-r fi dat pace, dacă ar fi avut pe cineva care să o ghideze, din când în când și mai ales dacă nu s-ar fi simțit atât de repugnată.
Cu gazda la care s-a mutat s-a înțeles binișor o vreme. I se păruse că era o femeie de treabă. Gătea cotracost pentru toate trei și astfel una din grijile Luminiței a fost anulată. Numai că, într-o duminecă s-a întâmplat ceva care a risipit întreg confortul Luminiței.
La cei 17 ani, ca orice tânără dornică de distracție se obișnuise și ea a merge dumineca la discotecă. Așa a fost și în acea zi nefastă, când nu mai apucase să mănânce la prânz, căci a plecat înainte ca acesta să fie gata. Întâlnirea cu una dintre prietenele pe care și-o făcuse în fabrică a determinat-o să plece de acasă imediat după trezire. Au urmat plimbări cu aceasta prin centrul orașului, unde zgâitul în vitrine repezenta motiv de plănuire a garderobei viitoare, însoțite de comentariile adecvate vizavi de cine știe ce obiect vestimentar. Apoi o prăjiturică servită la „Libelula” și bine înțeles momentul culminant – discoteca. Ziua a trecut pe nesimțite, când iat-o acum lihnită de foame în fața farfuriei în care zăcea un strop de pireu și o bucățică de carne, pe care le-a înfulecat din câteva înghițituri.
-Aș mai dori ceva de mâncare că nu m-am săturat... si-a auzit vocea tânguitoare din negura timpului.
-Păi nu mai este nimic, că s-a consumat la prânz...
-Cum s-a s-a consumat la prânz? Dar porția mea de la prânz unde este? De aia plătesc eu ca să vă îmbuibați voi pe spatele meu? Adică mie îmi dați doar resturile? Ce? M-ați văzut mai palidă la față și credeți amândouă că sunt fraiera voastră? Pe mine nu mă interesează, mie să-mi mai dați ceva să mănânc că eu flămândă nu mă culc, asta să fie clar!
-Dar nu mai e pâine!
-Cuuum ? Nici pâine nu mai e?!
Auzind aceasta, Luminița văzu roșu în fața ochilor de furie. S-a ridicat de la masă, cu gândul de a cerceta ea bufetul, dar văzându-și gazda postată în fața acestuia o îmbrânci cu putere la o parte.
-Ce? Ai înebunit? Dai într-o femeie bătrână? Se auzi vocea colegei ei de cameră care, trezită din somn a venit și ea în bucătărie.
-Tu să taci! Îmbuibato! Þie ce-ți pasă! Ai mâncat bine mersi, acum faci gălăgie. Na! Să ai de ce face! Zise Luminița dându-i și acesteiea un pumn în față, după care s-a dus la culcare.
A doua zi dimineața, decizia bătrânei a lovit-o ca un trăznet.
-Tu, să-ți cauți altă gazdă că și așa din banii pe care îi primesc de la voi, abia mă descurc.
-Dar cât ați vrea să primiți tanti? Nu așa ne-am înțeles? Adică 600 de lei sunt puțini bani? Păi știți cât câștig? 925 de lei! Mai bine de jumătate plătesc pentru asta și ziceți că e puțin? Ce ați vrea? Să dau întregul salar? Dar ce, eu nu mai am și alte nevoi? N-aveți nici o grijă, că am să-mi caut altă gazdă.
Toate astea puse cap la cap, au detrerminat-o pe Luminița să ia decizia de a părăsi orașul. „La ce bun să mai rămân aici, dacă nu pot plânge nici pe unul din umerii părinților mei? Și apoi... oare de ce o fi spus unchiul Vasile să merg la ei în Timșoara dacă „nu-mi mai place traiul de acasă?” Ce știe el și eu nu știu? Hotărât lucru asta voi face! Plec în Timișoara! Și, în aceeași zi, și-a burdușit micul geamantan cu lucrușoarele cumpărate din salariul ei și a plecat călăuzită de soartă.

- va urma -