În timp ce nea Nae se instala tiptil, cu ambalaj cu tot, în subsolul clădirii, unde nu erau decât sălile Arhivei și încăperile Biroului de obiecte pierdute, nea Vasile, cum îi spuneau colegii mai tineri, șeful BOP-ului, împreună cu subalternul său, un tânăr civil atașat, pe nume Tilică, închiși în birou, jucau de zor nevoie barbut.
- Bă, fir-aș al dracului ! Zise nea Vasile. Tu mă lași fără bani acum, c-o zi înainte de concediu? Ia, gata, că s-a terminat demult programul și m-așteaptă nevasta să facem bagaje.
Și culese repede de pe birou cele două zaruri, pe care le aruncă într-un sertar al biroului. Apoi, continuă:
- Sper să te descurci cât voi fi plecat…Vezi, rezolvă și dosarele alea, de la A la Z, inclusiv! Restul le fac eu, când mă întorc. Și, nu uita de inventare. Și nici de rapoartele pe ultimul trimestrul…
- Numai atât, șefu’? Ceva de scos de la curățătorie, vreun câine de plimbat, de zugrăvit în casă?...Întrebă, ironic, Tilică.
- O să mă gândesc, Tilică, și te sun dacă am uitat ceva. Uite, dacă știam că ești atât de săritor, ți-l lăsam în grijă și pe tata, săracu, e cam senil, dar în rest, cuminte foc! Acum, deja am aranjat să-l duc la frate-meu. Da’, hai s-o ștergem, odată!
Se ridicară, își strânseră lucrurile și se îndreptară amândoi spre ușa biroului, nea Vasile înainte, ca un șef ce era, iar Tilică, după el.
Dar nici nu deschise bine ușa șefu’, că și dădu cu ochii de plimbărețul sicriu. O trânti iute la loc și, c-o privire pierdută, abia putu îngăima:
- Ce-i chestia aia, de pe hol?!
Curios, Tilică deschise și el ușa, privi lung în hol și, senin, răspunse:
- Un sicriu, ce să fie? Dar imediat realiză ce văzuse și dădu drumul
unui urlet aproape animalic: Aaaaaaaaaaa!
O liniște de mormânt ad-hoc se instală imediat și ținu așa, un timp nedefinit. Apoi se auzi, abia șoptită, vocea lui Tilică, de parcă ar fi vrut să nu fie auzit din holul de dincolo de ușă:
- Sau…o halucinație colectivă?!
- Colectivă, necolectivă, zi-mi, e cu un sicriu, sau cu două? Întrebă tot în șoaptă și nea Vasile.
- Eu văd doar unul, da’ nu știu dacă nu-i cu două locuri…
- Bă, fir-aș al dracului! Și-acum, ce facem?! Așteptăm să plece?
- Mie îmi pare pus pe stat… Zise speriat Tilică.
- Bă, fir-aș al dracului! Apoi se întoarse și se duse glonț spre biroul personal, de unde scoase o sticlă mare de votcă și trase câteva guri sănătoase.
Între timp Tilică, devenit viteaz, luă de lângă ușă o mătură cu coadă lungă de lemn și, din prag, împingând cu capătul cozii în sicriu, ciocăni ușor.
Șeful se iți și el, prin spatele lui Tilică:
- Ce zice? Întrebă el, curios.
- Zice că-i ocupat…Raspunse tot în șoaptă, Tilică.
- Cu ce? C-un corp defunct, adică? Bă, fir-aș al dracului!
- Să fi fost ceresc, nu cred că încăpea…
- Da’ capacul, capacul… nu-l ridici?
- De ce, vreți să-l legitimați? Mai bine l-am suna pe șeful cel mare!
- Și, ce să-i spun? Că-n timp ce noi jucam barbut în birou, subsolul poliției a fost luat cu asalt de sicrie umblătoare? Mai bine-l îngrop cu mâna mea! Zise viteaz nea Vasile.
- Unde, sub dosare? Întrebă serios Tilică. Apoi continuă:
- Dar dacă l-or fi adus la Arhivă, iar noi ne agităm degeaba?!
- Asta era! Cred că vor să-l arhiveze! Răspunse convins nea Vasile, încercând să se-agațe de această speranță. Da’ mai bine, continuă el, ai merge și-ai măsura…
- De ce ? Să vedem dacă are 90-60-90?!
- Vezi că faci glume proaste?! Ia și măsoară distanța de la noi la…la…obiect și distanța de la obiect la ușa Arhivei, dacă-i mai aproape de Arhivă decât de noi, am scăpat!
Tilică Își luă inima în dinți și trecu pragul cu pași mari, numărând:
- 1…2…3…pași mari până la…1…2…3…4…5…pași mari de la…până la Arhivă! E-al nostru, șefu’! Zise Tilică satisfăcut de rezultatele precise ale măsurătorii.
- Ba nu, c-am văzut eu, ultimii doi pași i-ai făcu mici de tot, mai bine mai măsurăm odată, ca să fim siguri!
- Șefu’, mai bine treceți pragul și haideți să aruncăm un ochi în cutiuță.
- Aruncă tu unul de-al tău, că ești tânăr și-i ai buni pe amândoi!
Dar curiozitatea mare îl împinse pe nea Vasile să mai facă și el doi pași spre înspăimântătorul obiect, ținându-se cât de strâns putea el de gâtul sticlei de vodcă .
Tilică se apropie de sicriu, își făcu o cruce mare, ridică ușurel capacul, fără să observe biletul buclucaș ce alunecă încetișor în spatele sicriului și se uită lung la nea Nae, care numai nu sforăia, așa îsi dormea de adânc somnul de veci…
Apoi adulmecă lung înspre sicriu, se întoarse și adulmecă și spre șeful care se postase iar în spatele lui, cu ochii ieșiti din orbite și fixați de nea Nae cel adormit, și-i aruncă peste umăr:
- Șefu’, ăsta, Dumnezeu să-l ierte, după miros, ori a fost polițist, ori folosește același after shave ca…
Nea Vasile nu dădu importanță și trase înc-o gură sănătoasă din sticla de vodcă, apoi spuse nervos:
- Bă, fir-aș al dracului, mă lași să mă concentrez?
- Da, sefule, da’ grăbește-te, că ne prinde noaptea și facem aici de priveghi…
- Cum plec eu în concediu cu ăsta pe cap? Se văită nea Vasile.
- Da’ cine-a zis că trebuie să-l luați cu dumneavoastră în concediu? Îl lăsați aici!
- Și, să mă cheme ăstia de sus, fir-ar ei ai dracului, la raport? Din concediu?
- Atunci, să-l facem și noi pierdut…Zise Tilică.
- Mai pierdut decât la Obiecte pierdute?
- Mai ! Plecăm cu el în sus, pe scări, și-l pierdem pe traseu. De exemplu,
pe la Pașapoarte!
- De ce la Pașapoarte? Îl trecem granița? Zise nea Vasile, care după cele câteva înghițituri încurajatoare de vodcă, începea să dea vădite semne de relaxare.
- N-o să mă puneți, acum, să fac și contrabandă cu…
- Bine, cum zici tu, îl ducem la Pașapoarte și-l lăsăm acolo, singurel…Uite, seamănă cu tata! Zise Nea Vasile și, ștergându-și o lacrimă imaginară, mai trase o înghițitură de vodcă.
- Dacă țineți neapărat, puteți rămâne cu el…
- Nu pare prea bătrân, oare din ce i s-o fi tras?! Se miră ca pentru el nea Vasile, care deja vedea încețoșat.
- Din deces, răspunse neatent Tilică. Iar dumneavoastră, șefule, luați-o mai ușor cu sticla aia…Nu de alta, acuș o să vedeți mai multe obiecte din astea…
- Neidentificate!
- Neidentificate! Confirmă Tilică și, în clipa următoare, dădu cu ochii de comisarul care tocmai intrase în hol și se îndrepta spre ei. Abia apucă să-i șoptească șefului la ureche:
- Șefu’, vezi că vine domn comisar, ascunde dracu’ sticla aia și taci mâlc, lasă-mă pe mine să vorbesc. Și să m-aprobi…
Apoi trânti repede capacul sicriului și-o luă glonț spre comisar, care ajunsese deja pe la jumătatea holului.
- Să trăți, domn comisar! A murit tatăl lui nea Vasile…Dumnezeu să-l ierte, să trăiți! Tocmai ce ne-a sosit…mă-nțelegeți…cele trebuincioase…
- Cum ?! A murit bătrânul?! Dumnezeu să-l ierte! L-am cunoscut…era cam dus în ultima vreme. Șopti comisarul, uimit de veste, către Tilică.
- Dus, dus…Acum s-a dus de tot. Nea Vasile e încă în șoc, se pare că ținea mult la bătrân…
Ajunși în dreptul lui nea Vasile, comisarul se repezi la el, îi luă mâna și-i spuse, în timp ce i-o scutura compătimitor :
- Condoleanțe, Vasile, Dumnezeu să-l ierte! Și, nu-ți fă probleme, pun eu imediat o mașină, să-ți ducă sicriul acasă…
Auzindu-l pe comisar, nea Vasile, uitând de instrucțiunile lui Tilică, duse rapid la gură sticla ce-o ținuse până atunci ascunsă la spate și trase un gât sănătos. Apoi, cu ochii cât cepele pe Tilică, care gesticula ciudat în spatele comisarului, căzu în fund pe sicriu, dinspre care comisarul și Tilică auziră, înăbușit: Hâc!