agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-27 | [This text should be read in romana] |
I
Sunt singur. Singurul care vă mai poate spune ce s-a întâmplat cu adevărat, de ce suntem în viață, de ce nu am dispărut ca mod de viață, ca specie. Pământul se săturase. De-a lungul timpului planeta noastră a trecut prin multe momente grele: cutremure, erupții vulcanice, inundații, uragane. Însă, datorită abilității noastre de a supraviețui prin orice mijloace, am reușit să le facem față. Să evităm de fiecare dată pierderile iremediabile. Cu totul altfel au stat lucrurile acum douăzeci de ani! Anul era 2018, când omenirea a primit cea mai mare lovitură posibilă. Nu a fost o cometă sau un asteroid cum se temeau cei mai mulți, nu ne-au invadat extratereștrii. Nu. Lovitura a venit chiar de la pământul pe care îl călcam în picioare cu atât de puțină recunoștință. Și, ca și cum nu am fi învățat nimic din toate avertismentele ce ne-au fost trimise, am suferit o pierdere care nu va mai putea fi recuperată niciodată. Cutremurul a lovit la ora șase dimineața în locul unde mă aflam eu. Ca toată lumea, mă îndreptam spre locul unde munceam, la acea oră a dimineții în care soarta omenirii a fost decisă de o calamitate naturală de o ferocitate nemaiîntâlnită. Într-un singur minut nici o clădire din jurul meu nu mai era în picioare. Praful se ridicase la cer într-un nor ce avea să acopere lumina soarelui pentru mai bine de șase luni. Urletul infernal al acelei planete înfuriate nu va putea fi uitat niciodată de cei care au supraviețuit, aceste rânduri sunt pentru cei mai tineri, cei care vor avea tendința să uite, să pună totul într-un trecut îndepărtat și tulbure. Nu trebuie să lăsăm să se întâmple așa ceva, le suntem datori măcar celor care nu mai sunt azi cu noi, cei al căror sânge a fost revendicat de nimeni alta decât Geea. Patru miliarde de suflete și-au întâlnit creatorul în acea zi întunecată când soarele uitase să mai răsară. Valul ucigaș sau tsunami-ul fusese punctul culminant, pornind din toate oceanele pământului pentru că epicentrul cutremurului fusese multiplu, a ucis două miliarde de oameni lăsând în urma lui haos și disperare. Cutremurele au continuat câțiva ani, până când faliile și-au regăsit stabilitatea apoi, în liniște, omenirea și-a evaluat pagubele. Rămăseserăm puțini, foarte puțini, nici jumătate din acea rasă supremă și invincibilă care credeam că suntem. Prețul prostiei noastre a fost prea mare… L-am întâlnit pe Araat când povestea lui se apropia de sfârșit, când își împlinise menirea. El și Cei Șase erau pe punctul de a-și încheia cruciada împotriva Fiarei ce umbla liberă pe pământ… Simbolul, cum îi spuneau Cei Șase, se născuse pe întuneric. Venise pe lume într-o clipă de întuneric ce avusese loc în miezul unei zile de vară în Germania. Părinții lui erau de origini asiatice și europene și erau în călătorie spre India, locul de baștină al mamei sale, când au fost surprinși de o eclipsă totală de soare. În clipa în care discul solar fusese mușcat de umbra lunii mama lui Araat a fost cuprinsă de chinurile nașterii. Câteva minute mai târziu, pe patul unui spital dărăpănat, tânăra mamă ținea în brațe un mic bebeluș ce urla din toate puterile, avea pielea roșie și ochii albaștri ca cerul. În mod straniu plânsetul copilului încetă subit în momentul în care lumina soarelui își făcu simțită prezența și câteva raze orbitoare se odihniră pe fața lui. Apoi, cuprins parcă de o nefirească liniște interioară copilul se liniștise și privise cercetător în jur. Își privise mama, tatăl, ce îl priveau plini de adorație și, sub impulsul unei amintiri vechi de mii de ani izbucni în lacrimi. Nu plângea dar lacrimi mari si pure, alunecau pe obrajii lui. Erau lacrimile durerii, ale unei dureri ce avea să vină… Am adunat faptele din scurtele istorisiri ale lui Araat, care pe cât de uimitor fusese, era de o modestie ieșită din comun pentru cineva cu un rol atat de important, și din cele istorisite despre el de către Cei Șase, cei ce îl cunoșteau cu adevărat. Asta este istoria unui destin, e istoria pe am scris-o cu sângele nostru. Noi avem datoria de a proteja viața și de a fi recunoscători pentru ea, de asemenea e timpul să arătăm puțin respect! Câteodată nu înțelegem care e planul pe care viața îl are pentru noi, de obicei în clipele în care suntem loviți de suferințe și neîmpliniri. Atunci trebuie să fim puternici, să privim în jur și să ne amintim cine și ce suntem, să mergem mai departe. Astea se dovedesc a fi lucruri complicate pentru un copil de cinci ani căruia ar fi normal să-i fie greu să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui. Dar, oare nu sunt complicate pentru toți? Părinții Simbolului, o să-i mai spunem lui Araat așa din când în când pentru a evita păcatul repetiției, s-au stins din viață cu puțin timp înainte ca băiețelul să împlinească cinci primăveri. Trăiau pe atunci în Germania într-un mic orășel de provincie al cărui nume a fost, printre multe altele, îngropat de ruine. Au murit stupid într-un accident de mașină. Apropo, dispariția automobilelor în prezent nu poate decât să mă bucure. Tatăl lui muncea ca tâmplar și reușea să-și întrețină familia prin sudoarea frunții sale. Mama lui Araat se dedicase în totalitate micului ei ingeraș despre care era convinsă că se născuse cu un scop mai important decât însăși puterea ei de înțelegere. Lăsat singur într-o lume pe care era departe de a o întelege, Araat se găsi fără o ancoră de care să se agațe. La înmormântare fuseseră puțini oameni, prea puțini, îmi imaginez că a fost destul de greu pentru comunitatea aceea să treacă peste faptul că acea familie era formată din parteneri de rase și de religii diferite. Araat nu vorbea despre asta, poate că pentru că nu-și mai amintea sau poate pentru că nu dorea să răscolească un trecut dureros, cu toate astea însăși prezența lui reușea să vindece durerea celor în prejma cărora se găsea. Câteva săptămâni fusese lăsat în grija unor vecini care se arătară miloși și îl luaseră în grija lor. Apoi statul german încercase să întocmească actele pentru înscrierea lui într-un orfelinat. Nimeni nu știa că micul baiețel avea rude în viață…. Așa că, atunci când fratele mamei sale venise tocmai din munții Indiei special pentru a-și reclama drepturile asupra micii făpturi, toți cei care îl cunoșteau pe micul băiețel fuseseră reticenți în al accepta ca tutore. Tot ce vedeau era silueta înaltă și butucănoasă a unui bărbat care trecuse de cincizeci de ani, care purta cearceafuri albe în loc de haine și care vorbea numai în șoaptă. Toată lumea se mira cum aflase acesta despre moartea surorii sale pentru că nu-l anunțase nimeni despre nefericitul accident. Indianul răspunsese simplu: “am fost chemat aici să-mi împlinesc destinul și să-l ajut să și-l împlinească pe al lui”. Se referise desigur la Araat dar, când cineva dorise să știe ce anume însemnau toate lucrurile alea, unchiul micuțului ridicase din umeri apoi, luându-și nepoțelul în brațe zâmbi misterios. Fu ultima dată când cineva îi mai văzu pe cei doi. O vreme politia îl căutase pe bărbatul despre care credeau că răpise copilul și fugise cu el înapoi în India dar nimeni nu știa unde. Cu timpul, interesul celorlalți în legătură cu misteriosul indian și nepotul lui cu sânge european se topi și viața se întoarse pe făgașurile ei normale. Pe un povârniș abrupt din munții Vindhya, în zorii zilei, un băiețel se plimba gânditor pe cărarea ce ducea la imensul castel ale cărui semețe turnuri se zăreau în apropiere. Era îmbrăcat simplu cu o pereche de pantaloni subțiri de in alb și o cămașă de asemenea albă din același material, în picioare purta sandale ușoare. Cu o privire aproape melancolică băiatul părea adâncit în gânduri. Avea părul negru și, ca niște bijuterii pe tenul lui ce nu era nici european nici tuciuriu ca al indienilor, doi ochi albaștri ca cerul curat și senin de vară sclipeau reflectând cu ape adânci și misterioase lumea din jurul lui. Corpul lui subțiratic se bucura de adierea ușoară de vânt ce mai alunga din zăduful verii.Vremea era frumoasă și copilul cerceta norii pufoși și albi ce acoperiseră lumina soarelui. Picioarele lui micuțe foșniră prin iarba înaltă și tăioasă, atunci când băiatul se abătu de pe cărare și, pășind drept pe pajiște se îndreptă direct spre castel. După nici douăzeci de pași Araat, căci el era, se opri brusc privind atent în jurul lui. Copilul așteptă câteva clipe liniștit dar continuând să privească fix în fața lui la mică depărtare printre ierburile înalte. Din apropiere se aude un foșnet și băiatul își ține respirația devenind și mai atent. Nici o urmă de teamă sau de neliniște nu îi umbrește chipul angelic. Deodată ierburile se dau ușor la o parte și la o jumătate de metru în fața lui apare capul respingător al unui șarpe. Era imens, cât ambele mâini împreunate ale micuțului care nu îndrăznea să se miște privind fix în ochii reci ai reptilei care se oprise și ea intrigată de ființa din fața ei. Pentru un moment ce păru fără sfârșit copil și animal se privesc drept în ochi fără să mai respire. Apoi Araat deschide gura și rostește în șoaptă imperativ: - Pleacă! În același moment șarpele se supuse și dispăru printre ierburile ce îl înghițiră într-o clipă. Araat zâmbi și își continuă plimbarea spre castel. Curând silueta copilului se pierdea printre coloanele imense ce străjuiau poarta ce era veșnic deschisă. Ajuns în curtea interioară renunță la gândurile ce îl frământaseră până la întâlnirea cu șarpele și o străbătu în goană intrând înăuntru printr-o ușă laterală. Urcă treptele sărind câte trei o dată fără mare greutate pentru ca erau destul de mici. Scările late urcau în spirală spre caturile superioare ale impunătorului castel. Ajuns la nivelul pe care îl căuta copilul încetă să mai alerge și oprinduse, încerca să-și domolească respirația accelerată. Când crezu că pieptul lui se ridică și coboară așa cum ar fi făcut-o dacă nu ar fi alergat păși mai departe intrând într-o încăpere care, de asemenea, nu avea uși. Camera, dacă poate fi numită așa pentru că era de mărimea unei case întregi era atât de înaltă încât dacă zece bărbați s-ar fi așezat unul pe umerii celuilalt nu ar fi ajuns nici măcar la jumatătea distanței până la tavan. Pe pereții de granit nefinisat erau agățate câteva picturi în ulei ce reprezentau diverse figuri geometrice ce se îmbinau într-un mod aproape armonios. Pe peretele frontal era așezată o singură pânză, de asemenea pictată în ulei, de o simplitate neobișnuită; reprezenta un cerc împărțit în două părți egale printr-o linie șerpuită. Fiecare jumătate a cercului era colorată complet una în alb iar opusa ei în negru. În partea mai mare a fiecărei jumătăți era așezat un cerc de culoarea opusă jumătății în care se afla, deci în partea albă se afla un cerc negru iar în cea neagră unul alb. Era semnul egalității dintre ying si yang, dintre cer și pământ, dintre bine și rău. Însemna că în fiecare bine există implicit și răul, că în fiecare cer se află o bucățică de pământ, că în fiecare ying este prezent yang-ul. Araat păși încet, liniștit, spre centrul încăperii unde se opri ușor sfios asteptând. Deodata din fotoliul rudimentar de răchită din fața lui se auzi o voce masculină, șoptită grav, obosită. - Vino, Araat. Copilul se apropie de scaunul în care se afla un bătrân ce părea să aibă vreo șaizeci de ani. Bărbatul se întinse mulțumit, abia se trezise din somn si era bucuros să-și vadă nepotul. - Ai alergat. Nu te obosi încă, nu e cazul. Va veni vremea când vei avea nevoie de toată energia ta pentru a reuși să împlinești lucrurile pentru care te-ai nascut. - Îmi pare rău, unchiule. - Spune-mi, pe unde ai umblat astăzi? Vorbeau în indiană lucru ce îi făcea o plăcere evidentă bătrânului. - Am fost la școală și apoi am venit direct acasă. Nu am pierdut vremea. - Știu, scumpule. Bravo! Acum spune-mi ce era atât de important încât a fost nevoie să-ți dai sufletul ca să-mi spui și mie? Copilul îi povesti despre întâlnirea cu șarpele și despre retragerea acestuia la simpla lui cerere. După ce băiatul termină plin entuziasm bătrânul se încruntă ușor. - Nu te mira că s-a ferit de tine. Șarpele și toți asemenea lui au motive serioase să se teamă de tine. Crede-mă, va veni vremea în care vei face cu mult mai mult decât să-i spui unui șarpe să se dea din calea ta. O lume întreagă te va asculta atunci! Unchiul lui Araat se înfierbântase, ochii îi scăpărau puternic pumnii i se strânseră într-un spasm de brațele scaunului. Băiatul îl asculta captivat dar foarte serios în același timp. În adâncul sufletului avea îndoielile lui, uneori îi venea greu să creadă povestirile unchiului său. - Unde e Mama? întrebă Araat fremătând. Cea căreia băiatul îi spunea cu toată simplitatea mamă, nu era altcineva decât soția unchiului său. Ei erau părinții lui, singurii pe care îi cunoștea, singurii de care avea nevoie. Sau cel puțin așa credea el pe atunci. Dar, dacă istoria ne învață ceva, e că Araat avea întotdeauna dreptate! Copilul alergă, zbură chiar, pe scările spiralate. Dacă ar fi avut mai multă răbdare ar fi putut observa cum, în urma lui, o umbră întunecată aluneca amenințătoare alături de a lui. Percepând înfricoșătoarea prezență, Araat se opri și cercetă încruntat coridorul dar, nedescoperind nimic, își spuse că probabil i se păruse. În curtea Fortăreții Speranței cum era cunoscut bătrânul castel, o femeie între două vârste stătea așezată pe un mic scăunel și împletea un coș din ramuri tinere de arbust. - Mamă…, mamă! strigă surescitat băiețelul. Femeia se întoarse și, privindu-l, ochii i se luminară. Era limpede cât de mult adora ea mica făptură ce-i spunea cu atâta puritate: mamă. - Araat! Copilul îi sări în brațe și se lăsă sărutat cu foc pe amândoi obrajii. Apoi îi povesti dintr-un suflet toată aventura cu șarpele și tot ce-i spusese unchiul. Buna femeie îl ascultă zâmbind până la capăt încruntându-se doar puțin când auzi de sentimentul băiatului care crezuse că e urmărit. După ce Araat termină de istorisit în stilul lui caracteristic, adică spunând cel puțin trei lucruri în același timp, lucru ce-l făcea destul de dificil de înțeles uneori, mama lui adoptivă renunță la împletirea coșului și, luându-și comoara de mână se îndreptă spre castel. Apusul aluneca însângerat pe crestele golașe ale munților, soarele strălucea pătimaș vrând parcă să dovedească până în ultimul moment că el e stăpânul lumii, și umbrele vagi ale nopții începeau să prindă contur în lumina roșiatică a serii. Încă de dimineață un abur sumbru apăsa valea, cei mai bătrâni dintre călugări începură a clătina neliniștiți din cap - da - nimic bun nu putea veni de la acea zi atât de întunecată. Vântul sufla cu putere dinspre vârful muntelui și temperatura era atât de scăzută în dimineața aceea încât singurele semne ale prezenței oamenilor erau fețele copiilor lipite temeinic de ferestrele căsuțelor din sat. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy