CAPITOLUL II



Am rămas acasă cîteva zile. Eram derutat, nu-mi găseam locul. Mă hotărăsc să mă reangajez.
Nu mai sunt primit la plan-dezvoltare. Nici foștii mei colegi nu mai erau toți aici : plecase Vali fata, domnul Cristescu se pensionase. Sunt repartizat la post-calcul, birou unde nu mă acomodez. Îl cunosc cu ocazia unui inventar pe Mitică Albulescu, gestionar la magazia de produse finite. E un tip simpatic, un împătimit al jocurilor de noroc. De multe ori pierduse nopțile la “babaroase”. Mă simpatizează, promițîndu-mi că-mi va face cunoștință cu verișoara sa, Tania.
- Þie îți trebuie una a dracu măi George, cum e Tania. Tu ești prea moale.
Cîți ani ai tu ? Ești bun de însurătoare ?
- Douăzeci.
- Ea are douăzeci și unu. E mai mare catine, dar lasă că nu e diferența prea mare. Și-așa e ea mică de înălțime. Cred că vă potriviți .
- Lucrează undeva, îl întreb făcîndu-mă că nu sunt chiar interesat de cunoștință.
- Lucrează, sigur că lucrează. E funcționară la o bancă în oraș.
- Mai are frați ?
- Pe Dorel, îl știi, e inginer la Drumuri.
Auzisem întradevăr de el , dar nu-l cunoscusem personal. Știu că era un bărbat frumos, cu părul mare, ondulat. Îl admirasem de cum îl văzusem, mi se păruse un tip deosebit, care-ți sare-n ochi din prima.
- Păi stabilește tu o zi, să vin și eu aranjat, să fac impresie bună.

Vreau să plec din fabrică atunci cînd se va ivi o ocazie. Aceasta se ivește prin luna februarie, cînd aflu că la ADAS este vacant postul de inspector contabil. Obțin transferul rapid și iată-mă scăpat de poartă, de grămada de șefi. Aici îl am coordonator de agenție pe domnul Dinescu, un bărbat trecut de șaizeci de ani. Mi-amintesc că de cîte ori bătea grindina, sau fusese o ploaie cu vînt , ne aducea la birou căteva spice rupte, de grîu.
- A bătut grindina pe Vlașca, ne spunea. Mai tîrziu mi-am dat seama că era un CAP peste care dădeau toate necazurile din lume, ce-l sensibilizau atît de tare pe șeful meu, că le întocmea imediat dosarele de despăgubire, de !..., să plătească ADAS-ul, că d-aia e ADAS”, vorba maestrului Băieșu. Toamna avea și el porbagajul mașinii plin cu de toate, pe care le împărțea cu cei de la sucursală, care-i aprobau dosarele. Într-una din zile s-a certat cu inspectorul Oprea, pentru că o învoise pe agenta Maricica, fiind acuzat de abuz în serviciu, pentru că nu-i ceruse acordul și lui, ca șef direct al acesteia. Maricica o avea pe mama sa bolnavă în Moldova și ceruse o învoire de trei zile să meargă pînă acolo. Cum la sucursală nimeni nu-l asculta, inspectorul Oprea a reclamat la Procuratura Generală că Dinescu o pontase pe agentă, deși aceasta nu fusese la serviciu. Sesizarea a venit la Miliția din oraș, locotenentul Bărăgan fiind cel care se ocupa de anchetarea cazului. Acesta s-a prezentat la biroul nostru pentru investigații. Primul a dat cu subsemnatul inspectorul Oprea, apoi eu, care întocmisem pontajul și o pusesem prezentă pe Maricica. A urmat domnul Dinescu, care după plecarea milițianului era foarte liniștit, spre deosebire de mine care luasem acuzațiile în serios.
- Dă-i măi dracu, că nu ne fac nimic.
- Păi ne acuză de fals și uz de fals, îi spuneam eu.
- Fii măi liniștit, nu-l mai lua în seamă !
La ultima întîlnire am aflat că se descoperise și un prejudiciu de cincizeci și trei de lei, reprezentînd sporul de vechime pentru zilele învoite, pe care Maricica îl primise necuvenit.
- Să știi că poți primi o amendă penală și ai terminat cu contabilitatea, mă amenința zîmbitor Bărăgan.
- Da , dar eu am întocmit pontajul așa cum mi-a spus șeful meu, ce vină am?
- Păi ai vină, că ai semnat un act fals. Dacă omora asta pe cineva la Suceava ? Avea alibi? Avea, că voi ați pus-o prezent și i-ați mai dat și spor de vechime. E groasă prietene !
Ne-a ținut în declarații și invitații la Miliție trei luni de zile.
Într-o zi a oprit în dreptul ADAS-ului o mașină neagră, cu număr de București, din care a coborît un bărbat îmbrăcat în costum negru, cu privirea ascunsă sub ochelari fumurii de soare, care a întrebat de domnul Dinescu. L-am condus în biroul șefului și după cîteva minute a ieșit, dînd mîna cu mine la plecare, zîmbitor. Am aflat că era băiatul cel mare al domnului Dinescu și lucra în București, la Securitate. Din ziua aceea, nimeni nu ne-a mai chemat pentru declarații la Miliție.
Doar pe mine m-a chemat locotenentul Sterian într-o seară, cînd era de serviciu.
- Ai văzut că s-a rezolvat problema ta. Să știi că am pus o vorbă bună pentru tine. Alții fură de rup pămîntul și te găsiseră pe tine să te bage la zdup. Ia ieși băi Costică pînă afară, că am ceva de discutat cu Domnul Cristea, îi spuse colegului său care bătea ceva la mașina de scris.
După un “am înțeles, să trăiți”, acesta a ieșit afară, lăsîndu-ne pe amîndoi singuri în birou.
Am văzut că avea în fața sa o coală albă de hîrtie, pe care o tot îndoia pe o parte.
- Uite ce m-am gîndit să-ți propun: știu că ești băiat de treabă, că lucrezi cu publicul, auzi multe… Aș vrea să ne întîlnim din cînd în cînd, numai noi, fără să știe nimeni, nici mama ta, nici prietena. Nu vezi că s-au înmulțit hoții rău și nu mai facem față. Avem nevoie de sprijin… Ce zici ?
- Dacă am înțeles bine, vreți să fiu ciripitor, da ?
- Hai să nu-i zicem chiar așa. Dai și tu niște note informative, nu știe nimeni ce faci , primești și ceva bănuți…
- Iertați-mă domnule locotenent, dar eu nu fac lucrul acesta, chiar de-ar fi să mă aruncați în pușcărie.
Răspunsul meu l-a luat prin surprindere. Nu cred că se aștepta, mă știa mai moale, timorat.
S-a uitat la mine o clipă, apoi a mototolit coala de hîrtie și a aruncat-o la coș.
- Bine măi, ești liber !