O MIE DE CUVINTE PE MINUT
Ce vreau să spun

Scriu furios și tandru de o viață întreagă.
Nu știu de unde vine scrisul, cum mă umplu de cuvinte, de oameni și de întâmplări.
Știu doar că se adună, se tot adună, și când mă fac atât de greu, fiindcă toată ființa mi-e plină de scris, de lucruri gata scrise, mă așez la masă și mă revărs.
Și după aceea mă simt atât de ușor și parcă zbor și parcă plutesc și parcă am aripe de înger.
Așa stă treaba cu scrisul.
Întodeauna am avut grijă de scrierile mele, ca un tată de copii săi.
Și întodeauna am fost mistuit de întrebarea, care este mesajul pe care vreau să îl transmit cititorului,fiindcă o proză fără mesaj e ca un ou fără gălbenuș.
Doar americanii din winsconsin mănâncă omlete dietetice din albuș frecat cu sare iodat.
O mâncare fără nici un Dumnezeu.
Mesajul în cazul acestui volum de proze este unul profund egoist.
Vreau să anunț lumea că exist.
Vreau ca cititorul să afle că undeva într-un capăt de Românie trăiește un om bolnav de scriere și care moare și învie prin scris de atât de multe ori încât a devenit nemuritor…
Și nimic…








ÞARA DE LA CAPÃTUL ȚÃRILOR

Bunicul era împărat și stăpânea peste mai multe țări, deși era de fel lui un om sărac. Nu își câștigase țările în război ci le construise pentru mine anume fiindcă atât de mult mă iubea încât una două mai făcea o țară.
Dimineața când mă trezeam mă lua cu el să colindăm prin toate țările pe care spunea că într-o bună zi mi le va trece mie în stăpânire.
Mai întâi era țara din pod la care ajungeai pe o scară secretă cu balamale, pe care o puteai coborî doar apăsând un buton după ce rosteai cuvântul magic. Am uitat care este acest cuvânt și de la moartea bunicului n-am mai urcat niciodată în pod.
Această țară, țara din pod, a rămas de izbeliște și cine știe ce s-o fi ales din ea.
În pod era afumătoarea și columbarul cu porumbei voltijori, ăștia sunt un soi de porumbei care zboară până în înaltul cerului și de acolo se rostogolesc în picaj până aproape se izbesc de pământ, apoi iar urcă în înalt și tot așa până nu mai au putere. Niște porumbei tare nebuni!
Bunicul avea poala plină de grăunțe de mei și de năut pe care le dădea porumbeilor și în timp ce ei se băteau pe mâncare, bunicul îi certa și îi alinta și le spunea câte și mai câte. Eu nu îi prea băgam în seamă fiindcă niciodată nu m-am înțeles bine cu porumbeii, îmi plăceau mai mult rândunelele de sub streașină și de câte ori urcam în țara din pod, aveam în buzunar râme proaspete pentru ele. Inteligente ființe rândunelele astea, nu se certau niciodată pentru mâncare, mai întâi ciuguleau puii, apoi rândunioaica și numai la urmă, dacă mai rămânea ceva mânca și rândunioiul.
Dar eu aveam grijă să fie râme din biu și nici o dată rândunioiul nu rămânea flămând. Îmi plăcea de el fiindcă era un rândunioi serios purta frac cu piepții albi și se numea Duldu. Încerca să pară că e de viță nobilă dar eu știam că e țăran de al nostru neaoș.
După ce hrăneam păsările, bunicul tăia o halcă zdravănă de carne afumată din afumătoare și plecam în următoarea țară.
Þara de țară îi spunea bunicul, dar eu o numeam în secret puti-țara, fiindcă în țara asta din capătul grădinii puțea îngrozitor.
Acolo erau cocinile pentru porci, dormitorul
Doichiții, vaca noastră roșie și a lui Lele, calul beteag care nu mai trăgea la ham încă dinainte de a mă naște eu. Era retras la penzie, spunea bunicul și îi ducea zahăr cubic în buzunarul de la vestă și mai stătea cu el ziua de mai fumau câte o țigare, așa ca între pensionari.
Mai era ograda gâștelor, rațelor și curcilor, care mă urau de moarte, fiindcă le sâsâiam și le îngânam ori de câte ori treceam pe la ele. Era acolo un gânsag, Emerilă, bătrân și chior, dar al dracului ca un sectorist de milițian, cu care aveam mereu de furcă. Și tot o rugasem pe bunica să îl taie, dar nu vruia bunica nici în ruptul capului, zicea că e bun de sămânță și calcă bine gâștele.
Și mai erau în Puti-țară, cuibarele găinilor. Acolo mă duceam cu bunicul dimineața și ne umpleam buzunarele cu ouă proaspete, care încă erau călduțe.
Apoi mergeam în țara din bucătărie, unde bunicul avea ascunsă într-un loc pe care doar noi îl știam, gamela lui soldățească, cu care făcuse războiul și bătuse jumătate din Europa, de la Nistru, prin Balcani până la Marea Egee și până la Oceanul Atlantic.
Bunicul făcea în gamelă o găigană cum nu puteai mânca nicăieri în lume și cu gamela fierbinte și ouăle aburind mergeam în țara din foișor.
Bunicul clădise într-un capăt al curții- doamne și curtea asta a noastră parcă era fermecată, avea o mulțime de capete- un turn înalt din grinzi de fag și pin care se numea foișorul. La baza lui era o incăpere zidită din lespezi de râu și acea încăpere în care nu mergeam niciodată, era țara butoaielor de varzăbrânzămuraturi. Iar deasupra era urcând pe o scară, o prispă mare împodobită cu fotografii din toate țările lumii.
Bunicul era un tare mare iubitor de lume, îi plăcea să călătorească prin fotografiile alea și cunoștea întreg pământul ca pe degete, de parcă era o țară din curtea lui.
Mâncam găigană de ouă proaspete cu murături, așa nespălate, bagă la jeep să crești mare și tare, zicea bunicul, că uite câte te așteaptă în viață.
Și cu un gest larg îmi arăta Lumea de pe pereții foișorului.
Și după ce mâncam tot și bunicul spăla gamela și-o freca cu nisip de râu de o făcea să lucească bec, mergeam în țara din livadă să ne arănim cu fructe. Avea țara asta toate neamurile de fructe pe care ți le puteai închipui sau nu. Erau mure negre care îți făceau dinții vineți și zmeure roșii care îți făceau buze sângerii și corcodușe care îți făceau gura pungă și ceva un fruct care nu îți făcea nimic dar se topea în gură de dulce ce era și creștea dintr-un coș de răchită. Cred că se numea banană.
Și în țara din Livadă stăteam o vreme, bunicul își aprindea luleaua și începea să îmi povestească de-ale războiului, din munții Tatra unde luptase el cu zăpada până la brâu și cum aruncase în aer un pod peste care treceau nemții și tancurile au picat în apă ca niște pietroaie.
Bunicul a fost un viteaz la vremea lui, se bătuse cu cei mai periculoși dintre periculoși și mereu ieșise învingător. E drept că o încasase și el, avea un glonț sub piele, deasupra de inimă, când îl pipăiam simțeam glonțul rotund și rece sub piele prins în mușchi. Parcă era o alună de plumb care stătea acolo și așa îmi venea să îmi fac degetele gheară și să scormonesc în mușchi și să o scot afară, dar îmi era teamă că o să-i fac rău bunicului și în plus el spunea că se obișnuise cu glonțul în atâta amar de vreme și nu îl deranja de loc. Ba chiar credea că s-ar simți greu fără el.
În țara din livadă timpul trecea altfel decât în restul țărilor din curtea noastră. Parcă era un șarpe obosit timpul, care se târa alene prin iarbă, încetuț- încetuț de puteam să îl vedem.
Pot spune că țara din livadă era țara mea preferată și când aveam să devin eu împărat peste toate țările, avem să îmi instalez tronul sub mărul cel mare.
Era un măr mare, mare de tot cu fructe amărui și îl chema Gore pe măr. Din merele lui făcea bunica cidru și oțet pentru tras pe piept nepotul când răcea. Dar de ce îl chema Gore pe măr?
Fiindcă acum vreo patruzeci de ani, un om pe care îl chema Gore venise la noi acasă cu un puiuț de măr micuț de o șchioapă și îl presădise în grădină ca mulțam fiindcă bunicul îi dăduse bani să își ducă iapa la veterinar ca să o scape de la moarte fiincă avea un mânz întors în ea și nu putea să se ușureze.
Și pusese mărul acolo ca un semn și mărul se făcuse cel mai mare măr din toate țările de pe lume și îl chema Gore ca pe omul cu iapa.
Iar Lele, calul penzionar din grajd cu care mai fuma bunicul câte o țigare, era nepotul acelei iepe.
Și așa stăteau lucrurile.
Și așa leneveam noi în livadă.
Când venea bunica după noi cu papucii ei de lânică târșâind prin iarbă, ne găsea fericiți ca doi pui de rândunioi și se așeza și ea pe un butuc de salcie cu noi și îl asculta pe bunicul cum povestea și între timp scotea din buzunar un ciorap înfășurat pe un bec și cu un ac cu ață se apuca de cârpit.
Niciodată bunicul nu apuca să termine povestea și nici bunica să cârpească ciorapul fiindcă venea Săftănțica lăptăreasa să ia laptele Doichiții și trebuia să mergem cu toții în țara din pivniță ca să îi măsurăm laptele cinstit cu ocaua de tablă cositorită și să numărăm banii pe care Săftănțica îi plătea, leu cu leu.
Banii aceia îi aduna bunica pentru ca să cumpere mai o țară pentru ea și pentru bunicul, o țară despre care eu nu înțelegeam nimic, o țară unde vruiau ei să se mute de tot, mai târziu, când aveam eu să mai cresc, și țara asta se numea țara de veci.
După ce pleca Săftănțica, mergeam cu toții în țara din Camera Bună și ne îmbrăcam frumos cu haine proaspăt călcate care miroseau a cald și a fier încins.
Și o dată îmbrăcați plecam cu toții în Þara din oraș unde nu era împărat bunicul ci un prieten de al lui pe care îl chema Domn Primar sau cum îi ziceam noi prescurtat, Dompri. Așa se cuvenea la împărați să își facă vizite unul la altul ca să se respecte, deși vorba între noi respectul era numai la jumătate fiindcă doar noi mergeam în vizită la Dompri iar el nu fusese niciodată în vizită la noi.
De multe ori când mergeam în Þara din oraș mai treceam și prin Þara de la Poștă de unde bunicul își ridica pensia lui de împărat și întodeauna după aceea treceam obligatoriu pe la Þara de Cofetărie unde mâncam savarină cu frișca așa de înaltă că o sprijineau cu bețe de ciocolată și fistic, ca să nu cadă pe jos.
Eh! Ce bine petreceam eu cu bunicul. Toate țările erau ale noastre!
Și noi le stăpâneam bine și nu ne făceam râs de ele că erau țări în care trăiau gângănii și oameni laolaltă și trebuia rânduială și bună pace și înțelegere.
Îmi aduc aminte că o dată, tata a venit la Bunu și i-a cerut voie să mai facă o țară, nu numai pentru el, o țară care zicea el, să fie pentru toți și să fie țara de baie. Adică vruia el să pună o drăcovenie cum îi zicea Bunuța, care merge cu gaz metan și face apă caldă și abur și are așa ca o cabină de sticlă în care te bagi și începe să curgă pe tine apă ferbinte și damf de abur și asta ajută pe împărații bătrâni să nu îi mai doară oasele, că de la o vreme Bunul începuse să meargă cocârjat și se văieta că îl doare la genunchi și la rărunchi și acolo unde avea glonțul sub piele. Și mai zicea tata că e bună țara de baie și pentru nepot că nu mai trebuie seara să îl scalzi în ciubărul de lemn cu apă de pe spohert, bagi nepotu în cabină și când iese de acolo e ca un prinț lăut în apa vieții.
Și bunicul s-a muștruluit la tata și i-a strigat că ce vine să dea el ordine peste țările lui și dacă nu-i în stare măcar alelalte țări să le țină în bună rânduială ce mai vine să mai facă încă țara aia cu damfuri.
Și tata a pus ochii în jos și a spus că nu prea se pricepe el la condus țări din alea cum stăpânește bunicu da știe că țara aia cu cabină de duș trebuie musai făcută dacă nu pentru el, măcar pentru nepot că nu e bine să crească nepotul îngălat și ca vai de lume, una două în troacă și lăut cu leșie.