Era într-o frumoasă după-amiază de toamnă. Mai precis era 29 octombrie 1794.
În dumbrava, satului Pan-Ivanivca, în apropiere de orașul Harcov, Ucraina, un om între două vârste săpa o groapă ca pentru mort.
Se vedea pe el că este ostenit și îmbătrânit înainte de vreme, dar trăsăturile feței sale nu erau triste.
Zâmbetul și felul în care i se strângeau ridurile de pe frunte, trădau o adâncă bucurie ce o purta în suflet.
Groapa era într-adevăr pentru mort. Dar mortul era încă viu și își săpa singur groapa cu zâmbetul pe buze.
Nu, nu îl condamnase nimeni la moarte pentru vreo tâlhărie și nici nu avea de gând să se sinucidă, ci pur și simplu știa că a doua zi va muri.
De unde știa?...
Greu de spus. Poate Dumnezeu, în slujba căruia și-a petrecut întreaga viață, i-a dat de știre, sau poate pur și simplu știa că va muri.
Numele acestui om era: Grigore Savici Skovoroda – marele înțelept, filosof, scriitor și unul din cei mai înfocați predicatori ai Evangheliei lui Isus, din câți i-a avut vreodată poporul ucrainean.
După ce, groapa, i se păru destul de adâncă și pe măsură, începu să presară pe fundul ei frunze de stejar, pe care toamna cu nevăzută-i mână le pictase cu nuanțe de culori greu de reprodus, mulțumit de cele făcute, omul s-a așezat pe marginea gropii să se odihnească, dar gândul i-a zburat îndată departe spre copilărie și se opri într-o altă zi din toamna anului 1738.
În acea zi Grigore trebuia să plece pentru prima oară departe de casă, trebuia să părăsească satul său natal și să meargă la Kiev, unde urma să învețe la Academie.
De abia se făcea de ziuă când tatăl său îl duse în câmp și îl puse să tragă o brazdă cu plugul. Grigore trase o brazdă lungă și dreaptă, ceea ce simboliza că drumul vieții sale trebuie să fie lung și drept, că niciodată nu trebuie să se abată de la adevăr, ci să meargă drept ca și brazda trasă de el.
”Așa m-a pus și pe mine tata, să trag o brazdă, înainte de plecarea mea la Zaporoje în armata cazacilor” Îi spuse tatăl său Sava.
Căruța era pregătită încă de cu seară pentru lungul drum, până la Kiev, ce-i aștepta pe cei doi.
La academia din Kiev, în scurt timp toți au început să îl placă pe Grigore, care era înzestrat cu talentul muzical și cel scriitoricesc. Dornic de noi cunoștințe, serios și din cale afară de harnic, își însușește adânci cunoștințe din filozofia antică est-europeană și din literatura universală. Învăță limba latină, greacă, germană și poloneză.
Datorită talentului său muzical și a vocii sale melodioase, este primit în Corul Capelei Regale din Petersburg. Însă după trei ani Grigore Skovoroda se întoarce din nou la Academie, unde studiază poetica, retorica și filozofia. După aceea călătorește în Ungaria, Italia, Polonia, de asemenea studiază în Universitatea din München, în Universitatea Vidin și Breslau, ascultă lecțiile în universitatea din Gale, unde în acea vreme mișcarea pietiștilor era în floare. Aici el observă curățenia adevărului evanghelic, care se aprinde ca un foc nestins în inima lui.
Cuprins de dor, după plaiurile natale și după neamul său ucrainean, se întoarce în Ucraina și devine învățător la institutul din Pereiaslav, dar pierde repede acest post din cauza convingerilor sale religioase, care nu erau pe placul clerului bisericesc.
Devine profesor particular și predă la copiii curtenilor bogați. După o vreme primește un post de profesor la Universitatea din Harcov, însă datorită stilului său progresiv de a preda intră din nou în conflict cu clerul bisericesc și pierde postul de profesor, după ce refuză propunerea conducătorilor bisericii de a deveni un „stâlp” al Biserici Ortodoxe Ruse.
Ca răspuns la propunerea acestora Skovoroda răspunde: „Vai preafăcuților! Eu nu doresc să înmulțesc stâlpii Babilonului. Sunt și așa prea mulți ”stâlpi neciopliți” în Templul lui Dumnezeu. Eu unul văd sfințenia în voia Domnului nu în hainele preoțești”.
Și de atunci din anul 1769 și până la moartea sa, Grigorie Savici Skovoroda nu a mai căutat posturi de profesor, ci s-a dedicat întru-totul predicării Evangheliei lui Hristos. Prin el Dumnezeu a pregătit calea către o mare trezire spirituală în rândul poporului ucrainean.
Astfel în tovărășia câinelui său credincios, cu traista pe umăr, în care erau câteva cărți, o Biblie veche, manuscrisele sale și Noul Testament în limba greacă, cu fluierul după brâu și cu un baston în mână, colindă din sat în sat, din cătun în cătun, din poartă în poartă, învăța copiii săraci, citea oamenilor din Biblie și predica Evanghelia Domnului.
Avea mulți prieteni peste tot, în fiecare colț al Ucrainei. Prietenii săi proveneau din pături sociale diferite. De la preoții necorupți, nobili, mari învățați ai vremii, până la țărani și cazaci. Pe aceștia din urmă îi iubea și îi respecta mai mult.
Cutreierând Ucraina în lung și-n lat, Skovoroda în același timp scrie foarte multe tratate filosofice, predici, povestiri, cântări, poezii, basme și fabule.
Astfel și-a petrecut ultimii 25 de ani în slujba semenilor săi, în slujba neamului său, în slujba Domnului său Isus Hristos.
Adeseori i se ofereau posturi de profesor și de preot, i sa propus să trăiască la curte, avea posibilitatea de a deveni bogat și celebru, dar Grigore Savici Skovoroda întotdeauna refuza amabil.
Chiar și atunci când în anul 1887, regina Caterina a II-a, aproape că îl imploră să vină, să trăiască, la curte.
„Fluierul și oile-mi sunt mult mai dragi, chiar decât coroana regală” A fost răspunsul lui Grigore.
Pe la mijlocul anului 1794, bolnav și istovit ajunge în satul Pan-Ivanivka și intră la un foarte bun prieten. Aflând de sosirea filosofului, se strânge aproape tot satul pentru a-l asculta.
Grigore Skovoroda era vesel, citea și explica din Cuvântul Domnului, cânta cântări, iar pe urmă a ieșit afară și nu s-a mai întors.
Către seară îngrijorat de absența filosofului, prietenul său pleacă în căutarea lui. Îl găsește în dumbrava de la marginea satului, șezând pe marginea unei gropi proaspăt săpate.
Întrebându-l pentru ce săpase groapa, filozoful răspunse:
”A sosit timpul, prietene, să închei călătoria mea pe acest pământ!” Iar pe urmă se întoarse câtre acesta și-i spuse:
”Te rog ca aici să fie mormântul meu, iar pe piatra ce-mi veți pune la căpătâi, să săpați următoarele cuvinte: „LUMEA A ALERGAT DUPÃ MINE, DAR NU M-A PRINS”
Dorința i-a fost împlinită.

Cu toate că în timpul vieții, nici una din operele sale nu a văzut lumina tiparului, fiind interzise de autoritățile influențate de clerul bisericesc, totuși operele lui Grigore Savici Skovoroda, s-au păstrat până în zilele noastre.
Biograful său Mihaylo Kovalinsky, scria: „Skovoroda a fost pus între timp și veșnicie ca o lumină dar ca și un întuneric, ca un adevăr dar ca și un neadevăr, ca un bine dar ca și un rău, care are prioritatea să aleagă lumina, adevărul, binele. El nu numai că a ales, dar a și împlinit cu fapte, peste tot pe unde a călcat, a fost înțelept, a fost adevărat, a fost drept.”
Domnul nostru Isus Hristos a spus:
„Dacă rămâneți în cuvântul Meu, sunteți în adevăr ucenicii mei; veți cunoaște adevărul și adevărul vă va face slobozi” (Ioan 8: 32).
Grigore Savici Skovoroda a trăit ca un adevărat ucenic al Domnului și a murit ca un om liber.