12 decembrie 1452
Te-am văzut prima oară și ți-am vorbit. A fost ca un cutremur care mi-a răscolit ființa. Mormintele din inima mea s-au deschis, străin m-am simțit față de mine însumi. Am împlinit patruzeci de ani și credeam că sunt în amurgul vieții. Am rătăcit mult prin lume, am trecut prin numeroase încercări, am trăit diferite vieți. Dumnezeu mi-a vorbit în multe graiuri, îngerii lui mi s-au arătat, dar credință în ei nu am avut. Când te-am văzut, am crezut, fiindcă un astfel de miracol a fost să mi se întâmple. *** Ea s-a uitat la mine și timpul a încremenit, soarele a încetat să se mai rotească împrejurul pământului, trecutul s-a amestecat cu viitorul și nimic altceva n-a mai existat în afara clipei care trece, doar clipa aceea eternă a vieții, pe care timpul avid n-o mai poate smulge. *** Dar nu i-am văzut frumusețea. Nu atunci. Privirea ei m-a fascinat, fiindcă ochii aceștia îmi erau cunoscuți. Ca și cum i-aș mai fi vazut cândva, într-un vis. În nuditatea căpruie a acestor ochi, tot ceea ce este vulgar și inutil arde până la cenușă. Surprinși, ochii ei s-au mărit și mi-au zâmbit.
Nici o dorință pământească n-ar mai fi încăput în extazul acelei clipe atât de clare. Am simțit cum trupu-mi începe să răspândească lumină, și a fost ca atunci, în tinerețe, când pe muntele Athos, cel al sfinților călugări, am văzut în întunericul nopții strălucitoarea lumină nepământeană, pe care căsuțele eremiților o revărsau peste sălbaticile coaste ale înălțimilor. Poate că nu este niciun sacrilegiu în această comparație, fiindcă în momentul acela miracolul reapariției chipului ei a fost un lucru sacru.
Cât timp, nu știu. Poate doar cât clipa aceea, când sufletul se desprinde din trupul care moare. Eram la doi pași unul de altul, ca pe tăișul unei spade, în timpul acelei răsuflari în pragul dintre etern și muritor. Apoi m-am întors în timpul mărginit și am simțit că trebuie să-i vorbesc.