agonia
english

v3
 

Agonia.Net | Policy | Mission Contact | Participate
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texts by the same author


Translations of this text
0

 Members comments


print e-mail
Views: 8838 .



Scurta și fericita viață a lui Francis Macomber
prose [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
by [Ernest_Hemingway ]

2009-10-12  | [This text should be read in romana]    |  Submited by Jack Spiner







Acum, că era ora prînzului, ședeau cu toții sub acoperișul larg și verde al cortului-sufragerie și se prefăceau că nu s-a întîmplat nimic.
— Ce vreți: suc de lămîie, sau citronadă ? întrebă Macomber.
— Eu aș vrea un gimlet (1), îi spuse Robert Wilson.
— Și eu aș vrea un gimlet. Simt nevoia să beau ceva, zise soția lui Macomber.
— E cel mai bun lucru pe care 1-am putea face, fu de acord Macomber. Spune-i să ne facă trei gimlet-uri.
Mess-boy-ul (2) se și apucase să le facă, scoțînd sticlele puse la răcit în sacii de pînză picurînd de umezeală în vîntuî care sufla printre copacii ce umbreau corturile.
— Cît ar trebui să le dau ? întrebă Macornber.
— O liră e destul, îi spuse Wilson. N-are rost să-i înveți prost.
— Șeful o să le dea și celorlalți ?
— Categoric.
Cu o jumătate de ceas mai devreme, Francis Macomber fusese purtat în triumf de la marginea taberei și pînă la cortul său, pe brațele și pe umerii bucătarului, servitorilor, jupuitorului și hamalilor. Purtătorii de puști nu luaseră parte la această demonstrație. Cînd servitorii indigeni îl lăsaseră la ușa cortului, Macomber dăduse mîna cu toți, primise felicitările lor, apoi intrase în cort si se așezase pe pat, și rămase acolo pînă veni nevastă-sa. Intrînd în cort, femeia nu-i spuse nimic, și Macomber plecă imediat și se duse să se spele pe față și pe mîini la lavaboul de campanie instalat afară, și apoi se-ndreptă spre cortul-sufragerie, unde se așeză într-un confortabil scaun de pînză, la umbră și în adierea vîntului.
Mrs. Macomber îi aruncă o privire rapidă lui Wilson. Era o femeie extrem de frumoasă și de îngrijită, a cărei frumusețe și poziție socială făcuseră ca în urmă cu cinci ani să i se ofere cinci mii de dolari pentru a recomanda, sub semnătură și cu o fotografie, un produs cosmetic pe care nu-l folosise niciodată. Era căsătorită cu Francis Macomber de unsprezece ani.
— Frumos leu, nu-i așa ? zise Macomber.
De data asta, nevastă-sa se uită la el. Îi privea pe cei doi oameni ca și cum nu i-ar mai fi văzut pînă atunci.
Pe unul dintre ei, pe Wilson, vînătorul alb, știa bine că nu-1 mai văzuse pînă atunci. Era un om de înălțime mijlocie, cu părul de culoarea nisipului, cu o mustață țepoasă, cu fața foarte roșie și cu niște ochi albaștri extrem de reci, avînd în colțul pleoapelor niște riduri albe abia vizibile, care-i dădeau un aer vesel cînd zîmbea. Și acum îi zîmbea, și femeia își coborî privirile și se uită la umerii care se rotunjeau sub bluza lui largă, și la cele patru mari cartușe ținute în locul unde ar fi trebuit să fie buzunarul de la piept, și la mîinile lui mari și bronzate, la pantalonii uzați, la bocancii foarte murdari, și se-ntoarse iar la fața lui roșie. Și observă cum rumeneala feței lui se oprea la dunga albă făcută de cercul marcat de conturul pălăriei Stetson, atîrnată acum pe unul dintre cuierele fixate pe stîlpii cortului.
— Ș-acuma beau în cinstea leului, zise Robert Wilson.
Îi zîmbi din nou femeii, și ea, fără să-i răspundă, se uită curioasă la soțul ei.
Francis Macomber era foarte înalt, foarte bine făcut, dacă nu te supăra faptul că-i prea înalt, brun, cu părul tuns scurt, cu buzele mai curînd subțiri, și trecea drept un bărbat frumos. Era îmbrăcat și el cu haine de vînătoare, ca și Wilson, numai că ale lui erau noi, avea treizeci și cinci de ani, se ținea foarte bine, era priceput la tenis și la golf, bătuse o seamă de recorduri la pescuit și arătase de curînd, în văzul tuturor, că e un laș.
— În cinstea leului, zise el. Nici nu știu cum să-ți mulțumesc pentru tot ce ai făcut.
Margaret, soția, își întoarse capul și se uită din nou la Wilson.
— Să nu mai vorbim de leu, zise ea.
Wilson se uită lung la ea, fără să zîmbească, dar acum femeia îi zîmbi.
— A fost o zi foarte ciudată, spuse ea. N-ar trebui să-ți pui totuși pălăria acuma, la amiază, cu toate că stai în umbra cortului ? Chiar dumneata mi-ai spus asta.
— S-o pun, zise Wilson.
— Știi, ai fața foarte roșie, Mr. Wilson, îi spuse ea, și zîmbi iar.
— Din cauza băuturii, zise Wilson.
— Nu cred că-i din cauza asta, spuse ea. Francis bea foarte mult, dar niciodată nu-i roșu-n obraz.
— Astăzi da, încercă Macomber să glumească.
— Nu, zise Margaret. Mie mi-a roșit obrazul. Dar Mr. Wilson e întotdeauna roșu la față.
— Ãsta-i felul meu, zise Wilson. Dar, spuneți, n-ați vrea să căutăm și alt subiect de conversație în afară de frumusețea mea ?
— Abia am început.
— S-o lăsăm baltă, spuse Wilson.
— Conversația o să devină din ce în ce mai dificilă, zise Margaret.
— Nu vorbi prostii, Margot, îi zise soțul.
— Nu vad de ce, spuse Wilson. Doar a fost doborît un leu grozav.
Margot se uită la amîndoi, și amîndoi văzură că o să izbucnească în plîns. Wilson își dăduse seama mai demult că așa o să se întâmple și-i era teamă. Lui Macomber nu-i mai era nici teamă.
— Ce-aș fi vrut să nu se întîmple. Oh, ce-aș fi vrut să nu se întîmpie, zise ea, și o porni spre cortul ei.
Nu se auzea că plînge, dar i se vedeau umerii zvîcnind sub bluza roz, tropicală, pe care o purta.
— Indispoziții femeiești, îi spuse Wilson bărbatului cel înalt. Nu-i nimic, încordare nervoasă, și lucruri din astea...
— Nu-i așa, zise Macomber. Mi se pare că de-acum înainte o să am de-a face mereu cu treaba asta.
— Aș, de unde. Hai, mai bine să bem un păhărel din licoarea asta, care te face praf, zise Wilson. Uită totul. Oricum, nu-i nimic.
— Să încercăm, spuse Macomber. Să știi, totuși, că n-am să uit ce-ai făcut pentru mine.
— N-am făcut nimic, zise Wilson. Lasă prostiile astea.
Așa că rămaseră mai departe la umbră, pe locul unde era așezată tabăra, sub un pîlc de salcîmi cu coroanele răsfirate, în spatele cărora se înălța un deal semănat cu bolovani ; în fața lor se întindea o pajiște acoperită de iarbă, care cobora pînă la un rîu plin de pietre, dincolo de care era o pădure, și-și beau citronadele lor abia scoase de la gheață și evitau să se privească, iar boys puneau masa de prînz. Wilson își dădea seama că la ora asta boys știau cu toții, și cînd observă că boy-ul personal al lui Macomber se uită curios la stăpînul lui în timp ce punea farfuriile pe masă, îl ocărî în swahili (3). Boy-ul se întoarse, cu o față inexpresivă.
— Ce i-ai spus ? îl întrebă Macomber.
— Nimic. I-am spus să se miște mai repede, dacă nu vrea să încaseze vreo cincisprezece, și încă din alea pe cinste.
— Ce anume ? Cincisprezece lovituri de bici ?
— E cu totul ilegal, zise Wilson. De obicei sînt amendați.
— Mai ui încă să-i biciuiască ?
— O, da. Dacă s-ar plînge ar ieși un scandal nemaipomenit. Dar nu se plîng nimănui. Preferă să fie biciuiți decît amendați.
— Ciudat ! zise Macomber.
— Nu chiar atît de ciudat, spuse Wilson. Ce-ai prefera dumneata ? Să încasezi o chelfăneală zdravănă, sau să-ți pierzi salariul ?
Și, simțindu-se stînjenit că a pus o asemenea întrebare, continuă, fără să mai aștepte ca Macomber să-i răspundă :
— De altfel, într-un fel sau altul, cu toții înghițim în fiecare zi cîte una.
Nici acuma n-o nimerise mai bine. „Doamne-dmnezeule", se gîndi el, „sînt un diplomat, ce mai încolo-ncoace ?”
— Da, înghițim mereu, zise Macomber, fără să se uite la Wilson. Îmi pare grozav de rău de toată povestea asta cu leul. N-ar trebui s-o mai știe și alții, nu-i așa ? Vreau să spun... că nimeni n-o s-o afle, nu ?
— Adică, dacă n-am s-o povestesc cumva la Mathaiga Club ? Wilson îl privea acuma cu răceală. La asta nu se așteptase. „Va să zică, își spuse el, nu-i numai laș, e și dobitoc. Și cînd te gîndești că pînă azi îmi plăcea. Dar ce se poate ști, cînd ai de-a face cu un american ?"
— Nu, zise Wilson. Eu sînt vînător profesionist. Noi nu trăncănim niciodată pe socoteala clienților noștri, în privința asta poți să n-ai nici o grijă. Dar să știi că nu-i de loc elegant să ni se ceară să nu vorbim.
Se hotărîse, chiar în clipa aceea, să rupă relațiile cu ei, ceea ce ar fi făcut ca lucrurile să fie mai simple, în acest caz ar fi mîncat singur, și ar fi putut și citi în timpul mesei. Ei ar mînca separat. I-ar călăuzi în timpul acestui safari, avînd cu ei cele mai oficiale relații... cum se spune asta în franceză ? Cu distinsă considerație... și i-ar fi mult mai ușor decît si trebuie să mai înghită și mofturile astea sentimentale. O să-1 insulte și o s-o rupă cu el de-a binelea. După aceea o să poată citi în timpul mesei și o să continue să le bea whisky-ul. Asta era și expresia folosită cînd un safari mergea prost. Te întîlneai cu un alt vînător alb și-1 întrebai : „Cum îți merge ?", și el îți răspundea : „O, le beau încă whisky-ul", și știai că totul s-a dus dracului.
— Scuză-mă, zise Macomber, și se uită la el cu obrazul acela de american care arată a adolescent pînă cînd ajunge între două vîrste, și Wilson îi observă părul tăiat scurt ca o perie, ochii frumoși abia plecați, nasul drept, buzele subțiri și bărbia frumoasă. Scuză-mă că nu mi-am dat seama de asta. Mai am încă de învățat o mulțime de lucruri.
Ei, și-acuma ce să mai facă ? se-ntrebă Wilson. El era gata să o rupă o dată pentru totdeauna, și nenorocitul ăsta îi mai cere și scuze după ce-1 insultase. Mai încercă o dată.
— Să nu-ți fie teamă că o să vorbesc, zise el. Trebuie să-mi cîștig existența. Știi, în Africa nici o femeie nu dă greș cînd trage într-un leu și nici un om alb nu o ia la goană.
— Eu însă am luat-o la goană ca un iepure, zise Macomber.
,,Și-acuma ce dracu să mai faci cu un om care vorbește așa ?" se-ntrebă Wilson.
Se uită la Macomber cu ochii lui albaștri, impasibili, de mitralior, și celălalt îi zîmbi. Zîmbea frumos, dacă nu țineai seama că i se vedea în priviri că fusese jignit.
— Poate c-am s-o dreg cu bivolii, zise el. Acuma o să trecem la bivoli, nu-i așa ?
— Mîine dimineață, dacă n-ai nimic împotrivă, îi spuse Wilson.
Poate că se-nșelase. Probabil că așa o fi trebuind să încasezi. Cu americanii ăștia afurisiți nu poți să știi niciodată. Și din nou îl prețui pe Macomber. Dacă ar fi putut uita ce se-ntîmplase în dimineața aceea. Dar nu se putea. Mai nenorocită dimineață ca aia nici că se putea.
— Iat-o pe Memsahib, zise el.
Margot venea dinspre cortul ei, cu fața odihnită, veselă și arătînd foarte drăguță. Avea o față perfect ovală, atît de perfect ovală, că te așteptai să fie proastă. Dar nu era proastă, își zicea Wilson, de loc proastă,
— Ce mai face frumosul Mr. Wilson, cu fața lui roșie ? Și tu Francis, comoara mea, te simți mai bine ?
— O, nespus de bine, zise Macomber.
— Am uitat totul, zise ea așezîndu-se la masă. Ce importanță are dacă Francis se pricepe sau nu să omoare lei ? Nu asta-i ocupația lui. Asta-i ocupația lui Mr. Wilson. Mr. Wilson e într-adevăr impresionant cînd omoară orice. Și chiar știi să omori orice, nu-i așa ?
— Da, orice, zise Wilson. Pur și simplu orice. ,,Sînt, se gîndea el, cele mai neîndurătoare din lume, cele mai neîndurătoare, mai crude, mai rapace și mai atrăgătoare, iar bărbații lor s-au moleșit sau și-au distrus nervii, în timp ce ele s-au călit. Sau poate că-și aleg bărbați pe care pot să-i ducă de nas. Totuși, la vîrsta la care se mărită n-au cum să știe toate astea.” Se simțea foarte bine că învățase încă mai demult cum sînt americancele, fiindcă asta era foarte atrăgătoare.
— Mîine dimineață mergem să vînăm bivoli, îi spuse el.
— Vin și eu, spuse ea.
— Nu se poate.
— Ba da, vin. Nu-i așa că pot veni, Francis ?
— De ce nu rămîneți în tabără ?
— Pentru nimic în lume, zise ea. N-aș vrea să pierd un spectacol ca cel de azi-dimineață pentru nimic în lume.
Cînd plecase, se gîndi Wilson, cînd plecase să plîngă, ai fi zis că e o femeie extraordinară. Ai fi zis că a înțeles, că-i pare rău de el și de ea și că-și dă seama care-i de fapt situația. Lipsise doar douăzeci de minute, și iat-o acuma, aici, pur și simplu înveșmîntată în cuirasa aceea de răutate a femelelor americane. Sînt cele mai afurisite femei din lume, într-adevăr, cele mai afurisite.
— Mîine vom da în cinstea ta o altă reprezentație, zise Francis Macomber.
— N-o să veniți, spuse Wilson.
— Greșești foarte mult, îi zise ea. Și țin atît de mult să te văd acționînd din nou. Ai fost foarte drăguț în dimineața asta. Desigur, în măsura în care a zbura creierii unei fiare e un lucru drăguț.
— Uite c-au venit cu mîncare, zise Wilson. Sînteți foarte veselă, nu-i așa ?
— Și de ce nu ? Doar n-am venit aici ca să mă plictisesc.
— Mda, pînă acum n-a fost de loc plictisitor, zise Wilson.
Se uita la bolovanii din albia rîului și la copacii de pe povîrnișul celuilalt mal și-și aducea aminte ce se întîmplase în dimineața aceea.
— O, nu, spuse ea. A fost foarte frumos. Și mîine... Nici nu-ți închipui cu cîtă nerăbdare aștept ziua de mîine.
— Vi se servește carne de elan, zise Wilson.
— Animalele acelea mari ca niște vaci, care sar ca iepurii ?
— Să zicem că sînt cam așa, zise Wilson.
— Carnea e foarte bună, zise Macomber.
— Tu 1-ai doborît, Francis ? întrebă ea.
— Da.
— Nu-s primejdioase, nu ?
— Numai cînd dau peste tine, îi spuse Wilson.
— Mă bucur.
— Ce-ar fi să te mai lași puțin de răutățile astea, Margot ? zise Macomber, tăindu-și friptura de elan și punînd piureul de cartofi, sosul și morcovii pe spatele furculiței înfipte în bucata de carne.
— Fiindcă mă rogi atît de frumos, s-ar putea să mă las.
— Diseară bem șampanie în cinstea leului, zise Wilson. Acuma, la prînz, e prea cald.
— A, leul, spuse Margot. Și uitasem de el.
„Va să zică, își zise Robert Wilson, nu-l iartă. Sau poate că așa crede ea că face figură bună ? Cum ar trebui să se poarte o femeie cînd descoperă că bărbatul ei e un laș afurisit ? E al dracului de crudă, dar toate sînt așa. Ele dictează, desigur, și ca să dictezi trebuie să fii crud din cînd în cînd. Totuși, m-am cam săturat de teroarea lor blestemată."
— Nu luați încă puțin elan ? întrebă el politicos.
În după-amiaza aceea, mai spre seară, Wilson și cu Macomber plecară cu mașina, cu șoferul indigen și cu doi purtători de puști. Mrs. Macomber rămase în tabără. E prea cald, spusese ea, și oricum avea să meargă cu ei a doua zi în zori. Și pe cînd mașina se-ndepărtă, Wilson se uită la ea : stătea sub copacul acela înalt și arăta mai curînd drăguță decît frumoasă în bluza ei kaki, care bătea în roz, cu părul negru dat pe spate și strîns într-un coc atîrnînd în jos spre ceafă, cu tenul proaspăt, se gîndi el, de parcă ar fi fost în Anglia. Le făcu semn cu mîna în clipa în care mașina dispăru printre ierburile înalte și ocoli printre copaci, luînd-o spre dealurile joase presărate cu tufișuri și copaci ca într-o livadă.
În tufișuri dădură peste o turmă de impala (5), și coborînd din mașină se apucară să urmărească un berbec bătrîn, cu coarne lungi, desfăcute larg, și Macomber îl ucise dintr-o împușcătură foarte onorabilă, care doborî berbecul, aflat la o depărtare de mai bine de 500 de metri, și puse turma pe goană. Animalele fugeau înnebunite, încălecîndu-se și sărind cu labele trase spre corp, în salturi prelungi, atît de necrezut de aeriene de parcă totul s-ar fi petrecut în vis.
— Frumoasă lovitură, zise Wilson, și ținta nu-i prea mare.
— Capul face ceva ? întrebă Macomber.
— Lovitura a fost excelentă, îi spuse Wilson. Trage așa, și totul o să fie în regulă.
— Crezi că mîine o să dăm de bivoli ?
— Sînt toate șansele. Se duc la păscut dimineața în zori, și dacă avem noroc o să-i surprindem la loc deschis.
— Tare-aș vrea să termin odată cu povestea asta cu leul, zise Macomber. Nu-i de loc plăcut să te vadă nevasta făcînd așa ceva.
„Eu aș zice că e și mai neplăcut să fi făcut așa ceva, se gîndi Wilson, fie că era sau nu era nevasta de față, și să mai și vorbești de asta." Spuse însă :
— În locul dumitale, nu m-aș mai gîndi atîta la chestia asta. Oricui i se poate întîmpla să se piardă la primul leu. De altfel, totul a trecut.
Dar în noaptea aceea, după cină și după un whisky and soda băut lîngă foc înainte de culcare, pe cînd stătea întins în patul de campanie, sub plasa împotriva țînțarilor, și asculta zgomotele nopții, Francis Macomber își dădu seama că nu trecuse. Nici nu trecuse, nici nu începea. Era la fel ca atunci cînd se întîmplase, cu unele amănunte mai accentuate, și-i era groaznic de rușine. Dar mai puternică decît rușinea îl năpădise o frică rece, surdă. Frica nu-1 părăsise, și o simțea asemenea unui gol rece și vîscos care-și făcuse loc în imensul vid unde altădată domnea încrederea în el însuși, și-1 apucă greața. Și în clipa aceea era acolo, în el.
Totul începuse în noaptea trecută, cînd se trezise din somn și auzise leul răgind undeva în susul rîului. Răgetul răsuna puternic și se termina cu niște mîrîituri înfundate, care dădeau impresia că leul e pe aproape, pe lîngă cort, și cînd se trezi și-1 ascultă, lui Francis Macomber i se făcu frică. O auzea pe nevastă-sa respirînd liniștit, în somn. Nu era nimeni căruia să-i spună că i-e frică, nici care să-i împărtășească spaima, și stînd așa culcat și singur nu avea cum să știe de proverbul somali care spune că unui om curajos îi este întotdeauna frică de leu de trei ori: cînd îi vede pentru prima dată urmele, cînd îl aude pentru prima dată răgind și cînd dă cu ochii de el pentru prima dată. Și apoi, în timp ce luau micul dejun, la lumina felinarelor, în cortul-sufragerie, înainte de răsăritul soarelui, leul răgi din nou, și lui Francis i se păru că era la marginea taberei.
— S-ar părea că e un leu bătrîn, trecut prin multe, zise Robert Wilson ridicîndu-și privirile din farfuria cu scrumbii afumate. Ascultați-1 cum mîrîie.
— E tare aproape ?
— Cam la vreo doi kilometri în susul rîului.
— O să-1 vedem ?
— O să mergem într-acolo.
— Răgetele lui se aud atît de departe ? S-ar zice că e chiar aici, în tabără.
— Se aud al dracului de departe, zise Robert Wilson. E ciudat cît de departe se aud. Să sperăm că e un motan care o să se lase împușcat. Boys ziceau că rătăcește pe-aici prin împrejurimi un leu foarte mare.
— Dac-ar fi să trag în el, unde ar trebui să lovesc ca să-1 dobor ? întrebă Macomber.
— Între omoplați, zise Wilson. În gît dacă poți. Să lovești într-un os. Să-1 dobori.
— Sper să-1 lovesc unde trebuie, zise Macomber.
— Dumneata tragi foarte bine, îi spuse Wilson. Nu te pripi, întîi trebuie să fii sigur că-1 atingi. Prima lovitură e aceea care contează.
— De la ce distanță trebuie să trag ?
— E greu de precizat. Leul are și el ceva de zis în treaba asta. Nu trage pînă nu e atît de aproape încît să mergi la sigur.
— La mai puțin de trei sute de metri ? întrebă Macomber.
Wilson îi aruncă o privire rapidă.
— Da, să zicem la trei sute. S-ar putea să trebuie să tragi și la mai puțin de trei sute. În nici un caz însă peste. La trei sute e foarte bine. La distanța asta poți să-1 lovești oriunde vrei. Iat-o și pe Memsahib.
— Bună dimineața, spuse ea. Ei, o pornim după leu ?
— De îndată ce terminați micul dejun, spuse Wilson. Cum vă simțiți ?
— Minunat, zise ea. Sînt teribil de nerăbdătoare.
— Mă duc să văd dacă e totul gata.
Wilson plecă. Și-n clipa aceea, leul răgi din nou.
— Ce scandalagiu, zise Wilson. Îl facem noi să tacă.
— Ce ai, Francis ? îl întrebă soția sa.
— Nimic.
— Ba da, ai ceva. Ce te frămmtă ?
— Nimic.
— Spune-mi, zise ea și se uită la el. Nu te simți bine ?
— Răgetele acestea afurisite, zise el. N-au încetat o clipă, toată noaptea.
— De ce nu m-ai sculat, spuse ea. Mi-ar fi plăcut să le aud și eu.
— Trebuie să-1 omor odată pe afurisitul ăsta, zise Macomber nefericit.
— Păi de asta ai și venit aici, nu ?
— Da. Dar mă calcă pe nervi să-1 aud răgind toată noaptea.
— Bine, atunci, cum zicea și Wilson, omoară-1 și termină odată cu răgetele astea.
— Firește, draga mea, zise Macomber. N-o să fie greu, nu-i așa ?
— Nu cumva ți-e frică ?
— O, nu. Dar răgetele astea toată noaptea m-au scos din sărite.
— O să-1 omori dintr-o lovitură. O să fie ceva minunat. Sînt sigură și sînt teribil de nerăbdătoare să văd cum ai s-o faci.
— Termină-ți micul dejun, și o pornim.
— Încă nu s-a luminat, zise ea. Asta nu-i o oră de plecat.
Și tocmai în clipa aceea, leul scoase un răget, horcăind ca o tînguire care, venind din adîncul pieptului, devenea brusc guturală și continua cu niște vibrații ascendente care păreau să zguduie aerul, ca să se termine printr-un suspin și printr-un horcăit adînc și greu, pornit din adîncul pieptului.
— Ai zice că-i aici, spuse nevasta lui Macomber.
— Dumnezeule, exclamă Macomber. M-am săturat de răgetele astea afurisite.
— Sînt foarte impresionante.
— Impresionante ? Înspăimîntătoare.
Robert Wilson se apropie de ei zîmbind și ținînd în mînă o carabină Gibbs 505, scurtă și urîtă, cu țeava teribil de groasă.
— Să mergem, zise el. Purtătorul dumiale a luat Springfieldul și carabina cea mare. Totul a fost pus în mașina. Ai luat cartușele ?
— Da.
— Sînt gata, zise Mrs. Macomber.
— Trebuie să-1 facem să termine scandalul ăsta, spuse Wilson. Dumneata treci în față. Memsahib o să stea cu mine în spate.
Se urcară în mașină, și în lumina cenușie a zorilor o porniră în susul rîului, printre copaci. Macomber deschise magazia carabinei sale, și văzînd că are înăuntru cartușe blindate, o închise și puse piedica, își dădu seama că-i tremură mîna. Căută cu mîna la pieptul bluzei, să vadă dacă mai are și alte cartușe, și-și trecu degetele peste cartușele din lăcașurile de pe tunică. Se întoarse spre Wilson, care stătea în spatele mașinii fără portiere, ca o cutie, alături de nevastă-sa, amîndoi zîmbind nerăbdători, și Wilson se aplecă înainte și-i șopti :
— Uite că păsările coboară, înseamnă că bătrînul și-a lăsat prada.
Pe malul celălalt al rîului, Macomber văzu, pe deasupra copacilor, vulturii învîrtindu-se și repezindu-se spre pămînt.
— Sînt șanse să vină să bea la rîu, îi șopti Wilson, înainte de a se duce să-și facă siesta. Deschide bine ochii.
Mergeau încet de-a lungul malului înalt al rîului, care în locurile acelea cobora drept pînă în albia plină de bolovani și șerpuiau cu mașina printre copaci. Macomber se uita cu atenție spre celălalt mal, și deodată simți că Wilson îl apucă de braț. Mașina se opri.
— Uite-1, auzi Macomber șoapta lui Wilson. Drept în față, la dreapta. Coboară și trage. E un leu splendid.
Și atunci Macomber văzu leul. Stătea în picioare, în profil, cu capul lui mare întors spre ei. Briza ușoară a zorilor, care sufla înspre ei, prinse să-i zburlească coama întunecată, și leul părea imens în lumina cenușie a dimineții, profilat pe creasta malului, cu greabănul masiv și cu trupul suplu, umflîndu-se ca un burduf.
— Cît de departe e ? întrebă Macomber ridicînd carabina.
— Cam la vreo șaptezeci de metri. Coboară și ucide-1.
— Și de ce sa nu trag de aici ?
— Leii nu se doboară din mașină, îl auzi pe Wilson spunîndu-i la ureche. Coboară. N-o să stea acolo toată ziua.
Macomber păși peste deschizătura curbă a mașinii din dreptul banchetei din față, puse piciorul pe scară și apoi jos. Leul stătea în același loc, uitîndu-se majestuos și calm spre acest obiect îndesat, asemeni unui fel de superrinocer, pe care ochii lui îl distingeau doar ca o siluetă. Vîntul nu ducea spre el mirosul de om și se uita cu atenție la obiectul acela mișcîndu-și ușor capul dintr-o parte în alta. Și atunci, observînd obiectul cu pricina, fără teamă, dar șovăind totuși înainte de a coborî malul ca să bea cu un asemenea lucru în față, zări forma unui om ce se desprindea din el ; întorcîndu-și capul măsiv, leui se repezi înspre copaci, ca să se adăpostească, dar auzi o bubuitură ca de tunet și simți izbitura unui glonț blindat de 30—06, care-i mușcă pîntecele și-i sfîșie stomacul, și o greață subită și fierbinte îl năpădi. O porni la pas, greoi, pe labele lui mari, clătinîndu-se cu toată greutatea pîntecelui rănit, printre copaci, spre iarba înaltă, la adăpost, și bubuitura trecu din nou pe lîngă el, despicînd aerul. Și din nou auzi bubuitura aceea și simți lovitura izbindu-1 jos, în coaste, și sfîșiindu-i carnea, și sîngele înspumat și fierbinte îi umplu gura, și o luă la goană spre ierburile înalte, unde se putea ascunde ca să nu fie văzut și ca să-i facă să se apropie de ajuns de mult cu lucrul acela care bubuia și să poată dintr-o săritură să-1 înhațe pe omul care-1 ținea în mină.
Cînd coborîse din mașină, Macomber nu se gîndise la ce se întîmplă cu leul. Ce știa el era că mîinile îi tremurau, și cînd se-ndepărtă de mașină îi fu aproape imposibil să-și miște picioarele. Coapsele îi erau țepene, iar mușchii îi zvîcneau. Duse carabina la ochi, ținti locul în care capul leului se lega de spate și apăsă pe trăgaci. Nu se-ntîmplă nimic, deși apăsa de i se părea c-o să i se frîngă degetul. Atunci își dădu seama că nu trăsese piedica, și în timp ce coborî carabina ca să tragă piedica mai făcu, așa înțepenit cum era, încă un pas, și leul, văzîndu-i silueta desprinzîndu-se limpede de aceea a mașinii, se întorsese și o pornise la pas, și cînd trase, auzi un zgomot înfundat, ceea ce însemna că nimerise, dar leul continua să meargă. Macomber trase din nou și văzură cu toții trîmba de praf pe care o ridica glonțul în fața leului, care fugea. Trase din nou, aducîndu-și aminte că trebuie să țintească mai jos, și i auziră cu toții izbitura glonțului, și leul o porni la goană și dispăru printre ierburile înalte înainte de a mai apuca el să tragă.
Macomber rămase așa, năpădit de o senzație de greață, cu mîinile, care țineau carabina gata de tras, tremurînd, și nevasta lui și Robert Wilson erau lîngă el. Tot lîngă el erau și cei doi purtători de pușcă, sporovăind în wakamba (5).
— L-am atins, spuse Macomber. L-am atins de două ori.
— O dată 1-ai lovit în pîntece, și o dată undeva mai în față, zise Wilson fără entuziasm.
Purtătorii de pușcă aveau un aer foarte grav. Tăceau.
— S-ar putea să-1 fi omorît, continuă Wilson. O să trebuie să mai așteptăm puțin pînă vom putea vedea care-i situația.
— Ce vrei să zici ?
— Trebuie să-1 mai lăsăm să se moaie înainte de a-1 urmări.
— Aha, făcu Macomber.
— E un leu grozav, zise Wilson ceva mai vesel. Totuși, s-a vîrît într-un loc cam prost.
— De ce e prost ?
— Nu-l vezi decît cînd ești lîngă el.
— Aha, făcu Macomber.
— Hai, zise Wilson. Memsahib poate să rămînă în mașină. Ne ducem să vedem cum e cu urmele de sînge.
— Rămîi aici, Margot, îi zise Macomber nevestei sale.
Gura-i era uscată și-i venea foarte greu să vorbească.
— De ce ? întrebă ea.
— Așa zice Wilson.
— Mergem să vedem care-i situația, spuse Wilson. Rămîneți pe loc. De aici se și vede mai bine.
— Foarte bine.
Wilson îi spuse ceva șoferului în sivahili. Omul dădu din cap și spuse :
— Da, Bwana.
După asta, coborîră malul povîrnit, trecură peste rîu și se cățărară pe celălalt mal, ocolind bolovanii și stîncile și agățîndu-se de rădăcinile ieșite în afară, pînă dădură de locul de unde leul o luase la goană cînd Macomber trăsese prima oară. În iarba scurtă se zăreau urme de sînge negru, pe care purtătorii de pușcă le arătară cu vîrful unor nuiele verzi, și urmele acestea se îndepărtau dincolo de copacii de pe malul rîului.
— Ce facem ? întrebă Macomber.
— N-avem ce face, zise Wilson. Nu putem merge cu mașina. Malul e prea abrupt. O să-1 lăsăm să mai amorțească, și după aceea dumneata și cu mine o să ne ducem să vedem ce-i cu el.
— N-am putea da foc ierbii ? întrebă Macomber.
— E prea verde.
— N-am putea trimite hăitași ?
Wilson îl cîntări din ochi.
— Firește că am putea, zise el. Dar ar fi cam criminal din partea noastră. Vezi, noi știm că leul e rănit. Poți hăitui un leu care nu-i rănit... îndată ce aude un zgomot, o ia la goană... Dar un leu rănit atacă întotdeauna. Nu-1 vezi pînă dai de el. Se lipește de pămînt și se ascunde într-un loc unde n-ai crede că se poate ascunde un iepure. Așa că nu poți să trimiți boys la o asemenea distracție. Cineva va fi sigur rănit.
— Dar purtătorii de pușcă ?
— A, ei vin cu noi. Asta-i shauri (6)-a lor. Au semnat un angajament în sensul ăsta. Nu par totuși nici ei prea fericiți, ce zici ?
— N-am de loc poftă să mă duc să văd ce-i cu el, zise Macomber.
Vorbise fără să-și dea seama ce spune.
— Nici eu, zise Wilson vesel. Totuși, n-avem încotro. Apoi, ca și cum i-ar fi trecut prin minte o anume bănuială, se uită repede la Macomber și-1 văzu deodată cum tremură și ce față descompusă are. Desigur, nu ești obligat să mergi, zise el. Pentru asta sînt eu angajat. Și de asta sînt plătit atît de scump.
— Vrei să spui că poți să te duci singur. Și ce-ar fi să-1 lăsăm acolo ?
Robert Wilson, a cărui singură preocupare fusese leul și problema pe care o ridica și care nu se gîndise la Macomber decît în treacăt, și atunci își spusese că e cam fricos, se simți dintr-o dată ca și cum ar fi greșit ușa într-un hotel și ar fi văzut un lucru rușinos.
— Cum adică ?
— Să-1 lăsăm acolo pur și simplu.
— Adică să ne prefacem față de noi înșine că n-a fost lovit ?
— Nu, să-1 lăsăm în plata Domnului.
— Asta nu se face.
— De ce ?
— În primul rînd pentru că suferă, asta e sigur, în al doilea rînd pentru că ar putea da altcineva peste el.
— Înțeleg.
— Dar nimic nu te obligă să ai de-a face cu toată povestea asta.
— Aș vrea să am, zise Macomber. Dar, știi, mi-e tare frică.
— Cînd o să intrăm în ierburi, o să merg eu înainte cu Kongoni, pe urmele leului. Mergi după mine, puțin într-o parte. Sînt șanse să-1 auzim mîrîind. Dacă-1 vedem, tragem amîndoi. N-ai de ce să te neliniștești. O să te acopăr. Și de fapt, poate c-ar fi mai bine să nu vii. Ar fi mult mai bine. De ce nu te întorci la Memsahib și rămîi cu ea pînă termin eu chestia asta ?
— Nu, vreau să merg și eu.
— Bine, zise Wilson. Dar n-are rost să vii dacă n-ai chef. Precum știi, acum asta-i shauri-a mea.
— Vreau să merg și eu, zise Macomber, Se așezară sub un copac și fumară.
— Nu vrei să te duci să vorbești cu Memsahib cît stăm aici și așteptăm ? întrebă Wilson.
— Nu.
— Atunci, mă duc și-i spun numai să aibă răbdare.
— Bine, zise Macomber.
Ședea acolo și asuda, gura-i era uscată, simțea un gol în stomac și voia să-și găsească curajul necesar pentru a-i spune lui Wilson să se ducă și să termine cu leul acela fără el. N-avea de unde să știe că Wilson era furios că nu observase din vreme halul în care era și nu-1 trimisese înapoi la nevastă, și iată că Wilson se întoarse.
— Þi-am adus carabina cea mare, zise Wilson. Þine-o. I-am lăsat destul timp. Hai.
Macomber luă carabina, și Wilson spuse:
— Te ții în spatele meu, cam la vreo cinci pași mai la dreapta, și faci exact ce-ți spun. După aceea le spuse ceva în swahili celor doi purtători de pușcă, care erau imaginea însăși a tristeții. Să mergem, zise el.
— Aș putea să beau puțină apă ? întrebă Macomber.
Wilson îi spuse ceva purtătorului de pușcă mai vîrstnîc, care purta o ploscă la brîu, și omul o desprinse de la brîu, îi deșurubă capacul și i-o dădu lui Macomber, care o luă în mînă remarcînd cît de grea pare și cît de păroasă și moale e la atingere învelitoarea de pîslă. Ridică plosca să bea și se uită înainte la ierburile înalte, dincolo de care se-nălțau copaci cu coroanele răsfirate. O briză ușoară le sufla în față, și ierburile se vălureau alene în suflarea vîntului. Se uită la purtătorul de pușcă și-și dădu seama că și lui îi e tare frică.
La vreo treizeci și cinci de pași, în mijlocul ierburilor, leul cel mare zăcea lipit de pămînt. Cu urechile ciulite, stătea nemișcat, și numai coada lungă, terminată cu un smoc de păr negru, zvîcnea ușor în sus și-n jos. Se așezase la pîndă de îndată ce ajunsese la adăpost, și rana care-i străpunsese pîntecele îl chinuia, iar rana din plămîni îl făcea să-și piardă puterile, și de fiecare dată cînd respira i se umplea gura de o spumă roșie. Coastele îi erau umede și fierbinți, și muștele se grămădiseră în mica deschizătură pe care o făcuseră gloanțele blindate în pielea lui cafenie, și ochii lui mari și galbeni, îngustați de furie, priveau drept înainte, clipind doar cînd durerea respirației îl săgeta, și ghearele lui răscoleau pămîntul moale și încins. Toată ființa lui, durerea, slăbiciunea, ura, și toată forța care-i mai rămăsese se încordau într-o totală concentrare în așteptarea atacului, îi auzea pe oameni vorbind și-i aștepta, adunîndu-și toate puterile și pregătindu-se să sară de îndată ce oamenii aveau să se ivească printre ierburi. Auzind glasurile care se apropiau, coada i se ridică și biciui aerul în sus și-n jos, și cînd intrară în ierburile înalte scoase un mîrîit icnit și sări.
Kongoni, bătrînul purtător de pușcă, care era în frunte, uitîndu-se după urmele de sînge, Wilson, care pîndea orice mișcare în iarbă, cu carabina gata să tragă, al doilea purtător de pușcă, care privea înainte și asculta, Macomber, care mergea aproape de Wilson, cu carabina ridicată, toți abia intraseră printre ierburi, cînd Macomber auzi mîrîitul icnit, înecat în sînge, și văzu saltul fiarei prin iarbă. După aceea își dădu seama că fuge, fuge nebunește în teren deschis, spre rîu.
Auzi detunătura carabinei lui Wilson : bum, bum și iar o nouă detunătură : bum, bum, și întorcîndu-se văzu leul arătînd acuma înspăimîntător, cu capul pe jumătate sfărîmat, tîrîndu-se spre Wilson, care era la marginea ierburilor, și omul roșu la față manevră ceva la trăgaciul urîtei și scurtei sale carabine și ținti cu grijă ; auzi din nou o altă bubuitură, și trupul galben și greoi al leului, care se mai tîra încă, înțepeni, și capul imens și mutilat alunecă într-o parte, și Macomber, singur în luminișul înspre care fugise, cu carabina încărcată în mînă, în timp ce doi negri și un alb se uitau disprețuitor la el, își dădu seama că leul e mort. Se apropie de Wilson, trupul lui voinic părînd a fi pe de-a-ntregul o mustrare directă, și Wilson se uită la el și-i spuse :
— Nu vrei să faci niște fotografii ?
— Nu, spuse el.
Și asta fu tot ce-și spuseră pînă în clipa în care se urcară în mașină; în clipa aceea, Wilson îi zise :
— Grozav leu. Boys o să-1 jupoaie. Am putea sta aici la umbră.
Nevasta lui Macomber nu se uitase la el, nici el la ea, și Macomber se așeză lîngă ea pe bancheta din spate, iar Wilson se așeză pe cea din față. La un moment dat, Macomber întinse brațul și o luă pe nevastă-sa de mînă, fără s-o privească, dar ea își trase mînă. Uitîndu-se peste rîu la purtătorii de pușcă, care jupuiau leul, își dădu seama că nevastă-sa putuse vedea întreaga scenă. Stînd așa, acolo, nevastă-sa întinse brațul și puse mînă pe umărul lui Wilson. El se-ntoarse, și ea se aplecă înainte peste bancheta joasă și-1 sărută pe gură.
— Ei, asta-i acum, zise Wilson, înroșindu-se și mai tare decît îi era felul.
— Mr. Robert Wilson, zise ea. Frumosul Mr. Robert Wilson cu fața roșie.
Apoi se așeză din nou lîngă Macomber și se uită peste rîu, unde zăcea leul, cu labele dinainte jupuite, cu tendoanele mușchilor albi vizibile și cu burta umflată și albă și mereu mai dezgolită, pe măsură ce negrii jupuiau pielea de pe el. În cele din urmă, purtătorii de pușcă aduseră pielea umedă și grea, și după ce o făcură sul se urcară în spate, și mașina o porni. Nimeni nu mai scoase o vorbă pînă nu ajunseră din nou în tabără.
Asta fusese povestea cu leul. Macomber nu știa ce simțise leul înainte de a sări, nici cînd sărise și cînd lovitura de necrezut a glonțului de 505, pornit din țeava cu o viteză de două tone, îl izbise în bot, și nici ce-1 făcuse să încerce să înainteze și după aceea, cînd a doua lovitură zdrobitoare îi sfărîmase coapsele și el se tîrîse spre locul acela care bubuia și care-1 nimicise. Wilson știa cîte ceva din toate astea, dar spusese numai: „Grozav leu." Macomber însă habar n-avea nici ce simțea Wilson. Nu știa nici ce e cu soția lui, în afară de faptul că o terminase cu el.
I se întîmplase și altă dată ca soția s-o termine cu el, dar niciodată nu ținuse prea mult. Era foarte bogat și avea să fie și mai bogat, și știa că acum ea n-avea să-1 părăsească niciodată. Ãsta era unul dintre puținele lucruri pe care le știa bine. Știa asta, știa o serie de lucruri despre motociclete, asta fusese la început, despre mașini, despre vînătoarea de rațe, despre pescuit, păstrăvii, somnul și despre pescuitul marin, despre problemele sexuale din cărți, multe cărți, prea multe cărți, despre tot felul de jocuri în aer liber, despre cîini, nu prea multe despre cai, despre ce trebuie să faci ca să-ți păstrezi banii, despre multe alte lucruri obișnuite în lumea lui și despre faptul că nevastă-sa n-avea să-1 părăsească. Nevastă-sa fusese o femeie foarte frumoasă, și acuma, în Africa, era încă o femeie foarte frumoasă, dar acasă nu mai era atît de frumoasă încît să-1 poată părăsi pentru o situație mai bună, și ea știa asta, și el știa asta. Ratase ocazia de a-1 părăsi, și el știa asta. Dacă ar fi fost mai grozav în materie de femei, nevastă-sa ar fi început să aibă grijă ca nu cumva să se însoare cu o altă femeie, mai frumoasă, dar știa prea multe despre el ca să-și facă griji din pricina asta. De aceea, Francis se arătase întotdeauna foarte înțelegător, ceea ce ar fi fost cel mai frumos lucru la el, dacă n-ar fi fost cel mai sinistru.
În ansamblu erau considerați o căsnicie relativ fericită, una din acele căsătorii despre care se vorbește adesea că s-a desfăcut, lucru care nu se întîmplă însă niciodată, și, după cum spunea un cronicar monden, erau pe cale de a adăuga și o anume savoare de adventure multinvidiatei și etern durabilei lor romance printr-un safari în regiunea cunoscută ca The Darkest Africa, pînă în clipa în care soții Martin Johnson au aruncat o puternică lumină asupra ei pe nenumăratele ecrane argintii în care urmăreau pe Bătrînul Simba, leul, bivolul, pe Tombo elefantul, colecționînd în același timp diverse specimene pentru Muzeul de Științe Naturale. Același cronicar spusese pînă atunci, cel puțin de trei ori, că erau pe punctul de a se... și într-adevăr fuseseră. Dar se împăcaseră întotdeauna. Uniunea lor avea o bază solidă. Margot era prea frumoasă ca Macomber să divorțeze de ea, și Macomber avea prea mulți bani ca Margot să-1 părăsească vreodată.
Și acum era ora trei dimineața, și Francis Macomber, care reușise să doarmă puțin după ce încetase să se mai gîndească la istoria cu leul, se trezi și adormi din nou, și deodată se trezi înspăimîntat de un vis în care capul însîngerat al leului era în fața lui, și trăgînd cu urechea în timp ce inima îi zvîcnea în piept își dădu seama că nevastă-sa nu era în celălalt pat de campanie din cort. Rămase așa treaz, dîndu-și seama de asta, timp de două ore.
Și la capătul acestui răstimp, nevastă-sa intră în cort, dădu la o parte plasa împotriva țînțarilor și se strecură frumușel în pat.
— Unde-ai fost ? întrebă Macomber în întuneric.
— Hello, zise ea. Ești treaz ?
— Unde ai fost ?
— Am ieșit să iau puțin aer.
— Pe dracu.
— Ce vrei să-ți spun, dragul meu ?
— Unde ai fost ?
— Afară, să iau puțin aer.
— Așa se cheamă acum asta ? Ești o tîrfă.
— Și tu ești un laș.
— Foarte bine, zise el. Și ce-i cu asta ?
— În ceea ce mă privește, nimic. Dar ce-ar fi să mai tăcem ? Pentru că mi-e tare somn.
— Și crezi că o să suport orice ?
— Sînt convinsă, iubitule.
— Bine, află că te-nșeli.
— Te rog, dragui meu, hai sa nu mai vorbim. Mi-e tare somn.
— Era vorba că istorii din astea n-o să se mai repete. Așa mi-ai promis.
— Uite că se repetă, spuse ea cu drăgălășenie.
— Spuneai că dacă o să facem călătoria asta, n-o să se mai repete nici o istorie din astea. Mi-ai promis.
— Da, dragul meu. Și chiar așa și intenționam. Dar ieri am ratat și călătoria asta. Nu cred că-i necesar să mai vorbim despre asta, nu-i așa ?
— Nu aștepți prea mult cînd ți se pare că ai un oarecare avantaj asupra mea.
— Te rog, să încetăm discuția asta. Mi-e tare somn, dragul meu.
— Eu vreau să discut.
— Atunci, n-avea grijă de mine, că eu o să dorm. Și adormi.
A doua zi, înainte de a se lumina, se aflau din nou toți trei la micul dejun, și Francis Macomber își dădu seama că, dintre numeroșii oameni pe care-i ura, pe Robert Wilson îl ura cel mai tare.
— Ai dormit bine ? îl întrebă Wilson cu vocea lui guturală, umplîndu-și pipa.
— Și dumneata ?
— Grozav, îi spuse vînătorul alb.
„Măgarul, își spuse Macomber, e măgar și-i și obraznic pe deasupra."
„Va să zică, 1-a trezit cînd a intrat în cort, își spuse Wilson, uitîndu-se la amîndoi cu ochii lui plați și reci. Ei bine, de ce nu-și ține nevasta la locul ei ? Ce crede el, că sînt om sfînt coborît din icoană ? Să-și țină nevasta la locul ei. El e de vină.
— Crezi că o să găsim bivoli azi ? întrebă Margot, dînd la o parte farfuria cu caise.
— Sînt șanse, zise Wiîson și-i zîmbi. De ce nu rămîi în tabără ?
— Pentru nimic în lume, îi spuse ea.
— De ce nu-i poruncești să rămînă în tabără ? îi zise Wilson lui Macomber.
— Poruncește-i dumneata, zise Macomber rece.
— Ce-ar fi să încetăm cu poruncile ? Și, întor-cîndu-se spre Macomber : Și cu prostiile astea, Francis, spuse Margot foarte drăguță.
— Gata de plecare ? întrebă Macomber.
— Oricînd, îi spuse Wilson, vrei să meargă și Memsahib?
— Are importanță dacă vreau eu sau nu ?
„Ei, fir-ar al dracului, își zise Wiîson. Fir-ar al dracului să fie. Va să zică așa o să meargă lucrurile ? Bine, atunci să meargă așa."
— Nu, n-are.
— Ești sigur că nu vrei să rămîi cu ea în tabără, și eu să plec singur la vînat bivoli ? întrebă Macomber.
— Nu pot face așa ceva, spuse Wilson. Și în locul dumitale n-aș mai vorbi prostii.
— Nu vorbesc prostii. Mi-e scîrbă.
— Urît cuvînt, scîrbă.
— Francis, n-ai vrea, te rog, să vorbești ca un om rezonabil ? îl întrebă nevastă-sa.
— Vorbesc prea rezonabil, spuse Macomber. Ai mîncat vreodată o mîncare mai infectă ca asta ?
— Nu-i bună mîncarea ? întrebă calm Wilson.
— Ca și tot restul.
— Atunci, calmează-te, băiețaș, spuse Wilson foarte liniștit. Sîntem serviți la masă de un boy care înțelege puțin engleza.
— Să-i ia dracu.
Wilson se ridică de la masă și plecă pufăind din pipă și-i spuse cîteva cuvinte în swahili unuia dintre purtătorii de pușcă, care stătea în picioare și-1 aștepta. Macomber și nevastă-sa continuau să stea la masă. El se uită țintă la ceașca de cafea.
— Dacă ai de gînd să faci o scenă, dragul meu, te părăsesc, zise Margot calmă.
— Nu, n-ai să mă părăsești.
— Încearcă, și-ai să vezi.
— N-o să mă părăsești.
— Nu, zise ea, n-o să te părăsesc și ai să te porți ca lumea.
— Să mă port ca lumea ? Asta-i bună ! Să mă port ca lumea.
— Da. Să te porți ca lumea.
— Dar tu de ce nu încerci tu să te porți ca lumea ?
— Încerc asta de multă vreme. De atît de multă vreme...
— Îl urăsc pe porcul ăsta cu fața roșie, zise Macomber. Mi-e silă să-1 mai văd în ochi.
— Să știi că e tare drăguț.
— O, tacă-ți gura, zise, aproape strigînd, Macomber.
În clipa aceea, mașina se apropie și trase în fața cortului-sufragerie, iar șoferul și cei doi purtători de pușcă coborîră. Wilson făcu cîțiva pași și se uită la soțul și soția, care ședeau la masă.
— Mergem la vînătoare ? întrebă el.
— Da, zise Macomber, ridicîndu-se. Da.
— Ar f i bine să iei un pulover. O să fie cam rece în mașină, spuse Wilson.
— O să-mi iau jacheta de piele, zise Margot.
— A luat-o boy-ul, îi spuse Wilson.
Se urcă în față cu șoferul, iar Francis Macomber cu nevasta se așezară în spate, fără să scoată nici un cuvînt.
„Să sperăm, se gîndi Wilson, că n-o să-i treacă prin minte dobitocului ăsta nenorocit să-mi tragă un glonț în cap. Femeile sînt o pacoste într-un safari."
În lumina cenușie a zilei, mașina coborî scîrțîind și trecu rîul printr-un vad plin de pietre, apoi se cațără pieziș pe malul povîrnit pe care Wilson pusese cu o zi înainte să se facă un drum, ca să poată ajunge la terenul ondulat și împădurit asemenea unui parc, care se-ntindea de partea cealaltă.
„E o dimineață frumoasă", se gîndi Wilson. Cîmpul era scăldat în rouă, și trecînd prin iarbă și tunsurile joase simțea mireasma frunzelor de ferigă strivite de roțile mașinii. Semăna cu parfumul de verbină și-i plăceau mireasma aceasta de rouă în zori, frunzele de ferigă strivite și trunchiurile copacilor negre în ceața dimineții, în timp ce mașina își croia drum prin locurile acelea neumblate, asemănătoare cu un parc. Cei doi din spate încetaseră să-1 mai intereseze și se gîndea acum la bivoli. Bivolii pe care-i urmărea stăteau în timpul zilei într-o mlaștină noroioasă, unde era imposibil să tragi în ei, noaptea însă ieșeau să pască pe o bucată de teren descoperit, și dac-ar putea să se strecoare cu mașina între ei și mlaștină, Macomber ar avea șansa în cîmp deschis, să facă ceva. Cu Macomber nu voia să vîneze în tufișurile acelea dese. Nu voia să vîneze cu Macomber nici bivoli, nici nimic altceva, dar era vînător profesionist, și în viața lui mai vînase și cu alți trăsniți. Dacă omorau azi un bivol, nu le-ar mai fi rămas să vîneze decît rinoceri, și bietul om ar fi terminat cu vînatul primejdios, și lucrurile s-ar mai fi îndreptat. N-avea să mai aibă nimic cu femeia asta, și Macomber avea să uite și el totul. După cum arătau lucrurile, nu era pentru prima dată că i se întîmpla așa ceva. Bietul de el. Trebuia să aibă el un sistem ca să treacă și peste asta. În sfîrșit, vina era a lui, a nenorocitului ăla de fricos.
El, Robert Wilson, lua întotdeauna în safari un pat de campanie dublu, pentru eventualitatea că-i pică vreo pleașcă, mai știi ? Mergea la vînătoare cu o anumită clientelă, cu oameni din mediul acesta desfrînat, sportiv și cosmopolit, în care femeile aveau senzația că n-au căpătat tot ce se poate pentru banii lor dacă nu împărțeau și patul acesta de campanie cu vînătorul alb. Cînd nu era cu ele le disprețuia, deși, la vremea lor, unele îi plăcuseră de ajuns de mult, dar își cîștiga existența de pe urma lor, și obiceiurile lor erau și obiceiurile lui atîta vreme cît îl plăteau.
Obiceiurile lor erau și ale lui în toate privințele, în afară de vînătoare. Avea legile lui în ceea ce privește vînatul, și ei sau le acceptau, sau luau pe altcineva să vîneze cu ei. Știa, de altfel, că din cauza asta îl respectau cu toții. Totuși, Macomber ăsta era un tip ciudat. Al naibii să fie dacă nu era așa. Și nevastă-sa. Ei bine, nevastă-sa, da, nevastă-sa, mda, nevastă-sa... În orice caz, el terminase cu povestea asta. Se întoarse și se uită la ei. Macomber ședea încruntat și furios. Margot îi zîmbi. Arăta mai tînără astăzi, mai nevinovată și mai proaspătă și nu atît de profesional frumoasă. „Ce-i în inima ei, Dumnezeu știe, se gîndi Wilson. Noaptea trecută nu vorbise prea mult. Cu toate acestea, îți făcea plăcere s-o vezi."
Mașina urcă o pantă lină, trecu printre copaci și ieși într-un luminiș larg, acoperit cu iarbă deasă, și merse pe marginea luminișului la adăpostul copacilor ; șoferul conducea foarte încet, și Wilson se uita atent pe tot întinsul luminișului, dacă nu se vede ceva. Wilson opri mașina și cercetă luminișul cu binoclul. După aceea îi făcu semn șoferului să meargă mai departe, și mașina o porni încet, șoferul avînd grijă să nu dea în gropile făcute de mistreți și ocolind mușuroaiele de lut înălțate de termite. Apoi, uitîndu-se înspre marginea luminișului, Wilson se întoarse deodată și zise :
— Dumnezeule, iată-i !
Și uitîndu-se acolo unde arăta el, în vreme ce mașina o pornea înainte și Wilson vorbea repede în swahili cu șoferul, Macomber văzu trei siluete uriașe și negre, aproape cilindrice, atît de masive și prelungi erau, de parcă ar fi fost niște enorme cisterne negre, trecînd în galop în marginea îndepărtată a luminișului. Alergau în galop, cu ceafa țeapănă și cu trupul bolovănos, și Macomber le zări coarnele negre desfăcute larg, așa cum galopau cu capetele înainte ; nu-și mișcau capul.
— Sînt trei Bivoli bătrîni, zise Wilson. O să le tăiem drumul înainte de a ajunge la mlaștină.
Mașina o porni nebunește de-a curmezișul luminișului, alergînd cu peste șaptezeci pe oră, și în timp ce Macomber se uita țintă la ei, bivolii deveneau tot mai mari și mai mari, pînă ce izbuti să distingă înfățișarea unuia, un bivol enorm, cu pielea cenușie, răpănoasă, și fără păr, cu ceafa una cu umerii și cu coarnele negre lucioase, galopînd puțin mai în urma celorlalți doi, care alergau netulburați, cu capul întins înainte, și atunci mașina, ciătinîndu-se de parcă ar fi trecut peste un șanț, se apropie și mai mult și văzu masa uriașă și repezită înainte a bivolului și mîlul de pe pielea lui cu peri rari, uriașul cucui al coarnelor și botul întins înainte, cu nările imense, și ridică pușca, și Wilson îi strigă : „Dobitocule, nu din mașină !" și nu-i era de loc frică, ci-1 ura numai pe Wilson, și șoferul frînă, și mașina derapa, răscolind pămîntul, gata-gata să se răstoarne, și Wilson și sărise într-o parte, și el sări în cealaltă, poticnindu-se cînd atinse pă-mîntul, care-i fugea încă de sub picioare, și trase în bivolul care se îndepărta, auzind zgomotul înfundat al gloanțelor care se-nfigeau în carnea lui, și goli încărcătorul în bivol, care fugea într-una, și în cele din urmă își aduse aminte că trebuie să ochească mai în față, între omoplați, și în timp ce bîjbîia grăbit să încarce din nou carabina, văzu că taurul căzuse, în genunchi, zvîrlind cu capul lui cel mare și văzîndu-i pe ceilalți doi că aleargă înainte, trase în cel din față și-1 atinse. Trase din nou, dar nu-1 nimeri, și auzi bubuitul armei lui Wilson, și bivolul din față alunecă în bot.
— Trage în celălalt, zise Wilson. Așa zic și eu !
Dar celălalt bivol galopa mereu înainte, și nimeri alături, stîrnind praful, și Wilson trase și el alături și ridică un nor de praf, și atunci Wilson îi striga : „Hai, e prea departe !" și-1 apucă de braț și se urcară în mașină, Macomber și Wilson cățărați pe margini, clătinîndu-se din cauza terenului accidentat, apropiindu-se mereu de taurul care galopa drept înainte, cu capul avîntat întins înainte și cu ceafa țeapănă.
Erau acum în spatele lui, și Macomber își încarcă arma, scăpînd cartușele pe jos, apăsînd pe trăgaci și apoi lăsîndu-1 liber cînd ajunseră lingă bivol, și Wilson zbieră : „Stai !" și mașina derapa, gata-gata să se răstoarne, și Macomber căzu în picioare, trase piedica și ochi cît putu el mai înainte în spatele rotund și negru care-i galopa pe dinaintea ochilor, ochi și trase iar și iar și iar, și gloanțele, atingîndu-și toate ținta, după cît putu el să vadă, nu avură totuși nici un efect. Și atunci trase și Wilson, și bubuitura îl asurzi și văzu că bivolul se poticnește. Macomber trase din nou, ochind cu grijă, și bivolul căzu în genunchi.
— Bravo. Frumoasă treabă. Ãsta-i al treilea. Macomber fu cuprins de amețeală, de parc-ar fi băut.
— De cîte ori ai tras ? întrebă el.
— Numai de trei ori, îi răspunse Wilson. Dumneata ai doborît primul bivol. Cel mai mare. Pe ceilalți doi te-am ajutat, numai, să-i dobori. Mi-era teamă că se trag la adăpost. Dumneata i-ai omorît. .Eu am făcut numai puțină curățenie. Ai tras grozav de bine.
— Să mergem la mașină, zise Macomber. Aș vrea să beau ceva.
— Să terminăm mai întîi cu bivolul ăsta, îi spuse Wilson.
Bivolul stătea în genunchi, și cînd se apropiară zvîrli furios cu capul, mugind turbat, cu ochii micșorați de furie.
— Fii atent să nu se ridice în picioare, zise Wilson. Și apoi : Trage ceva mai într-o parte și lovește-l în ceafă, tocmai după ureche.
Macomber ochi cu grijă în mijlocul cefei, care se agita cu furie, și trase. Capul căzu înainte.
— Asta era, zise Wilson. L-ai atins în șira spinării. Groaznic mai arată, nu ?
— Hai să bem ceva, zise Macomber.
Nu se simțise niciodată în viața lui atît de bine ca acuma.
Nevasta lui Macomber ședea în mașină albă la față.
— Ai fost minunat, dragul meu, îi spuse ea lui Macomber. Ce goană.
— Cam violentă, nu ?
— Înspăimîntătoare. Niciodată nu mi-a fost atît de frică.
— Haideți să bem ceva cu toții, zise Macomber.
— În orice caz, spuse Wilson. Dă-i lui Memsabib. Femeia trase o dușcă de whisky de-a dreptul din ploscă și se-nfioră ușor cînd înghiți băutura. Apoi îi întinse plosca lui Macomber, care i-o dădu lui Wilson.
— A fost grozav de palpitant, zise ea. Mi-a dat o durere de cap teribilă. Totuși, nu știam că e voie să tragi în ei din mașină.
— N-a tras nimeni din mașină, zise Wilson rece.
— Vreau să zic să-i hăituiești cu mașina.
— De obicei nu se face, spuse Wilson. Dar mi s-a părut că e de ajuns de sportiv în timp ce-i fugăream. E mai riscant să gonești cu mașina în viteza asta pe un teren plin de gropi și mai știu eu ce decît să-i vînezi mergînd pe jos. Bivolii puteau să ne atace de fiecare dată cînd am tras în ei, dac-ar fi vrut. Aveau toate șansele s-o facă. Totuși, n-aș vorbi nimănui despre chestia asta. E ilegal, dacă asta voiai să spui.
— Mie mi s-a părut că e foarte necavaleresc, zise Margot, să fugărești aceste dobitoace enorme și neajutorate cu mașina.
— Daa ?
— Ce s-ar întîmpla dacă s-ar ști asta la Nairobi ?
— În primul rînd mi-aș pierde permisul de vînătoare. Și alte neplăceri, zise Wilson, trăgînd o dușcă din ploscă. Aș rămîne fără lucru.
— Adevărat.
— Da. Adevărat.
— Ei, făcu Macomber și zîmbi pentru prima dată în ziua aceea, acum te are și pe dumneata la mînă.
— Ce drăguț știi să vorbești tu, Francis, zise Margot Macomber.
Wilson se uită lung la amîndoi. „Dacă o scîrbă se însoară cu o scîrbă și mai mare, își spunea el, ce fel de scîrbe or să fie copiii lor ?" Cu glas tare zise însă :
— Am pierdut un purtător de pușcă. N-ai observat asta ?
— Dumnezeule, nu, spuse Macomber.
— Uite-1 că vine, zise Wilson. N-are nimic. O fi căzut pe undeva, după ce-am doborît primul taur.
Purtătorul de pușcă între două vîrste se apropia, șchiopătînd, cu șapca lui tricotată, cu tunica de culoare kaki, în șort, și cu sandele de cauciuc în picioare, întunecat și scîrbit. Apropiindu-se, îi strigă ceva lui Wilson în swahili, și toți îl văzură pe vînătorul alb că se schimbă la față.
— Ce zice ? întrebă Margot.
— Spune că primul bivol s-a ridicat în picioare și s-a ascuns în desiș, zise Wilson cu o voce impasibilă.
— A, făcu Macomber descurajat.
— Va să zică, se repetă întocmai povestea cu leul, zise Margot, anticipînd ce avea să se întîmple.
— Ba n-o ă fie de loc cum a fost cu leul, îi spuse Wilson. Nu vrei să mai tragi o dușcă, Macomber ?
— Mulțumesc, vreau.
Se aștepta să se simtă din nou cum se simțise și în povestea aceea cu leul, dar nu se întîmplă de loc așa ceva. Pentru prima dată în viața lui nu-i era de loc teamă, în loc de teamă se simțea cuprins de un fel de ușoară beție.
— O să mergem să vedem ce e cu cel de-al doilea bivol, zise Wilson. O să-i spun șoferului să tragă mașina la umbră.
— Ce vreți să faceți ? întrebă Margot Macomber.
— Să vedem ce-i cu bivolul, zise Wilson.
— Vin și eu.
— Vino.
O porniră toți trei spre locul unde cel de-al doilea bivol, imens și negru, zăcea în luminiș, cu capul înainte în iarbă, cu coarnele puternice, larg desfăcute.
— Are un cap foarte frumos, zise Wilson. Deschiderea coarnelor e de aproape un metru.
Macomber se uita încîntat la bivol.
— Arată groaznic, zise Margot. N-am putea sta la umbră ?
— Ba da, spuse Wilson. Uite, se adresă el lui Macomber, și-i arătă cu degetul înainte. Vezi desișul acela ?
— Da.
— Acolo a intrat primul bivol. Purtătorul de pușcă mi-a zis că, atunci cînd a căzut, bivolul zăcea lungit la pămînt. Se uita la noi cum alergam nebunește și la cei doi bivoli care galopau. Și ridicînd privirile, văzu că bivolul se ridică deodată în picioare și se uită la el. Purtătorul de pușcă a luat-o la goană cît îl țineau picioarele, și bivolul s-a dus încetișor în desiș.
— Nu putem merge acum după el ? întrebă nerăbdător Macomber.
Wilson se uită lung la el. „Să mă ia dracu, își zise el, dacă omul ăsta nu-i un tip ciudat. Ieri fricos ca un iepure, și astăzi curajos ca un leu."
— Nu, să-1 mai lăsăm puțin.
— Haideți, vă rog, la umbră, spuse Margot. Era albă la față și parcă nu-i era bine.
O porniră spre locui unde era trasă mașina, sub un copac singuratic, cu o coroană largă, și urcară cu toții.
— S-ar putea să fi murit în desiș, zise Wilson. Mai așteptăm puțin, și ne ducem să vedem ce e cu el.
Macomber era în prada unei bucurii nebunești, fără de rost, pe care n-o mai cunoscuse niciodată.
— Dumnezeule, asta zic și eu că e vînătoare, spuse el. Nu m-am simțit niciodată așa. Nu era minunat, Margot ?
— Mie mi-a fost silă de toată istoria asta.
— De ce ?
— Mi-a fost silă, mi s-a făcut scîrbă de ce-ați făcut.
— Știi, cred că de-acum înainte n-o să-mi mai fie frică, niciodată, îi zise Macomber lui Wilson. S-a întîmplat ceva cu mine după ce-am văzut primul bivol și am pornit-o după el. Ca și cum s-ar fi spart un dig. O stare de pură excitație.
— Face bine la ficat, zise Wilson. Ciudate lucruri li se mai întîmplă și oamenilor.
Fața lui Macomber strălucea.
— Știi, cu mine s-a întîmplat ceva, spuse el. Mă simt cu totul altul.
Nevastă-sa nu zicea nimic și se uita la el în chip ciudat. Ședea rezemată pe banchetă, și Macomber ședea pe marginea banchetei și-i vorbea lui Wilson, care se-ntorcea ca să-i vorbească peste spătarul banchetei din față.
— Știi, mi-ar plăcea să încerc din nou să vînez un leu, zise Macomber. Pur si simplu nu mai mi-e frică de ei. Mai la urma urmei, ce pot să-ți facă ?
— Așa e, spuse Wilson. Cel mai rău lucru pe care-1 pot face e să te omoare. Cum spune asta Shakespeare ? Grozav de bine. Să vedem dacă îmi mai aduc aminte. Grozav îi zice. Într-o vreme obișnuiam să-mi recit mie însumi versurile : „Pre legea mea, puțin îmi pasă, un om nu poate muri decît o dată ; și sîntem datori lui Dumnezeu cu o moarte, și, oricum ar fi, cel ce moare anul ăsta nu va muri la anul". Grozav de frumos, ce zici ?
Se simțea foarte stânjenit că a adus în discuție lucrul acesta, potrivit căruia trăise, dar mai văzuse și înainte oameni care deveneau majori, și asta îl mișca întotdeauna. Nu era vorba de împlinirea celor douăzeci și unu de ani.
Fusese necesară o întîmplare neobișnuită la o vînătoare, o grăbită intrare în acțiune fără a fi îngrijorat de acest lucru dinainte, pentru ca schimbarea să se producă și la Macomber, dar indiferent cum se întîmplase, fapt e că se întîmplase. Uită-te la el, își zicea Wilson. Asta-i din cauză că mulți dintre ei rămîn niște puști vreme îndelungată, se gîndea Wilson. Uneori chiar toată viața. La cincizeci de ani mai arată încă a copii. Faimoșii bărbați-băieți americani, ciudați oameni. Dar acuma îi plăcea Macomber. Ciudat tip și ăsta. Probabil că asta avea să însemne că s-a terminat și cu înșelatul. Da, asta ar fi un lucru al dracului de bun. Un lucru al dracului de bun. Nefericitul fusese probabil dintotdeauna un fricos. Nu știu de unde i-o fi venit. Acuma însă se terminase. N-a avut timp să-i fie frică de bivol. Asta și faptul că era furios. Și mașina, în mașină i-a venit totul mai la îndemînă. Acum o să înghită foc, nu altceva. Văzuse chestii de astea petrecîndu-sc în același fel și în timpul războiului. Mai mult o schimbare decît o pierdere a fecioriei. Frica piere ca după o operație, îi ia locul altceva. Ce are mai de preț un bărbat. Ceea ce îl face să fie bărbat. Și femeile știu asta. Nu-ți mai este frică de nimic, ce dracu.
Retrasă în colțul ei, Margaret Macomber se uita la amîndoi. Wilson nu se schimbase. Î1 vedea pe j Wilson așa cum îl văzuse și ieri, cînd își dăduse seama pentru prima dată cît de puternic e. Acum însă vedea și ce schimbare se petrecuse cu Francis Macomber.
— Ai și dumneata sentimentul acesta de fericire la gîndul a ceea ce se va întîmpla ? întrebă Macomber, continuînd să-și exploreze noua sa bogăție.
— Mai bine să nu vorbim despre asta, zise Wilson privindu-1 în față. E mult mai distins să spui că ți-e teamă. Și ține minte că o să-ți mai fie teamă, și încă de multe ori.
— Totuși, ai și dumneata senzația asta de fericire cînd te gîndești ce-o să facem ?
— Firește, zise Wilson. Ea există. Dar nu trebuie să vorbim prea mult despre asta. Strică totul. N-ai nici o plăcere de un lucru despre care ai trăncănit prea mult.
— Vorbiți prostii amîndoi, spuse Margot. Ați fugărit cu mașina niște dobitoace neajutorate, și acum vorbiți de parc-ați fi niște eroi.
— Scuză-mă, zise Wilson.
„Am pălăvrăgit cam mult. A și-nceput să fie îngrijorată", se gîndi el.
— Dacă n-ai habar despre ce vorbim, de ce te bagi ? o întrebă Macomber pe nevastă-sa.
— Ai devenit așa, dintr-o dată, grozav de viteaz, îi spuse nevastă-sa disprețuitoare, dar disprețul ei era cam nesigur ; îi era tare frică de ceva.
Macomber începu să rîdă, vesel și firesc.
— Așa e, am devenit, zise el. Chiar așa e.
— Nu e puțin cam tîrziu ? zise Margot cu amărăciune. Pentru că de mulți ani ea făcea tot ce se putea, și de felul în care trăiau acum, împreună, nu putea fi făcut vinovat doar unul din ei.
— Nu în ceea ce mă privește, zise Macomber. Margot nu spuse nimic și se trase și mai mult în colțul ei.
— Nu crezi că l-am lăsat de ajuns de mult în pace ? îl întrebă vesel Macomber pe Wilson.
— Am putea merge să vedem ce se-ntîmplă, zise Wilson. Mai ai vreun glonte dum-dum ?
— Purtătorul de pușcă mai are cîteva.
Wilson strigă ceva în swahili, și purtătorul de pușcă mai în vîrstă, care jupuia căpățîna unui bivol, se ridică, scoase o cutie de gloanțe dum-dum din buzunar și i-o aduse lui Macomber, care-și umplu magazia carabinei și-și puse restul gloanțelor în buzunar.
— Poți să tragi și cu Springfield-ul, îi zise Wilson. Ești mai obișnuit cu el. O să lăsăm Manlicher-ul în mașină cu Memsahib. Purtătorul dumitale de pușcă o să-ți ducă arma aceea mai grea. Eu am tunul ăsta prăpădit. Și acuma să-ți spun cum e cu bivolii. Păstrase detaliile astea pentru la urmă, deoarece nu voia să-1 neliniștească pe Macomber. Cînd bivolii atacă, atacă cu capul ridicat și îndreptat înainte. Umflătura coarnelor îi acoperă creierul și nu poți să-i tragi în cap. Singurul loc în care-1 poți lovi e drept în nări. Un alt loc e în piept, sau dacă stai într-o parte, în gît sau între omoplați. După ce-au fost loviți o dată, e foarte greu să-i dobori. Nu trebuie să-ncerci nici o fantezie. Lovești unde îți vine mai la îndemînă. Au terminat cu jupuitul căpățînei. Mergem ?
Îi chemă pe purtătorii de pușcă, care se apropiară ștergîndu-și mîinile, și cel mai în vîrstă dintre ei se urcă în spate.
— O să-1 iau numai pe Kongoni, zise Wilson. Celălalt o să stea aici și o să gonească păsările.
Mașina o porni încet prin luminiș către ostrovul de copaci și tufărișuri care se-ntindea ca o fîșie de verdeață de-a lungul albiei secate a unui rîu ce tăia de-a curmezișul poiana, și Macomber simți că inima îi bate cu putere și că gura-i este uscată, dar de astă dată era emoția, și nu spaima.
— Pe aici a intrat în tufiș, zise Wilson. Și către purtătorul de pușcă, în swahili: Ia-te după urma de sînge.
Mașina se oprise lîngă tufiș. Macomber, Wilson și .purtătorul de pușcă mai în vîrstă coborîră. Macomber, uitîndu-se înapoi, o văzu pe nevastă-sa, cu carabina lîngă ea, privindu-1. Îi făcu semn cu mîna, dar ea nu-i răspunse.
Tufărișul era foarte des, și pămîntul pe care pășeau era foarte uscat. Pe purtătorul de pușcă îl treceau toate sudorile, Wilson își trăsese pălăria peste ochi, și Macomber se uita drept în ceafa lui roșie. Deodată, purtătorul de pușcă îi spuse ceva lui Wilson în swahili și alergă înainte.
— Zace mort, acolo, în tufiș, zise Wilson. Bună treabă. Și se-ntoarse să-i strîngă mîna lui Macomber, și cum își strîngeau mîna și-și zîmbeau unul celuilalt, îl auziră pe purtătorul de pușcă zbierînd ca un nebun și-1 văzură țîșnind din tufiș într-o parte, ca un crab, și bivolul repezindu-se la ei, șiroind de sînge, cu botul întins înainte, cu fălcile încleștate, atacînd și privindu-i cu ochii lui mici de porc, injectați. Wilson, care era în fața lui, îngenunche și trase, și Macomber, care trase și el, fără a-și auzi împușcătura, din cauza bubuiturii carabinei lui Wilson, văzu sărind din umflătura enormă a coarnelor țăndări ca de țiglă și capul bivolului zvâcnind ; trase din nou în nările larg deschise și văzu iar coarnele zvîcnind și țăndări zburînd în aer, și apoi nu-1 mai văzu pe Wilson, și ochind cu grijă trase din nou, masa enormă a bivolului fiind gata să se prăvale asupra lui și carabina fiindu-i aproape la același nivel cu capul repezit înainte, și văzu ochii mici și răi și capul cum începe să se coboare, și deodată simți un trăsnet alb, fierbinte, orbitor, că-i explodează în cap, și asta fu tot ce mai simți pe lumea asta.
Wilson se aruncase într-o parte, ca să poată trage între omoplații bivolului, Macomber rămăsese locului, în picioare, și trăsese în nări, ochind de fiecare dată puțin mai sus și lovind coarnele grele, desprinzînd din ele așchii și țăndări, ca și cum ar fi tras într-un acoperiș cu țiglă, și Mrs. Macomber, din mașină, trăsese în bivol cu Manlicher-ul de 6,5 cînd i se păruse că e gata să-1 străpungă cu coarnele pe Macomber și-și lovise soțul cu vreo două degete mai sus și mai într-o parte de baza craniului.
Francis Macomber zăcea acuma, cu fața în jos, la mai puțin de doi pași de locul în care bivolul căzuse pe-o coastă, și nevastă-sa se aplecă, în genunchi, deasupra lui. Wilson era lîngă ea.
— În locul dumitale, nu 1-aș întoarce, îi zise Wilson.
Femeia plîngea isteric.
— În locul dumitale, m-aș duce la mașină, spuse Wilson. Unde-i carabina ?
Femeia dădu din cap, cu fața crispată. Purtătorul de pușcă ridică arma de jos.
— Las-o așa cum e, zise Wilson. Apoi : Du-te și adu-l pe Abdulla, să fie martor cum s-a-ntîmplat accidentul.
Îngenunche, scoase o batistă din buzunar și o întinse peste capul cu părul tuns scurt al lui Francis Macomber, așa cum zăcea acolo. Sîngele se scurgea în pămîntul uscat și afînat.
Wilson se ridică și se uită la bivolul prăvălit pe-o coastă, cu picioarele întinse și pîntecele cu părul rar mișunînd de căpușe. „Frumos bivol, dracul să-1 ia, se gîndi el mașinal. Cu o deschidere a coarnelor de vreun metru, ba chiar și mai bine. Chiar și mai bine." îl chemă pe șofer și-i spuse să întindă o pătură peste trupul lui Macomber și să rămînă acolo. Și apoi se duse spre mașină, unde femeia ședea și plîngea într-un colț.
— Frumoasă treabă ai mai făcut, spuse el cu o voce albă. Și el te-ar fi părăsit.
— Încetează, zise ea.
— Desigur, e vorba de un accident, zise el. Știu asta.
— Încetează, zise ea.
— N-avea grijă, spuse el. O să ai ceva neplăceri, dar am să pun să se ia cîteva fotografii, care vor fi folositoare la anchetă. Apoi mai sînt și mărturiile purtătorilor de pușcă și ale șoferului. Să n-ai nici o grijă, ești în regulă.
— Încetează, zise ea.
— Mai sînt al dracului de multe lucruri de făcut, spuse el. Și trebuie să trimit un camion spre lac, ca să se telegrafieze după un avion care să ne ducă pe toți trei la Nairobi. De ce nu 1-ai otrăvit ? În Anglia așa se face.
— Încetează, încetează, încetează, strigă femeia. Wilson se uită la ea cu ochii lui albaștri și reci.
— Păi eu am cam terminat, zise el. Eram puțin cam furios. Soțul dumitale începuse să-mi placă.
— O, te rog încetează odată, spuse ea. Te rog, te rog, încetează.
— Așa e mai bine, zise Wilson. Te rog, e mult mai bine. Acum o să încetez.





__________________________
(1) Băutură alcoolică, făcută cu gin, lămîie și apă.
(2) Băiat care servește la masă (engl.)
(3) Limbă vorbită de populația bantu, populație de origine arabă, din Zanzibar, Africa Orientală.
(4) Antilopă africană.
(5) Limbă vorbită de populația wakamba, din estul Africii, populație alcătuită din păstori nomazi.
(6) Afacere (termen de origine arabă, din Africa de est).





.  | index








 
shim Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. shim
shim
poezii  Search  Agonia.Net  

Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Privacy and publication policy

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!