Din trecut.

Scriu din nou... despre acel loc de care sunt legat. Despre acel loc unde am petrecut o parte din copilărie.. acele locuri îmbibate cu amintiri. Acele meleaguri unde am învățat atât de multe lucruri, lucruri pe care nu le voi uita nicio dată și de care îmi aduce aminte cu o foarte mare plăcere... Acele întâmplări care mi-au prins și îmi vor prinde bine tot restul vieții.
Am învățat să mă bălăcesc în gârla ce trecea pe la marginea satului... unde nămolul trecea de gleznă iar apa nu trecea de buric... era mai mult nămol decât apă când începeam să ne bălăcim.
La furat de fructe din livezi sau curțile oamenilor (alergat de paznici și câini... săream gardul de parcă nici nu era acolo). Călăritul caprei și apoi al vacii... până când săracul animal o lua la fugă prin cei mai mari mărăcini pentru a se lepăda de povara greutății copilului tâmpit pe care-l ducea în spate.
Iarna jucăm hochei pe gheață gârlei. Până s-a spart gheața cu mine și am căzut până la brâu în apa groaznic de rece. Simțeam milioane de ace și ciupituri în piele, iar plămânii se blocaseră pentru câteva momente de la șocul termic... eu nu mai puteam ieși din apă, iar cei de pe margine se prăpădeau de râs.
Sau hai să ne dăm cu, tragă ’’, adică la săniuș prin pădure și alte dealuri abrupte, de ne uita Dumnezeu acolo până ne învinețeam de frig și foame. Iar în ajun de sărbători, mergeam cu colindul la câțiva kilometri depărtare de casă... și o bună bucată de timp nu ne mai simțeam picioarele de ger, până când alcoolul cu care eram serviți la fiecare casă pe care o colindam, își făcea treptat apariția cu multă căldură și voie bună, ne lipsind efectul halucinogen. Iar când licoarea magică înghițită peste măsură ajungea la cota maximă, cota de refulare... fiecare component al grupului de colindători (patru la număr) i se împleticea picioarele ca două lalele ofilite, și se legănă o dată cu bătaia vântului din diferite direcții... recitând câte-o poezie în stil Eminescian, ținându-se cu strășnicie la vreun copac, gard său cap de pod... în funcție de ce avea la îndemână sau care era cel mai apropiat obiect solid de susținere. Nici zăpadă ce ne intra în gură, în ochi, după gât sau pe sub haine din șanțurile pe care le inspectam pe burtă, cu o mare veselie și responsabilitate demnă de invidiat. O făceam cu atâta răspundere de nu ne scăpa nici un centimetru pătrat... nici zăpada aia nu reușea să ne trezească la realitate, sau să realizăm ceea ce făceam în acele momente pline de râsete, strigăte și borâturi.

Am învățat arta tăiatul lemnelor (pentru că este o artă).. și cât de groaznic este să te îmbeți rangă (copil fiind)... sau primele fumuri de țigară trase sub podul ce trecea peste râu, mi se făcuse atât de rău de era să cad în apă de la amețeala care și-a făcut apariția brusc... amețeală combinată cu reprizele de tuse ce mă făceau să mă înnegresc la față, simțind cum mi se sparge in două pieptul, iar ochii roșii cum îmi ies din orbite.
Până la... a învăța să asculți poveștile bunicului la gura sobei când afară era ger de se formau flori de ghiață pe geamuri, iar lemnele trosneau în sobă de mama focului, și mama ca o gospodină autentică scotea din cămara friguroasă câte-o sticlă de must amestecat cu salicilat... pentru a sta conservat cât mai mult timp.
Am învățat fiecare plantă în parte, rolul și întrebuințarea ei... fără să neglijăm toate viețuitoarele cu care ne întâlneam, care sunt prietenoase omului și care sunt mai puțin prietenoase, comestibile sau otrăvitoare. A fost o lecție de viață.

În miezul zilei am ajuns în același loc unde mă opresc de fiecare dată când mă duc... pe unul dintre dealurile satului, de unde poți privi toată așezarea satului împreună cu dealurile ce înconjoară cătunul. Pădurile, locurile cu viță de vie, câmpurile muncite de țărani și râul Beică, răul ce străbate satul în două de la nord la sud.
Opresc mașina și cobor din ea zâmbind. Era o vreme, păcătoasa ’’ (cum spun bătrânii), cerul era acoperit de nori de diferite culori, pesemne că plouase de curând. Vântul parcă te spăla pe față cu aerul rece ce te făcea să te zgribulești.. dădea să plouă și nimic nu te convingea că nu se va întâmpla alt ceva.
Dumnezeuleee... același aer proaspăt, același parfum de fân și pădure bătrână. Florile își dăruiesc mireasma iar vântul are grijă s-o amestece în măsuri egale cu alte arome din natură pentru a da un parfum îmbătător... un parfum unic. Îmi vine să urlu, îmi vine să țip de bucurie pentru că am ajuns din nou acolo și pentru că respir aerul cu care am crescut. Eram flămând să văd acele locuri minunate, eram însetat de parfumul locului și mă uscasem de când nu mai băusem apă pură de fântână. Acum mă voi reface încet, încet... precum o baterie în încărcător. Fac câțiva pași pe țărână umedă și mă opresc fără să vreau. Imaginea tabloului din fața mea îmi oprește pași. Gândul zburdă din ramă în ramă din prezent până în trecut și invers. Eram ca un par bătut până la jumătate în pământ, nu mă mișcăm deloc, doar priveam și respirăm adânc.
Daa... priveam de jur împrejur admirând acele ținuturi gândindu-mă..., cum ar fi să înceapă ploaia?’’ Să aud pădurea cum se bucură, și să văd fiecare frunză încă verde cum se clătină de la picăturile de ploaie cu care este binecuvântată.. Să mă plouă ca atunci când eram copil și zburdam pe dealuri după ciuperci, floricele fluturi sau iezii care tot timpul nu aveau stare și erau plini de idei trăznite. Vroiam să simt aceași ploaie, aceași apă dulce ce se scurge din creștetul capului, pe frunte, apoi printre sprâncene și gene, în zeci de șiroaie spălându-ți fața de praful câmpului și a drumului de țară. De multe ori când ploua, priveam spre cer cum cad picăturile ca niște săgeți trase cu miile. Deschideam gura precum un hipopotam pentru a prinde cât mai mute picături de ploaie, dar în zadar... aveam impresia că cele mai multe picături cad acolo unde nu eram eu. Începeam să alerg cu gura larg deschisă pentru a prinde câți mai mulți stropi, până mă trezeam într-o baltă mare, vreun șanț sau nu știu ce gard.

Trecuseră cinci minute și Cătălin începuse să-și reia rolul de cicălitor (Un bun prieten. Era pentru prima dată când venise pe aceste meleaguri).
- Hai mă să mergem.. ce mai stăm?! Ce faci aici? La ce te uiți atâta? Ce, nu ai mai văzut păduri și dealuri?!
- Nu mă.. nu am mai văzut. Este pentru prima dată când văd așa ceva.. te deranjează? Dacă te grăbești poți să o iei înainte că vin și eu când mă satur de privit.
Privindu-l zâmbind și făcându-l să înțeleagă că nu are de ce să se grăbească.
Păcat că nu înțelege și nici nu mă chinui să-l fac să înțeleagă... am alt ceva de făcut acum.. privesc aceste locuri... așteptând să plouă.
Aprind o țigară și mă așez pe o brazdă de pământ umezită, având grijă să nu pierd peisajul din ochi... peisaj de care încă nu mă săturasem de privit. Priveam acele ținuturi cum privesc spectatorii o piesă bună de teatru. Atent asupra subiectului și cu zâmbetul pe buze sau cu ochii triști în funcție de actul piesei. Așa eram și eu, unde mă opream cu privirea și ce amintiri mă colindau, pentru că fiecare loc este îmbibat cu multe amintiri, zâmbeam sau mă întristam amarnic. Clipeam printre suspine și printre fumurile de țigară trase-n piept... parcă și țigările astea păcătoase și-au schimbat gustul. Spun posomorât, privindu-le cu dispreț.
Nu trece mult timp și aud primele picături de ploaie cum cad pe pământul și iarba deja umede. Oare chiar atât de mult mă iubește Dumnezeu?
Era o ploaie blândă cu picături mici și rare.. era un fel de, bun venit ’’. Savuram fiecare picătură de ploaie care mă mângâia fin și fiecare picătură pe care o vedeam în zare... Milioanele de picături ce cădeau din ceruri, acopereau ușor tabloul pe care încă-l priveam neclintit prin perdeaua de picături.
Termin È›igarea È™i plecăm la insistenÈ›ele lui Cătălin care mai avea puÈ›in È™i se transformă într-o creatură insuportabilă .
Mașina cobora încet dealul pe drumul de piatră ce duce în sat. Intrăm pe uliță și o piatră mi se pune pe inimă. Mă chinuiam să respir, simțeam o mare greutate în piept și un nod în gât mare cât pumnul. Mașina înaintă încet trecând cu mișcări grațioase peste fiecare hop și groapă a drumului de țară, atrăgând priviri mirate din partea sătenilor și creând zarvă în grupul de gâște care își găsiseră loc de odihnă în mijlocul drumului. Ajunși în dreptul porții casei părintești.. o senzație ciudată mă cuprinde iar genunchi încep să nu mai mă asculte. Opresc motorul mașinii și o liniște turbată îmi face ca timpanele să-mi dea să aud țiuitul de la cardiologie când inima cuiva nu mai vrea să bată. Îmi arunc o privire în curte printre ștacheți gardului.. și un munte de amintiri mă năvălesc și îmi trec prin fața ochilor.. schițez un zâmbet care rămâne bătut în cuie pe fața uimită și oftez adânc..
Offf.. de ce este așa de greu? Cobor din mașină și închid ușa. Sunetul produs de închiderea ușii a acoperit pentru un moment glasul câinelui care își făcea datoria să apere ograda sau să-și anunțe stăpânul de sosirea unor străini. Mă uit la casă și îmi zic în gând, în sfârșit...am ajuns...’’.
Este o casă veche.. făcută în anii 1940 în stil boieresc, cu trei camere, prispă și un atelier de tâmplărie. Cu o curte mare în care poți întoarce fără nicio problemă un car cu boi. Grădină pe măsură, iar parcela de viță de vie din spatele curții nu lipsește, cum dealtfel are fiecare ogradă din sat. Casa este așezată în partea stângă a curții cu fața la răsărit, iar fântâna este în fața casei ușor în lateral, aproape de poartă. Șopronul lung, cu bucătăria de vară, este situat la o distanță considerabilă față de casă, despărțind parțial grădina de curte. Lângă atelierul de tâmplărie ce este lipit de casă, este delimitată cu un gard de sârmă curtea găinilor, pătulul și cotețul porcilor. În spate la toate acestea, la baza unui deal abrupt începe via, care se întinde pe o distanță mulțumitoare.

Vreau să intru în curte, să deschid poarta și să pășesc pe iarba care mă întâmpina încă de la poartă, dar nu pot. Stau în fața porții privind strada și casele de pe stradă... nimic nu mai e la fel, toți pomi au crescut, alții au îmbătrânit sau nu mai sunt. Și casele au alte culori, gardurile sunt mai bătrâne și ele. Ce schimbare?! Nu mai este locul pe care-l știu.. locul unde am copilărit.
Mă îndrept timid spre poartă.. simțeam picioarele grele, iar mâinile parcă tremurau încet..
Ce dracu am?! Mă întreb ușor deranjat de senzațiile care își făceau cărare prin mine.
Deschid poarta larg, privesc curtea cea imensă și strig, poștaaaa... e cineva acasă?!’’ Mă așteptam să apară Leu și Rex, alergând în mare trombă cărând după ei răutatea pe care o aveau față de străini și pisici. Cei doi prieteni adevărați... lătrând în tandem, de-ți tremurau șireturile de la pantofi, iar picioarele erau departe încă de la primele amenințări câinești. Așa făceau de fiecare dată când lipseam câteva zile de acasă. Făceau mare tărăboi până ajungeau la poartă, iar după ce ne recunoșteau, erau fantastici... din toată furia lor greu de descris, în câteva milisecunde se schimbau de nu-i mai recunoșteam... săreau pe noi, lătrau a bucurie și ne lingeau pe față și mâini de ne schimba culoarea pielii... Boităr nu rata momentul să nu facă pipi pe noi de bucurie atunci când îl luăm în brațe, ne trebuiau minute bune să ne lase să putem ajunge în casă.

Îi fac semn lu` Cătălin să se apropie, dar să fie atent că poate apare vreun câine cu care încă nu suntem prieteni.. și nu vreau să stricăm orice șansă de a mai putea lega vreo relație cu animalul.
Nici o mișcare, nici un răspuns la strigarea mea. Doar câinele se zbătea în lanțul care-l strângea de gât de la mișcările energice pe care le făcea, lătrând foarte amenințător punându-ne la încercare tupeul nostru de orășeni sau testarea fricii.
Nu am anunțat pe nimeni de venirea mea.. oare nu o fi nimeni acasă? Mă gândesc ușor dezamăgit, făcându-mi curaj să pășesc în curte cu pași mărunți și lenți. Mai strig încă o dată cu speranța că voi primi un răspuns pe măsura drumului bătut până acolo. Fără să-mi dau seama, am ajuns în mijlocul curții, admirând fiecare obiect din curte și fiecare colțișor sau centimetru pătrat.. toate aceste lucruri m-au făcut să mă pierd în timp, pierzând rapid noțiunea lui. Nu mai auzeam nimic, nici câinele ce lătra de zor și nici pe Cătălin care mă îndemna să mai strig încă o dată.. Auzeam doar inima care-mi bătea în piept printre râsetele și bucuria de copil ce zburdă prin aceiași curte cu 20 de ani în urmă.. Fiecare loc din curte avea câte-o amintire vie.. parcă prea vie. Aveam impresia că totul se întâmplase cu doar câteva zile în urmă, iar acum vin din viitor pentru a mă vedea cum eram.. când eram copil. Îmi venea să plâng.. prea repede a trecut, prea repede am încărunțit și prea repede am ajuns om matur.

Când eram copil îmi doream să fiu mare.. să văd cum se vede de sus, și de multe ori îl rugăm pe fratele mai mare să mă ducă în cârcă pentru a vedea cum se vede de acolo. Acuma nu mai trebuie să mă ducă nimeni pe umeri... am aflat cum este să fi mare și cum se vede de sus... nu este bine de loc, mai frumos este să fi copil... mult mai frumos.

Sunetul șoșonilor târșiiți pe poteca din grădină îmi opresc șirul de aminti care nu se mai opreau.. Un bătrânel mai scund ca mine, îmbrăcat cu o cămașă albastră și pantaloni de stofă, amprentați de munca câmpului, având părul alb și fața trasă, ornamentată de riduri, cu ochii mari și privirea nedumerită.. venea grăbit spre curte. Grabă cu care s-a propulsat din vie l-a făcut ca pe mine să nu mă vadă în mijlocul curții, eu fiind mascat de șopron și de câțiva pomișori. Se îndrepta grăbit către poarta unde era Cătălin.. pe care nu-l cunoștea.
- Căutați pe cineva?
- Da. Pe dumneavoastră! Îi răspunde Cătălin.
- Păiii.. Cine sunteți? Că eu nu vă cunosc.
- Eu sunt cătălin. Și nici eu nu vă cunosc. Răspunzând băiatul zâmbind.
- Și cu ce vă pot ajuta? Îl întreabă moșul.
- Cu nimic.
- Cum cu nimic? Întrebă nedumerit moșneagul.
În tot acest timp mă îndreptam zâmbind spre poartă, abținându-mă cu greu să nu râd. Cătălin era îndreptat cu fața la mine, văzându-mi reacția.. îl bufnea râsul și pe el. Bătrânul nu mai înțelegea nimic. S-a trezit cu cineva la poartă pe care nu-l cunoaște și culmea nesimțirii.. mai râde și de el.
- Păi bine domne.. așa te porți cu musafirii?! Îl întreb zâmbind pe moș.
Moșul surprins de vocea care a apărut ca din senin din spatele său, se întoarce rapid și rămâne stană de piatră atunci când mă zărește. După câteva momente își dă seama cine sunt și fața-i se luminează de un zâmbet larg.
- Andrei... TU EȘTI?!
- Da tată.. eu sunt.
Se îndreaptă spre mine cu brațele largi deschise, privindu-mă fix ca pe o comoară regăsită. Brațele muncite mă cuprind și mă trag la pieptul lui, sărutul părintesc nu întârzie să apară pe ambii obraji. Ochii îi erau scăldați abundent în lacrimi. Nu trece mult timp și o lacrimă-i scapă pe obraz, având grijă să o șteargă repede și să-și ascundă bucuria și emoțiile de a mă revedea. Trebuia să se comporte ca un bărbat.. nu?
- Sărut mâna tată.. și bine te-am găsit!