Februarie 2000. În cadrul unei liturghii pontificale prezidată de episcopul Diecezei, trei preoți au primit mandatul misionar. Preotul Marcelin Butnaru a primit mandat pentru Kenya, preotul Egidiu Mîrț pentru Coasta de Fildeș și preotul Edmond Chelaru pentru Ecuador. În catedrala episcopiei s-au strîns peste o mie de oameni, printre care și Marina, o vînzătoare la un magazin din rețeaua fabricii "Morărit-Panificație".
După predică a urmat înmînarea însemnelor misionare: Biblia și crucea misionară. De emoție, Marina a izbucnit în plîns.

S-au întîlnit la aeroport. Dacă nu aveau colarul la gît ai fi zis că sînt niște oameni de afaceri care pleacă în vacanță. S-au îmbrățișat toți trei. Apoi s-au despărțit într-o singură voce: "Pînă cînd Dumnezeu ne va strînge!"

Decembrie 2007. Kenya.

"Iubiți credincioși din țară, dragii mei părinți, Preasfințite Episcop,

Noi, misionarii din Maikona, dieceza de Marsabit, împreună cu cei pe care îi păstorim, avem nevoie de rugăciunile voastre în aceste momente grele prin care trecem.
Þara a fost aruncată în haosul războiului civil. În urma alegerilerilor prezidențiale, candidatul tribului Kikuyu a fost ales președinte al Kenyei. Contracandidatul său din tribul Luo l-a acuzat de fraudă. Au urmat demonstrații care au degenerat rapid în violențe de stradă. Apoi, confruntări teribile care au făcut peste 30 de morți în rîndurile celor două triburi. Conflictul s-a extins și au căzut victime persoane nevinovate.
Trei studenți din Nairobi s-au refugiat în misiunea germană aflată la vreo 30 de kilometri de capitală. Cei din tribul Kikuyu le-au luat urma și i-au găsit ascunși într-o biserică unde se mai refugiaseră bătrîni, femei și copii creștinați. Au incendiat biserica, iar de preotul german nu se mai știe nimic.
Pentru moment, situația în Maikona e calmă. Sîntem situați în deșertul Chalbi, unde se ajunge extrem de greu din cauza lipsei apei potabile și a drumurilor aproape impracticabile. Trupele guvernamentale au instituit filtre pe căile principale de acces.
Ei ne cunosc așa că ne lasă în pace, mai ales că triburile Gabra și Borana, unde ne desfășurăm activitatea, nu sînt implicate în conflict.
În rest, viața continuă ca și pînă acum. Facem cateheze, ne îngrijim de copii, încercăm să punem la punct un mijloc mobil de comunicare între membrii tribului cînd pleacă în deșert. E destul de greu pentru că nu există curent. Sînt doar cîteva case care au panouri solare, printre care dispensarul, clădirea unde se află misiunea noastră și alte două-trei.
Locuințele băștinașilor, construite din vreascuri și lut, seamănă cu niște țestoase uriașe.
Sau noaptea, cînd se aprind focurile, îmi aduc aminte de bostanii scobiți cu lumînări înăuntru pe care îi pregăteam de Ziua Morților.
Cu toată situația tensionată, există și momente care te înviorează ca o gură de apă proaspătă. Într-o duminică am organizat slujba, ca de obicei, în aer liber. Tribul știa că venim și ne-a întîmpinat încă de la intrarea în sat. Erau peste 200 de persoane care ne-au condus cu bucurie la un altar improvizat din stuf. Cîntecele și tobele au atras atenția soldaților care păzeau drumul principal. Curioși, au venit să vadă ce se întîmplă. Au stat pînă la sfîrșitul liturghiei. Conform obiceiului, a urmat un prînz frățesc. Pentru că era sărbătoare, oamenii au adus ce era mai bun: orez, carne de capră și niște gogoși numite mandazi. Deși limba oficială e engleza, soldații au rămas surprinși cînd i-am poftit la masă în limba lor, swahili. La început au fost suspicioși dar apoi s-au convins și au mîncat cu bucurie alături de noi. Bieții de ei! Mi-au povestit că hrana lor zilnică e doar ceai îndoit cu lapte de capră și cîteva grăunțe.
Nu se știe cît va dura conflictul și nici cît vom mai avea parte de liniște. Rugați-vă pentru pace și pentru sufletul nostru".

Ianuarie 2004. Cantonul Palestina, Ecuador.

18 ianuarie. Trei zile a plouat torențial. Trei sferturi din satele care aparțin de cantonul nostru au rămas izolate în munți. Nu mai știm nimic de cateheții noștri care activează acolo.
20 ianuarie. Episcopul de Guayaqiul m-a informat că în zonă au avut loc alunecări de teren masive. Nu știu cît o să reziste casele de bambus. Un catehet a reușit să ne contacteze de pe un telefon mobil. E bine. Puțin cam speriat, dar așteaptă să se îndrepte vremea. Localnicii din sat au grijă de el. N-au șosete dar aproape toți au telefoane mobile.
21 ianuarie. Uneori îmi vine să plîng și mă întreb care e misiunea mea cînd văd atîta deznădejde. Am încercat să conving o femeie, care are 13 copii, să-și schimbe viața. Acum trăiește cu al patrulea bărbat și nu a fost niciodată căsătorită. Se simțea rău și am dus-o la spital. I-au recoltat sînge și au descoperit că e infectată cu HIV. De fapt, în țară e epidemie de SIDA, așa că vestea nu a surprins-o prea tare.
22 ianuarie. Vremea s-a îmbunat. Peste tot miroase a cafea prăjită.

Ora 20.45. Magazinul "Favorit"

Junghiul îi tăie Marinei respirația. Încercă să-și îndrepte spatele dar durerea o făcu să se sprijine de tejghea. Își simțea mîinile încleiate după o zi întreagă în care vînduse peste 2000 de cozonaci. Cu trei zile înaintea Paștelui, fabrica "Morărit -Panificație" era sufocată de comenzi pentru cozonaci și pască.
Mai verifică o dată casa de bani. Stinse lumina și încuie magazinul. În drum spre casă își imagină că se poate și mai rău. De exemplu, brutarii din fabrică trebuie să stea peste noapte ca să onoreze comenzile.
Urcă încovoiată scările pînă la etajul III. Cum descuie ușa de la apartament David îi sări în brațe.
-Mami, mi-ai luat suc Figo?
Marina oftă. Știa că uitase ceva în drum spre casă.
Coborî pînă la magazinul de la colț.
-Dați-mi vă rog un suc Figo și o pungă cu pufuleți. De ăia cu surpize.
Zornăitul banilor pe tejghea îi aduse aminte de roțile cărucioarelor cu marfă pe care le tot descărcase de-a lungul zilei.
Plăti și ieși afară. Întunericul o înghiți ca un pește răpitor.


Iunie 2004. Coasta de FildeÈ™

Reporter: Părinte, se împlinesc patru ani de cînd activați ca misionar în Djebonoua.
Care a fost momentul cel mai dificil?
Preot: Probabil în 2003, cînd țara a traversat o criză politică și militară foarte gravă. Au avut loc multe ciocniri între trupele guvernamentale și rebeli. Parohia noastră se află dieceza de Baouke, oraș cunoscut drept bastion al rebelilor. Acum teritoriul misiunii noastre a fost declarat "zonă de încredere", astfel că aici au voie să pătrundă doar trupele guvernamentale și cele franceze.
R: Ați fost atacat?
P: Pînă acum am fost ferit. Atît rebelii cît și soldații ne cunosc munca. Ei știu că sîntem aici doar pentru comunitățile sărace. Înainte de semnarea armistițiului am avut parte de o întîmplare ce se putea sfîrși tragic. Mergeam într-un sat de pe teritoriul misiunii să celebrez sfînta liturghie. Eram în întîrziere, iar la intrarea în sat am dat de un baraj al rebelilor. Mi-au spus să mă opresc dar le-am transmis că am întîrziat și că oamenii mă așteaptă. Am ajuns la capela de cărămidă din sat și m-am îmbrăcat pentru slujbă. Rebelii s-au înfuriat și au venit după mine trăgînd focuri de armă în aer. M-au dus la comandamentul lor ca să dau explicații. Pentru că nu știau ce se întîmplă, oamenii veniți la slujbă au venit după mine. Erau 300 de oameni împotriva a o mînă de rebeli. Șeful lor dormea și a fost trezit de larma de afară. A venit și m-a eliberat. Și-a cerut scuze și mi-a zis că dacă ar fi fost treaz nu s-ar fi întîmplat asta. Mă cunoaște foarte bine pentru că într-o zi a fost mușcat de o viperă și a venit aproape mort la dispensarul nostru. Am reușit să-l vindecăm și de atunci mă respectă. Restul rebelilor sînt copii teribiliști care, dacă au o armă în mînă, se cred puternici.
R: Practic, ce înseamnă activitate misionară?
P: Noi ne axăm pe două laturi: spirituală și socială. Pentru cei ce doresc să fie creștinați, cel mai important moment este Botezul. De regulă, pregătirea pentru botez durează trei ani. Mulți vin din curiozitate sau pentru că le plac cîntecele noastre.
Din punct de vedere social, încercăm să le îmbunătățim viața. Avem o grădiniță unde învățăm copiii să scrie. Chiar dacă limba oficială este franceza, noi ne înțelegem în limba lor, baoule. Organizăm turnee de fotbal între sate, tombole, concursuri cu premii în obiecte casnice. Din păcate, majoritatea celor de aici sînt prea săraci, iar dacă am păstra obiectele primite din donațiile din țară, i-am întrista și mai mult.