PROLOG
Te plângi că-ți trimit scrisori mai puțin îngrijite. Dar cine vorbește îngrijit afară de cel ce voiește să vorbească afectat? Precum ne-ar fi conversația dacă am ședea împreună sau ne-am plimba, nechinuită și simplă, așa aș vrea să-mi fie scrisorile: să nu aibă nimic căutat, făcut. Dacă
s-ar putea aș prefera să-ți arăt ce sunt decât ce-ți spun; chiar în discuția contradictorie, n-aș bate din picior, n-aș agita brațele, n-aș ridica glasul; aș lăsa asemenea mijloace oratorilor, mulțumit dacă ți-aș putea împărtăși ideile pe care nu le-aș împodobi, dar nici nu le-aș trivializa. Aș vrea numai să te conving că simt cele ce-ți spun; și nu le simt numai, dar sunt îndrăgostit de ele…
Nu aprob, firește, în asemenea înalte discuții stilul sărac și sec, căci filozofia nu refuză talentul, dar nici nu se cuvine să se cheltuiască în vorbe.
Þelul nostru să fie acesta: să exprimăm, ceea ce simțim, să simțim ceea ce exprimăm; vorba să semene cu fapta. Răspunde scopului propus acela care se arată la fel, fie că-l vezi, fie că-l auzi. Vom vedea apoi și ce calități are, câtă adâncime: să fie totuși la fel cu sine. Cuvintele noastre să
nu fie încântătoare, ci folositoare. Dacă uneori filozoful este elocvent, fără căutare, dacă această însușire îi stă la îndemână fără efort, fie! dar ea să stea în slujba faptelor frumoase.
Cred că tu, cititor, ești de acord cu mine că acesta trebuie să fie modul de exprimare al înțeleptului, în modul de comunicare cu interlocutorul său, fie el filozof sau un simplu om de bun simþ, Dar ce spun? Dacă nu s-ar
comporta așa, nu ar fi un înþelept. Și felul acesta poate să slujească chiar în dezbaterea celor mai subtile și mai complexe idei. Faptul că mulți „filozofi”
folosesc în textele lor o terminologie cât mai încărcată de neologisme inutile, de cuvinte și expresii așa zise „de specialitate” nu face decât să sporească confuzia unor idei, și așa destul de greu de cristalizat, în loc să le clarifice.
Butada „cu cât ești mai de neînțeles, cu atât ești mai filozof” rămâne doar o simplă glumă.
Pentru prima dată în viață, am simțit că mă aflu în fața unui filozof de rasă, atunci când am citit niște lucrări de ale lui Ion Petrovici, prefațatorul Antologiei, care mi-a sugerat ideea să scriu această modestă tentativă de
abordare a filozofiei de pe planul omului de rând.
Erau acolo idei înalte, înlănțuindu-se logic și curgând într-un limbaj limpede, ca apa de izvor. Un altul le-ar fi înveșmântat într-o îmbrăcăminte greoaie, de aparat, le-ar fi sulemenit în așa hal, ca să-ți provoace dintru
început o inhibiție și o neîncredere în propriile tale forțe că ai putea pătrunde lesne în lumea ideilor lui.
Petrovici le prezenta așa de firesc, încât ți se părea că ai de a face cu elemente din lumea ta. De ce? Pentru că folosea la maximum limbajul nostru, al tuturor, fără să te pună în situația cititorului care se folosește de
dicționar. Era o conversație directă, nu descifrare de texte.
Dar să nu-mi arog drepturi necuvenite în redactarea acestui prolog, mai ales acum când mulți autori sunt acuzați de plagiat, și n-aș vrea să fiu prins cu „mâța-n sac”, cum zice un frumos proverb românesc din umila noastră vatră românească, nu de alții, ci doar de cea care-mi citește prima scrierile și se bucură ca un copil de apariția lor.
Rândurile de la început ale prologului nu-mi aparțin mie, ci lui Seneca, marele filozof stoic roman, într-una din scrisorile sale către Lucilius.
Cu aceste gânduri, să pornim la treabă!
Duminică 4 septembrie 1994