agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-30
|
Miroase a ars, ca ºi asearã, mi-am spus. Mama prajea cartofi ºi mirosul din bucãtãrie invadase toatã casa. Mamã, nu þi se pare cã miroase a ars, am spus. Mi se pare firesc, prãjesc cartofi. Nu, mamã, este altceva. Ce sã fie? Nu-mi dau seama, mamã, însã simt cã pluteºte ceva straniu în aer. Presimt un incendiu, am încheiat ºi m-am retras în camera mea. Simþeam în tot trupul o schimbare fiziologicã bruscã, mã dureau tâmplele, îmi simþeam nasul înfundat, mã sufocam, o durere ascuþitã îmi sfredelea urechile. Am luat o carte din bibliotecã, am rãsfoit-o îndelung, însã n-am înþeles nimic. Am reþinut o singurã frazã: ªuhov ºtie cã n-o sã mai rãmânã nici un capãt de þigarã.
O mulþime de gânduri mã nãpãdirã, nu înþelegeam absolut nimic. O uºã se deschidea ºi se închidea sâcâitor, undeva. Priveam pe fereastrã. Deasupra casei vecinului din faþa curþii noastre se desfãºura în toate detaliile renunþãrii un cer dubios, plin de nori ºi pãsãri roºii. Se întâmplã, totuºi, ceva, mi-am spus. O clipã privirea mi-a rãmas suspendatã între crengile nucului din faþa casei, apoi se mutã fascinatã cãtre antena TV a vecinului pe care se legãnau doi porumbei galbeni. Sunt ultimii, mi-am zis. Atunci m-am pomenit în camerã cu Costy. Te cheamã mama, îmi zise. L-am urmat cu un sentiment acut de vinovãþie. Mama mã aºtepta în bucãtãrie. Avea o privire sticloasã, rea. Du-te la vie ºi vezi ce face tatãl tãu, spune-i sã vinã la masã. De obicei, protestam: Da’ Costy de ce nu se duce sau Nicu ce treaba are, de ce nu-l trimiþi pe el? Acum, însã, n-am mai protestat. Tata nu era la via noastrã. L-am gãsit pe calea feratã, aduna iarbã într-un sac, iarbã pentru gãini. Nici nu m-a bãgat în seamã. Pãrea trist. Pe drum bãgasem de seamã cã mirosul acela ciudat persistã, ba chiar cã devenise din ce în ce mai puternic, mai prezent. Soarele gol dogorea. M-a trimis mama sã te chem la masã. Bine. Tu, du-te ºi ia vaca. Ce vaca, am întrebat perplex. Unde este? Tata nu-mi rãspunse, îºi vãzu de treabã mai departe. Tatã, am insistat, despre ce vacã vorbeºti? Ce s-a întâmplat? Unde zici cã-i vaca aia? Nu ºtiu, pe-aici prin vie, caut-o ºi tu, a murmurat foarte trist. Atunci am început sã caut printre rândurile de viþã-de-vie. Mã simþeam ciudat, inutil, puþin jignit de comportamentul tatãlui meu. Îmi spusese sã caut vaca, însã nu ºtiam despre ce vacã era vorba, noi nu aveam vacã, ce dracu.Trecuse mai bine de o jumãtate de orã ºi nu gãsisem nimic.
Începuse sã se întunece în acea dimineaþã de iunie. Atunci am privit spre munþi. Groaza cea mare îmi cutremurã trupul ºi sufletul, mã zdruncinã din toþi rãrunchii, îmi smulse rãdãcinile, mã trânti cu furie la pãmânt. Începusem sã þip, însã nu mã auzea nimeni. Un muget se auzi pe undeva în apropiere ºi am vãzut cum tatãl meu ducea spre casã o vacã þinând-o de coarne. Sigur cã da, þipi ºi plângi mereu, îmi zise supãrat, ce altceva sã aºtept de la tine. Du-te ºi ia bicicleta. Eu rãmãsesem pe hat, risipit în iarbã. Încercam sã mã adun, voiam sã mã ridic, însã eram extrem de slãbit. Priveam înspãimântat spre Odobeºti. Deasupra oraºului, în partea de nord, creºtea un mamut, un arbore de întuneric, o ciupercã giganticã, în valuri, un monstru care se înãlþa cumplit, se dezvolta deasupra lumii întregi, îºi întindea limbile tentaculare de fum peste întreg pãmântul. Mii de avioane gigantice, elicoptere de dimensiuni continentale, baloane monstruase ºi zeci de mii de alte maºini zburãtoare survolau cerul Odobeºtiului ºi vãrsau cantitãþi uriaºe de apã peste monstru. Intervenþii terestre. Mã întrebam încremenit cum de nu observasem toate acestea mai înainte. Flota aerianã fãcea un zgomot asurzitor ºi însuºi monstrul rãcnea ºi urla groaznic sub mânia potopului de apã. Monstrul creºtea în valuri. Valuri imense de foc ºi fum cuprindeau, invadau ºi acopereau totul. Norii începurã sã ardã. Curând luã foc ºi cerul, arzând ca o carte, filã dupã filã, arzând în negru ºi roºu, apoi desprinzându-se din cotor cu scrisul persistent ºi risipindu-se în necunoscut. Monstrul se înãlþa din ce în ce mai mult, devenea din ce în ce mai gros ºi mai întunecat, neîncetat se crea ºi se recrea pe sine, luând forme nemaivãzute, aproape ca o ciupercã nuclearã, un atentat nesfârºit. Flota aerianã aruncase Pacificul este fiarã, dar fiara devenea din ce în ce mai puternicã cu fiecare strop aruncat la rãdãcinile ei. Mã întrebam unde se ducea toatã apa aia, cã în mod normal ar fi trebuit sã inunde câmpia. Deodatã, mã cuprinse frica. M-am smuls din iarbã ºi-am început sã alerg spre casã. Ochii monstrului ma urmãreau, rânjeau la mine ca niºte diavoli. O clipã m-am oprit sã rãsuflu. Atunci un elicopter trecu la micã înãlþime deasupra mea. Mi se pãru cã este, de fapt, un elicopter de carne ºi sânge, un elicopter cu pene smulse, o pasãre rãnitã, un fel de fiarã beatã de durere. Am luat o piatrã ºi am aruncat în el. Un urlet înspãimântãtor asurzi o vreme vãzuhul, elicopterul începu sã plângã peste mine cu lacrimi mari, apoi se clatinã ºi se prãbuºi dupã câteva case. Cred cã a cãzut în curte la Chirilã, m-am pomenit spunând cu voce tare. Am privit spre monstru ºi mi se pãru cã fiarei îi este teamã de mine, cã îºi acoperã faþa cu mâinile ca sã nu mai fie privitã. Am înþeles îndatã cã nu-mi rãmãsese altceva de fãcut decât sã ajung mai curând acasã. Nu mã mai temeam de nimic. Strada era cu desãvârºire pustie. Casa la fel. I-am descoperit pe ai mei în pivniþã, se uitau la televizor înspãimântaþi. Am încercat sã-i liniºtesc, însã n-am reuºit. La televizor se dãdeau imagini terifiante din Australia unde, deºi nu plouase de patru ani, se înregistrau cele mai mari inundaþii din istorie. Un sfert din continent fusese înghiþit de apele venite din catacombele planetei. Muriserã milioane de oameni, animale, nu mai era ºi nu mai exista nimic. Continentul devenise o ruinã, o stâncã hidoasã spalatã ºi izbitã de mânia Pacificului. Am ieºit afarã. Monstrul se dilatase cumplit, acoperise tot universul. În curte m-am întâlnit cu Marcel ºi nea Anton, însã era foarte ciudat, pentru cã nea Anton murise de mai bine de cinci ani. Venirã ºi pãrinþii ºi fraþii mei. Nea Anton spuse. Monstrul nu este altcineva decât Marele Bivol, Journalgyaw, rãdãcina rãului, pasãrea apocalipsei, marele diavol, cu care eu m-am întalnit de curând; la începutul fiecãrui ciclu temporal bivolul cere suflete ºi trupuri de poeþi, nu se liniºteºte absolut deloc pânã nu i se aruncã în gurã un poet. Atunci am îngheþat. Eu am renuntat la poezie de multã, multã vreme, am spus, însã, pentru cã nu era adevãrat, încremenisem de spaimã. Atunci se petrecu un eveniment cu totul neaºteptat. Toþi îºi îndreptarã atenþia spre mine, aveau chipurile descompuse de urã, transpirate de mânie, palide de fricã, nu mai ascultau ceea ce spunea Marcel. Am fost la Odobeºti, zicea Marcel. De pe bicicletã am vãzut cã monstrul încolteºte dintr-un soi de bob de fasole ºi se dezvoltã cu o putere nemaivãzutã, parcã înteþit de foc ºi benzinã, iese dintr-o gaurã pe drumul spre Jariºtea ºi a înghiþit deja treisprezece case de la periferia oraºului. Am intrat repede în casã, mi-era foarte fricã ºi plângeam. M-am încuiat în camerã. Am venit în mijlocul camerei. Simþeam cã în jurul meu miºcau forme nedefinite într-un fel de dans palpabil. Se auzea un zgomot imprecis de hârtie foºnind. Pereþii erau acoperiþi cu oglinzi ºi printr-un efect ciudat camera pãrea în expansiune, se pãrea cã se multiplicã continuu sub ochii mei uimiþi. În jurul meu miºunau pisici mute ºi ºobolani cu joben într-o pace indiferentã. Încercam sã-mi dau seama unde îºi avea originea acel zgomot ciudat de hârtie mototolitã, zgomot ce cãpãta nenumãrate nuanþe sonice ºi atât de fireºti încât aveam impresia foarte exactã cã mã nãscusem ºi trãisem pânã atunci în mijlocul unor astfel de sunete. M-am gândit cã ar fi fost bine sã cercetez prin camerã ºi am vrut sã fac niºte paºi, însã mi-am dat seama cã nu mã pot miºca întrucât picioarele îmi erau încãtuºate de serpi ca miºte cãtuºe. ªi totuºi scriam mai departe. Însã în timp ce notam câteva rânduri în jurnal m-am pomenit smuls deodatã de niºte mâini ieºite din pereþi, luat pe sus de mâinile acelea rele ºi hidoase, casa se prãbuºi sub mine, ºi tot vãzduhul miºuna de glasuri ºi de prezenþe nevãzute, tot aerul prin care eram purtat clocotea de urã sub delirul unei spaime. Curând am zãrit înspãimântat gura bivolului, cu buze crãpate, ca niºte doage de butoi, plinã de bale scãrboase, cu buze lascive, pregãtite sã mã primeascã în duhoarea lor întunecatã. Atunci am leºinat ºi n-am mai ºtiut nimic.
|
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy