Numele meu nu contează, de fapt, Eu nici nu exist, există doar El. Cât despre mine, pot spune că m-am născut al doi-lea și resimt asta la fiecare răsuflare în care trebuie să stau în umbra fratelui meu. Am fost mult prea leneș să ies primul din pântecul cald și sigur al mamei. Acum știu cât am greșit, că trebuia să mă grăbesc, să mă desprind de confort și să mă avânt în lume. Probabil, asta mi-a fost soarta…

Din cauza unei erori genetice, am fost absorbit la naștere în corpul fratelui meu. Acum nu pot decât să văd și să ascult, precum călugării și vechii ucenici, nu am voie să scot un sunet, nu sunt capabil de inițiativă motorie fără acordul Lui. El este cel ce deține controlul acestui corp de lut, căruia nu îi gasesc altă întrebuințare decât cea de celulă a existenței mele. Pentru mine, mintea este mult mai importantă, ea este cea care contează. O apreciez atât de tare, probabil fiindcă este singurul meu bun… Numai aici nu am reguli și interdicții, nu simt limitarea.

Am invățat să culeg și să procesez informațiile pe care fratele meu le primește și în neștiința sa, le ignoră. Toată viața am depus un efort imens în a-l convinge că am nevoie de cunoaștere, așa cum el, simte nevoia de mancare, obicei pe care nu îl înțeleg, dar care, într-un mod cu totul profan, pare a fi vital pentru el.

Am devenit ca o conștiință în mintea sa. Dacă stau să mă gândesc, îmi dau seama că poate oricine are un Eu necunoscut, ce are rolul de a-i fi voce interioară. Am învățat să mă bucur când el dădea glas ideilor ce i le impregnam cu grijă în minte. Am descoperit plăcerea de a vedea cum “ucenicul” tău se dezvoltă. La maturitate, puteam fi mândru că am modelat o minte profană, transformând-o cu grație, în una capabilă să discearnă, să construiască idei și opinii pertinente.
Acum am imbătrânit, de fapt nu eu, corpul în care sunt prins a inceput să își piardă suflul de viață. Curând o să piară de pe fața pământului și eu o dată cu el, fără a ști nici măcar pentru o secunda cum e să fii Eu.