Pompa


1.

În vara anului 1987, pe când Lemnaru Theodor era încă un copil, vecinul său de la catul superior, Ajoiței Bartolomeu, a construit o pompă, chiar în fața blocului. Începerea lucrărilor a stârnit interesul cetățenilor, care s-au adunat în număr mare.
Amplasarea forezei, scormonirea solului cartierului și, implicit, al patriei au produs dorința de implicare în aceste delicate operațiuni geologice. Locatarii în vârstă mai luaseră parte la săparea de fântâni, așadar puteau furniza sugestii utile, inginerul de la ape putea prezice calitatea lichidului vital prin simpla înfigere a degetului arătător în găleata cu mâl, doamna Cocor a pregătit cafele pentru cei doi muncitori și le-a servit în cești chinezești, pe ale căror farfuriuțe a plasat și câte două cornulețe cu rahat, rămase de la onomastica sa.
Însuși tovarășul Florescu, președintele Asociației de Locatari Nr. 118, a fost invitat să guste, simbolic, din prima cană cu apă limpede. El a băut-o, însă, până la fund, semn că apa era potabilă sau că îi fusese doar sete.
Dintr-o remorcă fu coborâtă atunci pompa propriu-zisă. Asistența rămase fără grai când, dintre cârpele care-o acopereau, răsări și luci sub razele soarelui de vară instalația confecționată exclusiv din inox. Theodor nu văzuse niciodată ceva mai frumos. Îi venea s-o pipăie, s-o mângâie, tuturor le venea. Cuva era, de asemenea, ieșită din comun. Pentru scurgerea apei nu fusese folosit un simplu ciur, vecinul Bartolomeu scrisese cu găuri, ca să zicem așa, numele său și al soției, precum și anul execuției. Trebuie să menționăm că, deși impresionant din punct de vedere artistic, obiectul atenuă – pentru scurt timp, ce-i drept – emoția generală, întrucât dizolva sentimentul participării plenare a poporului suveran la îndeplinirea unei sarcini, concentrând atenția asupra unei unice familii. Dar tovarășul Ajoiței era într-adevăr artizanul și, cu toate acestea, în timpul lucrărilor nu arătase decât modestie și dăruire, muncise cot la cot cu ajutoarele sale, deși aceștia erau necalificați, iar pompa, pompa pentru cine o construise?!

2.

Au trecut de atunci mai bine de douăzeci de ani. Lemnaru Theodor nu mai e un copil. Timpul și-a pus, nu-i așa, amprenta și asupra pompei, metalul nu mai lucește astăzi sub soare, pentru că a fost vopsit, gărdulețul care-o împrejmuia cochet a dispărut, inexplicabil, într-o noapte. Domnul Ajoiței a sucombat, dar numele său se mai poate citi pe fundul cuvei, iar văduva sa se oprește uneori și-l privește lăcrimând ușor, pentru a se însenina când lângă ea apare un vecin proaspăt mutat și-o întreabă: ,,Doriți să luați apă?”
În tot timpul acesta, însă, pompa și-a împlinit și își împlinește încă menirea de inepuizabil robinet al cartierului, da, ați auzit bine, al cartierului, căci vestea apei reci și bune s-a dus până la capătul străzii, încât cetățenii vin uneori cu mașinile să ia apă în noile tipuri de bidoane de cinci până la zece litri, care-au înlocuit cu timpul gălețile de cinci sau zece litri.
Când, acum vreo doi-trei ani, au apărut oamenii primăriei cu o decizie de înlăturare a instalației – hotărâre luată, pretindeau ei, pe baza analizei apei, dar care ascundea, de fapt, un absurd proiect de urbanizare, vizând extirparea construcțiilor așa-zis inestetice, a straturilor cultivate de locatari pe lângă blocuri și, în unele cazuri, a cotețelor de sub balcoanele de la parter – la pompă s-a declanșat un protest spontan, la care au participat zeci de persoane și care, din fericire, nu s-a soldat cu victime, deși indignarea stârnită a dus la bruscarea ușoară a muncitorului purtător de flex, fapt care a decis plecarea subită a lucrătorilor. S-a întocmit o listă de semnături prin care locatarii își asumau răspunderea consumului de apă, la care s-a anexat o cerere de anulare a hotărârii primăriei pentru cazul în speță. Reprezentați de președintele Florescu, semnatarii au câștigat în instanță.

3.

Se formează adesea coadă, mai ales vara, dar nimeni nu-și pierde răbdarea, dimpotrivă, vecinii își țin unul altuia bidonul la gura pompei pentru a minimaliza risipa și a mări viteza de umplere. În timpul ăsta schimbă amabilități, surâd, conversează, pompa dovedindu-și încă din ziua execuției caracterul de coagulant social. Theodor stă la geam și-i privește, îi privește și fumează, cu orele câteodată. Așa ajunge el să cunoască ce mai e nou în cartier și în lume, așa a ajuns să-și cunoască concetățenii, să le știe preocupările, opiniile și, mai ales, sentimentele, care se revarsă din ei precum apa din robinet. Adesea se gândește el că pompa e o armă împotriva crizei omului modern, despre care Theodor a învățat în ultima clasă de liceu. La pompă, lumea e sinceră, atentă, condescendentă, cucernică. Cel puțin așa i se pare lui Theodor.
I se mai pare lui și că poate vedea, în nopțile cu lună, rusalce apărând și ademenindu-l la pompă, chipurile să-i astâmpere setea, însă Theodor știe ce e o rusalcă, de aceea rămâne în dosul geamului închis, privește și se minunează. Alteori forma armonioasă a pompei îl predispune la contemplație. Într-o asemenea ocazie a înțeles el că orice obiect care declanșează o emoție nu poate fi considerat decât artistic și, astfel, a ajuns să elucideze misterul artei contemporane.

4.

De-atâta privit la pompă, Theodor Lemnaru simte cum privirea i se împăienjenește și pleopele-i devin de plumb. Se adâncește în fotoliu, lăsându-se, conștient, în voia somnului, fiindcă, trebuie să recunoască, dormitul îi face mare plăcere. Visează. E la geam și privește la pompă, dar aceasta pare diformă, ruginită, întrucâtva moale. În jurul ei sunt câțiva copii, care o arată cu degetul și râd. Ar vrea să-i alunge, dar nu se poate mișca, nici vorbi. Apoi copiii încep să se alungească, pe cap le apar căști muncitorești, sunt intr-o topitorie, apucă pompa și o smulg, pompa geme, pierde apă, își îndreaptă mânerul rugător spre Theodor, pentru ca în clipa următoare să dispară în măruntaiele furnalului. Theodor moare în somn.