Zece cărți despre nemaipomenita viață
a nemuritorului Turms, 520 450 î.Chr.




CARTEA ÎNTÂI
DELFI

1

Eu, Lars Turms, nemuritorul, m am deșteptat primăvara și am văzut pământul acoperit cu verdeață și flori.
Am străbătut încăperile casei mele încărcate cu obiecte din aur și din argint, am privit cu atenție statuetele din bronz, vasele decorate cu figuri roșii, frescele, dar nu am simțit nici un fel de mândrie că sunt ale mele. Un nemuritor nu posedă nimic.
Dintre miile de obiecte prețioase, am ales un vas ieftin din argilă și, pentru prima oară după foarte mulți ani, am răsturnat conținutul în pumn și am numărat pietrele vieții mele.
Am pus vasul cu pietre înapoi la picioarele zeiței, apoi am lovit în talgerul de aramă. Slujitorii au intrat în tăcere, mi au pictat fața și brațele în roșu și m au îmbrăcat cu veșmintele sacre.
Am făcut doar pentru mine ceea ce am făcut, nu pentru orașul meu, nu pentru poporul meu. De aceea am refuzat să fiu purtat în litiera de ceremonie ca un zeu. Am traversat orașul pe jos. Când au văzut fața și mâinile mele pictate, oamenii s au dat la o parte din drumul meu, copiii au încetat să se mai joace, iar în apropierea porților orașului, o fată care sufla într un fluier dublu și a întrerupt cântecul.
Am trecut de porțile orașului și am coborât în vale pe același drum străbătut altădată. Oamenii de pe câmp au întrerupt lucrul pentru a se uita la mine. Bărbații erau arămii, femeile aveau fețele albe. Apoi ei s au întors cu spatele la mine și au continuat lucrul.
Nu am ales drumul ușor, cel pe care l folosesc tăietorii de piatră. Am mers pe cărarea ce duce la drumul sacru, care este străjuit de o parte și de alta de coloane din lemn pictate. Era un drum abrupt. Am urcat cu spatele și am privit tot timpul înspre orașul meu. Am făcut fiecare pas după ce, mai întâi, am încercat povârnișul cu piciorul. Mi am pierdut de multe ori echilibrul, dar niciodată nu am căzut. Cei care mă însoțeau au vrut să mă ajute, dar nu am permis nimănui să mi atingă brațele. Lor le era teamă, fiindcă nimeni până atunci nu mai urcase astfel pe munte.
Când am ajuns pe drumul sacru, soarele era la zenit. Am trecut pe lângă gurile mormintelor care marchează rotundul conului sacru de pietre, am trecut și de mormântul tatălui meu și am urcat mai departe.
În fața mea, din toate părțile, se vedeau întinsele văi roditoare și colinele împădurite. În nord era lacul albastru, în vest se înălța semeț muntele zeiței, față în față cu eternele lăcașuri ale morților din inima muntelui. Cercetasem odinioară totul. Toate acestea îmi erau cunoscute.
M am uitat împrejur și am căutat semne. Pe pământ era o pană netedă de porumbel. Am ridicat o împreună cu o mică piatră roșiatică. Ultima piatră.
Am lovit ușor cu piciorul în pământ și am spus:
— Acesta este locul. Aici să mi se sape mormântul! Să fie împodobit mormântul meu după cum i se cuvine unui lucumon!
Mi am ridicat privirea și ochii mei au fost surprinși când în lumina ce traversa azurul cerului au văzut niște ființe ciudate. Așa ceva, doar uneori, foarte rar, mai văzusem. Mi am ridicat pe jumătate brațele, cu palmele spre pământ. După o clipă, am auzit un sunet pe care nu l pot descrie. Venea de dincolo de bolta senină a cerului. Un om nu aude decât o dată în viață un astfel de sunet. Parcă venea din mii de trâmbițe. Aerul și pământul au vibrat atunci. Mâinile și picioarele mi au rămas nemișcate, doar inima mea a tresărit. Nu poate fi comparat cu nimic cunoscut, nu poate fi auzit decât o dată. Cu toate acestea, l aș putea recunoaște, fiindcă nici un alt sunet nu este la fel.
Cei care mă însoțeau, speriați, s au trântit la pământ și și au acoperit fețele. Mi am atins fruntea cu mâna, am ridicat cealaltă mână, i am salutat pe zei și am spus:
— Adio, eră! Secolul zeilor se sfârșește, un alt secol începe! Vor fi fapte noi, vor fi obiceiuri noi, oamenii vor cugeta altfel decât până acum.
Am spus însoțitorilor mei:
— Ridicați vă! Fiți fericiți, fiindcă voi ați auzit glasul zeilor, acum când un secol se schimbă cu altul, când o lume se schimbă cu alta. Toți cei care l au mai auzit sunt deja morți de mult și nici un om care trăiește acum nu l va mai auzi vreodată. Îl vor mai auzi doar cei care încă nu s au născut.
Oamenii din suita mea tremurau. Și eu am tremurat, dar nu așa cum tremură un om. În mâna încleștată am strâns ultima piatră a vieții mele și am mai bătut o dată cu piciorul în pământ, acolo unde urma să mi fie săpat mormântul. Pe neașteptate, s a stârnit un vânt puternic și am fost învăluiți în el.
Nu am mai avut nici o îndoială, am știut sigur că mă voi întoarce. Cândva, plămădit dintr o nouă argilă, mă voi ridica din mormânt, ca să mai aud vuietul furtunii sub un cer fără nori, ca să mai simt în nări mirosul rășinii de pin, ca să mai am în fața ochilor sacrul con albastru de pe muntele zeiței. Iar de voi vrea să mi aduc aminte, voi alege dintre comorile ce mă vor însoți în mormânt doar umilul vas de argilă, voi răsturna în pumn pietrele, le voi așeza una lângă alta și din ele îmi voi citi viața.
M am întors în oraș pe același drum – aveam fața și mâinile pictate în roșu – apoi am ajuns acasă. Am lăsat să cadă în vasul negru de argilă de la picioarele zeiței ultima piatră. După aceea mi am acoperit fața și am plâns. Eu, Turms, nemuritorul, am vărsat ultimele lacrimi pentru trupul meu muritor și am regretat că viața pe care am trăit o a ajuns la sfârșit.


2

Era noaptea lunii pline, începea sărbătoarea de primăvară. Slujitorii au vrut să spele roșul sacru de pe fața și de pe mâinile mele, să mi ungă trupul cu uleiuri parfumate și să mi pună la gât o cunună de flori, dar eu i am îndepărtat de lângă mine și le am spus:
— Să fie plămădite și coapte din făina grânelor mele ofrandele zeilor! Să fie alese din turmele mele animalele de jertfă! Să fie executate dansurile rituale! Să se respecte obiceiurile etrusce și toată lumea să se veselească!
Am poruncit celor doi auguri, celor doi tălmăcitori ai fulgerelor și celor doi preoți ai sacrelor jertfe să vegheze ca toate obiceiurile să fie respectate.
Eu însumi am ars tămâie în camera mea, până când aerul a devenit greu de la fumul pe care l agreează zeii. Apoi m am întins pe triclinium cu mâinile încrucișate pe piept. Fața mea era scăldată de razele lunii. M am cufundat într un somn greu și trupul meu a devenit inert. Atunci a intrat câinele negru al zeiței în visul meu. Dar nu a lătrat și nici ochii nu i erau fioroși ca altădată. S a apropiat blând, a sărit în brațele mele și mi a lins fața. În vis i am vorbit astfel:
— O, zeiță! Întruparea ta într o creatură a infernului nu mi trezește dorința. Mi ai oferit bogății pe care nu mi le doream. Mi ai dăruit puterea după care nu am râvnit. Nu sunt pe pământ bogății după care să tânjesc și pe care tu să mi le poți dărui!
Câinele ei negru de pe genunchii mei a dispărut și o dată cu el a dispărut și neliniștea mea.
Asemenea umbrei, razele aștrilor nopții au traversat corpul meu lunar. Mi am ridicat brațele spre cer și am rostit:
— Nici chiar întrupată într o formă cerească, nu te voi putea adora, o, zeiță!
Corpul meu lunar nu s a mai risipit ca altădată. Dimpotrivă, spiritul meu protector, înaripat și mai frumos decât oricare altă ființă umană, a prins formă în fața ochilor mei. S a apropiat de mine cu surâsul pe buze, era mai vie decât orice făptură omenească. Am rostit:
— Atinge mă cu mâinile tale, pentru ca, în sfârșit, să te cunosc! Eu nu te doresc decât pe tine, sunt obosit, sunt sătul de toate deșertăciunile de pe pământ.
Ea a spus:
— Nu, nu, încă nu a sosit vremea, dar odată, mai târziu, mă vei cunoaște. În ființele pe care le ai iubit pe pământ, doar pe mine m ai iubit. Noi doi, tu și eu, suntem aceeași entitate, dar vom trăi în continuare separați până ce te voi strânge în brațe și te voi purta pe aripile mele puternice.
— Nu, aripile tale nu le doresc, eu te doresc pe tine! Pe tine vreau să te îmbrățișez, de mângâierile tale îmi este dor. Și chiar de n ar fi să fie în viața aceasta, în viețile viitoare te voi forța să îmbraci forma umană pentru a te putea descoperi cu ochii de om. De aceea mă voi întoarce.
Ea mi a atins ușor gâtul cu degetele și a murmurat:
— Turms, este înspăimântător cât de bine știi tu să minți!
Am privit o, era întruchiparea frumuseții, în același timp formă umană și flacără.
Mâhnit, am implorat o:
— Spune mi numele tău, ca să te pot cunoaște!
Ea a zâmbit și a spus:
— Chiar dacă mi ai cunoaște numele, tot nu mă vei putea domina. Nu ți fie frică! Atunci când te voi îmbrățișa, îți voi șopti la ureche numele meu. Dar îmi este teamă că îl vei uita după ce te vei deștepta în zgomotul eternității.
— Nu, nu l voi putea uita, am protestat eu.
Cu părere de rău în glas, ea a spus:
— Tu deja l ai mai uitat.
Nu mai puteam rezista dorinței. Am întins mâinile spre ea ca să o strâng la piept; deși încă mai era în fața ochilor mei, vie ca orice ființă omenească de pe pământ, mâinile mele au trecut prin ea ca prin aer.
După aceea am început să văd obiectele din camera mea prin transparența trupului ei ce se risipea.
M am ridicat cu teamă și am întins brațele în razele de lumină ale lunii. Am prins curaj și am început să umblu prin încăpere atingând în trecere diferite obiecte, dar brațele mele, lipsite de putere, nu au putut să le ridice nici pe cele mai ușoare. Am fost din nou dominat de neliniște, îmi era teamă, am lovit cu pumnul în talgerul de bronz să vină slujitorii mei, dar nu s a auzit nici un sunet. Talgerul din bronz era mut.
Hărțuit de neliniște, m am trezit din somn. Eram culcat pe spate cu brațele încrucișate pe piept. Când am văzut că mi pot mișca mâinile și picioarele, am răsuflat ușurat. M am așezat pe marginea patului și mi am acoperit fața cu mâinile. Prin fumul dens de tămâie și prin lumina agonizantă a lunii, am simțit în gură gustul metalic al nemuririi. În fața ochilor mei dansa flacăra rece a nemuririi. Zgomotul înspăimântător al furtunii nemuririi îmi lovea urechile. Am ridicat brațele și am amenințat sfidător cerul. Am strigat din toate puterile:
— Nu mi este frică de tine, Himeră! Eu, Turms, nu sunt nemuritor. Încă mai trăiesc ca om printre alți oameni.
Dar degeaba am strigat, știam că ceea ce spun nu este adevărat. Nu mai eram un om ca ceilalți oameni, eram diferit, nu mai aveam lângă mine pe nimeni care să mi fie aproape, nu îmi mai era dor de nimeni. Bogățiile mele erau peste măsură de multe și nu mă puteam bucura de faptul că le posed. Puterea mea era o povară. Mâncarea mă moleșea. Vinul nu mă mai înveselea. De dansurile și de jocurile rituale eram sătul. Rezoluțiile pe care trebuia să le dau mă oboseau.
Dar nu o puteam uita. M am adresat din nou părții mele nevăzute, care era în preajmă și mă proteja cu aripile:
— Simt, i am spus eu, că fiecare faptă din viața mea am făcut o din egoism; toate faptele mele au fost greșite, atât pentru mine însumi, cât și pentru alții. M am lăsat antrenat și condus de tine fără a o fi știut, la fel ca cineva care merge în timp ce doarme. Pentru a ajunge cel care sunt acum, totul a fost calculat dinainte fără greșeală. Dar cine sunt eu, Turms, și de ce sunt, trebuie să aflu. Nu din cauza ta trebuie să aflu, ci doar pentru mine însumi, ca să nu uit.
Și i am mai spus cu sarcasm:
— Este drept că tu ai făcut cum ai știut mai bine ca eu să cred în tine, dar eu am început să mă îndoiesc. Atât de mult eu încă mă mai simt om. Voi crede din nou abia atunci când mă voi deștepta într o altă viață și voi auzi vuietul furtunii în urechi, și mi voi aminti și mă voi cunoaște pe mine însumi. Dacă se va întâmpla așa, voi fi asemenea ție. Abia atunci va fi mai ușor pentru noi să ne înțelegem.
Am luat vasul de argilă de la picioarele zeiței, i am răsturnat conținutul în mână și, privind pietrele vieții mele, mi am amintit. Am încercat să povestesc cât mai clar despre tot ceea ce mi am amintit, pentru a mi aminti din nou când mă voi întoarce.


3

Se știe că viața unui om este alcătuită din diferite perioade, se știe că fiecare perioadă are o anumită lungime. În momentul când o perioadă a vieții se sfârșește, omul este un altul și gândirea lui este diferită de gândirea din perioada de mai înainte. Se spune că lungimea unei perioade este de cincizeci și cinci de luni. Alții spun că o perioadă este de cinci ani și șapte luni. Dar și în ceea ce privește perioadele vieții, se întâmplă la fel ca și cu celelalte adevăruri; nu există în lumea aceasta certitudini. Oamenii sunt diferiți și perioadele vieții diferă de la un om la altul. Atunci când moare cineva, este același lucru dacă vasul de argilă în care sunt pietrele vieții lui este așezat lângă picioarele mortului, lângă cap sau lângă ofrandele de pe podea. La fel, este o prostie să socotești anii și lunile unui om după pietrele din vas. Dacă pentru un om perioadele se succed din trei ani și două luni în trei ani și două luni, pentru un altul, o perioadă de viață este la fiecare zece ani.
Cei mai mulți oameni nu se apleacă niciodată să și ridice piatra, pentru a o păstra ca semn al sfârșitului unei etape și începutului altei etape din viață. De aceea poate fi iertată greșeala familiei defunctului, care pune în vasul de argilă un număr de pietre egal cu numărul de ani. În afară de vârsta la care a murit, pietrele nu vor povesti nimic despre el. A trăit o viață obișnuită, s a mulțumit doar cu atât.
Același lucru se întâmplă și cu popoarele. Ele trec prin ere, ce sunt numite secole ale zeilor. Noi, lucumonii, știm că celor douăsprezece popoare și celor douăsprezece orașe etrusce li s au dat zece cicluri de viață și de moarte. Dacă obișnuim să spunem un mileniu, o facem pentru că așa este mai simplu de spus. În realitate, durata unui ciclu nu este de o sută de ani, ea poate fi mai mare sau mai mică. Doar începuturile și sfârșiturile ne sunt cunoscute după semnele ce le anunță.
Omul aspiră la certitudini pe care nu le poate atinge. Preoții care fac profeții compară ficatul animalului sacrificat cu modelul din argilă pe care sunt trasate linii și scrise numele zeilor. Dar ei nu înțeleg limbajul zeilor. De aceea se înșală.
La fel se întâmplă și cu preoții care tălmăcesc zborul păsărilor. Ei au învățat pe dinafară din vechile scrieri, dar dacă întâlnesc un semn care nu le este familiar, sunt deconcertați și amestecă vorbele, iar prezicerile lor sunt confuze.
Eu, Turms, nu mă încumet să interpretez fulgerele ca aceia care, în timp de furtună, urcă în vârfurile sacre ale munților și fac profeții convingătoare bazându se pe analiza culorii și a drumului focului de pe cer. Ei se înșală și citesc greșit limbajul fulgerelor, fiindcă inima lor nu simte divinitatea.
Dar nu are nici un rost să analizez nimic, totul este așa cum trebuie să fie. Încetul cu încetul amorțește, se osifică, îmbătrânește. Nimic nu este mai trist pentru acela care intuiește divinitatea decât cunoștințele învechite și uscate ale oamenilor.
Omul poate învăța multe, dar învățătura nu înseamnă cunoaștere. Adevărata cunoaștere vine din certitudini naturale și din percepția divinității.
Într o vreme, mă apucasem să trasez pe o plăcuță de ceară semnele cerului pe timp de furtună, dar m am lăsat păgubaș când am înțeles cât de deșartă îmi este dorința.
Dar oare poate fi șters ceva ce deja a fost scris? Placa există și va mai fi, chiar dacă am îndepărtat de pe ea semnele.
Aceasta este o înspăimântătoare problemă a oamenilor:
„Oare continuă să existe ceea ce a fost scris, în ciuda faptului că semnele scrise nu se mai văd?" Picturile se degradează cu vremea, până ce nu mai rămân pe pereți decât linii și pete estompate de culoare și nimeni nu mai știe ce reprezentau acele picturi. Statuetele de bronz se păstrează mai mult, dar conturul lor nu rămâne același, dispare forma.
Există obiecte divine, a căror putere este atât de mare, încât doar prin simpla lor atingere un bolnav poate fi tămăduit. Sunt obiecte care îi protejează pe cei ce le poartă. Dar sunt și talismane care atrag nenorocirile. Există locuri sacre chiar și acolo unde nu sunt altare sau pietre votive.
Sunt clarvăzători care pot citi viitorul oamenilor și întâmplările ce urmează să se petreacă dintr un anumit obiect pe care l țin în mână. Dar, din ceea ce văd ei în ulei sau în fiertura de arpacaș, oare cât de mult adevăr este în spusele lor? Poate că în vorbele lor nu sunt decât visele și felul lor de interpretare a lumii. De fapt, nici ei înșiși nu știu de unde le vine această putere de a vedea în viitor. Eu, care am această putere, pot confirma că așa este.
Cum necum, ceva rămâne în obiectele de care oamenii s au atașat și pe care le au folosit multă vreme, ceva care este în legătură cu întâmplări fericite sau nefericite din viața lor. Dar toate aceste lucruri sunt neclare. Sunt mai multe împletituri de vise și înșelătorii decât adevăruri. Doi oameni nu vor vedea și nu vor simți în același fel niciodată. Chiar același om nu va auzi și nu va simți la fel în două momente diferite. Ceea ce dorește la un moment dat un om și crede că este plăcut, într un alt moment nu mai dorește și i se pare dezagreabil.
De aceea omul care se încăpățânează să se încreadă doar în simțurile lui se înșală singur toată viața.
Dacă încep să scriu, o fac doar pentru că am îmbătrânit și sunt obosit, o fac pentru că viața are un gust amar, pentru că nu mi mai doresc nimic de la această lume. În tinerețe nu aș fi scris astfel, fiindcă atunci viața parcă era altfel. Dar, dacă aș fi scris în tinerețe, ceea ce aș fi scris ar fi fost la fel de adevărat ca și ceea ce scriu acum.
Oare de ce scriu? Pentru a învinge timpul și pentru a mă cunoaște mai bine pe mine însumi?
Dar voi putea învinge timpul? Nu o voi ști niciodată, fiindcă nu sunt sigur că scrisul în sine va putea supraviețui vremii. Nu i nimic, mă voi mulțumi să scriu doar pentru a mă cunoaște.
Fie scrisul meu un joc și un capriciu, așa după cum cea mai frumoasă viață este alcătuită dintr o neîntreruptă serie de jocuri și de capricii! Voi scrie pe hârtie de stuf. Nu am de gând să corectez nimic, să schimb nimic. Voi scrie doar despre ceea ce mi voi aduce aminte; cu culoare roșie și neagră, după dispoziția pe care o voi avea. De la dreapta la stânga și de la stânga la dreapta, după cât de mult voi vrea să pun în valoare anumite întâmplări. Voi scrie în limba elină atunci când voi povesti viața mea printre greci, în limba fenicienilor când mă voi război cu fenicienii, dar despre lucrurile divine voi scrie în limba mea.
Voi scrie ca să mă înțeleg pe mine însumi. Pentru început, voi lua în mână o piatră neagră și netedă și voi povesti. Voi începe povestea cu acel moment al vieții mele, când am presimțit că eu sunt altfel decât ceilalți oameni, când am început să mă îndoiesc că sunt așa cum mă vedeam până atunci.


4

S a întâmplat pe drumul sumbru dintre munți ce duce spre Delfi. Abia ajunsesem la țărmul marii, când fulgerele au luminat, departe, înspre vest, vârfurile munților. Apoi am intrat în sat. Locuitorii de acolo se străduiau să i convingă pe călătorii care mergeau spre templu că mult mai bine ar fi să și întrerupă drumul și să rămână în sat. Era toamnă și, spuneau ei, semnele cerului prevestesc furtună. Bolovanii de pe povârnișurile munților urmau să se prăvălească și să blocheze drumurile, uneori torentul putea antrena cu el oameni și animale.
Dacă eu, Turms, mă găseam atunci pe acel drum, era pentru că urma să fiu judecat de către Oracolul din Delfi. Până atunci fusesem protejat de soldații atenieni, care mă adăpostiseră când locuitorii din Efes au vrut să mă omoare cu pietre. Era pentru a doua oară în viața când mi se întâmpla așa ceva.
De aceea, în ciuda furtunii care urma să se dezlănțuie, mi am continuat drumul. Þăranii își duceau traiul de pe urma călătorilor care, în drum spre templul din Delfi, treceau prin satul lor. Ei încercau, sub diferite pretexte, să i rețină în sat și le promiteau o masă bună, un culcuș moale, talismane din os, din lemn sau din piatră, care să i păzească de toate relele din lume. Dar eu nu am dat importanță nici sfaturilor, nici promisiunilor ispititoare. Eu nu mă temeam nici de furtună, nici de fulgere.
Mi am continuat singur drumul spre Delfi, apăsat de oroarea crimei mele. Deși era miezul zilei, cerul se întunecase. Norii se rostogoleau în goană spre poalele munților. Fulgera din ce în ce mai des în apropierea mea. Tunete asurzitoare, amplificându se fără întrerupere, traversau valea. N aș fi crezut că urechile unui om pot rezista la astfel de zgomote.
În jurul meu fulgerele dislocau pietre. Ploaia și grindina îmi biciuiau trupul. Rafalele de vânt încercau să mă împingă în prăpastie. Pietrele îmi sfâșiau genunchii și coatele.
Dar nu simțeam nici o durere. Și în timp ce fulgerele scânteiau în jurul meu, ca și cum ar fi vrut să mi demonstreze teribila lor putere, iar tunetele bubuiau neîntrerupt, pentru prima dată în viață am cunoscut extazul. Fără să fiu conștient de ceea ce fac, am început să dansez pe drumul ce duce la Delfi. În lumina fulgerelor, în vuietul furtunii, acolo, pe drumul spre Delfi, picioarele mele au început să danseze, brațele mele au început să se miște ritmic; nu era un dans pe care să l fi știut sau să l fi învățat, dansul era în mine, tot trupul meu dansa, eram dominat de o fericire fără margini.
Ar fi trebuit să mă tem de mânia zeilor. Dar în acel moment, am fost sigur, am știut că sunt mai presus de orice vinovăție. Încrucișându se și ramificându se deasupra capului meu, fulgerele m au binecuvântat ca pe un fiu. Rafalele furtunii m au binecuvântat ca pe un fiu. Defileul m a salutat cu bubuituri neîntrerupte de la tunetele ce se amplificau după ce se loveau de pereții din piatră ai muntelui. Împrejur, pietrele dislocate săreau sărbătorește în cinstea mea salutându mă.
Atunci am simțit pentru prima oară cine sunt. Nu mi se putea întâmpla nici un rău. Nimic nu mă putea lovi.
În timp ce dansam pe drumul ce ducea la Delfi, au izvorât din mine cuvintele unei limbi necunoscute și nu le am înțeles. Dar le am cântat, repetându le de mai multe ori, ca și cum ar fi fost o noapte cu lună plină și m aș fi deșteptat din somn din cauza propriului meu urlet și aș fi repetat cuvinte al căror înțeles nu l cunoșteam. Ritmul cântecului îmi era străin. Pașii dansului îmi erau străini. Dar în starea de extaz de care eram dominat, toate s au revărsat din mine pentru că erau în mine, chiar dacă eu nu o știusem până atunci.
După ce am străbătut drumul dintre munți, în fața mea s a deschis, întunecată de nori și tulburată de ploaie, rotundă, valea din Delfi. Atunci a încetat și furtuna, norii s au retras, iar soarele a început să strălucească puternic deasupra orașului, revărsându se peste case, peste monumente și peste templul sacru.
Toamna sclipea argintie de la picăturile de ploaie și un verde atât de puternic, atât de strălucitor, cum aveau frunzele dafinilor sacri din jurul templului din Delfi, eu nu mai văzusem până atunci. Fără să întreb pe nimeni, am găsit fântâna sacră. Am aruncat pe pământ desaga, am dat jos veșmintele de pe mine și am intrat în apa purificatoare.
Ploaia tulburase apa rotundului heleșteu, dar din gurile leilor de piatră țâșnea apă limpede, care mi uda brațele, obrajii, genunchii și părul. M am ridicat în lumina arzătoare a soarelui, trupul meu gol era încins și încă mai vibra de extaz.
Când m au văzut, slujitorii templului, care purtau împrejurul capului benzile sacre, au alergat în goană spre mine, cu veșmintele fâlfâind. Atunci mi am ridicat ochii și am văzut întunecatul mal abrupt, prag spre abisuri, mai impresionant chiar decât templul însuși, deasupra căruia zburau păsările negre, ce se întorceau de acolo de unde fuseseră alungate de furtună. Chiar dacă nu mi a povestit nimeni despre această prăpastie, am înțeles imediat că este locul unde sunt azvârliți cei vinovați pentru crime ce nu pot fi iertate. Neținând seama de drumul sacru, am trecut în goană printre terase, monumente și statui.
Ajuns în fața templului, am coborât brațele, am atins ceea ce atunci am crezut că este altarul și am strigat:
— Eu, Turms din Efes, cer protecție zeului și mă supun judecății oracolului.
Mi am ridicat privirea și am văzut pe friza peristilului imaginea zeiței Artemis la vânătoare, împreună cu câinele ei, și imaginea lui Dionysos benchetuind. Abia atunci am înțeles că nu eram decât lângă porticul de la intrarea în templu. Slujitorii templului au încercat să mi împiedice trecerea mai departe, dar i am împins cu brațele și am alergat în templu. Am străbătut în fugă pronaosul, trecând pe lângă imense urne din argint, statui prețioase și ofrande închinate zeilor. Am alergat până ce am ajuns în ultima sală a templului, unde, deasupra unui mic altar, dansează flacăra eternă, alături de Omphalos, Centrul Lumii, înnegrit de fumul atâtor veacuri ce au trecut. Pe această piatră sacră mi am coborât eu mâinile pentru a fi ocrotit de zei.
După ce am atins piatra sacră, am simțit o liniște deplină în toată ființa mea. Fără teamă, m am uitat în jur. Am văzut drumul pietruit ce ducea spre abis. Am văzut sacrul mormânt al lui Dionysos. Am văzut umbrele vulturilor sacri, ce se roteau deasupra templului și am înțeles că sunt salvat. Slujitorii nu aveau dreptul să intre aici. Aici nu puteau pătrunde decât preoții templului din Delfi, inițiații și tălmăcitorii vorbelor divine.
Anunțați de slujitori, au sosit imediat, aranjându și benzile sacre de pe cap și îndreptându și veșmintele, trei bărbați bătrâni. Aveau fețele acre și ochii li se lipeau de somn. Se apropia iarna, pelerini veneau din ce în ce mai rar și, în această zi de furtună, nu se așteptaseră să vină nimeni. De aceea, sosirea mea îi deranja.
Dar, atâta timp cât eram întins pe pardoseala ultimului sanctuar, cu brațele petrecute peste Buricul Lumii, ei nu puteau fi violenți față de mine. De fapt, nici nu voiau să se atingă de mine mai înainte de a ști cine sunt.
După ce, un oarecare timp, au discutat în șoaptă între ei, m au întrebat:
— Oare ți sunt mâinile pătate de sânge?
Le am răspuns imediat că mâinile mele sunt curate și că niciodată nu am făptuit vreun omor. Acest lucru i a liniștit, fiindcă, dacă aș fi făcut vreo crimă, ei ar fi trebuit să purifice templul.
Apoi m au întrebat:
— I ai ofensat pe zei?
Am chibzuit o clipă, apoi am răspuns:
— Pe zeii elenilor nu i am ofensat. Dimpotrivă, fecioara sacră, sora zeului vostru, este zeița mea protectoare.
— Cine ești și ce dorești de la noi? m au întrebat ei iritați. De ce ai venit pe timp de furtună dansând? Cine ți a permis să te scalzi în apa fântânii sacre? Cum de ai îndrăznit să tulburi ordinea templului și să i nesocotești obiceiurile?
Din fericire, nu a fost nevoie să le răspund; chiar în acea clipă și a făcut apariția Pythia, sprijinită din ambele părți de slujitoarele ei. Era o femeie încă tânără. Fața ei, neacoperită, avea o expresie tragică. Ochii îi erau dilatați, avea un mers nesigur, șovăitor. S a uitat la mine ca și cum m ar fi cunoscut dintotdeauna, iar când mi s a adresat bolborosindu și vorbele, obrajii au început să i se înroșească.
— În sfârșit, ai venit, tu, cel pe care l așteptam. Gol, dansând, purificat în apa fântânii sacre. Fiu al lunii, fiu al cochiliei mării, fiu al hipocampului, eu te cunosc! Tu vii de la apus.
Mai întâi, mi a trecut prin minte să i spun că ea se înșelase, eu veneam dinspre răsărit, din Ionia. Și că doar de iscusința vâslașilor și de vântul ce a suflat în pânzele corabiei a depins sosirea mea la Delfi în această zi. Dar vorbele ei mă uluiseră. Am întrebat o:
— Oare tu mă cunoști, femeie sacră?
A izbucnit într un râs sălbatic și, sprijinindu se de slujitoarele ei, a ajuns foarte aproape de mine. Mi a spus:
— Cum aș putea oare să nu te cunosc? Ridică ți ochii și privește mă!
Urmărit de privirea ei înfricoșătoare, mi am desprins mâinile de pe piatra sacră și mi am ridicat ochii. Fața ei se transforma de la o clipă la alta, își schimba forma și expresia. Mai întâi a luat înfățișarea înflăcăratei Dione. Blânda Dione, cea care și a crestat numele pe coaja mărului, înainte de a mi l arunca. Dar zeiasca frumusețe a Dionei s a risipit, fața Pythiei s a schimbat, acum avea figura sobră a statuii zeiței Artemis, cea căzută din cer în Efes. Pentru încă o dată fața ei s a schimbat, era o femeie cu obrajii netezi ca un cristal, și nu i am văzut chipul decât o clipă, ca și cum ar fi fost în vis, ca și cum un voal i l ar fi acoperit. Apoi am văzut doar ochii furioși ai Pythiei. Am rostit:
— Într adevăr, și eu te cunosc.
Dacă slujitoarele n ar fi împiedicat o, ea m ar fi îmbrățișat. Și a întins mâna stângă și mi a mângâiat pieptul. Prin mâna ei, am simțit cum o forță ciudată se strecoară în mine.
— Acest tânăr, a rostit ea, îmi aparține. Că este sau nu inițiat, nu are nici o importanță. Să nu se aprindă mânia nimănui și nimeni să nu se atingă de el! Orice va fi făptuit, nu a făcut o din voia lui, ci din voia zeilor. El este nevinovat.
Preoții au început să murmure și apoi au spus:
— Acestea nu sunt vorbele zeului, ea ar fi trebuit să și săvârșească oracolul așezată pe trepiedul sacru. Este doar un extaz simulat. Să fie dusă afară!
Dar în templu, era mai puternică decât slujitoarele ei. Și, sfidându i pe preoți, a strigat furioasă:
— Dincolo de mare, văd flăcările unui templu incendiat. Acest om a venit cu mâinile murdare de cenușă. A venit cu fața plină de cenușă și cu o arsură de la flăcări pe șold. Eu l am purificat. De aceea este curat și liber. Liber să meargă unde el însuși vrea. Nu după cum voiți voi.
Acestea au fost ultimele cuvinte pe care ea le a rostit clar, după aceea a început să se zvârcolească spasmodic, din gură îi curgeau spume, apoi s a lăsat, moale și inconștientă, în brațele slujitoarelor. Ele au purtat o pe brațe până afară și preoții, tremurând neliniștiți, s au strâns în jurul meu. Și au spus:
— Noi trebuie să chibzuim. Dar nu ți fie teamă! Oracolul te a eliberat de orice vinovăție și noi înțelegem că tu nu ești un om obișnuit, din moment ce Pythia, doar văzându te, a intrat în transă. Totuși, nu vom înscrie vorbele ei în registrele sacre ale templului, fiindcă ea nu le a rostit de pe trepiedul său oracular.
Apoi, binevoitori, mi au frecat mâinile și picioarele cu frunzele de dafin ce erau pe altar, ca să dispară cenușa, m au condus până în afara templului, lăsându mă în grija slujitorilor, cărora le au poruncit să mi dea de mâncat și de băut. Slujitorii templului îmi puseseră desaga și veșmintele, pe care eu le lepădasem pe pământ în dezordine, pe bordura fântânii sacre. Cercetând cu degetele țesătura fină de lână, preoții au înțeles că nu sunt un oarecare sărăntoc. Încă și mai mult s au liniștit când am scos din desagă punga burdușită cu monede din aur, ce purtau ca efigie capul de leu din Milet, și cu câteva din argint, marcate cu albina din Efes.
Le am dat preoților cele două tăblițe de ceară, pecetluite, dovezi despre comportarea mea, ce mi erau favorabile. Ei mi au promis că le vor citi mai înainte de a mă chema pentru a răspunde întrebărilor lor. După aceea, slujitorii m au condus într o cameră simplă, unde urma să locuiesc. A doua zi, m au sfătuit de la ce mâncăruri să mă abțin pentru a mă purifica, pentru ca limba și inima mea să fie curate când mă voi prezenta din nou în fața preoților templului.


5

În timp ce urcam colina din Delfi, ce ducea către stadionul pustiu, în ciuda faptului că peste pista de alergări se întinsese, întunecată, umbra lăsată de munte, am văzut strălucirea unei sulițe. Sulița a străbătut aerul asemenea unei păsări în zbor, apoi a căzut în perimetrul umbrit, și inima mea a tresărit, ca și cum în acest zbor de o clipă ar fi fost o prevestire. După aceea l am văzut și pe sulițaș, un tânăr de vârsta mea, dar mult mai puternic decât mine. A alergat cu pași ușori ca să și recupereze sulița căzută.
L am privit cu atenție în timp ce se întorcea. Avea trăsăturile feței aspre și oarecum ostile, pieptul îi era brăzdat de cicatrice nu prea plăcute la vedere, iar mușchii brațelor și picioarelor, proeminenți. Cu toate acestea, exista în el o irezistibilă frumusețe a forței, o încredere în sine ce ți dădea un sentiment de siguranță, încât mi s a părut mai frumos decât toți tinerii pe care i am văzut până atunci.
— Aleargă împreună cu mine! i am strigat eu. M am săturat să mă tot iau la întrecere doar cu mine însumi.
Și a înfipt sulița în pământ și a alergat până la mine.
— Acum! a strigat el, și am început să alergăm.
Fiind mai ușor decât el, mă gândisem că mi va fi lesne să l întrec, însă el alerga cu o așa de mare ușurință, încât am făcut un efort peste măsură de mare pentru a reuși să l depășesc cu o lungime de braț.
Respiram cu greutate amândoi și gâfâiam, dar încercam să ascundem unul față de celălalt oboseala.
— Ești un alergător bun, a spus el. Dar acum, să vedem care este mai bun la aruncarea suliței!
Avea o suliță spartană. Am cântărit o în mâini și am făcut un efort teribil pentru a disimula că nu sunt obișnuit să țin în mână o suliță atât de grea. M am opintit și am aruncat sulița cu toată puterea, mai bine decât oricând altă dată. Nici nu sperasem să o pot arunca atât de departe. Când am alergat să o ridic și să marchez locul, nici nu am putut să mi ascund zâmbetul de bucurie. Încă mai aveam zâmbetul pe buze când i am dat sulița. Dar tânărul a aruncat o cu ușurință cu multe lungimi de suliță mai departe.
— Tu ești un sulițaș nemaipomenit! i am spus eu cu multă admirație. Dar, fără îndoială, ești prea greu pentru a te măsura cu mine la săritura în lungime. Vrei să încerci?
Dar victoria mea a fost neînsemnată; poate doar cu un fir de păr să fi fost mai bună săritura mea. Fără să spună nici un cuvânt, el mi a arătat discul. Am aruncat discul, dar când a fost rândul lui, discul a zburat ca un vultur mult mai departe de locul însemnat la aruncarea mea. Abia atunci a zâmbit și el și a spus:
— Lupta va decide care i învingătorul!
Privindu l, am fost încercat de o ciudată neliniște doar la ideea de a mă măsura cu el în luptă. Nu pentru că știam deja că mă va învinge, ci pentru că nu voiam nicicum să mă strângă în brațele lui puternice. Cu toate că zâmbea, o flacără ce juca în privirea lui sobră m a prevenit. I am spus:
— Tu ești mai puternic decât mine. Tu ești învingătorul!
După aceea nu am mai vorbit deloc și fiecare a exersat ce a vrut de unul singur pe stadionul pustiu, până când am transpirat bine. Când m am îndreptat spre pârâul a cărui apă crescuse după ploile de toamnă, a avut, mai întâi, o ezitare, apoi m a urmat. Mi am spălat trupul, apoi mi l am frecat cu nisip pentru a fi curat, iar el a făcut la fel. M a întrebat:
— Ai putea să mă freci pe spate cu nisip?
I am frecat spatele cu nisip, după aceea el mi a făcut același serviciu, însă a făcut o cu atâta zel, încât am avut impresia că mi va jupui pielea de pe mine. Urlând de durere, am reușit să scap din mâinile lui, după care i am aruncat cu apă în ochi. A zâmbit, dar nu s a antrenat la un joc așa de copilăresc. Arătând spre cicatricele de pe pieptul lui, l am întrebat:
— Ești soldat?
El mi a răspuns cu mândrie:
— Sunt spartan.
L am privit cu o și mai mare curiozitate ca la început, fiindcă era primul lacedemonian pe care l întâlnisem până atunci. Dar la el nu se vedea nici brutalitatea, nici insensibilitatea, despre care se povestește că ar fi trăsături caracteristice ale bărbaților din Sparta. Știam că orașul lui nu avea ziduri, fiindcă ei înșiși, bărbații Spartei, au fost dintotdeauna zidurile Spartei și s au mândrit cu acest lucru. Dar, în același timp, știam că nici unui spartan nu i se permite să și părăsească orașul decât cu trupa și chiar și așa, doar în caz de război. El mi a ghicit gândul din privire și, fără să l fi întrebat, m a lămurit:
— La fel ca și tine, eu sunt prizonier al hotărârii oracolului. Regele Spartei, Cleomene, care mi este unchi, văzându mă în visele lui rele, m a alungat din țară. Eu sunt descendentul lui Herakles.
Mi a trecut prin minte să i spun că nici nu mă miră acest lucru; având în vedere temperamentul lui Herakles și numeroasele lui călătorii, este lesne de bănuit că în toate țările lumii există mii de urmași de ai lui Herakles. Dar tot uitându mă la musculatura brațelor lui, mi a pierit cheful de glume ioniene. Era interesant de privit; în orice caz, eu nu mai întâlnisem încă un tânăr atât de prezentabil și de puternic ca el.
Și, fără ca eu să l fi rugat, el mi i a spus dintr o suflare pe toți descendenții săi și a încheiat lista cu:
— Tatăl meu, Dorieus, era cunoscut ca fiind cel mai frumos bărbat din timpul său. Și el a fost dușmănit în propria i țară, de aceea a fost nevoit să o părăsească. A traversat apoi marea ca să întemeieze în Italia sau Sicilia propriul său oraș. Acolo a pierit cu mulți ani în urmă.
Încruntând din sprâncene, mi a spus înverșunat:
— De ce mă privești așa? Dorieus a fost adevăratul meu tată. Acum, după ce am părăsit Sparta, este dreptul meu să i port numele dacă mi place. Mama mi a povestit despre el puțin înainte de a împlini șapte ani, când ea a trebuit să mă încredințeze statului spartan pentru a fi educat. Cum tatăl meu legal nu putea avea copii, într o noapte i l a adus pe ascuns mamei pe Dorieus. De altfel, trebuie să știi că în Sparta bărbații căsătoriți își pot întâlni foarte rar soțiile și chiar și atunci o fac pe ascuns. Acesta este adevărul și probabil că eu nu aș fi fost alungat niciodată din Sparta dacă n aș fi fost fiul lui Dorieus.
Aș fi putut să i spun că după războiul din Troia, lacedemonienii ar fi trebuit să nu se mai încreadă atât de mult în bărbații prea frumoși și n femeile prea frumoase. Dar, intuind excesiva lui sensibilitate în ceea ce privește acest subiect, am tăcut, mai cu seamă că propria mea naștere era încă și mai învăluită de mister. Ne am îmbrăcat în tăcere la malul râului. Mai jos de noi, peste valea rotundă din Delfi începea să cadă întunericul. Munții își schimbaseră culoarea în violet. Simțeam în tot trupul o moleșeală plăcută. Mă simțeam purificat, viu, puternic. Inima îmi vibra de prietenie alături de acest Dorieus, un necunoscut care acceptase să și măsoare calitățile de atlet cu mine, fără să mă întrebe cine sunt și de unde vin.
În timp ce coboram pe drumul ce ducea către templul din Delfi, am observat că mă privește pe furiș cu coada ochiului. Apoi mi a spus:
— Mie mi place de tine, în ciuda faptului că noi, lacedemonienii, evităm străinii. Dar sunt singur și este greu să fii singur, mai cu seamă că tot timpul eu am fost obișnuit să fiu împreună cu alți băieți de vârsta mea. Acum, chiar dacă nu mai trăiesc împreună cu poporul meu, chiar dacă nu mai sunt obligat să respect obiceiurile lui, principiile spartane sunt în mine și mă țin strâns ca în niște lanțuri de fier. Însă faptul că te am cunoscut, este mai puternic decât principiile. Mai bine aș fi murit în război și din mine n ar fi rămas nimic altceva decât un nume înscris pe o piatră de mormânt, decât să fi ajuns aici în Delfi.
I am răspuns:
— Și eu sunt singur. Din propria mea voință am venit la Delfi, pentru a fi purificat sau pentru a muri. După părerea mea, n ar fi avut nici un rost să mai trăiesc ca un blestemat în orașul meu și în toată Ionia.
El m a privit neîncrezător printre șuvițele umede de păr cârlionțat ce i căzuseră pe frunte. Am ridicat mâna disculpativ și am spus:
— Nu te grăbi să mă judeci mai înainte de a ști despre ce este vorba. Într un moment de extaz, apărut pe neașteptate, Pythia a declarat că sunt inocent. Ea nici nu a mestecat frunze de dafin, nici nu a stat pe trepiedul oracular, nici nu a inhalat aburii amețitori ai abisurilor. A fost destul să mă vadă, și a și intrat în starea de transă divină.
Din cauza educației pe care am primit o și a scepticismului ionian de care eram adesea bântuit, am zâmbit și, după ce m am asigurat că în preajma noastră nu este nimeni care să ne audă, am adăugat:
— Mi s a părut că o interesează în mod deosebit masculii. Eu nu mă îndoiesc că ea este o ființă sacră, dar în același timp mă bate gândul că preoții interpretează elucubrațiile sale erotice după cum îi duce capul.
Dorieus și a ridicat palmele ca și cum ar fi vrut să se apere de vorbele mele nelegiuite și, neliniștit, mi a spus:
— Deci tu nu crezi în oracol? Ascultă, dacă îți bați joc de lucrurile divine, nu mai vreau să am de a face cu tine.
I am spus:
— Nu fi neliniștit! Toate lucrurile din lumea aceasta au două fețe, cea pe care o vedem și cea pe care nu o vedem. Nouă, ionienilor, ne face mare plăcere să ne batem puțin joc de zei și să născocim despre ei povești amuzante, dar acest lucru nu ne împiedică câtuși de puțin să i slujim cu entuziasm și să le aducem jertfe. Este drept că mă îndoiesc de aspectul terestru al oracolului, dar acest lucru nu înseamnă că nu l recunosc sau că nu mă voi supune judecății sale, chiar de ar fi să mi pierd viața. În ceva anume, tot trebuie să creadă un om.
— Eu nu te înțeleg, mi a spus el oarecum uimit.
În felul acesta ne am despărțit în acea seară, dar în ziua următoare, sau poate că peste două zile, în timp ce mă plimbam de unul singur, m am pomenit că mă apucă de braț și mă întreabă mirat:
— Oare tu ești bărbatul din Efes care a dat foc templului zeiței lidiene a pământului din Sardes și apoi chiar întregului oraș?
— Aceasta este crima ce am făptuit o, am recunoscut. Eu, numai eu, Turms din Efes, am dat foc orașului Sardes.
Am fost uluit când am văzut că ochii migdalați ai lui Dorieus străluceau de mulțumire. M a bătut prietenește pe umăr și mi a spus:
— Dar tu nu ești nicidecum un criminal, dimpotrivă, tu ești eroul elenilor. Oare tu nu ai aflat că incendierea orașului Sardes a redeșteptat flacăra revoltei, care s a întins de la Helespont până n Cipru?
Cuvintele lui m au umplut de oroare, fiindcă despre o nebunie mai mare ca aceasta chiar că nu mai auzisem. Și i am spus:
— În acest caz, ionienii sunt nebuni! Adevărul este că, după ce corăbiile ateniene au ajuns la Efes, am alergat trei zile până la Sardes ca o turmă de oi care l urmează orbește pe un berbec. Dar sosind noi acolo și văzând zidurile înalte ce înconjurau orașul, ni s a risipit elanul și a trebuit să ne întoarcem chiar mai repede decât ajunsesem. Trupele auxiliare ale perșilor i au ucis pe mulți dintre ai noștri. Și, ca și cum nu ar fi fost destul, cuprinși de panică, când s a lăsat întunericul, în situația aceea confuză în care ne aflam, mulți dintre noi s au omorât între ei. Nu, nu, expediția noastră până la orașul Sardes nu a fost nicidecum o expediție eroică. Și povestea încă nu s a sfârșit, fiindcă ajungând noi înapoi la Efes, unde în afara zidurilor se desfășura o ceremonie nocturnă, la care participau doar femei, ne am amestecat noi printre ele și le am hărțuit până ce au venit furioși bărbații ce erau în cetate ca să le scape pe soțiile și pe fiicele lor din brațele noastre. Și au masacrat bărbații din Efes mai mulți oameni de ai noștri decât au masacrat perșii în timp ce ne retrăgeam. Atât de oarbă a fost incursiunea noastră, atât de dezonorantă ne a fost retragerea.
Contrariat, Dorieus a clătinat din cap și mi a spus:
— Bine, dar tu nu vorbești ca un adevărat grec. Războiul este război și tot ceea ce se petrece în război este pentru gloria patriei, iar cei care mor pe câmpul de luptă se bucură de glorie eternă, indiferent de felul în care au fost omorâți. Într adevăr, eu nu pot să te înțeleg.
— Nu sunt elen, i am răspuns. Eu sunt un străin. Cu mulți ani în urmă, în apropiere de Efes, m am deșteptat, după ce probabil că zăcusem un oarecare timp și am văzut că mă aflu lângă un stejar ce fusese despicat de fulger, iar împrejurul meu erau multe oi moarte. Un berbec mă împungea cu coarnele, atunci mi am venit în fire. Eram în pielea goală, veșmintele de pe mine fuseseră mistuite de foc, fulgerul lăsase doar un mic semn negru pe trupul meu. Deși a încercat, Zeus nu a reușit să mă omoare.


6

Când iarna a început să și arate colții, m au chemat în fața lor cei patru preoți ai templului din Delfi. După lunga perioadă în care postisem, slăbisem mult, toată energia o risipisem pe exerciții fizice, eram atât de purificat pe toate părțile, încât abia de mă mai țineam pe picioare. Conform obiceiului bătrânilor, preoții au pornit investigația cu începutul și m au pus să le povestesc tot ceea ce știam despre revolta orașelor din Ionia și despre omorârea sau despre alungarea tiranilor ce fuseseră numiți de perși pentru a guverna.
Le am spus:
— Eu însumi am participat doar atunci când Hermadoros a fost alungat din Efes. Iar el nu a fost azvârlit de pe zidurile orașului ca alți tirani, ci a fost condus cuviincios până la poarta ce duce la drumul spre Sardes. Este drept, noi am dansat atunci de bucurie că orașul este liber, dar de Hermadoros nu s a atins nimeni, chiar dacă am distrus lucrurile ce se aflau în casa perșilor. Iar dacă l am alungat pe Hermadoros a fost doar pentru că era cel mai bun și mai drept dintre bărbații Efesului, nu pentru că fusese înscăunat de perși ca să supravegheze treburile orașului. Aceste lucruri noi i le am spus și lui și i am mai spus că niciodată nu vom admite în mijlocul nostru pe cineva care este mai bun decât ceilalți, mai degrabă dorim ca un astfel de bărbat să fie oriunde altundeva decât în Efes.
Preoții din Delfi au mișcat din capete afirmativ și mi au spus:
— Aceste lucruri noi le cunoaștem mai bine decât tine, dar povestește ne tot ceea ce știi pentru a putea vedea dacă ceea ce știi tu coincide cu ceea ce cunoaștem noi.
Le am povestit tot ceea ce știam despre dezonoranta noastră ofensivă împotriva orașului Sardes, orașul satrapului. După aceea am spus:
— Atunci când am ajuns ca străin în Efes, după ce, printr un miracol, nu am fost atins de fulgerul ce a distrus tot ce era în jurul meu, eu am fost protejat de sacra zeiță a orașului, Artemis. De aceea, viața mea îi aparține. Numai că, în ultimii ani, întunecata zeiță a Lidiei, Cybele, a intrat în rivalitate cu Artemis din pricina elenilor, a căror devoțiune ar fi dorit să se obțină. Ionienii sunt un popor ușuratic și se dau în vânt după orice noutate. De aceea, în timpul perșilor, mulți ionieni au călătorit până la Sardes pentru a aduce sacrificii zeiței Cybele și pentru a participa la scandaloasele ei ceremonii secrete. Când m am alăturat expediției războinice a atenienilor împotriva orașului Sardes, mi s a spus – și eu am avut toate motivele să cred – că războiul împotriva perșilor nu este altceva decât sprijinul pe care noi, elenii, îl dăm zeiței Artemis pentru ca ea să o învingă pe întunecata zeiță a pământului.
De aceea, eu am crezut că înfăptuiesc un lucru important când am dat foc templului zeiței Cybele. Dar nu este vina mea dacă în acel moment s a stârnit un vânt atât de puternic, încât de la casele de stuf, ce se aflau în apropierea templului și au ars până la temelie, focul s a întins până la zidurile orașului. Pentru că focul s a întins atât de repede, încât unii nici nu au mai avut timp să fugă. Au pierit atunci în flăcări și mulți dintre ai noștri, și mulți lidieni.
Apoi le am povestit încă o dată despre dezonoranta noastră fugă și despre încăierarea cu perșii. Într un sfârșit, sătul de toate ce le am povestit, am spus:
— Dar voi aveți tăblițele de ceară, pe care vi le am dat. Dacă pe mine nu mă puteți crede, dați crezare cuvintelor ce au fost scrise acolo!
Și au spus preoții templului:
— Noi deja le am deschis și le am citit. Și am stabilit care este adevărul în ceea ce privește evenimentele din Ionia și incursiunea împotriva orașului Sardes. În favoarea ta este doar faptul că nu ești mândru de a fi participat la acest război, dimpotrivă, îți disprețuiești faptele. Sunt destui nebuni care afirmă că această incursiune absurdă este cea mai glorioasă faptă a elenilor. Însă incendierea unui templu, fie el chiar și cel al asiaticei Cybele, este o faptă față de care noi avem oroare. Dacă încep să fie arse templele, nici zeii elenilor nu mai pot fi în siguranță.
I am rugat să mai citească o dată textele scrise pe tăblițele de ceară, iar ei mi au permis să le citesc și eu. Pe prima tăbliță scria:

Artemisia de la templul zeiței Artemis din Efes salută sacrul consiliu al preoților templului lui Apolo din Delfi.
Fiind gardiană a fecioarei divine, îi cunosc mai bine decât oricine manifestările și obiceiurile. Pot afirma, fără nici o ezitare, că însăși zeița Artemis a îngăduit lui Turms din Efes să dea foc templului zeiței lidiene. De aceea, îl trimit la divinul Apolo, fratele zeiței noastre, să l protejeze. Să l elibereze oracolul, fiindcă el nu a făptuit răul, ci binele! Când a aruncat torța aprinsă în templul blestemat, zeița i a condus mâna. Că el este un tânăr frumos, voi înșivă puteți vedea. În ochii lui oblici este ceva ciudat, pe buze are un zâmbet misterios. Așa arăta și cu câțiva ani în urmă, când, tulburat, după ce a fost ocrotit de zei ca să nu moară răpus de fulger, a alergat spre templu. Păstorii îl urmăreau lovindu l cu ciomegele. Dar porumbeii zburau în fața lui și veșmintele cu care el a fost acoperit atunci, fiindcă era gol, au fost din lâna pe care fecioarele din insula Citera o țesuseră. El nu și mai amintește nimic despre viața lui de până atunci, dar fecioarele din Citera l au înveșmântat și zeița Artemis l a protejat. Chiar dacă, din cauza preaentuziastului său temperament, a greșit, chiar dacă zâmbetul lui este ironic, iertați l, el este atât de tânăr. Nu este vina lui, vinovați sunt doar cei care l au educat. A fost răscumpărat de Heraclit, fratele regelui nostru sacrificator, care este din familia Codros. După aceea, mulți au spus că el a fost înțelept, chiar dacă din fire este un om atât de ursuz. Când băiatul a ajuns la templu, din întâmplare Heraclit se afla în apropiere și juca zaruri cu niște copii. A plătit păstorilor oile omorâte de fulger, a plătit o sumă convenabilă pentru jertfele ce i le a adus zeiței Artemis. După un an, absolvit de orice vinovăție în legătură cu ciudata lui apariție în Efes, Turms a devenit cetățean al orașului; el este, deci, un bărbat liber și respectat ca oricare alt bărbat al acestui oraș. Cum Heraclit este cel ce înregistrează în cartea înțelepciunii templului, i am dat lui această scrisoare să o citească, fiindcă pentru ochii și urechile mele el este mai înțelept chiar decât Homer. Presupun că pentru bietul băiat, educația ce o va fi primit i a fost de rău augur. Însuși Heraclit afirmă că un altul este de zece mii de ori mai răspunzător decât Turms pentru cele ce s au întâmplat, dar locuitorii Efesului nu vor să l creadă. Acum, după ce faptele s au consumat, nici un cuvânt nu este destul. Dar în Oracol ei cred. Har vouă și pace de la zei! Face ți i dreptate băiatului! El este un tânăr atât de frumos.

Pe cealaltă tăbliță scria:

Epeneides, în numele Consiliul Bătrânilor din Efes, salută sacrul Oracol din Delfi și pe preoții săi.
La îndemnul regelui nostru sacrificator, vă cerem să îl supuneți judecății pe Turms, incendiatorul de temple, pentru sacrilegiu și răzvrătire. Incendiul din Sardes este cea mai mare calamitate ce s a abătut vreodată asupra Ioniei. Tremurăm din cauza mâniei marelui rege. Astfel de fapte nu trebuie nicicând să se mai întâmple. Dacă am permis mulțimii sălbatice de bărbați neliniștiți să li se alăture atenienilor în incursiunea de război asupra orașului Sardes, am făcut o mai mult pentru că am sperat că perșii îi vor ucide pe toți. După ce ei au plecat spre Sardes, bărbații sănătoși la minte au luat puterea asupra orașului. O atât de mare ură au putut să deștepte aceste brute ce și zic eliberatori, încât a trebuit să luptăm cu ei în afara zidurilor orașului. Pentru că, fugăriți de perși, ei s au întors în Efes noaptea și au început să le hărțuiască pe femeile noastre. Am închis porțile orașului și am poruncit acelor stârpituri să meargă unde vor vrea, numai în Efes să nu intre. Chiar și atunci când Aristagora din Milet ne a amenințat că va trimite corăbii de război și soldați care vor cuceri orașul, nu am deschis porțile. Noi dorim doar pacea. Oare ce rost are să ne războim cu perșii sau să ne războim între noi?
Toată vina o poartă tinerii corupți, lipsiți de judecată, aroganți. Dar oare ce putem noi face când înțelepții Ioniei ajută la distrugerea credinței în zei? Chiar și Heraclit este un instigator. Cerându i noi ajutorul, el ne a sfătuit să ne spânzurăm. El îi învăța pe tineri că tot ceea ce este în lume s a născut din foc și la foc se întoarce să moară, că viața este doar o flacără ce crește și descrește. O astfel de învățătură a primit și Turms și noi credem că el nu ar fi dat niciodată foc templului zeiței Cybele din Lidia, dacă Heraclit nu i ar fi vorbit atât de mult despre foc.
Trăim vremuri rele. De aceea, cel mai bine este să l azvârliți pe Turms în prăpastie, pentru a nu se mai abate peste orașul nostru și alte nenorociri ca aceasta de care el se face vinovat. Când vom auzi că el a murit, vă vom trimite în dar un trepied de argint pentru altarul templului. Și voi știți că în Efes sunt cei mai talentați argintari.

După ce am citit această scrisoare răuvoitoare, despre care fusesem asigurat că a fost întocmită pentru a mă apăra, am fost cuprins de furie și am strigat:
— Oare și imaginează ei că doar lașitatea de care dau dovadă îi va proteja de perși? Oare nu sunt și ei la strâmtoare ca și celelalte orașe ioniene? Oricare mi va fi originea, întotdeauna voi fi mândru că nu m am născut în Efes.
După ce am rostit aceste vorbe, am simțit că mă prăbușesc și în mintea mea totul a devenit confuz. Preoții au observat slăbiciunea mea de moment și m au întrebat imediat:
— Dar unde anume te ai născut?
Am spus:
— Fulgerul m a lovit în apropiere de orașul Efes. Altceva nu știu. După aceea am fost bolnav multe luni de zile.
Ei m au întrebat ca la început:
— Oare limba ta este curată? Oare inima ta este curată?
Am simțit doar amărăciune când am înțeles că ei se îndoiesc de vorbele ce le am spus. Oare ce rost ar mai fi avut viața pentru mine, dacă aș fi încercat să mă agăț de ea prin minciună? De aceea le am povestit cu încredere despre toate frământările mele:
— Este multă vreme de când eu nu mi mai amintesc nimic. Dar simt că dacă mi aș aminti, inima mea ar fi tulburată. Întotdeauna, în nopțile cu lună plină, eu am avut vise ciudate. Trăiam în alte orașe și mă întâlneam cu oameni pe care aveam impresia că îi cunosc bine. Și acum am astfel de vise. De aceea, uneori nici nu mai știu bine dacă trăiesc în vis sau în realitate.
Mi am cântărit bine vorbele mai înainte de a le rosti și am spus:
— Eram un străin în Sibaris, în Italia. Eram unul dintre aceia ce au fost trimiși în Milet înainte ca orașul Sibaris să dispară. Pe atunci aveam vreo zece ani. Acest lucru îl știu sigur fiindcă protectorul meu, Heraclit, a cercetat în Milet ca să afle despre originile mele. Când locuitorii Miletului au aflat că oamenii din Crotona au ras Sibarisul de pe fața pământului, au plâns alături de cei care se refugiaseră în Milet și au fost atât de mișcați, încât și au ras părul din cap. Dar, după ce părul le a crescut, au uitat de ospitalitate și s au purtat rău cu cei ce veniseră din Sibaris. Am fost lovit. Am învățat să fac pâine. Apoi am fost păstor. Presupun că am fugit din Milet pentru a scăpa de ura și de răutatea oamenilor de acolo. Așa se face că am ajuns în apropiere de Efes, lângă trunchiul acelui stejar despicat de fulger.
Preoții s au uitat descurajați unul la altul și au vorbit astfel între ei:
— Oare cum se poate descurca o atât de încâlcită poveste? Fără îndoială, Turms nu este un nume grecesc. Copil de sclav, el nu ar fi putut fi, căci de ar fi fost, nimeni nu ar fi fost preocupat să l trimită n Milet. Cele patru sute de familii ale orașului Sibaris știau prea bine ce fac. Dar, în Sibaris trăiau și învățau mulți barbari care voiau să se obișnuiască cu civilizația greacă. Însă, de ar fi fost barbar, copilul ar fi trebuit să fie trimis înapoi în țara lui, nu în Milet.
Am fost rănit în sufletul meu de îndoiala ce am putut o citi pe fața celor patru bătrâni și le am spus:
— Dar priviți mă cu atenție! Oare trăsăturile chipului meu sunt ale unui barbar?
Ei s au uitat îndelung la mine și, după aceea, au spus:
— De unde am putea ști? Veșmintele tale sunt ioniene, educația pe care ai primit o este grecească. Cât despre chip, oare ce ar fi de spus, când există tot atât de multe chipuri pe cât de mulți oameni sunt? Nu după trăsăturile feței îți poți da seama că cineva este străin, ci după veșminte, tunsură, barbă, după felul cum vorbește.
Dar, pe când mă cercetau, a început să li se încrețească pleoapele ochilor și ei și au întors privirea de la mine și s au uitat neliniștiți, pe furiș, unul la altul.
După atâta post și purificare, toată ființa îmi vibra, eram plin de fervoare divină și în fața ochilor mei dansa o ciudată lumină celestă. Și, pentru o clipă, am văzut în inima celor patru preoți bătrâni. Erau tulburați de gândul că și pierduseră încrederea în ei înșiși. În mine era ceva mai puternic decât puterea lor. În mine sălășluia o cunoaștere superioară înțelegerii lor.
Se apropia iarna. În curând urma să plece și zeul spre nordul îndepărtat, în țara lacurilor și a lebedelor, lăsând Delfiul în grija lui Dionysos. Pe mare, furtunile se dezlănțuiau una după alta, corăbiile se grăbeau să ajungă în porturi, pelerini nu mai soseau la Delfi. Bătrânii templului tânjeau după odihnă, evitau judecățile complicate, așteptau să se bucure în tihnă de căldura degajată de vasele cu cărbuni, așteptau plăcuta toropeală de iarnă.
I am implorat:
— Venerabili preoți! Liniștiți mi inima! Liniștiți vă înșivă inimile! Să mergem afară sub cerul liber, să așteptăm un semn divin!
Au acceptat și am ieșit, străjuit de ei de o parte și de alta. S au înfășurat strâns în mantiile lor și au privit spre cerul întunecat. Și deodată, în văzduh, am văzut cum plutea o pană alb albăstruie de porumbel. Când a ajuns în fața mea, am prins o în mână.
— Acesta ar putea fi un semn, am spus eu bucuros.
Abia după ce am rostit aceste vorbe m am gândit că undeva, în înaltul cerului, unde privirea noastră nu putuse desluși nimic, trebuie să fi zburat un porumbel. Altfel, din nimic, pana nu avea cum să cadă. Totuși, eu am simțit că este un semn.
Preoții s au adunat în jurul meu și au exclamat uimiți:
— O pană de porumbel! Porumbelul este o pasăre din insula Citera. Copilul iubirii. Priviți! Afrodita a întins peste el un voal de aur. Chipul lui strălucește de lumină.
Apoi o rafală de vânt a făcut ca veșmintele de pe noi să fâlfâie cu putere, iar dinspre vest fulgerul a lovit vârful muntelui. Bubuitura tunetului ne a asurzit urechile și s a repetat, din ce în ce mai încet, de nouă ori, pierzându se până la urmă în valea din Delfi.
Am mai așteptat o clipă, dar nu s a mai întâmplat nimic. Preoții s au retras în templu să hotărască verdictul și m au lăsat în pronaos, unde, după ce am citit aforismele celor șapte înțelepți, ce erau înscrise pe pereți, am admirat vasele de argint din Cresos și imaginea lui Homer. În tot acest timp, mirosul ce venea de la crengile de dafin care întrețineau eterna flacără sacră de pe altar mi a mângâiat nările.
După o îndelungă chibzuială, preoții s au întors și m au anunțat:
— Turms din Efes, tu ești liber să mergi unde voiești. Zeii s au manifestat prin semne. Pythia a vorbit. Nu a fost voia ta, ci a zeilor. Continuă să o slujești pe Artemis ca și până acum și adu i ofrande Afroditei care ți a salvat viața! Dar, chiar dacă zeul din Delfi nu condamnă ceea ce tu ai făcut, refuză să poarte responsabilitatea faptei tale. Întoarcă se responsabilitatea faptei săvârșite la zeița Artemis din Efes, fiindcă doar al ei este războiul cu zeița asiatică!
I am întrebat:
— Încotro trebuie să merg?
Ei mi au răspuns:
— Du te spre apus, de acolo de unde, odată, de mult, ai venit. Așa spune Pythia, așa spunem și noi.
— Este o poruncă divină? i am întrebat eu dezamăgit.
— Nu este nicidecum o poruncă, au strigat ei. Oare tu nu ai înțeles că zeul delfic nu vrea să aibă nimic de a face cu tine? Este doar un sfat bun, este doar pentru binele tău.
Dar douăsprezece orașe ale Ioniei se răzvrătiseră împotriva perșilor. Era deci timpul să se pună întrebarea când urma ca orașul Efes să fie nevoit să și deschidă din nou porțile răsculaților. Așa credeam. Dar nu le am spus, fiindcă nu voiam să se înverșuneze iarăși împotriva mea. Am rostit:
— Deși eu nu sunt inițiat în sacrele ceremonii tainice ale zeiței Artemis, uneori, în nopțile cu lună plină, Artemis mi a apărut în vis însoțită de câinele ei negru. De fiecare dată când, la cererea preotesei templului, am dormit în noaptea cu lună plină la templu, ea mi a apărut în forma subpământeană de Hecate. De aceea știu că ntr o zi, cândva, voi fi bogat. De se va întâmpla așa, voi trimite o ofrandă votivă pentru templul vostru.
Dar ei au spus:
— Nu, să nu trimiți niciodată vreun dar zeului din Delfi, fiindcă nu l vom accepta.
Apoi au poruncit gardianului trezoreriei să mi înapoieze aurul și argintul, și nu au vrut să rețină nici un bănuț de argint mai mult decât ceea ce cheltuise templul pentru întreținerea și purificarea mea în timpul cât fusesem prizonierul lor, atât de mare le era neîncrederea în ceea ce privește modul în care obținusem acei bani. De fapt, în acea epocă, ei nu aveau încredere în nimeni care venea dinspre răsărit. Ei refuzaseră până și scutul din aur împodobit cu pietre prețioase, capturat de la perși în incursiunea de război împotriva orașului Sardes, ce le fusese oferit de bărbații Atenei.


7

Eram gata de plecare, însă Dorieus nu primise încă nici un răspuns de la preoții templului. Din vanitate, ne aventuram împreună în afara grădinilor templului ca să ne scrijelim numele pe pietre. Acolo, pe pământ, erau numeroase pietre ce fuseseră consacrate divinităților subterane încă cu o mie de ani mai înainte ca Apolo să fi ajuns la Delfi.
Dorieus lovea nervos pietrele cu o nuia de salcie. La un moment dat a spus:
— Sunt neliniștit, pentru că în mine există o suferință pe care n am încercat o până acum. Eu am fost educat doar pentru a săvârși fapte eroice în războaie. Am fost obișnuit să mănânc și să dorm împreună cu semenii mei. Singurătatea și inactivitatea generează în mintea mea doar gânduri nebune. Am început chiar și să mă îndoiesc de oracol și de preoții vlăguiți ai templului.
Și apoi, problema mea este politică, nicidecum divină. Doar cu spada se mai poate soluționa, nu mestecând frunze de dafin.
I am spus:
— Dacă mi permiți, o voi face eu pe oracolul. Uite, noi trăim acum într o vreme a revoltelor. Vino cu mine înspre răsărit, pe cealaltă parte a mării, în Ionia, acolo unde a și început dansul libertății. Represaliile perșilor amenință orașele răsculate. Așa că, un soldat bine instruit este oricând bine venit acolo, ca să nu mai spun că tu ai toate șansele să ajungi chiar un comandant de război.
Și i am mai spus:
— Ionia a așteptat ajutorul tuturor orașelor Eladei, dar numai Atena a răspuns așteptărilor și a trimis în sprijinul orașelor ioniene douăzeci de corăbii de război și a cerut celor ce au participat atunci la atacul împotriva orașului Sardes să se alăture atenienilor.
Contrariat, el mi a răspuns:
— Noi, spartanii, nu iubim câtuși de puțin marea și nu o vom traversa niciodată pentru a ne amesteca în războaiele de pe cealaltă parte a mării. În iarna trecută, Aristagora al vostru din Milet a sosit în Sparta și a încercat să ne ademenească cu daruri bogate ca să ne alăturăm lor. Avea cu el și o placă de cupru, pe care erau gravate toate țările și orașele din lume. Dar noi toți ne am prăpădit de râs când ne a povestit că, pentru a ajunge la Susa, după ce vom fi traversat cu corăbiile înspăimântătoarea mare, trebuie să mărșăluim treizeci și trei de zile, ca apoi să l înfrângem pe nu știu ce mare rege. Între timp eloții se răzvrătiseră. Ostili, vecinii ar fi putut ataca Sparta. Nu, în treburile celor de dincolo de mare, Sparta nu se amestecă niciodată.
— Bine, am insistat eu, dar ești un om liber. Și nici nu ești prea legat de prejudecățile poporului tău. Nici nu știi tu cât este de frumoasă marea, chiar și atunci când valurile înspumate sunt înalte cât munții, nici nu știi ce minunate sunt orașele Ioniei, în care iarna nu este niciodată prea frig și vara niciodată prea cald. Vino cu mine, să mergem împreună înspre răsărit!
El a spus:
— Să aruncăm arșicele de miel, ele vor hotărî încotro vom merge.
Și am aruncat arșicele lângă lugubrele pietre ale zeilor subpământeni. Nu ne venea să credem ochilor; de trei ori la rând, arșicele au indicat cu încăpățânare vestul, partea opusă Ioniei.
După aceea, Dorieus a rostit supărat:
— Cred că oasele astea au un defect. În orice caz, nu prea au ele un aer profetic.
Vorbele lui mi au dat de înțeles că ar fi vrut să mă însoțească în războiul împotriva perșilor. Am vrut să i las impresia că îmi este indiferent încotro vom merge, de aceea i am spus oarecum nesigur:
— Eu însumi am văzut o replică a acestei harți a lumii a lui Hecataios. Și, fără îndoială, acest mare rege, despre care ai povestit, este un adversar de temut, din moment ce domnește peste mii de popoare, din Egipt până n India.
Dorieus mi a răspuns îndârjit:
— Cu cât dușmanul este mai puternic, cu atât este lupta mai glorioasă.
— În ceea ce mă privește, nu am de ce să mă tem, i am atras eu atenția. Cum ar putea oare armele oamenilor să mă atingă, o dată ce fulgerele zeilor m au ocolit? Eu cred că sunt invulnerabil. Dar, acest lucru nu este valabil și în cazul tău. Așa că, nu voi mai insista să mă însoțești în această nesigură aventură. Arșicele au indicat vestul. Încrede te în ele!
— Și de ce oare nu vrei să mergi împreună cu mine spre vest? m a întrebat Dorieus. Sunt un om liber, așa după cum tu însuți ai spus, însă libertatea nu are nici un gust dacă nu ai cu cine o împărți.
I am spus:
— Și pentru mine arșicele au indicat vestul, mai mult, preoții templului din Delfi m au sfătuit să merg spre vest. Dacă vreau să merg spre est, este doar pentru a mă convinge pe mine însumi că prezicerile și avertismentele divine nu mi pot interzice să fac ceea ce eu doresc să fac.
Dorieus a izbucnit în râs și mi a zis:
— Dar tu însuți te contrazici!
Eu i am răspuns:
— Tu nu ai înțeles. Eu doresc să mi demonstrez mie însumi că pot să mă sustrag destinului hotărât de zei. De aceea voi face ceea ce vreau, neluând în seamă semnele și prevestirile.
Abia am terminat de rostit aceste vorbe, că slujitorii templului au venit să l cheme pe Dorieus în fața preoților. Dorieus s a ridicat brusc de pe pietrele zeului subpământean și fața i s a luminat. S a dus spre templu alergând, iar eu am rămas să l aștept în apropierea marelui altar pentru jertfe.
S a întors cu capul plecat și a spus:
— Pythia a vorbit. Preoții au interpretat prezicerile ei. De mă voi întoarce în Sparta, o mare nenorocire mi se va întâmpla. De aceea, eu trebuie să merg dincolo de mare. Ei m au sfătuit să călătoresc cu o corabie spre vest. În vest, oricare tiran al unui oraș bogat m ar lua în slujba sa și m ar plăti cu generozitate, așa mi au spus. În vest îmi va fi mormântul, așa mi au spus. Tot acolo, după moarte, numele meu va rămâne nemuritor.
— De aceea, am spus eu zâmbind, vom pleca spre est. N are rost să ți faci griji, mormântul tot nu ți l ia nimeni. Tu ești încă tânăr, așa că nu i nici o grabă.
Chiar în aceeași zi am ajuns la țărmul mării. Dar marea era înfuriată și nici o corabie nu se încumeta să o înfrunte. De aceea ne am continuat călătoria pe uscat, iar noaptea am dormit în colibele părăsite ale păstorilor. Oile fuseseră deja de multă vreme duse în vale, așa că nu erau câini care să păzească noaptea colibele. În satele prin care am trecut nimeni nu a vrut să ne primească să înnoptăm, chiar dacă veneam de la Delfi.
După ce am trecut de Megara, am chibzuit mult cum am putea ajunge mai bine în Ionia. În Atena eu aveam câțiva prieteni pe care i cunoscusem în campania împotriva orașului Sardes. Dar în Atena era la putere o facțiune moderată, care nu voia să se amestece în conflictele din Ionia. De aceea, nu eram sigur dacă prietenilor mei le va fi făcut plăcere să mă reîntâlnească.
De aceea, am hotărât să ne îndreptăm spre Corint, cel mai ospitalier oraș al Greciei. Din cele două porturi ale orașului plecau corăbii atât spre est, cât și spre vest. Chiar și corăbiile feniciene erau libere să ancoreze în porturile din Corint, fiindcă corintenii nu i evitau pe străini, așa auzisem.
I am spus lui Dorieus:
— Să mergem spre Corint. Acolo vom afla noutăți despre situația din Ionia. Și, cel târziu la primăvară, de acolo vom putea naviga spre Ionia.
Dorieus s a întunecat la față și mi a spus:
— Suntem prieteni și, ca ionian, tu ești mai familiarizat decât mine cu călătoriile și cu orașele străine. Numai că, fiind eu spartan, nu pot accepta hotărârile altcuiva fără să protestez.
— Bun, am spus eu. Atunci mai aruncăm o dată arșicele.
Orientându mă după soare, am desenat pe nisip punctele cardinale, încercând pe cât mai bine cu putință să trasez direcțiile Corintului și Atenei. Dorieus a aruncat arșicele și oasele au arătat, fără nici un motiv de îndoială, Corintul.
— Bine, vom merge înspre Corint, a rostit morocănos Dorieus. Dar eu sunt cel care am hotărât, nu tu.
Voința lui era, fără îndoială, mai puternică decât a mea. De aceea l am aprobat și am spus:
— Sunt înmuiat din cauza obiceiurilor ioniene. Spiritul meu a fost viciat de învățătura unui înțelept ce disprețuia oamenii. Tot ceea ce sporește știința, diminuează voința. De aceea mă voi supune voinței tale și voi călători spre Corint.
S a înviorat după ce a ascultat vorbele mele, a început să zâmbească, și a luat elan și a aruncat sulița cu toată puterea în direcția Corintului. Ne am îndreptat amândoi în goană până la locul unde căzuse. Sulița era înfiptă într o bucată putredă de lemn, pe care valurile mării o purtaseră până la țărm. Nu am rostit nici unul vreun cuvânt, nici n am îndrăznit să ne uităm unul la altul; cu inima am înțeles amândoi că prevestirile sunt proaste. După ce Dorieus și a smuls sulița din lemnul putred, am continuat drumul spre Corint, fără să ne mai uităm în urmă.



8

În Corint străinul nu are nevoie de prieteni care să l găzduiască. În oraș există hanuri unde se poate mânca și înnopta. Și nu este judecat nimeni după față, după veșmintele ce le poartă sau după culoarea pielii; în ochii locuitorilor Corintului doar greutatea pungii în care își ține banii este importantă. S ar părea că locuitorii Corintului nu au nici o altă ocupație în afara grijii permanente de a i ajuta pe străini să se descotorosească cât mai repede de banii ce i au.
Fără îndoială, în Corint sunt multe de văzut, de pildă fântâna lui Pegas. Iar templul din Corint adăpostește prova roasă de cari a corabiei argonauților, cea despre care atâta se vorbește. Dar dacă te vei hazarda să asculți toate poveștile pe care locuitorii Corintului le spun, chiar de vei locui un an în Corint, încă vei mai avea de aflat multe alte istorii noi despre zei.
Erau mulți refugiați din orașele Ioniei când am ajuns noi în Corint. Cei mai mulți erau oameni bogați care se temeau de poporul dezlănțuit, dar și mai mult erau îngroziți de răzbunarea perșilor. Ei erau convinși că, după ce vor fi isprăvit războiul în Sardes, perșii vor fi o adevărată amenințare pentru toate orașele Ioniei ce și alungaseră tiranii, distruseseră locuințele perșilor și reconstruiseră zidurile de apărare. Mulți așteptau primăvara pentru a se îmbarca pe corăbii comerciale cu care să ajungă în marile orașe grecești din Sicilia sau din Italia, cât mai departe cu putință de perși. Printre refugiați erau înțelepți, învățați și medici, poeți și cântăreți. Ei spuneau:
— În partea occidentală este Grecia Mare, acolo sunt orașele bogate, acolo este spațiul în care se poate respira. Viitorul aparține Occidentului, nu Orientului, unde domnește doar distrugerea și continua opresiune.
Dar trebuiau și ei să admită că revolta se întinsese deja până n Cipru, că flota ioniană avea supremație pe mare și că toate orașele Ioniei erau din nou răzvrătite. Chiar și înfloritorul Efes era amenințat.
Fiindcă așa a vrut Dorieus, odată ajunși în Corint, ne am dus la templul lui Herakles și am adus jertfe în memoria străbunilor lui. Dar cel mai mare și mai bogat templu din Corint este templul înconjurat de ziduri puternice al zeiței Afrodita, ce se află în vârful muntelui. Acolo locuiesc în case confortabile cele o mie de slujitoare ale zeiței dragostei.
De fapt, în Corint Afrodita nu era zeița care să și fi făcut apariția atât de des ca n alte părți. Dar în Delfi, preoții mi au recomandat să i aduc jertfe Afroditei. De aceea, după câteva zile de când eram în Corint, i am spus lui Dorieus:
— Să urcăm pe munte ca să i aducem jertfe Afroditei!
Însă Dorieus mi a răspuns:
— Cu viața lui frivolă, acest oraș neliniștit îmi răvășește mintea, iar flautele care cântă fără încetare pe străzi îmi sparg urechile. Trupul îmi este atât de înfierbântat de la prea condimentatele lor mâncăruri, încât mi se urcă tot sângele n cap. Dac aș mai aduce și jertfe Afroditei, mi e teamă că nu voi mai putea fi stăpân pe trupul meu. Nu, dacă nu voi respecta o anumită disciplină, trupul mi se va vlăgui și mi voi pierde măiestria de luptător.
Când a venit primăvara, ne am îmbarcat pe una dintre primele corăbii care și au făcut apariția în port, pentru a ajunge în Ionia.
Am scris aceste rânduri mestecând frunze de dafin ca să mi aduc aminte de Delfi. Mi am stropit mâinile cu apă de trandafir ca să respir încă o dată aerul Corintului. Mi am frecat degetele cu alge uscate ca să mi reamintesc de sulița lui Dorieus înfiptă în flancul arcuit din lemn putred al corabiei. Iar acum îmi pun pe limbă câteva cristale de sare pentru a avea în gură gustul tăișului de fier al spadei.
Cei trei ani ai pribegiei noastre din Ionia, în fumul incendiilor și în zgomotul luptelor, atacurilor și violenței, au mirosul morții ce plutea deasupra câmpurilor, mirosul rănilor ce musteau de puroi, inutile victorii, inutile omoruri în războiul împotriva perșilor. În acei ani când perșii au împins în mare puterea Ioniei și au început să asedieze răzvrătitele ei orașe, eu am devenit bărbat.



CARTEA A DOUA
DIONYSIOS DIN FOCEEA

1

În războiul împotriva perșilor am obținut eu reputația de om care râde fiindcă nu i este teamă de moarte. În ceea ce l privește pe Dorieus, el a devenit celebru pentru sentimentul de siguranță ce l transmitea celorlalți datorită deosebitei lui educații de războinic.
Când perșii au blocat dinspre uscat Miletul, Dorieus mi a spus:
— Este bine că Miletul protejează orașele ioniene ce se află în spatele lui. Dar pe uscat perșii sunt mai puternici decât noi. Inima fiecărui ionian tremură pentru orașul lui. Această teamă determină starea confuză ce ne înconjoară. Însă, lângă insula Lade, flota noastră încă mai este intactă.
Dorieus avea acum o barbă impunătoare, purta un coif a cărui creastă era împodobită cu pene, iar scutul îi era decorat cu incrustații din argint. Și a rotit privirea în jur, apoi a continuat:
— Pentru mine, acest oraș aurit, cu impresionanta lui bogăție, cu zidurile lui inexpugnabile, a devenit o capcană. Eu nu sunt obișnuit să apăr ziduri. Doar scutul este singurul meu zid. Turms, prietene, să părăsim Miletul! În acest oraș se simte deja duhoarea morții.
L am întrebat:
— Deci tu vrei să părăsim uscatul pentru a continua războiul de pe puntea mișcătoare a unei corăbii? Dar este ciudată această alegere, din moment ce nu iubești marea și fața ta devine palidă din cauza tangajului.
Dorieus a spus:
— Acum e vară și marea este calmă. De altfel, cu acest echipament greu de război pot lupta mai bine pe puntea unei corăbii, unde pot respira aer proaspăt. Corabia se mișcă. Zidurile nu se pot mișca. Să mergem la Lade ca să vedem ce se întâmplă acolo!
Am ajuns la Lade cu o barcă cu rame. A fost ușor, fiindcă între oraș și insulă circulau continuu bărci ce aprovizionau flota cu hrană, fructe și vin, așa că vâslașii aveau des prilejul să caște gura prin orașul aurit.
În Lade am văzut numeroase corăbii de război, mai mari sau mai mici, toate aparținând orașelor ioniene, dar cele mai maiestuoase erau corăbiile din Milet. În fiecare zi, după ce străbătea îngustul canal, flota ajungea în largul mării, corăbiile se așezau în formație de luptă cu latul vâslelor strălucind în soare. Apoi, prinzând o atât de mare viteză, încât marea părea că clocotește, se antrenau în vederea luptei cu corăbiile dușmane lovind apa cu imensul lor pinten percutor.
Însă cele mai multe galere erau ancorate de a lungul țărmului mării, iar echipajul folosea pânzele pentru a se apăra de soare. Toată insula forfotea de negustori ambulanți gălăgioși și de bețivi turbulenți, de comandanți de galere care se certau între ei și de greci obișnuiți ce trăncăneau zgomotos. Însă mulți dormeau profund fără a le păsa câtuși de puțin de zgomotul dimprejur.
Dorieus s a adresat câtorva bărbați:
— Oare de ce trândăviți voi și beți vin, când flota persană este atât de aproape? Se spune că ei ar avea trei sute sau chiar patru sute de corăbii de război.
— Să sperăm că ei au o mie de corăbii, i au răspuns bărbații, ca să se termine mai repede acest război plictisitor. Noi suntem ionieni liberi, buni luptători pe uscat, dar încă și mai buni suntem pe mare, unde perșii niciodată nu ne au învins.
Dar după ce s au grozăvit ei cât s au grozăvit, au început să se plângă:
— Nimic nu era mai enervant decât ambiția nebunilor noștri de comandanți, care ne obligau, tocmai atunci când căldura era toropitoare, să vâslim continuu; se purtau cu noi cum nici perșii, de ne ar fi luat sclavi nu s ar fi purtat. Mâinile încă ne mai sunt pline de răni, pielea de pe față încă ne mai este jupuită.
Și ei ne au arătat mâinile, care erau, într adevăr, pline de răni deschise, fiindcă acești bărbați erau orășeni, care până atunci trăiseră liniștiți și și văzuseră de meseria lor. De aceea, după părerea lor, vâslitul înainte și napoi până la epuizare era fără sens. Și ei au mai spus:
— Fără îndoială, ar fi fost o prostie de am fi continuat așa. De aceea ne am ales alți comandanți, ceva mai înțelepți decât primii, și acum putem și noi să trândăvim în tihnă și să ne păstrăm forțele, pentru a fi puternici ca leii când ne vom înfrunta cu perșii.
Am hoinărit de a lungul țărmului de la o colonie la alta și ne am uitat la corăbiile de război. De la toată lumea am auzit cam aceleași vorbe. Mai mult, am auzit comandanți care se certau între ei pentru a stabili care trebuie să i se supuie căruia. Încă am mai auzit că, pentru zece luptători cu arme grele, este nevoie de o corabie cu o sută de vâslași.
Dorieus a scuturat din cap și a spus:
— Nu de numărul bărbaților depinde lupta, ci de calitățile lor. Dar, dacă n ai încotro și trebuie să te folosești de soldați nepricepuți, mai înainte de ai învăța toate regulile războiului, îi pui să mărșăluiască înainte și napoi până ce vor fi atât de obosiți, flămânzi și lipsiți de orice dorință, încât mai degrabă își vor irosi și ultima picătură de vlagă luptând cu dușmanul, decât să se gândească la fugă. De aceea, după părerea mea, înțelepți sunt doar acei comandanți de corăbii, care și forțează oamenii să vâslească toată ziua.
Seara, abia după ce a început să se răcorească și suprafața calmă a mării a împrumutat culoarea vinului roșu, s au întors din largul mării și ultimele cinci nave. Erau galere simple cu câte cincizeci de vâslași, dar vâslele lor se ridicau și coborau, se scufundau în apă și înfruntau valurile atât de ritmic și de armonios, încât aveai impresia că doar un singur om vâslește.
După ce le a contemplat cu un aer mulțumit, Dorieus mi a spus:
— Să mergem și să aflăm din ce oraș sunt aceste nave și cine este comandantul lor.
După ce au pus vâslele înăuntru, vâslașii au sărit în apă și au tras galerele pe mal. În același moment i au împins peste bord pe bărbații epuizați, pe care apa mării i a înviorat puțin; ei s au târât în patru labe, au ajuns pe plajă și, după ce s au trântit pe nisip, nu au mai putut face nici o mișcare. De nu ar fi fost ajutați la timp de cei mai în putere, câțiva dintre ei ar fi putut să se înece, atât de fără vlagă erau. Galerele nu aveau ornamente, efigia nici unui zeu nu era la proră, dar erau solide, largi și potrivite pentru navigație și răspândeau până departe un miros puternic de gudron și de smoală.
Am așteptat până ce au aprins focurile pentru a pregăti mâncarea. Terciul de cereale, zarzavaturile, pâinea și uleiul de măsline ne au gâdilat plăcut nările. Când au simțit mirosul pâinii calde, cei care zăceau vlăguiți pe nisip au făcut un ultim efort și, abia mișcându și picioarele, s au apropiat de oalele cu mâncare. Abia atunci ne am apropiat și noi de vâslași și i am întrebat:
— Cine sunteți voi, din ce oraș ați venit și cine este comandantul vostru?
Ei au spus:
— Suntem niște bieți oameni săraci din Foceea, iar comandantul nostru este Dionysios, un bărbat brutal și necruțător, pe care l am omorî fără nici o părere de rău, de ne am încumeta.
Dar după ce au rostit aceste vorbe, au început să râdă și să glumească. Erau veseli și mâncau cu mare poftă, chiar dacă mâncarea lor nu avea carne ca a acelora de pe corăbiile din Milet. Ni l au arătat pe comandantul lor, care nu se deosebea prea mult de ceilalți. Era un bărbat pântecos, bărbos și la fel de murdar ca toți cei din jurul lui. Dorieus s a oprit în fața lui și l a salutat militărește; penele de pe creasta coifului lui erau unduite de dulcele vânt al serii, decorațiile de pe scutul lui străluceau. Și el i s a adresat astfel:
— Dionysios, comandant al corăbiilor Foceei, primește ne în serviciul tău pe mine și pe prietenul meu, pentru a lupta împotriva perșilor!
Dionysios a început sa râdă zgomotos și i a spus:
— Dac aș fi avut bani, te aș fi plătit cu plăcere, chiar și numai pentru a te ține în loc de efigie la proră, fiindcă mă bate gândul că, doar văzându te, perșii ar lua o la goană. Altceva, în afară de o cască din piele și de un pieptar de protecție, eu însumi nu am. Iar dacă lupt, nu pentru bani o fac, ci pentru gloria orașului meu și pentru propria mea glorie. Este drept că, pe lângă glorie, sper să câștig și ceva bogății, după ce voi pune mâna pe câteva corăbii de ale perșilor. Dacă nu, oamenii mei mă vor omorî și mi vor azvârli cadavrul în mare, după cum îmi promit în fiecare zi când mă blestemă.
M am vârât în discuție și i am spus:
— Nu l supăra pe prietenul meu. El nu prea obișnuiește să râdă. Iar în aceste zile, un soldat cu echipament greu este plătit cu cinci drahme pe zi, poate chiar și cu zece.
Dionysios a spus:
— Eu însumi nu prea râd, poate că râd și mai rar decât el. Dar în aceste zile am învățat să râd mai mult decât înainte. Circulă prin locurile astea, unde noi ne am aciuiat, atât de mult aur, cum nici nu mi imaginam c ar fi cu putință. De aceea bem și mâncăm noi pe rupte, ne veselim, dansăm și ne fălim cu bogățiile noastre, c am ajuns până și eu, un om ursuz, să râd până mă dor fălcile, ba chiar să i îndemn și pe alții să râdă. Însă cea mai trăsnită poveste ce mi a fost dat s o aud este că voi doi, care, cel puțin aparent, lăsați impresia de luptători cu multă experiență, vă oferiți să mi slujiți mie, un amărât de comandant, care nici măcar o brățară de aur pe mână nu are, și ale cărui corăbii nici n au pânze colorate.
Dar Dorieus i a spus:
— Dacă ți cer să ne primești în trupa ta, o fac doar pentru a mi respecta principiile de luptător. Cu plată sau fără plată, prefer mai degrabă să lupt pe o corabie cu vâslași ce se supun ordinelor comandantului lor, decât pe una al cărei echipaj își alege sau își gonește comandantul după cum bate vântul. Nu știu eu prea multe despre războiul pe mare, dar după tot ceea ce am văzut astăzi în Lade, cred că tu ești singurul comandant potrivit într o bătălie navală cu perșii.
După ce i a ascultat cu atenție vorbele, lui Dionysios i a plăcut de noi. Cum atât eu, cât și Dorieus, aveam câteva monede de aur de ale perșilor, ne am dus și am cumpărat de la altarul lui Poseidon niște hălci bune din carnea animalelor sacrificate. Și vin am cumpărat. Apoi ne am întors și le am oferit carne și vin oamenilor istoviți ai lui Dionysios. Tare a mai fost uimit Dionysios de generozitatea noastră.
Mai târziu, ne a spus:
— Noi suntem bărbați din Foceea, noi trăim și murim pe mare. Străbunii noștri au întemeiat o colonie la Massilia, foarte departe de aceste ținuturi grecești, dincolo de marea occidentală. Părinții noștri au învățat să lupte pe mare în înfruntările cu tirenienii, dar nu s au mai întors ca să ne învețe și pe noi cum să luptăm. De aceea, trebuie să ne instruim singuri.
Și, deși era noapte, pentru a întări cele spuse, a dat ordin să se sune în cochilia scoicilor alarma și să fie treziți cu lovituri de picioare oamenii, care abia ațipiseră. Împleticindu se pe picioare, toți au alergat spre navele lor și, mai înainte ca eu să ajung să mă cațăr pe puntea unei galere, ei detașaseră deja catargul, îl îndreptaseră și se apucaseră să desfășoare pânzele. Cu toate că ei se mișcau atât de repede, Dionysios părea nemulțumit, îi îndemna cu lovituri de frânghie împletită, îi blestema și urla la ei că se mișcă mai încet decât melcii.
Până la urmă, zgomotul i a deșteptat pe toți oamenii de pe insulă, din toate părțile s au auzit semnalele de alarmă și, în foarte puțină vreme, s a răspândit zvonul că au sosit perșii. Cei mai slabi din fire, plângând și tânguindu se, s au ghemuit după tufele de mărăcini. Căpitanii corăbiilor urlau și dădeau ordine pe care nimeni nu le asculta și, în general, în toată insula domnea o stare și mai confuză decât în timpul zilei. Dar când s a aflat că nu a fost decât o alarmă falsă, pe care Dionysios a dat o pentru a și antrena oamenii lui, au venit toți comandanții celorlalte corăbii și au început să amenințe că ne omoară, fiindcă le am tulburat somnul.
Dar oamenii lui Dionysios le au ieșit în întâmpinare și au întins frânghii în fața lor, și cum era atât de întuneric, s au împiedicat ei atât în frânghii, cât și unii de alții, așa că, abandonând scuturi și spade, s au întors înjurând la locurile lor să se culce. De nu ar fi fost atât de obosiți, poate că s ar fi iscat în acea noapte un război între ionieni. La drept vorbind, cei mai mulți erau atât de beți, încât a doua zi nici nu și au mai adus aminte de nimic, doar au fost surprinși că nu și găsesc săbiile și scuturile.


2

Războiul pe mare este un război necruțător, care nu se poate compara cu nici un război de pe uscat. Pentru că le am probat eu însumi, nu voi spune nimic rău despre corăbiile din Milet sau despre cele ale aliaților, fiindcă erau, fără îndoială, excelente, iar echipajele lor erau alcătuite din bărbați neînfricați. Vâsleau tânguindu se și erau istoviți de pe urma antrenamentului. Și poate că, pentru un bărbat care nu are experiența vâslitului, nu sunt pe lume unelte mai de temut decât vâslele, cu care oricând îți poți crăpa cu ușurință capul sau îți poți zdrobi coastele. Afirm aceste lucruri fiindcă eu însumi le am încercat; Dionysios mi a pus în mâini vâsla, și deja după prima zi de vâslit, pielea de pe mâinile mele a fost în întregime jupuită.
Din Milet au fost trimise ambarcațiuni de antrenament, încărcate cu trunchiuri și crengi de copaci, ca să nu se scufunde, chiar dacă flancurile ar fi fost ciuruite de la împunsăturile de pinten percutor. Dar cei mai mulți comandanți de galere nu voiau să se înfrunte cu aceste ambarcațiuni. Ei se temeau ca nu cumva pintenii din aramă să se îndoaie, vâslele să se rupă sau ca locurile de îmbinare a lemnului galerei să se desfacă. Dar Dionysios a spus:
— Trebuie să probăm, atât soliditatea galerelor noastre, cât și cea a pintenilor percutori. Dar tot atât de important este să știm care este capacitatea noastră de a ne depărta rapid de dușman, după ce îl vom fi atacat.
Chiar după prima izbitură, eu am fost azvârlit de pe bancă, m am lovit puternic la cap și vâsla mi a alunecat din mâini. Și am auzit un zgomot pe punte, ca și cum din brațele încărcate ale unui sclav ar fi căzut talgere de aramă ce s ar fi rostogolit pe o stradă pietruită. Abia puțin mai târziu am înțeles că Dorieus își pierduse echilibrul în momentul impactului pintenului percutor și se rostogolise cu zgomot pe punte.
Dar despre aceste exerciții de atac, mai bine ar fi fost de nu mi aș mai fi amintit. Cât de antrenat îmi era trupul, tot nu mi a fost de prea mare folos, fiindcă cu vâsla nu eram câtuși de puțin antrenat. De aceea, în acea seară, după ce am ajuns în apropiere de mal, m am prăbușit în mare mai mult mort decât viu. Apa sărată a mării mi a ars palmele jupuite, dar încă și mai mult decât această arsură, mi a fost suferința ce am simțit o în suflet, fiindcă și orgoliul meu fusese rănit. Pentru că, dacă am luat loc pe banca vâslașilor, am făcut o și pentru a mi dovedi mie însumi că sunt foarte bun, sau, după cum gândeam eu atunci, mai bun decât oricare alt vâslaș.
Dionysios nici nu încercase să l îndemne pe Dorieus să vâslească, fiindcă îl respecta ca pe un aristocrat.
Până la urmă, convingându se de bunele mele intenții, Dionysios m a eliberat de munca de vâslaș și, fiindcă eu știam să scriu și să citesc, m a luat ca ajutor al lui pe punte și m a învățat care sunt semnalele de comandă pentru dirijarea echipajului galerei. Și cum, tocmai primise, din partea sfatului bătrânilor din orașul Milet, un mesaj înscris pe tăblițe de ceară, m a pus să i l citesc și să scriu un mesaj de răspuns. Până atunci, obișnuia să arunce în mare tăblițele de ceară pe care le primea. Tare s a mai mirat Dionysios, când în urma sfatului ce i l am dat, după ce am trimis noi răspuns bătrânilor înțelepți ai Miletului, am primit un bou sacrificat, trei berbeci și o barcă încărcată cu fructe și cu legume.
I am spus:
— Prin înțelegerea pe care a încheiat o cu Miletul, orașul tău, Foceea, este obligat să plătească orice provizii sau lucruri, pe care tu le vei cere pentru oamenii tăi. Tu poți să ceri tot ceea ce dorești, și cântăreți din fluier, și ulei, și vin. Chiar și capete de leu din cupru, ca să și le pună pe piept timonierii, poți să ceri tu din Milet dacă vrei.
Dionysios mi a spus:
— Uite ce i, despre asemenea trăsneli eu n am mai auzit până acum. Tu vrei să spui c aș putea să le trimit chiar și perșilor tăblițe de ceară prin care să i rog să și reorienteze pânzele și să plece înapoi la ei acasă. Adevărul este că, deși am plâns, am blestemat și am lovit cu picioarele de supărat ce eram, nu am primit din depozitele Miletului nici măcar un sac de făină. Este de necrezut; ai scris doar câteva cuvinte pe o tăbliță de ceară și iată ne bogați!
S ar părea că războiul acesta nu i chiar atât de rău, pe cât de mult credeam eu că este.
L am întrebat:
— Ce te va fi determinat să crezi așa?
S a uitat fix la mine pe sub sprâncenele i stufoase, a râs răutăcios dezvelindu și dinții albi și mi a spus:
— Glumești, Turms, nu i așa? Dacă tu însuți nu înțelegi ce i cu războiul, poate că i mai bine să nu ți explic eu nimic.
Pe toate corăbiile circula zvonul că războiul cu perșii luase o întorsătură proastă. Doar autoritățile Miletului mențineau încă coeziunea flotei. Miletul, cel mai bogat oraș al lumii, care fondase o sută de colonii, nu și putea permite să cadă.
Dar a venit și noaptea când cerul însângerat de deasupra orașului ne a vestit că perșii au cucerit și au jefuit templul ionian al lui Apolo, după care l au incendiat pentru a da astfel semnalul de atac flotei lor.
M am uitat în noaptea aceea la roșul incandescent al cerului și am fost deprimat, fiindcă am înțeles că perșii se răzbunaseră în felul acesta pentru incendierea templului zeiței Cybele din Sardes. Am avut noroc că mă aflam acolo, cu oamenii lui Dionysios, necunoscut de nimeni, fiindcă de aș fi rămas în Milet și dacă cineva m ar fi recunoscut, aș fi fost, fără îndoială, ucis de mulțimea dezlănțuită.
Toată insula Lade era dominată de teamă și de o stare confuză, dar după ce a trecut noaptea, toți au început să se liniștească. Mulți spuneau că perșii își atrăseseră singuri blestemul asupra lor distrugând oracolul. Alții, dimpotrivă, afirmau că nimic nu mai poate salva Ionia, dacă însuși zeul nu fusese în stare să și protejeze templul. Însă toți s au purificat, și au împletit părul, și au uns fața cu ulei și s au echipat în vederea războiului ce avea să vină.
În acea noapte, în tabăra lui Dionysios a venit un preot al lui Orfeu și a cântat, acompaniindu se cu lira, despre drumul pe care Orfeu l a străbătut în întunecatul regat subpământean.
El a spus:
— Celor care nu sunt inițiați în misterele orfice, eu nu mă pot încumeta să le dezvălui secretele. Dar pentru a i consola pe aceia ce, poate că mâine se vor risipi din această lume, dacă așa le va fi destinul, le spun că pentru noi, cei care suntem inițiați, moartea nu înseamnă nimic. Sunt în lume oameni care au trăit înainte și apoi s au născut din nou.
Dionysios a spus:
— Îți împărtășesc gândul asupra secretelor ce nu trebuie dezvăluite celor care nu sunt inițiați. Dar noi, cei care suntem inițiați în cultul lui Dionysos, știm că Dionysos din Eleusis și a făcut apariția pe când zeița Demetra își căuta fiica, pe Core, cea care revine în fiecare an din infern la lumină. Grâul trebuie mai întâi să moară, pentru ca din el să crească un alt grâu. Numai că, pentru mine, nemurirea nu mai are nici un farmec, dacă și sclavii și femeile o pot împărți cu bărbații liberi.
Iar Dorieus a spus:
— Simt că, pentru cei care cad în luptă, doar numele cioplit pe o piatră de mormânt mai poate fi nemuritor.
Preotul lui Orfeu a rostit:
— O! Voi, cei care vă îndoiți! Oare de ce vă mulțumiți doar cu umbra și sorbiți doar din sângele cel fără de putere al jertfelor, ce s a prelins în hăuri?
S a uitat de jur împrejur și ochii lui radiau de extaz, a cântat patetic din liră și a strigat către noi:
— Oare nu este printre voi nimeni care să mă fi recunoscut, nimeni care ar putea să mi răspundă?
Fusesem răscolit pe când îi ascultasem melodia, ca și cum odinioară, demult, aș mai fi auzit o. Ochii mi s au deschis atunci și l am văzut înconjurat de o lumină strălucitoare. I am spus:
— Eu îți răspund, fiindcă te văd înconjurat de o lumină ciudată.
Și am fost uimit când, uitându mă la fiecare bărbat, am văzut, roșiatică, verde sau galbenă, lumina slabă ce îl înconjura. Însă câțiva erau înconjurați doar de întuneric. Orficul călător și a prins capul între mâini, s a uitat fix în ochii mei și mi a spus:
— Te recunosc. Tu te ai întors. De ce vrei tu, cel care ești din stirpea sacr a lui Orfeu, să te pătezi cu sânge ucigându ți semenii?
Am reușit să mă sustrag privirii lui, care mă domina, am scuturat din cap și i am spus:
— Nu încerca să mă înșeli! Acesta este doar un vis, doar o beție ce se stinge când zorii zilei vor veni. Uneori, mai demult, când pe cer era lună plină, am însoțit o pe Artemis și am călătorit prin orașe ciudate, cu toate că trupul îmi era întins în pat. Dar de fiecare dată m am împotrivit somnului și m am trezit. Eu nu cred în vorbele pe care le ai rostit.
După ce toți s au împrăștiat, a venit la mine și mi a spus:
— Li se întâmplă rar acelora care călătoresc dintr un trup în altul să se trezească și, pentru o clipă, să și amintească. Te am recunoscut din privire, de aceea îmi permit să îți dau sfaturi, chiar dacă în această viață, tu încă nu ești un inițiat. Călătorind în întunecata lume subpământeană, vei fi bântuit de o sete teribilă. Înfrânge ți setea și evită izvoarele ce vor apărea în drumul tău, nu te apleca niciodată ca să sorbi apa din ele. Sunt izvoarele uitării. Doar cei care sunt inițiați știu să le caute pe cele bune, dar fiindcă aceste mistere eu nu ți le pot dezvălui, doar îți spun de ce trebuie să te păzești.
Eu l am privit atunci doar ca pe un bărbat neștiutor, dar înflăcărat de extaz, fiindcă, încă din Efes, în inima mea crescuse îndoiala și nu mai credeam în imaginar. Ascultându i vorbele, am simțit că aerul dimprejurul capului meu este rece. După ce el a plecat să și continue drumul, m am întors la ai mei. Dionysios și a lăsat mâna lui puternică pe umărul meu și mi a spus:
— Pentru un om este mai ușor de trăit dacă nu cunoaște tainele infernului sau ale cerului.
Mâna lui caldă, cu care mi a atins umărul, m a făcut să simt din nou viață în brațele și în picioarele mele. Cu tot trupul vibrând, m am eliberat din vraja de care fusesem cuprins și am simțit din nou asprimea nisipului sub tălpi, mirosul de alge pe care vântul îl aducea dinspre mare, gustul uleiului pe buze. Dar, pentru prima oară, m am îndoit de scepticismul meu.


3

Dimineața, când cerul era din nou luminat, am putut vedea imensa coloană de fum care se ridica deasupra Miletului, ca un semnal adresat sutelor de galere ale perșilor, ce înaintau spre noi în vederea bătăliei. În sunete de trâmbiță și de corn, am ieșit să i întâmpinăm și ne am aliniat în ordinea de bătaie fixată de consiliu, corăbiile mai mari în centru, cele mici pe ambele aripi. Auritul Milet dispăruse în urma noastră. Înaintam încet. Uneori vâslele a două corăbii se izbeau între ele și drumurile li se încrucișau. Și, pe măsură ce ne apropiam de perși, galerele noastre erau din ce în ce mai aproape una de alta.
Apoi am văzut bronzul și argintul ce străluceau pe corăbiile feniciene și înspăimântătoarele statui ale zeilor, ce stăteau de strajă la proră. Dar printre corăbiile dușmane am recunoscut și galere grecești din Cipru, și galere ioniene. Pe puntea corăbiilor feniciene erau sacrificați prizonierii din Ionia și sângele lor curgea în mare.
Marea era plină de corăbiile perșilor, dar și flota aliată era destul de numeroasă. Ritmul loviturilor în scuturile de bronz era din ce în ce mai intens și cântecul vâslașilor ajunsese la paroxism. Apa parcă clocotea la proră în timp ce între noi și perși nu mai era prea mare distanță. Îmi simțeam gâtul uscat și o cumplită teamă îmi răscolea pântecele. Apoi nu a mai fost decât o larmă furibundă, un haos de nedescris, din care se detașau urletele disperate ale celor care mureau.
La primul atac, noi am avut noroc. Sub comanda lui Dionysios, corabia noastră a lovit pieziș corabia ce ne ataca, ca și cum în mod deliberat ar fi hotărât așa. Apoi, brusc, corabia noastră s a întors și pintenul percutor s a înfipt în cea mai apropiată corabie a perșilor. Nava se înclina înspre noi, perșii cădeau în apă sau se rostogoleau peste bordul corabiei noastre. Săgețile șuierau în aer. Împingând cu vâslele, ne am detașat cu multă greutate de corabia ce începea să se scufunde. Și abia reușisem să ne eliberăm, când dinspre pupa, de pe o altă galeră a perșilor, a sărit pe puntea corabiei noastre o întreagă armată. Atunci a început lupta încrâncenată de pe puntea corabiei noastre. Cele cinci nave ale noastre se amestecaseră printre cele dușmane și era o agitație așa de mare, încât nici nu mai știam care sunt ale noastre și care sunt ale perșilor. Vâslașii noștri își abandonaseră locurile și alergau să ia arme cu care să se înfrunte cu perșii, însă o mare parte dintre ei au sfârșit răpuși de săgețile perșilor. În această furie a luptei, nici nu știu când am ajuns pe o corabie feniciană, eram în apropiere de Dorieus și, mai înainte ca să fi putut înțelege bine ce se întâmplă, am pus stăpânire pe corabie, am azvârlit în mare statuia zeului de la proră și i am mai azvârlit în mare și pe aceia care nu avuseseră curajul să lupte și să moară pe puntea mustind de sânge.
Dar din cauza numărului prea mic de oameni pe care noi îl aveam, până la urmă a trebuit să abandonăm acea corabie persană, lăsând o să plutească în derivă, cu vâslele rupte. După ce tumultul s a mai calmat, Dionysios a sunat adunarea și toate cele cinci galere ale noastre s au regăsit una lângă alta; atunci am văzut că reușisem să facem o adevărată ruptură în frontul inamic. Cu toate forțele reunite, galerele noastre au înaintat spre centru, unde erau angajate în luptă cu armata perșilor cele mai impresionante corăbii ale Miletului.
Era miezul zilei când galerele noastre nu au mai fost un loc sigur și, pentru a scăpa cu viață, am capturat o imensă corabie feniciană de război, cu două rânduri de vâsle suprapuse. În timp ce punea să fie înălțate pe catarg însemnele foceene, uitându se în jur, Dionysios a întrebat nedumerit:
— Ce se întâmplă?
Ne am uitat și noi. Corăbii în derivă, oameni care înotau cu disperare și încercau să se agațe de ceva, cadavre spintecate care pluteau pe mare, mâini ce ieșeau la suprafața apei și se agățau spasmodic de vâsle; marea agoniza. Iar departe, în apropiere de strâmtoarea Lade, acolo unde cea mai mare parte a corăbiilor ioniene ar fi trebuit să vegheze pentru a stăvili orice încercare a perșilor de a intra în Milet, se întâmpla ceva de neînchipuit. Flota ioniană ataca galerele propriilor ei aliați.
— Ei au așteptat să vadă de partea cui este victoria, a rostit amărât Dionysios. Au recurs la această mârșăvie pentru a încerca să le fie cruțat orașul de mânia perșilor. Zeița victoriei a abandonat Ionia.
Cu toate acestea, noi am continuat să luptăm și în acea luptă cu forțe inegale, în care eram angajați, am pierdut două dintre galerele noastre. Dar, datorită iscusinței lui Dionysios, am reușit ca pe galerele ce ne au rămas, numărul de vâslași să fie complet. Iar de pe biremă, Dionysios i a azvârlit în mare pe toți vâslașii fenicieni, fiindcă nu avea câtuși de puțin încredere în ei. După aceea, ne am îndreptat cu toate navele spre larg și am lăsat în urmă sinistrul câmp de luptă. Multe corăbii ioniene se îndreptau cât puteau de repede spre nord, urmărite îndeaproape de corăbiile perșilor. Și era, fără îndoială, nevoie de multe eforturi, pentru a nu putea fi ajunse din urmă, dar poate că vâslașii foloseau acum forța acumulată în atâta timp de trândăveală la umbră, așa mi a trecut prin minte atunci.
Fiindcă am fost acolo, eu ar fi trebuit să povestesc mai multe despre bătălia navală de la Lade. Numai că eu abia puteam distinge care sunt corăbiile noastre și care sunt ale perșilor, atât de nepriceput eram în ceea ce privește războiul pe mare. Despre bătălia în sine, abia peste multe săptămâni, după ce am ascultat ce povesteau alții, aveam să mi fac o imagine mai clară; în fond, fiecare vorbea și aprecia evenimentele ce se petrecuseră în alt fel decât le povesteau ceilalți, și fiecare susținea că el știe cel mai bine cum a fost.
Despre cât eram eu de neștiutor pe atunci, o dovedește și faptul că am fost nespus de uimit când am văzut pe puntea corabiei noastre lăzile încărcate cu bogății, armele scumpe, amforele, urnele rituale și bijuteriile din aur. Preocupat în exclusivitate de apărarea propriei mele ființe, eu nici nu am văzut, în vreme ce luptam, când vor fi avut timp Dionysios și oamenii lui să ușureze corăbiile capturate de la perși de aceste imense bogății și să reteze în grabă brațe și degete ce erau împodobite cu brățări și inele scumpe.
Dionysios era încântat de corabia feniciană capturată. După ce a lovit și ciocănit în puntea din lemn de cedru, după ce a examinat fiecare detaliu și modul în care erau aranjate băncile vâslașilor, a exclamat:
— Ce corabie! Dac aș avea o sută de corăbii ca aceasta și dacă pe ele ar fi doar bărbați din Foceea, aș putea cuceri toate mările lumii.
Nu a distrus statuia zeului fenician de la proră, dimpotrivă, oferindu i jertfe, i s a adresat în acest fel:
— Oricare ți ar fi numele, zeule fenician, fii de partea noastră și luptă alături de noi!
Nici nu a făcut vreo schimbare pe corabie. Scuturi de apărare și însemne aurite feniciene au fost distribuite în mod egal galerelor noastre. Iar la proră, pe ambele laturi, a dat poruncă să fie pictat câte un ochi imens, care să ajute corabiei noastre în găsirea cu ușurință a drumului cel bun care duce spre mări depărtate.
Când s a întunecat, împrejurul nostru marea era pustie. Dionysios nu era de părere că trebuie să mergem spre țărm. A poruncit comandanților galerelor să urmeze îndeaproape drumul pe care corabia noastră îl va urma și a stabilit ordinea în care vâslașii vor trage la rame. Din toate părțile se auzeau suspinele și gemetele celor răniți. Singurul remediu, pe care Dionysios îl recomanda, era spălarea rănii cu apă de mare și, apoi, acoperirea ei cu un strat subțire de gudron. Dorieus era plin de răni și de lovituri și, printre altele, primise o lovitură atât de violentă în cap cu o vâslă, încât pielea îi fusese jupuită cu păr cu tot încă mai înainte de a și fi pus coiful pe cap. De aceea, el spunea că lui i ar fi mai de folos un fierar decât un medic.
Mă uitam la toată această mizerie din jurul meu, noaptea era întunecată și marea pustie ca un deșert. Și m am simțit umilit de propria mea invulnerabilitate și am izbucnit în plâns. Nu mai plânsesem de atunci de când Heraclit m a alungat din casa lui și mi a spus că sunt un nerecunoscător. Dansasem dansul libertății și l alungasem din Efes, împreună cu mulțimea, pe Hermadoros. Acest lucru, Heraclit nu mi l a putut ierta.
Dionysios a fost surprins când m a văzut că plâng, s a așezat lângă mine, mi a mângâiat fața cu mâna lui aspră și mi s a adresat uimit:
— Oare de ce plângi, Turms? Tu ești singurul bărbat pe care eu l am văzut că luptă cu zâmbetul pe buze. Mai mult, pe când alții erau înspăimântați de moarte, tu te prăpădeai de râs.
I am spus:
— Dă mi iertare pentru lacrimile ce nu mi le pot stăpâni! Poate că sunt un om mai fragil decât bănuiești tu că sunt. Nici eu însumi nu știu prea bine de ce plâng. În orice caz, nu plâng pentru faptul că ionienii au fost învinși. Nici pentru că mi ar fi milă de mine. Mi am amintit doar de vremea când trăiam în Efes în casa protectorului și învățătorului meu, un om atât de înțelept și bun, care îmi spunea că în interiorul ființei fiecărui om poate fi descoperit cel mai lung drum și că nimeni nu poate bănui până unde poate merge un om, fiindcă nimeni nu și știe propriile limite. Poate că de aceea plâng.
Mi am sprijinit obrazul de mâna lui mare și aspră, mi am plâns tot amarul ce era în mine și am continuat confesiunea:
— Odată Dione mi a aruncat un măr pe a cărui coajă își crestase numele. Acel măr a fost mai important pentru mine decât toată învățătura de până atunci. Din cauza acelui măr am dansat dansul libertății. Din cauza acelui măr am dat foc templului zeiței Cybele din Sardes. Acuma plâng pentru că nici măcar nu izbutesc să mi aduc aminte de fața Dionei.
Și i am mai spus:
— Contrariile se nasc dintr o eternă luptă. Nimic nu se poate conserva așa cum este, totul se schimbă de la o clipă la alta. Asemenea focului ce arde, sunt toate în lumea aceasta, și pământul, și apa. Din foc au venit toate și în foc se vor întoarce. Zeul ia înfățișarea zilei și a nopții, a iernii și a verii, a foamei și a sațietății. De aceea este schimbător ca tămâia ce arde în foc. Și poartă un alt nume, pentru că fiecare miros are un alt nume.
Dionysios a început să mi pipăie capul și fruntea, apoi m a întrebat neliniștit:
— Nu cumva ai primit o lovitură puternică în cap?
Apoi a adulmecat văzduhul, a întins ușor un deget ca să cerceteze încotro bate vântul, a ascultat susurul apei din dreptul prorei și s a uitat la stelele de pe cer. Mi a spus, oarecum încurcat:
— Cu toate că eu sunt un bărbat ignorant, simt curenții marini, vântul și rezistența unei corăbii. Dacă tu ai fi fost un marinar obișnuit, ți aș fi tras câteva lovituri bine alese cu frânghia împletită, până ce ți ar fi trecut plânsul. Dar tu ești prietenul meu. Cum nu știu ce să fac pentru tine ca să nu mai plângi, voi alege din comorile pe care noi le am agonisit astăzi, cel mai frumos dintre lanțurile de aur și ți l voi da ție. Plânsul tău îmi răscolește sufletul și mă simt mai rău decât dac aș fi împuns de săgețile perșilor.
L am înjurat înciudat și i am spus:
— Aruncă ți în mare lanțurile de aur, eu n am ce face cu ele. Eu am omorât astăzi oameni cu sulița și cu sabia, oameni care sunt asemenea mie. Umbrele lor sunt împrejurul meu. Le văd fețele și maxilarele însângerate; eu i am lovit cu sabia mea. Sufletul lor înghețat îmi tulbură mintea.
După ce a ascultat vorbele ce le am rostit, Dionysios a început să râdă și mi a făgăduit că a doua zi va aduce jertfe convenabile tuturor zeilor, numai să nu mă mai chinui atâta, după care m a dus să mă culc în patul ce mirosea a mirt al fostului comandant fenician al corabiei. Mirosul de mirt a risipit gustul de sânge pe care l simțeam în gură și în acea noapte am avut un somn profund ca moartea și am văzut în somn cum, cu picioarele goale, se apropie de mine zâmbind, întrupată în lumină, înaripată, partea mea nevăzută. Dar când am încercat să o strâng la piept, mâinile mele nu au atins o, ca și cum ar fi trecut printr o umbră.


4

Când m am deșteptat, era soarele în înaltul cerului, apa murmura când lovea prova corabiei, vâslașii cântau în cadența cu care vâslele se loveau de marginea căptușită cu bronz de care erau prinse și, spre marea mea surprindere, am observat după poziția soarelui că nu navigam spre nord ca să ajungem în Foceea, ci spre sud.
Dorieus stătea pe punte și ținea apăsat pe cap o cârpă udă. I am cerut stăruitor, în numele tuturor zeilor mării, să mi spună încotro mergem.
În partea stângă se zăreau coline de culoarea aramei, în partea dreaptă umbrele azurii ale insulelor.
Dorieus mi a spus:
— Nu știu și nici nu vreau să știu. În capul meu parc ar fi un roi de albine și, numai când mă uit la apa asta din jurul nostru, simt că mi se întorc mațele pe dos.
Între timp se pornise vântul, valurile loveau cu putere în părțile laterale ale corabiei, în spatele nostru navigau celelalte galere. Vâslele se cufundau doar din când în când în apă. Dionysios discuta foarte aprins cu timonierul despre umbre și despre alte repere terestre și râdea zgomotos. L am întrebat:
— Încotro mergem? Am impresia că tu ne împingi înspre apele perșilor.
A râs binevoitor și mi a spus:
— Corăbiile ioniene au fugit spre nord, spre orașele lor, iar noi suntem în acest moment în spatele flotei persane. Nu cred că i dă nimănui prin cap să ne caute aici.
În jurul corabiei noastre înotau delfini și spinările lor străluceau. Arătându mi i cu degetul, Dionysios a spus:
— Oare tu nu vezi că nimfele mării ne conduc? Orice semn este bun, dacă ne ajută să ne depărtăm cât mai mult de perși și de pierduta noastră Ionie.
Dar după cum îi străluceau ochii, am înțeles că el deja hotărâse încotro vom merge, în ciuda faptului că încerca să o ascundă de mine jucându se cu vorbele. I am spus:
— Ai dreptate, am pierdut Ionia. Și poate că și mai înțelepți decât noi au fost aceia care au părăsit Ionia acum câțiva ani.
Dionysios a încruntat din sprâncene și mi a spus:
— Nu vorbi despre fugă. Am făcut tot ce am putut. Și încă vom mai face înainte de a ne lua la revedere pentru eternitate de la orașele noastre, dacă vom putea.
— Încotro ne îndreptăm? l am întrebat eu din nou.
Arătându i timonierului umbra albastră a unei insule mari ce se vedea în fața noastră, Dionysios mi a spus:
— În fața ochilor noștri se află insula tămăduirii, Cos. Și nu mă mai bate la cap, Turms. Mai bine ai coborî în cală să vezi câți dintre cei care zac acolo au nevoie de un ban în gură pentru a și plăti trecerea în lumea de dincolo.
Am lăsat la o parte toate îndoielile mele, i am lăsat pe delfini să se zbenguiască în jurul corabiei și pe vâslași să și îngâne cântecele și am coborât în cala unde zăceau răniții și unde mirosea îngrozitor a sânge și a excremente. Obscuritatea calei era ușor spartă de câte o rază subțire de lumină ce venea prin crăpăturile pereților de lemn ce o despărțea de cala vâslașilor. Podeaua era alunecoasă din cauza sângelui scurs din răni. Am simțit cum mi se învârtește capul și când am putut să i deosebesc în întuneric pe cei morți de cei vii, mi am amintit de preotul lui Orfeu. Împrejurul celor vii mai era încă o slabă lumină.
După ce am vorbit cu cei răniți, m am întors la lumina zilei și i am spus lui Dionysios:
— Unii sunt deja morți, alții sunt atât de slăbiți încât nici nu se pot mișca, iar alții încearcă să se ridice și cer să li se dea de băut și de mâncat.
După ce a ascultat, Dionysios a spus:
— Morții să fie dați lui Poseidon și nimfelor mării! Îi voi lua cu mine doar pe aceia care sunt în stare să pășească pe propriile picioare. Pe cei care au nevoie să se refacă, îi vom lăsa să viseze în templele cu bolnavi din insula Cos.
Același ordin l a transmis imediat și comandanților celorlalte galere, care navigau în urma noastră. După aceea, bărbații din Foceea i au dezbrăcat de veșminte pe cei care erau morți, le au împins în gură câte un bănuț de aur și i au aruncat în mare. Cei mai mulți dintre cei răniți, blestemându și neputința și implorând ajutorul zeilor, au încercat să se cațăre pe punte, în bătaia soarelui și vântului, fiindcă nici unul nu voia să fie abandonat în insula Cos. După incendierea templului lui Didimaios, nimeni nu îndrăznea să creadă că perșii s ar mai sfii să dea foc templelor fiului lui Apolo sau că acolo cei răniți vor fi în siguranță.
În încercările lor disperate de a urca pe punte, câtorva răniți li s au redeschis rănile, mâinile le au alunecat și ei au căzut înapoi în cala întunecoasă, încă și mai slăbiți ca înainte.
Când am văzut ce se întâmplă cu oamenii aceia, am strigat la Dionysios:
— Ești un om crud, Dionysios!
El a scuturat energic din cap și mi a spus:
— Nu, Turms, nu, eu sunt un bărbat căruia i este milă de oameni. Acești oameni care suferă sunt din același oraș cu mine, ei m au numit comandantul lor, împreună cu ei am împărțit pâinea și sarea, eu i am instruit pe acești oameni ca să fie buni marinari. Numai că fiecare om trebuie să se descurce în viață doar prin propriile lui puteri. Chiar dacă eu însumi aș fi zăcut neputincios în cala întunecată, nu mi ar fi venit nemuritorii în ajutor și nu m ar fi tras de păr afară. Singur ar fi trebuit să ies, chiar dacă pentru a reuși să o fac, ar fi trebuit să mă agăț cu dinții. Eu nu pretind de la ei ceva în plus față de ceea ce pretind de la mine însumi.
Când și a ridicat neputincios mâinile, am văzut lacrimile ce i alunecau pe barbă. Mi am întors capul și am spus repede:
— Abia ieri am văzut cât de mult sânge este într un om. Sângele pătase cu roșu marea, acolo, lângă Lade. Înainte de a se scufunda, de pe fundul corăbiilor picura sânge.
Dar, pe neașteptate, strângându și capul între mâini, Dorieus a început să urle la mine:
— Lade a rămas undeva în spatele nostru; în fața noastră nu există decât viitorul. Încetează odată cu tânguirile despre Lade! Nici nu mai vreau să privesc vreodată spre Ionia.
După ce și a șters lacrimile de pe barbă, Dionysios a oftat din greu și a spus:
— Eu nu voi mai revedea niciodată Foceea. Dar știu că mulți se vor întoarce în Ionia. Încă de atunci când Kyros a moștenit orașul cucerit de Kroisos, s au hotărât bărbații Foceei să aleagă libertatea și să navigheze cu corăbiile spre alte orașe. Când au plecat din port, au aruncat bucăți de fier în mare și au promis că nu se vor mai întoarce până ce bucățile de fier nu vor pluti pe suprafața apei. Și au navigat spre vest până acolo unde se sfârșește marea și au întemeiat orașul Massilia. Însă mulți s au oprit la jumătatea drumului și s au întors mai înainte de a vedea pe suprafața mării cum plutesc bucățile de fier. Toate sunt doar deșertăciuni în această lume, gândurile oamenilor sunt schimbătoare și nimeni nu știe dinainte ce va face mai târziu. Totuși, bănuiesc că eu știu ce doresc.
Dar încă nu a spus nimic despre ceea ce intenționează să facă. Am ajuns în insula Cos, unde se află renumitul templu al lui Esculap, dar în port nu era nici o corabie mare, doar câteva bărci ale pescarilor și scufundătorilor. Marile corăbii fuseseră rechiziționate de perși. Dar perșii nu distruseseră orașul.
Preoții și medicii din Cos ne au ieșit în întâmpinare și Dionysios a ordonat să fie cărați la mal, de pe toate ambarcațiunile noastre, cei mai grav răniți. Mulți erau inconștienți, mulți delirau și își imaginau că se întâlniseră cu zeii. Preoții au consimțit să le acorde adăpost în templu, unde, au spus ei, bolnavii ar putea să se vindece în urma unui somn îndelungat. Și au mai spus:
— Nu ne este nouă teamă de mânia perșilor. Pentru cel care se îngrijește de vindecarea unui bolnav, nu are nici o importanță cărui popor îi aparține, ce limbă vorbește, cum îi este aranjată barba sau ce veșminte poartă. Și de pe corăbiile perșilor au fost coborâți bolnavi, pe care noi îi îngrijim în templu.
— Am un respect deosebit pentru templele voastre, a spus Dionysios și a izbucnit în râs. Din fericire, bărbații mei delirează și nici nu știu pe ce lume se află acum. Altfel, cât ar fi ei de neputincioși, tot s ar târâi pe dalele templului și le ar frânge gâturile perșilor, chiar și cu mâinile goale. În ceea ce mă privește, întotdeauna am fost de aceeași părere cu voi. Pe cel care vindecă, nu l interesează care este naționalitatea sau limba pe care o vorbește bolnavul, ci mai degrabă aurul ce l are în pungă.
Preoții s au uitat direct în ochii lui Dionysios și au spus:
— După ce au fost vindecați prin terapia somnului, mulți s au întors la noi și au adus ofrande zeilor. Dar, la fel de respectat este și acela ce dăruiește un vas de argilă, și acela ce oferă templului un trepied de argint. Noi nu vindecăm pentru bani, ci doar pentru a ne spori îndemânarea și priceperea pe care doar zeii o au, și pe care Esculap ne a lăsat o drept moștenire. Acest lucru l am jurat în numele ochilor noștri, mâinilor noastre, nasului nostru, în numele focului și instrumentelor pe care le folosim.
Dionysios ar fi vrut să vadă interiorul templului unde erau bolnavii, dar preoții nu i au permis. Ei au agitat amenințător înspre bărbații furioși ai Foceei bastoanele cu șerpi. Apoi locuitorii insulei Cos au pregătit în grabă un ospăț în cinstea noastră, dar vinul pe care ni l au oferit era amestecat cu cinci părți de apă, fiindcă ei avuseseră deja de a face cu marinari beți și se fereau de scandaluri și de încăierări. Ziua se stingea, vârfurile munților păreau incendiate, purpura soarelui de amurg se scălda în mare, dar Dionysios încă nu ordonase întoarcerea la corăbii.
Încruntându și sprâncenele, preoții îi spuseră lui Dionysios că niciodată nu le fusese în intenție să ofere protecție corăbiilor de război, fie ele chiar ioniene.
— Nu vă neliniștiți de pomană, le a răspuns Dionysios, eu am înțeles acest lucru. Ionienii nu mai sunt liberi, nici pe mare, nici pe uscat, de aceea este mai lesne pentru voi să i găzduiți pe perși decât pe ionieni. Nu vă fie teamă, eu voi pleca din Cos de îndată ce vântul va fi favorabil.
Când s a lăsat deja înserarea și dinspre grădinile templului a început să se răspândească mirosul îmbătător al plantelor aromate, Dionysios m a tras mai la o parte și, mângâindu și barba, mi a spus:
— Poate că tu, care ești un bărbat instruit, ai putea să mi dai un sfat bun, fiindcă, într adevăr, sunt într o mare încurcătură. În nici un caz, eu nu vreau să i jignesc pe acești bătrâni preoți; nici pe zeul lor eu nu vreau să l jignesc, dar vom naviga în ape periculoase și nu mi convine să mai pierd nici un om, fiindcă acești bărbați ai mei sunt deja adevărați oameni ai mării. De aceea, am intenția să iau de aici, de bunăvoie sau cu forța, după cum va fi cazul, pe unul dintre urmașii lui Esculap. El ar trebui să nu fie prea bătrân, pentru a putea rezista vieții nu prea ușoare de pe o corabie și să fie în stare să vindece răni, febra marină și dureri de stomac. Încă ar fi și mai bine dacă el ar vorbi limba feniciană, mai cu seamă că aproape toți preoții lui Esculap o vorbesc.
— Dar care ți sunt intențiile? l am întrebat eu.
El m a privit oarecum vinovat și a spus:
— Oare nu ai înțeles, Turms? Perșii au angajat toate corăbiile de război, din Cipru și din Fenicia până n Egipt. Marea este deschisă și fără apărare, ca ugerul unei vaci. De mă va ajuta Kairos, Zeul Ocaziilor Favorabile, voi începe să i aduc lui jertfe.
— Pe zeii cei nemuritori! am exclamat eu surprins. Un război demn, pentru libertatea unui popor, este cu totul altceva decât pirateria pe o mare deschisă. Și apoi, viața unui pirat este scurtă, moartea îi este de cele mai multe ori îngrozitoare, iar numele îi este blestemat pentru eternitate. Este veșnic hărțuit și pribeag pe toate mările lumii, nicăieri nu poate găsi un petec de pământ pe care să fie în siguranță și doar dacă i aud numele, oamenii cumsecade sunt scârbiți.
Dar Dionysios mi a spus:
— Încetează cu prostiile, Turms! Oare cum poți tu, un incendiator de temple, să mă învinovățești pe mine?
I am răspuns hotărât:
— În orice caz, nu te aștepta ca Dorieus și cu mine să te urmăm.
— Atunci n ai decât să rămâi aici, mi a spus el în bătaie de joc. Rămâi împreună cu acești atât de prietenoși preoți. Iar când vor veni perșii, explică le și lor cine ești și de unde vii. Eu nu mă îndoiesc că ntr o zi tot ne vom revedea noi în întunecata împărăție a lui Hades, numai că eu voi sosi acolo ceva mai târziu decât tine.
Vorbele lui m au tulburat și nu am mai fost atât de sigur ca înainte. După câteva clipe, Dionysios mi a spus:
— În curând va fi întuneric. Sfătuiește mă cum să pun mâna pe un medic. Noi vom avea nevoie în permanență de un medic.
— Un medic priceput ține la pielea lui, i am spus eu, se înțelege. Iar dacă o sabie îl va spinteca, se va risipi și știința lui o dată cu suflarea ce i se va stinge. Nici măcar un medic înțelept din Milet nu ar fi de acord, oricât de generoasă recompensă i ai făgădui. Eu nu cred că există în lumea aceasta un medic care să vină de bunăvoie pe o corabie de pirați.
Dar Dionysios mi a răspuns apărându se:
— Dar noi nici nu suntem pirați. Noi doar vom continua războiul pe care alții l au abandonat și i vom ataca pe dușmani în propriile noastre ape. Și a mai spus:
— Și tu nu trebuie să uiți că acest medic va fi un om foarte bogat; de altfel, toți cei care mă vor urma, vor deveni oameni bogați.
— Chiar de va scăpa cu viață, am spus eu, oare la ce i va folosi bogăția când lumea va afla care i a fost trecutul? Nici un popor nu l va accepta, nici un oraș nu i va da găzduire.
Dar Dionysios mi a spus amenințându mă:
— Turms, dacă nu vei înceta cu neroziile astea, mi e teamă că voi fi obligat să te las aici, în Cos. Eu îți poruncesc să mi găsești un medic.
Am oftat și am plecat de lângă el, neștiind prea bine ce voi face. M am uitat împrejur și, la un moment dat am văzut un om scund și, nu știu de ce, mi s a părut că l am mai întâlnit undeva, așa că l am salutat. Avea o față rotundă, o privire neliniștită și o cută adâncă între sprâncene. Þinea un caduceu în mâini.
— Cine ești? l am întrebat eu. Deși nu este prea multă lumină, mi s a părut că te cunosc de undeva.
El mi a răspuns:
— Numele meu este Micon. Sunt inițiat, dar atâta timp cât tu nu mi vei da un reper, eu nu te pot recunoaște.
— Micon, am repetat eu. În timpul expediției spre Sardes, am cunoscut un pictor de amfore din Attica al cărui nume era Micon. Pornise în război cu speranța de a câștiga bani cu care să și cumpere un cuptor pentru ars oalele de lut, dar s a întors în Atena la fel de sărac cum plecase. Însă el era un bărbat puternic, musculatura brațelor lui era asemenea rădăcinilor noduroase ale unui copac și alături de el mă simțeam în siguranță când fugeam de perși. Acum, nu mă simt nicicum atât de aproape de tine, cum mă simțeam atunci față de acel Micon.
El a rostit:
— Tu ai sosit la momentul potrivit, străinule! Spiritul meu este neliniștit și mocnește ca jarul ce i acoperit de cenușă. Ce vrei de la mine?
Pentru a afla care i sunt părerile, i am vorbit despre reputația de care se bucură în lume medicii înțelepți ai templului lui Esculap din insula Cos. El a spus:
— O barbă albă nu este întotdeauna și un semn al unei mari înțelepciuni. Chiar dacă prin obiceiuri tradiționale sunt vindecați oameni, aceste obiceiuri sunt o piedică. Un medic adevărat își trasează cu caduceul propriul său spațiu sacru, oriunde s ar afla. Pentru că, în umbra renumitei tradiții a lui Esculap, îi este mai ușor chiar și unui prost să treacă drept înțelept.
I am dat dreptate și i am spus:
— Insula Cos nu este singurul loc renumit în ceea ce privește vindecarea celor bolnavi. Medicii din Crotona se fălesc că ei ar fi cei mai buni din lume. Despre unii dintre ei se spune că, după ce l ar fi vindecat chiar și pe marele rege, ar fi rămas medicii lui personali.
Micon a spus:
— Sunt mulți greci care slujesc chiar și în garda personală a marelui rege. Nu s ar putea afirma că aceștia sunt grecii cei mai răi.
— N aș putea să ți dau dreptate, i am răspuns eu. După mine, sclavii greci sunt întotdeauna niște greci răi, chiar dacă pe gâtul lor atârnă lanțuri de aur.
— De ce i numești tu pe alții sclavi? m a întrebat oarecum enervat Micon. Oare tu însuți nu ești un sclav? Oare nu trebuie să ți suporți trupul și să i slujești lui la fel cum un sclav își suportă lanțurile? Toți suntem sclavi atâta timp cât orbecăim în această lume.
— Nu cumva ești discipol al lui Orfeu? l am întrebat.
A scuturat din cap și mi a spus:
— Eu știu doar atât: nimic nu se petrece fără un motiv anume. Dar noi nu putem să cunoaștem întotdeauna motivația. Doar uneori, dacă suntem înzestrați cu puteri divinatorii, presupunem că deslușim lucrurile ascunse, neștiute, pentru că le distingem oarecum, ca printr o perdea de fum. S ar putea ca tu să fii mesagerul zeiței Artemis, chiar dacă însuți nu o știi.
Vorbele lui m au făcut să tresar.
— Micon, i am spus eu, lumea este mare și cunoștințele nu sporesc dacă stai doar într un singur loc. Tu încă nici nu ești bătrân. Oare de ce mai stai aici, acum când perșii sunt cei care au învins?
El mi a atins mâinile cu prietenie și mi a spus:
— Nu este doar insula Cos singurul loc pe care îl cunosc. Eu am călătorit în multe țări și am ajuns chiar și în Egipt. Eu vorbesc multe limbi și cunosc boli, despre care aici nici nu s a auzit. Spune, ce dorești de la mine?
Când mi a mângâiat mâinile, am simțit acea atingere ca pe ceva demult cunoscut. I am spus cu înflăcărare:
— Micon, poate că, într adevăr, fiecare om este sclavul destinului său. Tu ești bărbatul de care comandantul corabiei mele are nevoie. Datoria pe care eu o aveam era să te găsesc și să te conduc până la el. După aceea, marinarii ar fi trebuit să te lege fedeleș și să te urce pe corabie.
Nu a avut nici o reacție de teamă, doar s a uitat cu atenție în ochii mei și m a întrebat:
— Oare de ce m ai prevenit? Și, de fapt, cine ești tu? Trăsăturile feței tale nu sunt ale unui grec.
În timp ce mă privea, am simțit în mine o putere ciudată, care mi a împins brațele în sus, îndreptate spre luna cea nouă care apăruse pe cer și aveam căușul pumnilor îndreptat spre pământ. I am spus:
— Nu știu de ce te am prevenit. Nu știu cine sunt. Știu doar că atât pentru mine, cât și pentru tine, a venit timpul când trebuie să plecăm.
— Atunci să mergem, a spus el râzând și, apucându mă de braț, m a condus spre mal, unde erau oamenii lui Dionysios.
— Dar nu vrei să ți iei rămas bun de la nimeni? l am întrebat eu mirat. Nu vrei să ți iei cu tine alte veșminte sau lucruri pe care le ai?
— Dacă tot plec, a spus el, plec așa cum sunt, altfel plecarea nu mai are nici un rost. Poate c ar trebui să iau cu mine lada cu remedii, însă mi e teamă ca nu cumva să mi se interzică să plec, chiar dacă eu încă nu am jurat credință templului din Cos.
Când Micon i a repetat și lui Dionysios aceste vorbe, temându se că nu se va mai întoarce, Dionysios i a spus:
— Nu te mai duce să ți iei lada. Iar pentru faptul că tu ai consimțit de bunăvoie să mă însoțești ca medic, te voi răsplăti regește.
Micon a scuturat vesel din cap și a zâmbit. A spus:
— De bunăvoie sau cu forța, acestea sunt doar vorbe. Mie mi s a întâmplat ceea ce trebuia să mi se întâmple, eu nu aveam cum să mă opun destinului.
L am condus până la corabie, Dionysios a poruncit să fie chemați toți oamenii. Și cele trei galere ale noastre au început să navigheze pe apa violaceu purpurie a mării liniștite. Cruda zeiță fecioară, luna, strălucea dulce pe cer și în urma noastră rămânea insula lui Esculap, Cos.


5

Galerele noastre au înaintat până departe în mare, atât de departe, până când nici o umbră de pământ nu s a mai văzut la orizont. Vâslașii gâfâiau, fiindcă fuseseră zoriți tot timpul, iar unora, de la atâta efort, li s a făcut rău și au vărsat în mare tot ceea ce mâncaseră în insula Cos. Ei îl blestemau pe Dionysios și spuneau că o astfel de goană nu are nici un sens, fiindcă oricine știe că primele principii ale navigației sunt să nu pierzi niciodată din ochi uscatul și să știi unde vrei să ajungi. Și mai spuneau că de nici nu mai știu când tot vâslesc, iar dacă nu vâslesc, trebuie să lupte cu perșii, ca apoi să înceapă din nou să vâslească. Că mâinile lor sunt jupuite de a binelea de la atâta vâslit, iar fundurile le sunt tăbăcite de la nodurile trestiei cu care sunt căptușite băncile din cala vâslașilor. Și că un comandant cu bun simț obișnuiește să tragă noaptea undeva la mal, pentru ca echipajul să se poată odihni cumsecade.
Dionysios le a ascultat tânguirile râzând și a administrat generos fiecăruia câteva lovituri de frânghie pe spinare, dar n a făcut o cu răutate. L au blestemat în continuare vâslașii și l au numit cu cele mai spurcate vorbe pe care le știau, dar de vâslit au vâslit în continuare și nu s au oprit decât atunci când Dionysios a poruncit. După aceea, au fost legate între ele cu odgoane corăbiile noastre și am așteptat să se facă dimineață.
Și Dionysios le a spus:
— Să nu vă imaginați că îmi este milă de voi. Cred doar că beția luptei v a zdruncinat puțin capul și că nici cu trupul nu stați prea bine. De aceea, veniți aici lângă mine, pentru că am multe de spus.
Așa se face că la lumina puțină pe care stelele de pe cer o aruncau pe punte, încercații bărbați din Foceea se strânseră oftând și suspinând, în jurul lui Dionysios. Noaptea era atât de liniștită încât vocea lui răgușită putea fi auzită de departe. Doar din când în când, valurile ce se izbeau de galere reușeau să o acopere. Timonierii și comandanții celorlalte galere, precum și cei care supravegheau cadența vâslașilor s au uitat cu o oarecare invidie înspre noi, fiindcă Dorieus, care era încă răvășit de pe urma durerilor de cap ce le avea, se așezase în dreapta lui Dionysios și ne așezase și pe mine și pe medicul Micon în apropiere, pentru a arăta celorlalți cât de importanți eram noi.
Dionysios a început, dar nici vorbă să pomenească despre vitejia de care au făcut dovadă oamenii lui în luptele de la Lade. Dimpotrivă, a început prin a i compara cu un țăran sărac, care, ducându se în oraș pentru a și cumpăra un măgar, își risipește tot argintul pe băutură, după care se amestecă într un scandal, apoi se trezește dimineață despuiat, plin de sânge și fără sandale în picioare. În jurul său sunt lăzi încărcate cu aur și bijuterii și abia atunci înțelege că a intrat, nici nu știe cum, într o casă bogată și că este amestecat într un omor. Departe de a l bucura, bogățiile ce l înconjoară îl terorizează, fiindcă se gândește că dintr o clipă în alta se va termina cu libertatea lui și niciodată nu se va mai putea întoarce acasă.
— Cam aceasta i situația în care vă aflați acum, nefericiților! a spus el după ce a terminat povestea cu țăranul.
Apoi, mai îndulcindu și vorba, a continuat cu:
— Dar mulțumiți le zeilor nemuritori că ați fost înțelepți și v ați ales un comandant care știe ce vrea. Eu, Dionysios, fiu al Foceei, nu vă voi abandona. Nu vă spun acest lucru pentru a mă urma în continuare pe mine doar pentru că sunt cel mai iscusit navigator, doar pentru că sunt mai puternic și mai viclean decât oricare dintre voi, ca să nu vă mai înșir și celelalte calități pe care le am. Nu, dacă i vorba de toate astea, n are nici un rost să mă urmați, fiindcă se mai găsesc pe aici bărbați mai puternici decât mine, de pildă spartanul Dorieus, pe care se înțelege că l menționez mai înainte de oricare altul, fiindcă nu vreau să i zgândăresc vanitatea. Destul de destoinici navigatori sunt, fără îndoială, comandanții și timonierii acestor nave și mult mai înțelept decât mine este Turms din Efes, cel care râde în timpul luptei și plânge după ce lupta s a terminat. Printre noi se mai află acum și un foarte priceput medic din Cos, Micon, pe care, la drept vorbind, n aș putea spune că l cunosc prea bine, dar care pare a fi un bărbat conciliant. Totuși, nu v aș sfătui să l alegeți pe el comandant.
— Nu, nu, a spus el în continuare și a suspinat. Gândiți vă bine! Este printre voi un altul mai bun decât mine? Dacă este, atunci să îndrăznească și să spună. Ca să vedem ce facem mai departe.
Și a rotit privirea împrejur, dar nimeni nu a revendicat dreptul de a fi comandant.
— Așa că, a rostit Dionysios bucuros, sunt comandantul vostru, fiindcă nimeni nu se îndoiește că nu aș fi cel mai bun dintre voi, chiar dacă în unele privințe unii sunt mai dotați decât mine, de pildă Likymnios, al cărui mădular viril este înspăimântător de mare, atât de mare, încât până și celor mai curajoase femei le vine s o ia la goană după ce i l văd. Cu un astfel de om, eu chiar că nu mă încumet să mă iau la întrecere în privința bărbăției.
Toți au izbucnit în râs și s au uitat spre Likymnios, care era un bărbat viguros, liniștit și foarte stânjenit din cauza particularității fizice ce l deosebea de ceilalți. Chiar dacă trăsăturile feței lui nu trădau un erou, ci doar un om simplu ce avea, din întâmplare, un nume de aristocrat, Dorieus l a întrebat imediat pe Likymnios dacă nu cumva este înrudit cu Herakles.
Bâlbâindu se la început, Likymnios i a răspuns că el era porcar din munții Foceei, la fel ca și tatăl și bunicul lui, al căror nume era tot Likymnios ca și al lui, fiindcă porcarii au lucruri mai importante de făcut decât să născocească nume noi pentru fiii lor.
După ce a ascultat explicațiile date de Likymnios, Dorieus a rostit amenințător că, fără îndoială, este vorba de o greșită întrebuințare a unui nume celebru și că n ar trebui să fie dat fiului unui porcar numele unchiului lui Herakles.
Cu vocea lui ascuțită, din cauza durerii de cap ce o avea, Dorieus reușise să dea peste cap tot edificiul construit cu abilitate de Dionysios. Micon își puse mâna moale pe fruntea lui Dorieus încercând să l calmeze, iar Dionysios porunci enervat să i se dea vin ca să se liniștească.
— Eu cred că nu i momentul potrivit pentru dispute în ceea ce privește familia și numele nimănui, a spus apoi Dionysios. Din partea mea, mai bine i să nu ți știi strămoșii și nu mă sfiesc să vă spun, fiindcă eu nu sunt ipocrit, că nici măcar nu știu care i numele tatălui meu.
Micon, care îi masa ușor tâmplele lui Dorieus, îi spuse ironic lui Dionysios:
— Din partea mea, te asigur că voi uita cu plăcere numele tatălui meu și nici nu voi încerca să mă fălesc cu locul în care m am născut. Se naște fiecare om acolo unde i a fost dat să se nască și nimeni nu poate să mai schimbe ceva. Doar vârtejul îi conduce eterna întoarcere și nașterea.
Dionysios a făcut un efort ca să și stăpânească enervarea și a spus cu o ipocrită umilință:
— Pot să vorbesc, sau poate că mai are cineva ceva important de spus? Să spună, ca să l pot întrerupe și să spun odată ce am de spus.
În șoaptă, Micon i a cerut iertare și i a promis că nu l va mai întrerupe. După ce s a uitat amenințător în jurul său, Dionysios a continuat:
— Nu contest că pe această corabie se găsesc oratori mai talentați decât mine. Eu vreau să vă spun doar că există un motiv important pentru care ar trebui să vă încredeți în mine. Despre calitățile pe care le am, v am mai vorbit și, fără îndoială, unele justifică faptul că sunt comandantul vostru. Dar eu nu sunt un lăudăros și nici nu vreau să mă urmați în această aventură pe mare doar pentru niște calități cu care zeii m au avantajat. Nu, bărbați ai Foceei și voi ceilalți, care, dintr un motiv sau altul, ați venit alături de noi, vă cer să mă urmați doar pentru că eu sunt un om norocos și nu cred că este vreunul printre voi care să se îndoiască de acest lucru. Poate fi un comandant oricât de înzestrat cu toate calitățile, dacă nu are noroc, nu reușește decât să și conducă oamenii spre abisuri și ruină. Și, este un adevăr că, până acum, eu am fost ajutat de noroc, fiindcă până și atunci când am fost hărțuit de nenoroc, în ultima clipă norocul a fost alături de mine. Nu spun aceste vorbe ca să mă fălesc, pentru că nu vreau să am parte de invidia vreunui zeu, vi le spun doar pentru a vă da timp să reflectați la ceea ce aveți de făcut. Atâta timp cât veți fi împreună cu mine, voi veți avea noroc, iar de vă veți lipsi de mine, și norocul vă va părăsi.
Câțiva bărbați au bombănit că norocul unora nu a fost atât de grozav ca al altora, din moment ce au trebuit să dea afară din ei mâncarea aceea gustoasă din Cos. Dar au spus o în șoaptă, așa că Dionysios și a continuat discursul.
— Și, a mai spus el, pentru că mă gândesc doar la binele vostru, vă îndemn să mă urmați și să aveți încredere în norocul meu. Dar, n aveți decât să vă alegeți un alt comandant când norocul mă va părăsi.
Cum nimeni nu a avut nimic de obiectat, Dionysios a trecut, în sfârșit, la dezvăluirea planurilor sale și a spus:
— Cum Ionia a căzut în mâinile perșilor, noi nu mai putem să ne întoarcem în Foceea. Dar perșii sunt ocupați acum cu repararea stricăciunilor ce le au suferit corăbiile lor și încă și mai mult sunt ocupați cu blocarea accesului în Milet și în celelalte porturi ioniene ale aliaților Miletului. Pentru luptele de la Lade, perșii și au adus corăbii din Cipru, Cilicia, orașele Feniciei, ba chiar și din Egipt. De aceea marea este acum deschisă și nici o primejdie din partea perșilor nu ne amenință. Iar eu îi voi aduce jertfe lui Poseidon ca să ne dăruiască pentru mâine dimineață un vânt bun de vest.
Surprinși, toți bărbații au început să urle și să protesteze. Dar Dionysios, cu vocea lui puternică, a reușit să i domine și le a spus triumfător:
— Un vânt de vest, atâta i voi cere lui Poseidon, pentru ca voi să vă puteți odihni brațele obosite cât timp vom traversa apele dușmanilor, până ce vom ajunge n Cipru și Fenicia. Iar acolo, de a lungul coastei Feniciei, navighează, încet și neprotejate de nimeni, corăbii încărcate cu toate bogățiile Occidentului și Orientului, fiindcă corăbiile de comerț își continuă activitatea chiar și în vreme de război. Apoi, vom face o incursiune rapidă în apele dușmanilor și, în mai puțin de o lună, vă promit, vom fi nemaipomenit de bogați, atât de bogați cum nici nu ne am încumetat vreodată să visăm acolo, în nenorocitele de coșmelii murdare din lemn ale Foceei.
Însă nimeni nu s a arătat prea entuziasmat de acest plan al lui Dionysios. Ideea de a naviga în ape periculoase, unde în fiecare clipă s ar fi putut întâlni cu moartea, se pare că nu era pe placul nimănui. Dionysios și a rotit privirea de la unul la altul și a încercat să i convingă.
— Doar o lună, nu vă cer decât o singură lună, nimic mai mult. N are rost să vă fie frică de răni, de febră sau de dureri de burtă, fiindcă printre noi se află un medic iscusit. Iar după aceea, voi conjura zeii să ne ajute cu vântul de est și vom străbate marea pentru a ajunge în Massilia. Nici nu va fi nevoie să vâslim prea mult, fiindcă vântul toamnei va sufla cu putere în pânzele corăbiilor noastre. Iar după ce vom fi ajuns la Massilia, vom putea să ne continuăm drumul pe unul din lungile râuri ce duc de acolo spre alte ținuturi, unde nimeni nu ne va putea împiedica să întemeiem un oraș și să supunem popoare barbare care să ne slujească. Totul depinde de curajul vostru și de încrederea în norocul meu.
Câțiva bărbați i au atras atenția lui Dionysios că după Lade, bogățiile pe care le aveam nu erau câtuși de puțin neglijabile și că pentru o călătorie pe mare până la Massilia nu este de ajuns nici chiar un anotimp întreg. Așa că, dacă tot ține atât de mult să ajungem acolo, ar trebui să orienteze corăbiile și să l invoce cât mai repede cu putință pe Poseidon pentru vântul cel bun. Dar, au mai spus ei, cel mai înțelept ar fi dacă am căuta refugiu într un oraș grecesc din Sicilia sau din Italia, în acest occident imens, a cărui faimă în ceea ce privește bogăția și destrăbălarea s a răspândit în toată lumea. De aceea, au spus ei la sfârșit, îndepărtata Massilia, care se află la hotarele unei lumi ostile, nu prea oferă garanțiile unei vieți liniștite.
Dionysios și a întins gâtul în față ca un taur, a încruntat din sprâncene și a întrebat ironic dacă mai sunt și alții care să i dea sfaturi. Și a adăugat că cel mai bine este să spună acum deschis ce au de spus, fiindcă după ce se va fi terminat acest sfat, el nu va suporta ca cineva să facă pe la spate aprecieri despre hotărârile lui.
— Spuneți acum tot ceea ce aveți de spus! și a mai îndemnat el o dată oamenii. Ca să știm ce gândește fiecare. Fiecare are voie să spună ce gândește. Abia ne am întors de la Lade, unde ne am bătut cu perșii pentru poporul nostru, pentru libertatea noastră. Așa că, nu vă sfiiți, dați i drumul și spuneți ce aveți pe suflet, frați din Foceea! Dar mai întâi să vedem câți dintre voi vor să meargă în Sicilia sau Italia, unde grecii își apără cu dinții teritoriile pe care le au moștenit de secole.
După ce s au sfătuit între ei, câțiva au spus că găinușa din mână este întotdeauna mai bună decât zece găinușe care stau pe o creangă de alun. De aceea, umili, ei i au cerut lui Dionysios să le dea partea lor de pradă și o corabie cu care să pornească spre Sicilia ca să înceapă o nouă viață.
Dionysios le a spus:
— Apreciez faptul că ați avut curajul să spuneți ce gândiți, vă dau dreptate și veți primi partea voastră de pradă, chiar foarte bună, numai că o corabie nu vă pot da. Corăbiile sunt ale mele și voi nu aveți cu ce să cumpărați o corabie, oricât de mare v ar fi partea de pradă. De aceea, cel mai bine ar fi să plecați chiar acum, după ce vă voi da bogățiile, fiindcă Sicilia nu i chiar atât de aproape și aveți destul de înotat până acolo cu lanțurile de aur atârnate de gât. Iar dacă cumva vi s a mai risipit între timp puternica dorință de a ajunge în Sicilia, nu vă faceți griji, eu sunt un om generos și vă pot ajuta s o regăsiți dându vă un brânci peste bord. Apa mării este caldă, cât despre direcția în care trebuie să înotați, puteți să vă orientați după stele.
Au râs cu lacrimi ceilalți bărbați și i au îmbrâncit și amenințat că i aruncă în mare, încât sărmanii oameni imprudenți ce și au dat frâu liber propriilor gânduri, încrezându se în vorbele amăgitoare ale lui Dionysios, l au rugat stăruitor să i ierte și i au promis că l vor urma oriunde se va duce.
Până la urmă, Dionysios a fost de acord să le dea iertare și le a spus suspinând:
— Cât de nehotărâți mai sunteți! Acum vreți ceva și peste o clipă vreți altceva. Dar ce să i faci? Într o familie fiecare are dreptul să spună ce vrea și să fie sau nu de acord cu o hotărâre. Așa că, cine vrea să mă urmeze, mai întâi în apele feniciene, apoi în Massilia, să ridice brațul.
Toți au ridicat brațele, le am ridicat și eu, și Dorieus, fiindcă nu aveam de ales, iar de ne am fi împotrivit, tot nu obțineam nimic în afară de a l enerva pe Dionysios. Micon nu a ridicat brațul. Nici nu a spus nimic. Doar zâmbea.
Dionysios a trecut de la un bărbat la altul, l a lovit prietenește pe umăr pe fiecare și i a spus „așa este drept", „așa trebuie" sau „ ai chibzuit bine". Dar când a ajuns în dreptul lui Micon, s a întunecat la față și l a întrebat:
— Dar tu, medicule? Oare ai de gând să te întorci acasă călare pe un delfin?
Micon l a privit drept în ochi și i a spus fără nici o ezitare:
— Eu te urmez cu plăcere, Dionysios. Te voi urma atât de mult cât va fi posibil, dar pe care drum vom merge după ce vom părăsi apele feniciene, nu avem de unde să știm, fiindcă nimeni nu și cunoaște dinainte destinul. De aceea nu am curajul să i sfidez pe zeii nemuritori ridicând mâna ca să fiu de acord cu ceva la fel de nesigur și de imprevizibil ca toate celelalte lucruri de pe pământ.
— Oare tu te îndoiești de norocul meu? l a întrebat mirat Dionysios.
— De ce m aș îndoi? i a răspuns amabil Micon. Dar un sfat tot vreau să ți dau: „să ți aduci întotdeauna aminte că de la amfora cu vin până la gură este un drum lung".
I a vorbit atât de calm și dezinvolt, păstrându și zâmbetul pe buze, încât lui Dionysios i au rămas nerostite cuvintele ce avea de gând să i le spună. S a întors apoi spre oamenii săi și a strigat:
— Împlinească ni se dorința și mâine dimineață să sufle dinspre apus vântul cel bun! Pentru zeul fenician ce străjuiește la proră am adus deja jertfe când i am împroșcat fața, brațele și picioarele cu sânge uman; este bine, fiindcă zeilor din Fenicia asta le place. Dar lui Poseidon și celorlalte divinități ale mării le voi dărui acest lanț de aur ce l port la gât, care prețuiește cât o casă și o vie la un loc, pentru a i asigura că mă încred în norocul ce mi l poartă. Îl aduc drept jertfă fără nici o părere de rău, fiindcă știu că ntr o zi voi primi un altul în schimb, poate chiar mai valoros.
Astfel a spus, după care s a îndreptat vioi spre proră și a aruncat colierul greu de aur de la gât în mare și colierul a lovit suprafața apei cu un zgomot surd. Au suspinat și au oftat din greu toți bărbații când au văzut cum este înghițită de apă o asemenea bogăție. Însă, în același timp, încrederea pe care o aveau în norocul lui Dionysios a crescut. Ei l au preamărit și au zgâriat puntea cu unghiile pentru a invoca vântul și a participa la sacrificiu.
Apoi Dionysios i a trimis pe toți să se culce și a promis că va sta singur de veghe până dimineață. Toți l au apreciat încă și mai mult și nu după multă vreme, pe lângă zgomotul pe care l făceau valurile și izbiturile galerelor când se apropiau una de alta, s au auzit de pretutindeni, mai aprige sau mai șuierătoare, sforăiturile încercaților marinari. Unii strigau în somn, alții gemeau, toată lumea dormea în afară de mine și de Dionysios.
Nu puteam să dorm și mă gândeam la necunoscutul viitor. Arșicele de berbec indicaseră occidentul și preoții din Delfi tot spre occident ne sfătuiseră să mergem, atât pe mine, cât și pe Dorieus. Din încăpățânare am pornit o spre orient, spre Ionia, dar destinul era mai puternic decât noi și ne împingea spre vest.
Am înțeles că niciodată nu voi mai revedea Ionia și mi am simțit gâtul uscat. M am ridicat și am pășit cu atenție printre oamenii care dormeau până am ajuns la locul unde erau vasele cu apă. Apoi am rămas acolo și am privit cerul argintat și marea întunecată, am ascultat susurul valurilor și am simțit sub tălpi lina legănare a corabiei.
M a deșteptat din visare un zgomot ce venea dinspre partea laterală a corabiei. Cu picioarele goale, am mers neauzit spre acel loc și am ajuns lângă Dionysios, care, aplecat peste proră, mi s a părut că pescuiește ceva din mare. Strângea în mâini ceva lucios și concav. L am întrebat:
— Ai prins un pește?
Dionysios a tresărit surprins de apariția mea și a fost cât pe ce să și piardă echilibrul. Și atunci obiectul pe care l ținea în mâini a zornăit.
— A, nu ești decât tu, Turms, a spus el și a pus repede mâna la spate pentru a ascunde ce strângea în ea.
Dar degeaba l a ascuns, fiindcă eu deja văzusem că este colierul pe care cu atâta generozitate și indiferență îl aruncase nu de multă vreme în mare.
Câtuși de puțin încurcat de prezența mea, a izbucnit în râs și mi a spus:
— Bănuiesc că tu, un om instruit, nu ai prejudecăți în ceea ce privește ofrandele și jertfele. Sacrificiul pe care eu i l aduc lui Poseidon este doar simbolic, la fel cum înțelepții Ioniei povestesc în parabole legende despre zei ca să le interpreteze fiecare cum vrea. Eu nu sunt un bărbat risipitor, de aceea am avut grijă să leg cu un fir subțire colierul, iar firul l am prins de marginea prorei.
— Și atunci, l am întrebat eu deconcertat, cum rămâne cu vântul de vest?
— Vântul de vest, a spus el liniștit, vântul de vest l am mirosit eu încă de cu seară. Uite ce i, Turms, poți să crezi ce vrei, dar eu te asigur că, și dacă l aruncam în mare, și dacă nu l am aruncat, astăzi vântul tot dinspre vest va bate. Vei vedea că soarele se va ridica de după un nor și că ploaia va sosi o dată cu vântul.
M a înspăimântat cinismul lui, fiindcă eu știam că orice om, oricât ar fi el de zeflemitor în raport cu zeii, tot păstrează în sufletul lui un oarecare respect pentru jertfele ce trebuie aduse zeilor.
L am întrebat:
— Deci tu nu crezi în zei?
El a evitat un răspuns clar și mi a spus:
— Cred ceea ce cred. Dar știu că, dacă aș fi aruncat și o sută de coliere în mare, iar marea nu mi ar fi dezvăluit prin semnele pe care eu i le înțeleg că va sufla vântul dinspre vest, nicicum nu ar fi suflat.
A șters cu atenție colierul și, după ce l a pus într o cutiuță de lemn, a plecat să l încuie la loc sigur într o ladă. Apoi a căscat prelung, s a întins de i au trosnit toate oasele și mi a poruncit să mă duc la culcare și să nu mă mai gândesc atâta la toate lucrurile deșarte. Și i a promis mării că se va gândi la ea și din partea mea.


6

Așa după cum a prezis Dionysios, în zorii zilei a început să plouă și s a stârnit un vânt de trosneau catargele. Marea era învolburată și vântul împingea în pânze cu furie și ne purta spre est. Corabia ne zdruncina atât de puternic, încât pe lângă durerea de cap ce l chinuia în continuare, Dorieus își vărsa și mațele din el de rău ce i era. Dar mai erau încă destui, cei care sufereau de același rău de mare, stăteau ghemuiți pe punte, gemeau și nici nu voiau să se atingă de mâncare.
Din cauza vântului, corăbiile comerciale care navigau spre vest au fost nevoite să și schimbe direcția și să se îndrepte spre porturile de unde plecaseră, așa că în fața corăbiilor lui Dionysios marea era pustie ca un deșert. Și, fără îndoială, când am ajuns în strâmtoarea de la Rodos, norocul era de partea lui și nici vântul nu mai bătea. A doua zi, încă din zori, a început să adie o briza ușoară dinspre uscat, care a împins spre noi un număr impresionant de corăbii comerciale, încărcate cu grâne și cu ulei pentru aprovizionarea flotei persane din Milet. Oamenii din echipaj ne salutau veseli, fiindcă nava noastră era feniciană și Dionysios arborase pe catarg însemnele perșilor. Presupun că Dionysios nu a fost prea interesat de această pradă, ci doar a vrut să dovedească atât oamenilor lui, cât și sieși, că este în stare să continue războiul Ioniei. Așa se face că, mai întâi, am atacat prin surprindere una dintre corăbiile mari și am pus stăpânire pe ea mai înainte ca echipajul ei să înțeleagă bine ce se întâmplă. Când a înțeles Dionysios că era vorba de o corabie grecească din Salamina, în slujba perșilor, a dat ordin celor două galere cu cincizeci de vâslași să o scufunde. Cum de grâne și de ulei nu aveam nevoie, nu ne am mai ostenit să le încărcăm pe corăbiile noastre.
Marinarii de pe corabie care s au aruncat în apă știau să înoate bine, fiindcă erau ionieni, așa că Dionysios a ordonat să fie omorâți cu lovituri de vâslă, pentru că se temea ca nu cumva vreunul să ajungă la țărm și să anunțe în timp util că trei corăbii de pirați, care arborează însemnele feniciene, navighează în apele controlate de perși.
Când au văzut corabia care se scufundă și apa ce devenise roșie de la sângele celor omorâți, au început marinarii de pe o corabie mare, ce se apropiase între timp de acel loc, să se tânguiască și să invoce zeii, acceptând fără rezerve destinul ce le a fost dat. Eu bănuiesc că ei au fost atât de surprinși și de deconcertați, încât nici nu le a trecut prin cap să se apere. Dar comandantul corabiei i s a adresat curajos lui Dionysios și, mai întâi, l a asigurat că lui îi este indiferent dacă moare astăzi sau dacă moare mâine. Apoi i a spus că el nu este, în nici un caz, prietenul perșilor, fiindcă perșii i au distrus tot ceea ce avea, și că doar prin forța împrejurărilor trebuie să le slujească lor.
Dionysios a apreciat vorbele lui și l a acceptat atât pe el, cât și pe timonier, gândindu se că îi vor fi de folos acești oameni ce cunoșteau bine semnele pământului și mării și curenții marini din apropierea coastelor Ciprului, fiindcă navigaseră de multe ori de la Salamina până la marile orașe ale Feniciei.
— Dar, a adăugat Dionysios, se pare că mulți dintre marinarii de pe corabia ta le sunt recunoscători perșilor. De aceea, alege doi, trei marinari mai iscusiți și, împreună cu ei, omoară i pe ceilalți. Acest lucru va confirma bunele tale intenții.
Au ezitat la început comandantul corabiei și timonierul său ca să dea curs acestei porunci a lui Dionysios, dar erau bărbați înțelepți și nu aveau de ales, fiindcă cine face un pas, trebuie să l facă neapărat și pe cel de al doilea. Așa că au ales câțiva oameni, împreună cu care i au omorât pe toți ceilalți marinari. Totuși, înainte de a i omori, i au cerut fiecăruia iertare pentru fapta lor și le au explicat că nu din voința lor o săvârșesc. Apoi, fiindcă Dionysios le a cerut să o facă, au spart cu topoarele chila corabiei, după care s au urcat pe corabia noastră, și erau peste tot stropiți de sânge.
Navigam spre Cipru împinși de vânt sau ajutându ne de vâsle, când, deodată, a apărut în drumul nostru o navă comercială, impresionant de frumos decorată, care transporta călători și mărfuri bogate. Corăbiile noastre au înconjurat o, apoi am pornit la asalt și am început să ne cățărăm pe flancurile ei înclinate. Echipajul a încercat să opună rezistență, dar se vedea clar că nu aveau nici o experiență în ceea ce privește lupta. După ce și au revenit după șocul inițial, pasagerii și au ridicat brațele și au început să ne implore ca să i lăsăm în viață și să le cruțăm nevestele și fetele. Dar Dionysios era un bărbat prudent și nu și putea permite să cruțe niște oameni, pe care, nu se știe când, i ar mai fi putut întâlni și care l ar fi putut recunoaște. De aceea, cu câteva lovituri rapide de spadă, s a debarasat el însuși de toți bărbații și le a lăsat la dispoziția oamenilor lui pe femei și pe fete, atenționându i că se pot distra cu ele doar atâta timp cât durează ușurarea corabiei de bogății. Și le a mai spus:
— Dragii mei luptători, eu nu vă pot interzice să vă distrați, fiindcă și așa viața pe care o ducem noi este monotonă și periculoasă. Dar, fiți atenți, cu mâinile mele îl voi sugruma pe acela care, după ce va călări vreo femeie, va avea pretenția și la o parte din pradă. Pentru că din asta, oamenii ajung apoi să se certe.
Oamenii lui Dionysios s au scărpinat în barbă și s au uitat cu ochi pofticioși spre femeile ce stăteau lipite una de alta și plângeau. Văzându i cât de nehotărâți sunt, Dionysios a izbucnit în râs și le a spus:
— Și încă să nu uitați, bravii mei războinici, că orice plăcere se plătește. Așa că, aceia care preferă pasiunea de o clipă înțeleptei îndeletniciri de a culege bogății de pe această corabie își pierd dreptul la partea lor de pradă. Voi puteți alege, la fel ca Herakles, după ce zeița i a arătat cele două drumuri, cel îngust al virtuții, și cel larg al viciului.
Atât de mare era dorința de îmbogățire a bărbaților din Foceea, încât numai câțiva, mai slabi din fire, au preferat să se distreze cu femeile. Ceilalți s au împrăștiat pe corabie și au început să o cerceteze. Am găsit și monede de aur și de argint, și obiecte, splendide statuete, bijuterii, țesături colorate, dintre care două rulouri de purpură. Nu am pierdut noi prea mult timp ca să găsim unde sunt depozitate condimentele și vinurile, fiindcă bărbații din Foceea știau unde să caute și ce să caute. Până și lucrurile călătorilor ei le au strâns și le au dus pe corăbiile noastre.
Ar fi fost mai ușor dacă am fi dat foc navei, fiindcă spadele noastre nu puteau sparge cu ușurință lemnul de cedru. Dar Dionysios nu a fost de acord cu această soluție, fiindcă se temea că flăcările sau fumul ar fi putut să trădeze poziția în care ne aflam. Așa că n am avut încotro și a trebuit să spargem, cu mari eforturi, fundul navei. Și pe când corabia începea să se scufunde, Dionysios îi lovi cu picioarele pe bărbații care preferaseră femeile și le porunci să reteze gâtul femeilor, ca moartea lor să fie mai ușoară. Dar nici unul dintre bărbați nu s a clintit, și abia atunci s a putut vedea că erau morți. Ochii lor fuseseră perforați cu acele subțiri și lungi de care sunt prinse diademele. Iar femeile, probabil că se omorâseră una pe alta. Dionysios și oamenii lui au fost uluiți de puterea acelor femei și le a acoperit fețele în semn de respect.
Doar Dorieus nu a participat nici la jaf, nici la viol, el se întorsese pe corabia noastră imediat după ce nava comercială fusese capturată. Iar Micon, care nu a luat parte la luptă, după ce a cercetat de unul singur corabia, s a ales cu o lădiță din fildeș, care conținea leacuri și instrumente medicale.
Și când Dionysios i a reproșat că a trândăvit de pomană, Dorieus i a răspuns că el nu obișnuiește să lupte decât cu oameni înarmați și, dacă se poate, cu cei mai de temut. Cât despre masacrarea oamenilor fără apărare sau despre hoții, demnitatea lui îl împiedica să le făptuiască. Această explicație i a fost de ajuns lui Dionysios și, generos, i a promis lacedemonianului o parte din pradă. Dorieus s a bucurat și i a spus lui Dionysios:
— Bineînțeles, pot omorî și oameni neînarmați, dar numai când este nevoie de o jertfă umană, așa cum se întâmplă uneori în situații dificile. Însă, în acest caz, este vorba de cu totul altceva, fiindcă înainte de a fi jertfită, victima este împroșcată cu apă, i se pune o cunună pe cap și i se masează tâmplele. Nu mă dau eu la o parte nici dacă i vorba de o călăreală cu forța, dar femeia trebuie să fie neapărat dintr o familie renumită, altfel nici nu m aș putea atinge de ea.
Povestind această ultimă întâmplare, este ca și cum aș fi povestit despre toată călătoria noastră, fiindcă toate întâmplările au fost cam la fel. Deosebirea constă în: mărimea corăbiilor pe care le am atacat, rezistența opusă de oamenii de pe corabie, valoarea prăzii, precum și alte elemente de importanță secundară. Ne am învârtit în jurul insulei Cipru și am atacat câteva nave din Curium și Amathis, care fuseseră înșelate de scuturile persane ale corabiei noastre și de însemnele persane. Dar nu am putut să împiedicăm fuga oamenilor din bărcile de pescuit, care au fost martori ai atacurilor noastre. De aceea trebuia să plecăm în mare grabă și Dionysios tropăia pe punte și invoca vântul favorabil, care să ne împingă direct spre Fenicia, pe drumul navelor comerciale, unde nimeni nu și ar fi putut imagina cu ce ne ocupăm, fiindcă de generații întregi nici o corabie de pirați nu s a aventurat să atace în apele sigure ale lumii civilizate.
În ciuda invocațiilor lui Dionysios, doar o briză ușoară ne împingea înapoi spre Cipru și, chiar dacă dimineața reușeam să ne depărtăm de pământ, în cursul zilei briza ne împingea din nou spre țărm, deși nu era nici furtună, nici vreun vânt capricios. Probabil că așa se învoiseră pescarii cu zeii mării, din moment ce dimineața, încă înainte de a apărea zorii, vântul îi împingea spre larg, iar spre seară, îi ajuta să ajungă la țărm. Dar pe noi nu numai vântul nu ne ajuta, noi aveam multă bătaie de cap și cu curenții marini, despre care bărbații din Salamina ne avertizaseră, este drept, dar în fața cărora și neputința lor era la fel de mare ca și a noastră. Curenții anulau toate eforturile vâslașilor și risipeau speranțele lui Dionysios.
Într una din zile, în timp ce Dionysios tropăia de se zguduia puntea, lovea în scuturile de bronz și invoca vântul, Micon s a apropiat de mine, m a privit zâmbind, apoi a încrețit din sprâncene și m a întrebat:
— De ce nu chemi tu vântul, Turms? Cheamă l, chiar și în joacă!
Nu pot explica de ce am făcut o; am ridicat brațele spre văzduh și am strigat invocând vântul – prima oară de trei ori, a doua oară de șapte ori, iar ultima oară de douăsprezece ori – cu vocea din ce în ce mai puternică, până când, îmbătat de propriul meu glas, nu am mai știut ce se petrece în jur.
Când mi am revenit, am constatat că Micon îmi sprijinea capul și încerca să mi dea vin ca să beau, Dorieus mă studia cu o privire ciudată, iar Dionysios părea înspăimântat, ca și cum nu ar fi putut crede că ceea ce vede este real. Cerul, senin cu o clipă mai înainte, își schimbase culoarea, și dinspre apus, o masă de nori de un albastru întunecat se apropia atât de repede, ca și cum o mie de cai negri ca smoala ar fi galopat înspre noi. Și în timp ce Dionysios a strigat să fie ridicate velele, ropotul s a întețit, marea a fost din ce în ce mai tulburată și fulgerele au început să și facă jocul deasupra capetelor noastre. Corabia noastră scrâșnea și trosnea, iar celelalte două începuseră să ia apă. După aceea, vântul a umflat pânzele și a azvârlit corabia înainte, iar ploaia și apa mării ne au orbit de a binelea. Nu puteam face nimic, ne am lăsat purtați de vânt, și ne era teamă că valurile înalte cât casa ne vor înghiți.
Când fulgerele au început să se întețească și corabia trosnea din toate încheieturile, ne am culcat pe punte și ne am agățat de ce am putut. Vinul pe care Micon mi l dăduse să l beau mi s a urcat la cap, m am ridicat tremurând și m am ținut de corzi și am simțit cum dansul se revarsă din mine, ca atunci, pe drumul care ducea la Delfi. Picioarele și mâinile mele au început să danseze și am rostit din nou cuvinte dintr o limbă necunoscută, al căror înțeles nu l am știut. Abia când furtuna a început să se risipească, am căzut epuizat pe punte.
Micon a venit lângă mine, mi a atins fața cu mâna și mi a spus:
— Turms, oricine vei fi tu, eu am știut încă de atunci, din Cos, că te cunosc, după cum și tu însuți ai simțit că mă cunoști. Dar ar fi fost de ajuns dacă ai fi invocat vântul doar de trei ori. Acum nici nu știm încotro ne îndreptăm, ne lăsăm doar purtați de valuri.
— Nu înțeleg ce vrei să spui, i am răspuns eu și m am uitat fix în ochii lui neliniștiți.
De culoarea rășinii, ei îmi erau necunoscuți, la fel ca ochii oamenilor pe care nu i am întâlnit.
La început, credeam că l simt aproape de mine pe Dionysios, dar nu aveam nimic comun cu el, chiar dacă țineam la el. La fel, pe Dorieus l am simțit aproape și, împotriva voinței mele, am acceptat să fiu împreună cu el, fiindcă hotărâsem aceasta dinainte. Dar felul lui de a fi, intențiile lui și tot ceea ce era în el, erau împotriva principiilor mele, așa că, în legătura noastră era mai degrabă ură decât afecțiune, chiar dacă, bineînțeles, eu nu îl uram, fiindcă era prietenul meu. Pe Micon îl simțeam asemenea mie, de aceea eram atras de el.
— Nu înțeleg, am repetat eu și i am atins fruntea cu degetele.
Și l am întrebat:
— De fapt, cine ești tu?
El m a întrebat nedumerit:
— De ce mi ai atins fruntea cu degetele, dacă pretinzi că nu înțelegi? Oare m ai binecuvântat, sau mi ai răspuns semnului ce ți l am dat?
S a uitat curios la mine și și a încrucișat mâinile, apoi a schimbat repede poziția degetelor, de trei ori la rând. Am clătinat din cap nedumerit.
Parcă nu i venea să și creadă ochilor, și mi a spus mirat:
— Să fie oare adevărat, Turms, că tu nu te cunoști pe tine însuți? Să fie oare adevărat că tu nu știi cine ești? Oare pentru prima oară ți ai încercat puterea?
I am răspuns enervat:
— Ascultă, Micon, eu nu am nici un fel de putere misterioasă. Dacă am invocat vântul, am făcut o doar ca să ne amuzăm. Cât despre mine însumi, este drept, nu știu prea multe. Eu nu îmi amintesc nimic despre viața mea dinainte de momentul în care m am trezit, despuiat, lângă stejarul care fusese despicat de fulger, în apropiere de Efes.
Micon a spus:
— Cu toate acestea, trecutul, pe care tu afirmi că nu l cunoști, este în tine. Altfel, cum ar fi fost posibil să ți ridici mâinile și să i te adresezi vântului într o limbă pe care nu o cunoști și să execuți dansul sacru? Turms, tu știi mai multe decât bănuiești că știi.
Am putut vorbi liniștiți și nimeni nu ne a deranjat, fiindcă ceilalți oameni de pe corabie stăteau mai departe de noi și ne priveau cu teamă, Dionysios trebăluia pe punte, iar Dorieus coborâse în cală.
— Toți ne cărăm trecutul, oriunde ne am duce, a spus Micon. Din timpul ce s a risipit și din timpul ce încă nu a venit, sunt lucruri pe care nu le știm sau pe care le am uitat. De ce nu te interesează nemurirea? Eu cred că a venit timpul să te cunoști.
L am rugat să înceteze cu aceste absurdități. Și i am mai spus:
— Te simt aproape de mine și te consider prietenul meu. Dar cred că într un grup de oameni se stabilesc, în mod natural, simpatiile și posibilele prietenii, încă din primul moment. Și tot din primul moment sunt evitate anumite subiecte.
Micon a spus:
— Tu nu ești în stare să explici de ce este așa. În interiorul tău, tu știi, dar îți interzici să crezi în ceea ce știi, fiindcă în Efes tu ai fost educat să te îndoiești de orice.
Vorbele lui m au iritat peste măsură. Am pipăit lemnul tare al punții, mi am pipăit fruntea. Și mi am spus: „Eu, Turms, sunt viu, exist".
— Tu nu ești prietenul înțelepților, i am zis eu. Tu ești doar inițiat. Dar eu nu cred în inițieri. Misterele din Eleusis, de exemplu, sunt deschise pentru orice grec, chiar și pentru sclavi, chiar și pentru femei.
— Despre sclavie am mai vorbit atunci când ne am cunoscut. Nici lanțurile, nici stăpânii nu pot face dintr un om un sclav, ci doar faptul că refuză să vadă și să audă.
— O, zei! a continuat Micon mâhnit. Chiar și pe această corabie ai văzut oameni cu calități extraordinare. Dorieus este un luptător excelent, dar oare ce ar mai rămâne din el dacă n ar avea arme? Tot universul lui Dionysios este marea, el este născut pentru mare. Oare el ar mai fi fost el, dacă ar fi trăit într o țară unde nu ar fi văzut niciodată marea? Ce bucurie ar mai avea cel care are capacitatea de a cerceta, dacă ar fi învăluit într o eternă ceață? Și cum ar putea cel care s a născut cu talentul de a se scufunda în apele adânci, să și dovedească măiestria pe uscat? Oare nu înțelegi, Turms? Tu însuți ești un clarvăzător, un scufundător în profunzimile care nu sunt accesibile oricărui om. Oare tu accepți să ți trăiești viața învăluit de o eternă ceață? Tu trebuie să te întorci de acolo de unde te ai rătăcit, este deja timpul să te întorci.
— Dacă tu încerci să mă convingi că furtuna de mai înainte s a dezlănțuit la chemarea mea, am spus eu îndârjit, nu vei reuși. Este imposibil, este împotriva naturii să se fi întâmplat așa. În orice caz, furtuna se dezlănțuia, chiar de nu aș fi invocat o eu. Doar marinarii superstițioși își imaginează că poate fi chemată furtuna. Poate că tu ești un bun cunoscător al naturii și ai văzut din vreun semn că se apropie furtuna; vei fi văzut o schimbare de lumină, un nor, un zbor de pasăre sau știu eu ce alt semn al mării, după care m ai îndemnat pe mine să invoc furtuna, ca după aceea să mă răvășești cu vorbele tale frumoase și să cred în ceva irațional. Nu, prefer să cred că furtuna s a dezlănțuit absolut din întâmplare, la fel cum din întâmplare se pot întâlni doi prieteni într un oraș străin în care forfotesc câteva mii de oameni, deși aparent există o sută de mii de posibilități ca să se afle într un alt loc în acea clipă.
— Chiar așa, a spus Micon, chiar acolo și chiar în același timp. Astfel de lucruri, Turms, tu spui că se petrec din întâmplare. În acest caz, întâmplarea este mai mult decât bănuiești tu.
Nu mai puteam suporta această discuție. I am spus:
— Prea bine! Soarele strălucește și marea este calmă. Am să invoc din nou vântul, ca să ți dovedesc că te înșeli. Vei putea vedea că nu se va stârni nici un vânt, acum după ce și ultimele adieri au încetat.
M am ridicat, am întins în sus brațele, dar nu am apucat să strig, fiindcă Micon m a împiedicat. Mi a spus înspăimântat:
— Nu face asta, Turms, nu o face! Altfel, corabia se va scufunda, iar tu te vei întoarce călare pe spinarea unui delfin până n Cipru, ca să te jupoaie fenicienii de viu.
I am spus în bătaie de joc:
— Tu însuți ai afirmat că nimic nu se petrece din întâmplare. Dacă este deja hotărât, eu voi chema vântul, iar tu va trebui să suporți consecințele. De fapt, tu ai început acest joc.
Dar Dionysios, care se afla în cala vâslașilor, a observat gesturile noastre, a venit în goană spre noi și mi a tras un pumn atât de puternic, încât am căzut. Și mi a spus:
— Promite mi că nu vei mai chema vântul! Am avut deja vânt, slavă zeilor, pe săturate, chiar poate că mai mult decât ne trebuia. Și probabil că te ai înșelat asupra direcției când l ai invocat, că uite, a început să se distingă coasta albastră a Ciprului, iar bărbații din Salamina pretind că au văzut după semnele mării că ne aflăm în dreptul orașului lor. Așa că, ține ți gura și lasă ți brațele jos; poate că cel mai bine ar fi să te odihnești și să nu mi mai încurci mie vânturile, până ce nu vom reuși să scăpăm din această blestemată încurcătură.
M au înfuriat așa de tare vorbele lui, încât am simțit cum mi se ridică tot sângele n cap și i am strigat:
— Oare de ce mi spui toate aceste absurdități? Eu știu prea bine că tu nu crezi în nimic, nici măcar în Poseidon.
După ce, prudent, și a rotit privirea în jur, mi a șoptit împăciuitor:
— Poate că nu cred în nimic, așa cum ai spus, dar poate că i mai bine dacă sunt prudent. Bineînțeles, eu nu cred că tu ești în stare să chemi vântul când vrei, însă, pentru toată lumea este mai bine dacă nu vei încerca să l chemi din nou.
După ce a plecat, mi am frecat obrazul lovit, am izbucnit în râs și i am spus lui Micon:
— Eu știu că există oameni care pot aduce ploaia, numai că, atunci când o fac, ei poartă veșminte multicolore, zdrăngănesc din clopoței și bat din tobe. Unii dintre ei reușesc, într adevăr, să aducă ploaia, dar există destui care nu reușesc și se aleg doar cu amarul celui înfrânt. Iar în perioadele de secetă, când pământul este atât de uscat, încât nimic nu mai crește, oamenii din sate gândesc că este mai înțelept să i cheme pe cei care aduc ploaia, decât să nu facă nimic. Dar este o nebunie să crezi că cineva ar putea aduce furtuna doar ridicându și brațele și invocând vântul.
— Vom trăi și vom vedea, a spus Micon cu o nuanță specială în glas.
— Sau vom muri mai înainte de a o vedea, i am răspuns eu și astfel am încheiat discuția.
Îmi țiuiau urechile și mi am amintit de nopțile cu lună plină când în vis m am plimbat prin orașe străine, ale căror străzi, case și piețe îmi erau cunoscute. De asemenea, mi am amintit de femeile ale căror fețe erau acoperite cu văluri, pe care le am văzut în vis pe când locuiam în Efes. Împotriva vorbelor rostite de mine, împotriva rațiunii mele, era adevărul visurilor, care poate că purtau timpul ce se risipise și timpul care nu venise încă, fără ca eu să o fi știut. Poate că, într adevăr, eram altfel decât credeam eu însumi că sunt, dar acest lucru m am ferit să i l spun lui Micon.


7

Era deja seară și noi încă navigam de a lungul coastei Ciprului, încercând zadarnic să ne depărtăm de ea și să înaintăm în largul mării. Un vânt puternic ne împingea fără încetare spre nord vest și, în ciuda faptului că fusese schimbată orientarea tuturor velelor corabiei, rătăceam înspre o direcție de la care nu ne puteam abate, ca și cum o forță inexpugnabilă ne ar fi condus. Ar fi fost o prostie să vâslim împotriva acestui vânt, mai cu seamă că, dacă vântul urma să ne împingă prea aproape de țărm, unde corăbiile noastre ar fi putut eșua, vâslașii trebuiau să fie în bună formă pentru a i se opune. Când s a lăsat întunericul, Dionysios a dat ordin să fie strânsă jumătate din vele și să fie legate cu odgoane corăbiile între ele, pentru a nu se rătăci una de alta în timpul nopții. Și a numit câțiva marinari, care să vegheze ca nu cumva în puterea nopții corăbiile noastre să se apropie prea mult de țărm. El însuși a rămas să vegheze împreună cu ei, și era foarte neliniștit.
Dar nu s a întâmplat nimic și am putut dormi liniștiți până dimineață, când ne a deșteptat strigătul marinarului de veghe. Când am urcat pe punte, în lumina aurorei am văzut că marea este calmă și noi navigăm dinspre partea extrem orientală a Ciprului spre larg. Soarele roșu și auriu se ridica din mare, și, pe munte, la capătul promontoriului, am văzut templul Afroditei din Akrea, cu terasele și cu coloanele lui, atât de aproape, încât i se putea distinge fiecare detaliu, și am auzit destul de clar cântecul renumiților cocoși negri ai Afroditei.
Când au văzut templul, bărbații din Salamina au început să strige că acest lucru este un semn și o prevestire, că puternica Afrodita din Akrea, în mod special, dezlănțuise furtuna, pentru a ne conduce la ea. Ea era Afrodita celor care călătoresc pe mare, puternica Afrodita a mării orientale, cea pe care fenicienii o numesc Astarte, fiindcă zeița și a făcut apariția atât în est, cât și în vest. Printre altele, zeița era originară din Cipru, fiindcă pe aceste meleaguri s a născut dintr o scoică, iar când s a născut, peste trupul ei alb ca spuma mării îi flutura părul de aur. De aceea, au mai spus bărbații din Salamina, trebuie să coborâm pe uscat și să mergem la templu pentru a i aduce ofrande Afroditei, altfel vom avea parte de mânia zeiței și, după cum toată lumea știe, Afrodita este o zeiță teribil de inventivă și de bizară la mânie.
Dar Dionysios a urlat la acești bărbați să termine cu palavrele și să vâslească, fiindcă este, într adevăr, o minune că nu ne am izbit de stânci pe când contemplam cu gurile căscate templul zeiței. Însă bărbații din Salamina au protestat și i au spus lui Dionysios că prin acest miracol despre care a pomenit, zeița însăși a vrut să ne atragă atenția asupra puterii sale și că ei, cei care i au înțeles mesajul, nu și pot asuma riscul de a o mânia pe zeiță, de aceea trebuie neapărat să i aducă ofrande.
Dionysios le a spus:
— Recunosc că zeița cu părul de aur este puternică și promit că i voi sluji și i voi aduce jertfe cu prima ocazie ce se va ivi. Însă voi ați putea să vă îndreptați ochii și spre port și să vedeți cât de multe corăbii mari se află acolo. De vom coborî acum pe uscat, este ca și cum ne am vârî de bunăvoie capul într un mușuroi cu furnici. Pentru orice lucru este o vreme prielnică, de aceea prefer să înfrunt mânia Afroditei, decât mânia zeului războiului.
Apoi a poruncit supraveghetorilor cadenței vâslașilor să bată în talgerele de bronz în ritmul cu care este luată cu asalt o corabie dușmană și, adresându li se din nou vâslașilor, i a amenințat:
— Are să vă iasă prin piele dorința de a i sluji Afroditei!
Așa că, vâslașii, suflând din greu din cauza ritmului alert, nu au mai putut rosti nici o vorbă. Însă, nu după mult timp, timonierii au observat că viteza nu era câtuși de puțin pe măsura efortului. Vâslașii înșiși au început să bombănească spunând că niciodată până atunci nu au simțit vâslele atât de grele în mâinile lor.
Într un sfârșit, ne am depărtat de mal și nu s a mai văzut nici umbră de templu, doar valurile înspumate loveau cu furie, iar răsuflarea vâslașilor a devenit mai domoală, ca și cum ar fi fost depășit un coșmar. Cerul senin ne surâdea, marea ne legăna liniștită, în jurul nostru totul era luminos, iar Dionysios a strigat cu o voce victorioasă.
— Voi înșivă vedeți că ciprioții nu au nici o putere pe mare!
Dar vâslașii au început așa, deodată, să cânte, și gălăgia ce o făceau era atât de mare, încât loviturile în talgerele de bronz nici nu se mai auzeau. Câțiva dintre ei cântau frumos și corect, dar cei mai mulți cârâiau ca ciorile și răgeau ca măgarii. În orice caz, fiecare simțea nevoia să cânte și fiecare o făcea în felul lui, așa după cum putea. Iar cântecul povestea despre nemaipomenita frumusețe a unei fete din Cipru:

Ochii ei au albastrul roșiatic al anemonelor,
trupul ei este alb ca spuma mării,
părul ei este ca lumina zilei.
Când zâmbește, bărbații își pierd răsuflarea,
inimile lor se dezgheață,
toată puterea li se risipește din trup.
Când fata din Cipru zâmbește,
cei care până atunci erau muți, cântă,
orbii încep să vadă,
și capul bătrânului decrepit nu mai tremură.

Se antrenaseră și cântau cu atâta patimă, încât, după nu prea mult timp, vâslitul devenise ca un fel de joacă, pentru care nu mai trebuiau să facă nici un efort. Valurile înspumate ale mării se spărgeau de proră, iar vâslele făceau să clocotească apa de o parte și de alta a corabiei. Și nici nu am băgat de seamă când am deschis gura și am început să cânt și eu împreună cu ei.
La amiază, toți au urlat într un singur glas când au văzut la orizont catargul și pânzele colorate ale unei ambarcațiuni. Cum corabia se îndrepta direct spre noi, am putut vedea imediat tot ceea ce era pe ea. Dar mai întâi am văzut statuia acoperită cu aur și fildeș strălucitor a zeului ce străjuia la prova cu barba vopsită, precum și vâslele ce luceau ca bronzul în lumina puternică a soarelui.
Când a ajuns foarte aproape de noi, am putut vedea că era o corabie micuță și rapidă, frumoasă ca un vis. Bărbații din Salamina au spus:
— Este o corabie din Tir. Noi sperăm că tu nu ai de gând s o insulți pe regina mărilor, nu i așa, Dionysios?
Dar Dionysios, fără nici o ezitare, a dat ordin să fie ridicate scuturile persane și să fie dat semnalul de avertizare pentru ca necunoscuta corabie să oprească. După care, toți luptătorii au sărit în corabia dușmană pentru a o lua cu asalt, dar acolo nu au întâmpinat nici o împotrivire din partea nimănui. Fenicienii doar urlau cu voci guturale și și ridicau brațele în semn de protest. Printre ei erau și preoți. Benzile de pe frunte le erau împodobite cu perle, pe gât purtau colierele sacre, în rest aveau tot felul de podoabe din argint, care zornăiau.
— Oare de ce urlă ei în halul ăsta? a întrebat deconcertat Dionysios și și a lăsat spada în jos.
Tremurau de spaimă bărbații din Salamina când au spus:
— Aceasta este o corabie sacră, care transportă tămâia și ofrandele pe care cei ce călătoresc pe mare le trimit templului Afroditei din Akrea.
Dionysios s a uitat la preoți cu obrăznicie și a început să și scarpine barba. Preoții au zornăit din talismanele lor de argint, au invocat numele zeilor subpământeni și l au amenințat. Dar Dionysios nu s a sinchisit prea mult de amenințările lor și, însoțit de căpitani și de timonieri, a început să cerceteze corabia. Încărcătura corabiei era, fără îndoială, nespus de bogată, dar, în afară de pietrele prețioase și de perlele cu care erau împodobite casetele în care se aflau ofrandele, nimic nu prezenta vreun interes special pentru noi. Dar când a vrut să intre în cabina de la pupa, preoții au încercat să l împiedice, așezându se în fața perdelei ce acoperea intrarea. Dionysios a tras de perdea și a aruncat o pe jos, apoi a intrat, dar a ieșit repede afară cu obrajii roșii și a spus:
— Acolo nu este nimic. Doar patru fecioare ale zeiței Astarte.
După ce au auzit spusele lui Dionysios, toți au fost curioși. Bărbații din Salamina i au întrebat pe preoți și aceștia le au spus că cele patru fecioare erau un dar pe care zeița Astarte din Tir îl oferea surorii sale Afrodita din Akrea, simbolizând cele patru părți ale lumii, dominată de regina din Tir a mărilor.
— Aceasta este o prevestire! au strigat toți bărbații și au început să bată în scuturi, cerând să le vadă.
Așa se face că Dionysios a rămas o clipă pe gânduri și a meditat dacă are sau nu are rost să ușureze de bogății corabia zeiței Astarte. S a uitat la strălucirea de aur a cerului, la soarele care ne zâmbea și la ochii albaștri ai mării, a izbucnit în râs și a poruncit să fie aduse fetele. Ele au ieșit cu teamă din cabină și ținuta lor era frumoasă, chiar dacă nu aveau altceva pe ele în afară de o diademă, un colier în jurul gâtului și centura zeiței, ce le strângea șoldurile. Prima era albă ca zăpada, a doua galbenă ca muștarul, a treia roșie ca arama, iar a patra era neagră ca smoala. Am scos cu toții un strigăt de uimire, fiindcă nici unul dintre noi nu mai văzuse până atunci un om cu pielea galbenă. Unii au început să și exprime îndoiala și să discute în contradictoriu dacă fata cea galbenă este sau nu vopsită. Dionysios și a umezit degetele în gură, după care a atins umărul fetei galbene și a început să l frece, ca să vadă dacă dispare culoarea de pe pielea ei. Fata a suportat neclintită indiscreta atingere, privindu ne intens cu ochii ei negri și oblici. Dionysios a spus:
— Eu nu contest că nu ar fi vorba de un semn sau de o prevestire. Fără îndoială, zeița a înțeles că nu ne putem întrerupe călătoria pentru a i aduce ofrande. De aceea ne a scos în cale această corabie, pe care noi am cucerit o. Corabia este a noastră și, pentru a întări acest lucru, îmi înfig barda în puntea ei și o ofer, ca ofrandă, Afroditei din Akrea.
Toți bărbații au fost de acord cu decizia lui și au spus că ei nu doresc să intre în război nici cu zeițele, nici cu fecioarele sacre, chiar dacă sunt oameni săraci și doresc să se îmbogățească de pe urma mării. După care, foarte prietenoși, au desprins colierele de la gâtul preoților, bijuteriile și argintul cu care erau împodobiți, ca amintire de la ei, dar de fecioarele zeiței Astarte nimeni nu s a atins.
Însă când au văzut că suntem gata să părăsim corabia, fetele au început să discute aprins între ele și să arate cu degetul spre noi. Fata neagră a început să l tragă de barbă pe Dionysios, fata galbenă s a uitat cu mult interes înspre Likymnios, iar cea albă a început să mi mângâie buzele. Dionysios a încruntat din sprâncene și a întrebat:
— Oare ce vor ele?
Preoții din Tir, contrariați, au explicat că, după părerea fecioarelor, noi trebuie să i aducem jertfe Afroditei. Și, pentru că acest lucru nu este posibil să l facă toți bărbații, fiindcă ele sunt doar patru, doresc să și aleagă ele însele pe aceia cu care să se iubească, împlinind sacrele jertfe în cinstea zeiței. Numai că preoții nu erau câtuși de puțin de aceeași părere, fiindcă, au spus ei, noi nu avem nici un drept pe această corabie. Ei au mai spus că singura noastră ofrandă, deja acceptată, este barda pe care Dionysios a înfipt o în punte, și ne au promis că o vor duce la Akrea.
Dionysios a desprins degetele fetei negre din barba sa, a făcut un adevărat efort pentru a se împotrivi tentației și a spus:
— Cine a făcut un pas, vrea nu vrea, trebuie să l facă și pe următorul. Oricum, noi trebuie să profităm de faptul că marea este atât de calmă și să ne ospătăm cu o mâncare caldă. Dar eu nu vreau să profit de faptul că vă sunt comandant. De aceea cred că cel mai bine este ca cei patru bărbați să fie aleși prin tragere la sorți. Eu însumi voi participa, deși știu încă de pe acuma că, în această privință, norocul nu mă favorizează.
Toți au gândit, pe bună dreptate, că Dionysios a procedat cât se poate de corect.
Zeița a fost imparțială, fiindcă fiecare dintre cele trei corăbii a avut parte de câte o piatră câștigătoare, cele trei pietre fiind cea roșie, cea neagră și cea galbenă. Cât despre mine, am fost uimit când am scos din amforă piatra albă. Mi a fost teamă când am văzut o în mâna mea și am avut aceeași senzație ca atunci când fata cea albă mi a atins buzele cu degetele ei fine. Cred că, până atunci, nici nu am mai simțit ceva atât de plăcut. Mi a fost teamă, de aceea am strecurat în mâna lui Micon piatra albă. Aș fi putut să i o dau lui Dorieus, dar s ar fi putut ca el să ezite și să mă întrebe nedumerit de ce i am dat o lui.
Uitându se la piatra albă din mâna sa, Micon mi a spus:
— Eu încep deja să înțeleg. Tu mi ai povestit că, după ce te ai deșteptat gol lângă copacul ce fusese despicat de fulger, te ai acoperit cu veșmintele de lână pe care niște fete le au lăsat în drumul tău, pe câmp. Eu cred că tu ești dominat de lună, și mai cred că furtuna, pe care tu ai invocat o, ne a condus la templul Afroditei din Akrea.
L am rugat să tacă și i am ridicat mâna în care ținea piatra albă, pentru ca toată lumea să o vadă. După aceea Micon și vâslașii norocoși s au spălat, s au uns cu uleiuri parfumate, și au pus la gât colierele de aur și pe degete inelele prețioase, pe care Dionysios le a scos generos din lădițele încărcate cu bijuterii.
Și pe când noi, ceilalți, ne umpleam străchinile cu mâncare, cei patru, în frunte cu Micon, au ajuns în dreptul cabinei corabiei din Tir. Preoții au pus la loc perdeaua pe care Dionysios o aruncase pe jos și, cu vocile lor dogite, au început să și cânte imnurile. Pe noi, ceilalți, care nu ne puteam bucura de norocul celor patru, Dionysios ne a răsplătit cu mâncare caldă și cu vinuri, din care, de obicei, pe corăbiile lui nu se bea decât în zile de sărbătoare. Așa că mulți și au uitat repede amărăciunea de a nu fi fost favorizați de soartă și nu s au mai gândit atât de intens la fecioarele din Tir.
După ce am mâncat și am băut, soarele coborâse până aproape de orizont. Dionysios a început să fie neliniștit. Și, într un sfârșit, a poruncit câtorva vâslași:
— Mergeți și aduceți i pe bravii noștri sacrificatori, iar de va fi vreunul supărat că l întrerup în timpul sacrei ceremonii, n are decât să mă blesteme pe mine!
Am rămas încremeniți și muți când i am văzut pe vâslași întorcându se și târându i pe cei trei camarazi ai lor, care abia se puteau ține pe picioare de vlăguiți ce erau. Ochii le erau dați peste cap, gura întredeschisă, limba atârnată ntr o parte. Nici Micon nu arăta prea bine, mergea clătinându se, sprijinit de doi vâslași, și imediat după ce a ajuns pe punte, s a trântit cu fața la pământ.
Apoi, Dionysios i a trimis imediat pe vâslași la locurile lor și corăbiile noastre au început să înainteze spre nord vest, ca și cum în intenția noastră ar fi fost să navigăm înspre apele ioniene, după ce vom fi ajuns pe cealaltă parte a insulei Cipru. Dionysios presupunea că preoții de pe corabia din Tir îi vor informa pe perși imediat după ce vor ajunge la țărm și că toată flota din Cipru va porni în căutarea noastră. Dar planul lui Dionysios, nemaipomenit de îndrăzneț, a fost salvarea noastră. Și nici unul dintre noi nu s a speriat că vom naviga în continuare spre periculoasele ape ale perșilor. Imediat ce corabia din Tir nu s a mai văzut, el a comandat schimbarea direcției, corăbiile au virat și ne am continuat drumul spre sud est. O briză binevoitoare sufla în pânzele corăbiilor noastre, ca și cum însăși Afrodita, din nu se știe ce capriciu, ar fi vrut să ne protejeze.
Dionysios a spus:
— Oamenii ca mine se îndoiesc adesea de intențiile zeilor. Dar această Afrodita din Akrea chiar că m a uimit, dacă a preferat ea să i fie iubite fecioarele de bărbați din Ionia, nu de perși. De aceea, cred că am făcut bine de am lăsat această corabie încărcată de bogății să ne scape; las' că i bine dacă se duc preoții și le spun perșilor încotro ne am îndreptat!
Micon, chircit și gemând, nici nu a avut timp să mai ajungă până la bord, a vărsat și, abia după aceea, ochii lui, care păreau până atunci ai unui nebun dezorientat, au redevenit normali. A încercat să mi zâmbească și mi a spus obosit:
— Așa ceva nu mi s a mai întâmplat în cei patruzeci de ani de când sunt. Credeam că știu multe lucruri, dar adevărul este că nu știu nimic. După această experiență, cred în nevăzutele fire de aur ale Afroditei, care l pot distruge până și pe cel mai puternic bărbat.
După ce soarele a apus și marea a împrumutat culoarea ei violacee de noapte, el mi a restituit neteda piatră albă și mi a spus:
— Păstreaz o, Turms! Ea ți a fost destinată ție, nu mie, fiindcă tu ești preferatul zeiței.
Am luat piatra și am păstrat o, după cum am păstrat și piatra neagră pe care am găsit o pe pardoseala de pământ a templului zeiței Cybele din Sardes. Valoarea ei nu am cunoscut o atunci, și nu am știut decât mai târziu că a marcat sfârșitul unei perioade din viața mea și începutul unei alte perioade.
Micon m a avertizat:
— Tu trebuie să știi că zeii dăruiesc multe lucruri celor aleși de ei, dar că și mai multe lucruri pretind de la cei aleși. Zeița ta este Artemis, tot ceea ce ți s a întâmplat până acum, o dovedește. Și, în concordanță cu fazele lunii, ea te domină. Tu ești deprimat atunci când luna este în întuneric și prinzi puteri când ea este în creștere, dar când luna este plină, debordezi de pasiune și zel. Dintr un motiv, al cărui înțeles îmi scapă, și Afrodita te preferă, dar acest lucru este periculos pentru tine. Pentru că aceste puternice zeițe sunt invidioase una pe alta, tu trebuie să fii întotdeauna atent să nu i aduci uneia ofrande mai mari decât celeilalte, pentru a nu o supăra pe nici una dintre zeițe, care rivalizează fiindcă amândouă te preferă.
I am spus:
— Cred că ți am înțeles vorbele ca pe o metaforă. Luna și stelele sunt într o permanentă rivalitate, asta ai vrut să spui, nu i așa?
— Nu, nu, a protestat Micon. Dacă astfel mi ai înțeles tu vorbele, ai înțeles greșit. Mai degrabă sunt metafore luna, stelele și alte semne exterioare luminoase, decât propriile puteri care sălășluiesc în noi și în afara noastră. Numai că acest adevăr îl încearcă doar cel inițiat și nu există cuvinte cu care să l poată explica altuia.
Și a ridicat deodată brațele, a izbucnit în plâns și mi a spus:
— Tu ești un om de invidiat, Turms. Trupul meu a avut parte de extazul pe care nu l a știut până acum, și am cunoscut puterea zeiței tale. Pentru nimic în lume n aș schimba astfel de momente cu altceva, și orb m aș abandona ei până n clipa morții. Uluitor de dulce și de intensă îi este puterea. Te face să i uiți pe toți ceilalți zei și cred că n aș ezita să ofensez pe, nu are importanță care, alt zeu, numai ca să fiu favoritul zeiței din Cipru.
Și mi a mai spus:
— Am știut că doar prin post, prin renunțări impuse trupului și prin veghe, așa cum fac inițiații, poți cunoaște zeii și poți vedea fața nevăzută a lucrurilor. Și nu bănuiam că în deplinul extaz al simțurilor poți, de asemenea, vedea ceea ce alții nu văd și că poți avea acces atât la ceea ce s a pierdut, cât și la ceea ce încă nu este. Afrodita este o zeiță mai înțeleaptă decât gândeam, în ciuda renumelui ce l are printre zei. Și poate că frivolitatea și capriciile ei nu sunt decât semnul unei mari înțelepciuni.
Am zâmbit cu aroganță la vorbele sale. După părerea mea, Micon nu era decât un bărbat slab. În acea vreme, eu mă credeam mai tare.
Dar eram în apele perșilor și vâslașii făceau eforturi disperate pentru a le depăși, așa că am lăsat să alunece în uitare vorbele pe care Micon le a rostit. Luna era în ultimul pătrar și noi jefuisem corăbii și masacrasem oameni, precum câinii feroce ai zeiței Artemis. Atacasem chiar și o corabie egipteană. Corăbiile noastre gemeau de bogății. Așa că nici n ar fi trebuit să ne mirăm când am văzut focurile aprinse de a lungul întregii coaste feniciene și când două corăbii rapide de război ale perșilor ne au atacat pe neașteptate. A fost o luptă crâncenă, în care mulți dintre oamenii noștri au murit și încă și mai mulți au fost răniți. Micon a avut atunci mult de lucru și a cusut răni și a încercat să i pună pe picioare pe cei care nu au avut noroc. Dar pe mine se pare că mă protejau scuturi nevăzute, din moment ce, încă o dată, am ieșit din acea luptă fără nici o zgârietură.
După acea teribilă înfruntare, mulți dintre oamenii lui Dionysios au început să se plângă că vedeau în întunericul nopții umbrele celor morți, care forfoteau în jurul corăbiilor noastre și că, în timp ce dormeau, spectrele morților îi pipăiau cu degetele lor reci și i ciupeau. Spectrele răzbunătoare ale morților ne au urmărit mult timp, și împrejurul corăbiilor noastre s a lăsat de multe ori întunericul fără nici un motiv.
Dionysios a adus de numeroase ori jertfe pentru odihna morților, a scuipat în mare și a zgâriat cu unghiile puntea corabiei ca zeii să se îndure și să ne trimită vântul cel bun. Norocul începuse să l părăsească și acest lucru îl înspăimânta chiar și pe el însuși, fiindcă până atunci marea ne protejase și corăbiile noastre nu suferiseră nici o stricăciune. Dar după înfruntarea cu cele două corăbii de război, corăbiile noastre au început să ia apă și au trebuit astupate crăpăturile din flancuri și din cală.
Dar când pe cer a apărut secera de argint a lunii noi, amenințătoare, deasupra capetelor noastre, Dionysios a spus:
— Mi am încercat destul de mult norocul și, în corăbiile noastre, deja nu mai încape nimic. Iar eu nu sunt chiar atât de lacom, încât să încarc corăbiile peste măsură și să nu putem naviga cu ușurință. Călătoria noastră se apropie de sfârșit și noi nu avem altceva mai bun de făcut decât să ne salvăm viețile și prăzile. Așa că, să orientăm corăbiile spre occident și fie ca Poseidon să ne ajute pe această mare fără margini!
De pe corăbiile pe care le prădaserăm, Dionysios a lăsat în viață câțiva comandanți, care navigau spre ținuturi depărtate, chiar dacă nu avea încredere în ei. Iar dintre cei de pe corăbiile de război, care au fost salvați pe când înotau, se găseau pe corăbiile noastre câțiva prizonieri. Și în timp ce toți bărbații urlau de bucurie, Dionysios a invocat zeii Feniciei și Ioniei și a împroșcat cu sânge cald fața, mâinile și picioarele zeului și a permis fiecărei corăbii să jertfească prizonieri și să verse în mare sângele lor. Sacrificiile umane, care nu mai erau permise pe pământ, mai erau încă tolerate în largul mării și nimeni nu a protestat împotriva acestor ofrande barbare. Doar Micon a spus că sunt absolut inutile.
După ce a terminat cu jertfele, Dionysios a urlat astfel spre marea înroșită de sânge:
— Zei ai mării, cunoscuți sau necunoscuți, dăruiți mi vântul de est! Vă implor, dăruiți mi vântul de est, care să ne ducă departe, în pustietatea mării, ca să ne fie pierdută urma pentru cei care aleargă după noi. Prefer să mor înecat în timpul furtunii, decât încolțit ca un șobolan.
Sângele, prăzile și norocul nostru de până atunci, îi îmbătase pe vâslașii celor trei corăbii și ei invocau fără încetare vântul să ne vină în ajutor. Sezonul de navigație se apropia de sfârșit, stoluri de păsări zburau fără întrerupere deasupra mării și apa își schimba, de la o zi la alta, culoarea. Dar soarele dogorea fără îndurare, iar noaptea stelele se aprindeau pe bolta cerului și nici o adiere de vânt nu plutea prin aer. Iar când gâturile au început să li se usuce și palmele să le sângereze, vâslașii au strigat:
— Turms, Turms, invocă pentru noi vântul! Decât să murim trăgând la rame, preferăm să murim înecați.
Strigătul lor mi a limpezit mintea și am văzut atunci umbrele subțiri ale morților, care erau pretutindeni împrejurul nostru, umbrele fețelor lor crispate într un rânjet răzbunător, umbra mâinilor lor încleștate de corăbii, pentru a le împiedica să înainteze. Am intrat în starea de extaz, m am simțit mai puternic decât toate umbrele morților și am strigat invocând vântul de est. Și cu un glas furibund, toți au strigat, împreună cu mine, cuvintele unei limbi ciudate, pe care eu însumi nu le înțelegeam. De trei ori am invocat vântul, apoi de șapte ori, iar la urmă l am invocat de douăsprezece ori. Îngrozit, Micon și a acoperit capul cu veșmintele, dar nu a încercat să mă împiedice, fiindcă știa că viața noastră este în pericol și că răzbunătoarele corăbii din Fenicia și Egipt sunt pe urmele noastre. Luptătorii loveau în scuturi, toată lumea se agita, iar Dionysios înfrunta văzduhul cu o pătură colorată din lână. Numai prizonierii fenicieni stăteau încruntați și ne priveau cu fețele lor, de aceeași culoare arămie ca și inelele ce le spânzurau de urechi.
Apoi marea a devenit galbenă și o rafală de nisip, pe care vântul de est o aducea de undeva, de departe, din deșert, ne a umplut ochii. Și ultimul lucru pe care l am văzut când marea s a deschis a fost o coloană de apă ce s a ridicat de sub valuri și s a înălțat până la cer. După aceea, eu am căzut inconștient pe punte; Micon și Dorieus m au dus în cală și m au legat cu o frânghie, ca să nu mă rostogolesc și să mă lovesc de ceva.



CARTEA A TREIA
HIMERA

1

Încă și mai mare decât vitejia în bătălia de la Lade, încă și mai demnă de respect decât expediția în apele feniciene, a fost îndemânarea de navigator a lui Dionysios. În ciuda furtunilor toamnei, de care alte corăbii se temeau, retrăgându se în grabă din largul mării în porturile unde urmau să rămână iarna, în răstimpul a trei săptămâni, Dionysios a reușit să ajungă cu toate cele trei corăbii la țărmul Siciliei, fără să facă nici o escală, orientându se doar după munții din Creta. Această nemaipomenită iscusință a lui este, într adevăr, demnă de laudă.
Dar noi eram atât de bolnavi, miroseam urât, apa sărată a mării ne biciuise și ne vlăguise trupul și probabil că ne și orbise, din moment ce aveam năluciri și vedeam în mare tot felul de sălbăticiuni încornorate și de sirene de ale lui Poseidon. Într un sfârșit, când a apărut, în vest, umbra albastră a pământului, și când ne am încumetat să credem că nu este doar o iluzie, toți am izbucnit în plâns. Încrâncenați, toți oamenii au urlat că Dionysios trebuie să se oprească la primul țărm, oriunde ar fi să fie, în Africa sau în Italia, pe pământ cartaginez sau grecesc, n are importanță.
Cum apa mării mustea în cala corăbiilor noastre și toamna era deja târzie, nici chiar Dionysios nu se încumeta să mai viseze la traversarea imensei pustietăți a mării, ce ne despărțea de îndepărtatul țărm al Massiliei. De aceea îi chemă la el pe căpitanii și pe timonierii celor trei corăbii și le vorbi astfel:
— Umbra gigantică, înconjurată de fum, pe care o vedeți, ne spune că suntem aproape de țărmul Siciliei. Dacă voi doriți cu ardoare să ancorăm într un mare oraș, va trebui, fie să navigăm spre nordul Italiei până la Crotona, fie spre sud, până la Siracuza, care este cel mai mare oraș al Siciliei, sau, poate că Akragas este cel mai mare oraș din sud, nu știu.
S au veselit puternic timonierii și au strigat:
— Noi suntem oameni bogați și doar într un oraș mare am putea obține un preț bun pentru prăzile noastre. Fără îndoială, acolo vom putea găsi și un bazin de andocare, unde stricăciunile corăbiilor vor putea fi imediat reparate sau vom putea cumpăra corăbii noi, cu care, la primăvară, să putem naviga spre Massilia, la frații noștri din Foceea. Dar, mai înainte de orice altceva, avem nevoie de odihnă și de mâncare bună, de vin, de dans, de muzică și de cununi de flori, ca să uităm suferințele ce le am îndurat atâta vreme pe mare.
Dar Dionysios a spus:
— Este drept că într un oraș mare și civilizat, bucuriile după care tânjiți pot fi mai ușor împlinite. Dar marile orașe sunt și cetăți puternice, împrejmuite cu ziduri groase, apărate de mercenari, cu porturi păzite, poate chiar de corăbii de război. Și apoi, la urechile negustorilor din marile orașe ajung mai repede veștile despre afacerile necurate decât la cele ale negustorilor din orașele mici. De aceea, îmi este teamă că, nu mult timp după primele clipe fericite, în loc de cununi de flori, pe gâturile noastre vor atârna lanțuri grele de fier.
Îi privi cu atenție pe toți, apoi continuă:
— Conștiința noastră este curată, fiindcă noi știm că am dus un război drept împotriva perșilor. Dar suntem prea bogați pentru a nu trezi suspiciuni. Oricât de clar am încerca să explicăm că prăzile le am obținut în urma luptelor pe mare, la Lade, și că apoi, pentru a fi în siguranță, am navigat direct de acolo înspre occident, la frații noștri greci, tot nu vom fi crezuți. Pe lângă asta, nu încape îndoială că mulți dintre oamenii noștri, după ce se vor îmbăta, vor povesti prin cârciumi vrute și nevrute. Noi înșine știm cât de mult ne place să pălăvrăgim. Nu i de mirare, fiindcă suntem bărbați din Ionia și zeii cei nemuritori ne au ales pe noi să fim mai sprinteni la vorbă decât oricare alt popor.
Și a mai spus:
— Nu, cel mai înțelept este să ne petrecem iarna într un oraș liniștit de pe coasta Siciliei și să cumpărăm prietenia tiranului acelui oraș. Trei nave de război și o ceată de luptători încercați cum suntem noi nu sunt de lepădat pentru un micuț tiran, care se străduiește din greu să și păstreze independența față de marile orașe ale Siciliei. Pe coasta septentrională a Siciliei, înainte de Panormos și de spațiul dominat de cartaginezi, există astfel de orașe. Acolo vom fi de cealaltă parte a Mării Tireniene, pe care va trebui apoi să o traversăm pentru a ajunge la Massilia. De aceea, curajoșii mei frați de arme, vă cer să faceți un ultim efort, dar mai întâi va trebui să navigăm cu bărbăție prin strâmtoarea în care multe sute de corăbii s au scufundat. Altfel, vom pierde tot ceea ce cu atâta trudă am câștigat.
Bravii comandanți și timonieri păliră gândindu se doar la turbioanele, curenții și vânturile sălbatice care bântuiau această strâmtoare despre care fiecare, de atâtea ori, auzise povestindu se. Dionysios le lăsă destul timp să vorbească, până ce inima fiecăruia se liniști. Dar când s a lăsat seara, s a auzit un zgomot cavernos și am văzut cum s a înroșit cerul deasupra muntelui învăluit de fum. Pe puntea corabiei ploua cu cenușă și vâslașilor li s a risipit dintr o dată dorința de a mai ajunge la țărm.
Dorieus a spus:
— Pământul, unde tatăl meu a murit, mă salută cu bubuituri și cu coloane de foc. Acest semn îmi este de ajuns. Abia acum înțeleg de ce arșicele îmi indicau vestul.
Iar Micon a spus:
— Dionysios ne a condus până aici și am avut noroc. Să l lăsăm pe el să ne conducă mai departe, după cum crede că este mai bine.
Nici mie nu mi venea să cred că zeii ne protejaseră până atunci de abisurile mării doar pentru a ne pierde în sinistra strâmtoare, prin care, de nevoie, trebuia să navigăm. În acest fel s au curmat toate discuțiile și Dionysios a fost lăsat să și împlinească planul. În liniștea nopții, el dărui viața ostaticilor fenicieni ca jertfă nemiloșilor zei ai strâmtorii. Mi a părut rău când, dimineața, am observat că nu mai sunt, fiindcă discutasem de multe ori cu ei, începusem chiar să i învăț să vorbească grecește și, cu toate că ei erau străini, mie mi se părea că sunt asemenea nouă.
Sinistrul renume al strâmtorii era binemeritat. Cu toată jertfa adusă, a fost o luptă pe viață și pe moarte până ce, după multe zile, am reușit să o străbatem fără ca nici una dintre ambarcațiunile noastre să se izbească de stânci. Nici n am ieșit noi bine din vâltoare, că a și apărut o barcă din orașul Zankle și vâslașii ne au cerut să ancorăm în port și să plătim vamă pentru că am trecut prin strâmtoare. Dar Dorieus li s a adresat cu o deosebită amabilitate și le a spus că cele trei ambarcațiuni ale noastre sunt nave de război, că noi luptasem cu perșii și că doar corăbiile comerciale plătesc taxe la treceri, nicidecum corăbiile de război. Apoi, afișând un aer modest, l a rugat pe timonier să povestească despre bătălia de la Lade, iar acesta a făcut o fără nici o ezitare cu mult zel, lăudând calitățile de mare luptător ale lui Dorieus, așa că, împuternicitul cu strângerea impozitului și vâslașii ce l însoțeau, ascultând ei cu gurile căscate povestea, au uitat pentru ce veniseră la noi.
Dar noi eram mai mult morți decât vii și încă ne mai suna în urechi zgomotul valurilor ce se izbeau de stâncile pe care am fi putut eșua. Într un sfârșit, am ajuns la Marea Tireniană, ce avea o culoare albastră de toamnă, apoi am avut noroc de un vânt bun, care ne a permis să navigăm cu pânzele desfășurate de a lungul coastei azurii muntoase a Siciliei. Abia atunci a adus Dionysios jertfe de mulțumire zeilor, care, la urma urmelor, se arătaseră destul de prietenoși față de noi. În primul rând, a vărsat o cantitate convenabilă de vin în mare, dar cea mai importantă jertfă pe care i a dat o mării a fost zeul fenicienilor, căruia, mai întâi, i a retezat picioarele. Când l a aruncat în mare, a rostit următoarele vorbe:
— Nu mai avem nevoie de tine, zeule, oricare ți va fi fost numele, fiindcă tu nici nu cunoști aceste ape!
Corabia noastră, și mai șubrezită acum, după ce ieșise din strâmtoare, înainta cu greutate, apa mării pătrundea prin toate părțile în cală, iar noi tânjeam după apa neclocită pe care am fi putut o bea, după strugurii și merele pe care le am fi putut mânca, de am fi ajuns mai degrabă la țărm. Dar Dionysios nu voia încă să se oprească, doar adulmeca cu nările zbârlite vorbele pescarilor de la care cumpăra pește proaspăt. După ce a strâns destul de multe informații, a spus:
— Dacă am înțeles eu bine, toate orașele grecești ale Siciliei se dușmănesc între ele, se ceartă și se războiesc, n are importanță care oraș împotriva cărui oraș. După ce am trecut prin acea blestemată de strâmtoare, m am liniștit și nu mai vreau să mă războiesc cu nimeni. Să așteptăm deci un semn de la zei, ca să știm unde este mai bine să ancorăm. In arșicele de berbec eu nu mai cred, dar să încercăm să deslușim din visele pe care le vom avea la noapte cum este mai bine de făcut.
Bănuiesc că Dionysios a rostit aceste vorbe doar pentru a mai câștiga răgaz de o noapte. El însuși credea prea puțin în visuri, dar voia ca oamenii lui să creadă că hotărârea, pe care urma să o ia, i a fost arătată de zei.
Așa se face că, a doua zi, în revărsat de zori, după ce s a deșteptat din somn, ne a spus cu o nedisimulată ipocrizie că a avut o mare revelație, apoi a alergat până la o margine a punții și, în timp ce și deșerta pe îndelete burta, privea cu un viu interes spre țărmul Siciliei. În timpul nopții, corăbiile noastre se apropiaseră foarte mult de țărm. Și, tot uitându se atent înspre acolo, Dionysios strigă:
— Nu încape îndoială că zeii ne sunt favorabili. Am avut astă noapte un vis, în care am văzut acest promontoriu ce seamănă cu o spinare încovoiată de măgar bătrân. Să l depășim în grabă, fiindcă în spatele lui este pământul pe care l am văzut în vis, cu pârâuri și izvoare, cu culturi și cu pomi fructiferi!
Fără să mai piardă nici o clipă, toți bărbații se îndreptară spre vâsle și nici nu mai voiră să mănânce în dimineața aceea, așa de mult doreau ca să ajungă odată la un țărm pe care să pună picioarele. Încă cu o seară mai înainte ne spălasem, ne unsesem trupul cu ulei și ne schimbasem straiele de pe noi. Ne tăiasem bărbile cu bricele ascuțite, pe care le găsisem, printre alte lucruri, pe corăbiile feniciene, iar unii își împletiseră părul. Am aruncat în mare veșmintele noastre uzate și am ars tămâie pe puntea corabiei, atât pentru a se mai risipi din duhoarea ce aproape că ne împiedica să respirăm, cât și pentru a înlesni apariția zeilor în visurile ce urma să le avem noaptea.
Dar, după ce marinarii au început să vâslească spre istmul împădurit, Dorieus a încruntat din sprâncene și a rostit provocator:
— Ascultă, Dionysios, foceeanule, eu nu știu care dintre visuri este mai sacru, dar sunt sigur că visul meu este mai aproape de adevăr decât al tău. Fiindcă în vis mi s a arătat Herakles, străbunul meu, în toată măreția ființei sale. Pe umărul drept purta un ciomag noduros de mărimea unui trunchi de stejar, iar pe umărul stâng stătea un cocoș, care cânta încontinuu. Doar acest vis poate fi o adevărată prevestire, în nici un caz visul tău, foceeanule!
Dionysios a râs batjocoritor și l a întrebat:
— Și care i mesajul visului tău?
După ce a încercat tăișul spadei, Dorieus a spus:
— Nu vreau să l explic, dar un spartan, care rar are parte de visuri, se supune visului atunci când îl are. De aceea eu trebuie să lupt alături de visul meu împotriva viziunilor tale, Dionysios, dacă tu nu binevoiești a da crezare visului meu.
După ce l a privit cu atenție pe Dorieus și a înțeles că acesta i vorbise serios, Dionysios i a rechemat pe vâslași și l a întrebat pe fiecare om ce a visat. Micon a povestit:
— Am văzut în vis niște ziduri atât de înalte, încât atingeau norii. Și am mai văzut cetatea dintre ziduri în flăcările ce o pârjoleau. Am văzut bărbați care fugeau din cetate strângând la piept lădițele cu bogății și zeii protectori, am văzut femei târându și copiii care plângeau. Toți alergau spre o corabie ca să scape din flăcările ce mistuiau orașul.
Dorieus a început să râdă și a spus mulțumit:
— Visul tău îl explică pe al meu. Tu ai văzut în vis Troia incendiată. Iar cei ce s au salvat atunci, fugind din flăcările Troiei, au ajuns cu corăbiile până în Sicilia, unde au debarcat, au întemeiat orașele Eryx și Segest și i au supus puterii lor pe sicanii ce locuiau dintotdeauna în aceste locuri, până când străbunul meu Herakles, ajungând în Sicilia, i a învins. Începând de atunci, partea occidentală a Siciliei a devenit patrimoniul lui Herakles. Tatăl meu, pe care l chema tot Dorieus, ca și pe mine, a navigat până acolo să recucerească pământurile lui Herakles pe care alții s au așezat, dar probabil că a fost omorât în luptă, fiindcă după aceea nimeni nu a mai știut nimic despre el. De aceea zeii doresc acum ca eu să mă îndrept spre vest, pentru a împlini ceea ce tatăl meu a început. Cântecul cocoșului de pe umărul stâng al lui Herakles este, fără îndoială, semnul victoriei. Să navigăm, deci, spre Eryx, să cucerim pământul Eryxului.
Dionysios a început să și smulgă părul din cap de furie și a urlat:
— Să nu l mai văd în fața ochilor mei pe acest spartan scrântit la minte! Chiar de am avea noroc și corăbiile noastre ar mai rezista până la Eryx, este o nebunie să navigăm înspre gura morții, spre Cartagina, ca să ajungem în mâna fenicienilor. Chiar dacă orașul Eryx nu este al lor, ei au putere asupra pământului Eryxului. Cartagina, ce se află pe țărmul Africii, față în față cu Eryxul, este cel mai crud oraș dintre toate care au dominat vreodată acea parte a mării.
Dar Micon a spus împăciuitor:
— Visurile au mai multe înțelesuri, Dorieus. Poate că după atâta post de care ai avut parte pe mare, visul a vrut să ți amintească de cântăreții cocoși ai Afroditei din Akrea. În bărbăția ta ai simțit setea de sânge a străbunului tău și, fără îndoială, ciomagul noduros pe care l ai văzut în vis nu este altceva decât semnul bărbăției tale. Dar, fie cum o fi, nu vom merge nicăieri altundeva mai înainte de a ajunge la un țărm frumos, unde să găsim un loc în care să fim în siguranță. Ar fi o prostie să nu tragem ceva foloase de pe urma visului lui Dionysios.
Vâslașii și timonierii s au bucurat ascultând vorbele înțelepte ale lui Micon și l au aclamat zgomotos. Pentru că toți voiau să creadă că, în spatele promontoriului din fața noastră, ne așteptau un port liniștit, câmpuri înverzite, pomi fructiferi și păduri dese. Iar pe un deal, împrejmuite cu bârne și pământ, zidurile cetății și, în cetate, templele și o mulțime de case din lemn. Vântul dăruia deja urechilor noastre melodiile vesele pe care păstorii le cântau din fluier, behăitul oilor și mugetul vitelor.
Însă Dorieus scrâșnea din dinți, era din ce în ce mai furios și, după ce l a lovit pe Micon peste urechi cu latul spadei, l a amenințat cu înverșunare pe Dionysios și i a poruncit:
— Navighează înainte! Glasul lui Herakles, pe care l aud în mine, îmi spune că nu mai este mult până la coasta occidentală a Siciliei. Este semnul pe care zeii ni l au arătat, foceeanule!
Eram îngrozit de nebunia lui Dorieus, dar pentru că i eram prieten, trebuia să fiu de partea lui. Dionysios încercă mai întâi să l liniștească, dar era în zadar, fiindcă el însuși era neliniștit. De mânie, începu să facă spume la gură și, pe neașteptate, a lovit atât de puternic cu lancea în scutul lui Dorieus, încât l a despicat și totodată l a rănit pe Dorieus la mâna stânga. Și n timp ce și retrăgea lancea, a răcnit furios:
— Mi ai împuiat destul capul cu cocoșul lui Herakles. De acum înainte, n ai decât să i ții cocoșu n mâna stângă!
Dar, pe când rostea el aceste vorbe, s a abătut peste noi o rafală puternică de vânt și șubrezita noastră corabie s a înclinat atât de mult, încât apa a năvălit peste bord, inundând cala vâslașilor, care au prins să urle că se vor îneca.
Dionysios a început în mare grabă să restabilească poziția corabiei după direcția vântului, reorientând pânzele și, de n ar fi fost atât de rapid în mișcări, puțin lipsea ca să cădem cu toți pradă talazurilor dezlănțuite. Vântul ne a purtat mult mai departe de cea mai frumoasă parte a țărmului, deși până nu se dezlănțuise, doar câteva vâsle ne despărțeau de malul istmului, unde ne așteptau portul liniștit, verdeața, izvoarele. După aceea, ploaia rece de toamnă ne a udat până la epuizare și a pus între noi și țărm o perdea cenușie, care ne împiedica să l mai vedem. Abătut, Dorieus își curăță sângele de pe mână și spuse:
— N ai vrut să crezi nici în ruptul capului în visul meu, Dionysios. Acum belește ți ochii și vezi și tu că însuși Herakles ne a zgâlțâit corabia și ne a flendurit pânzele pentru a confirma că visul meu este adevărat.
Bărbații din Foceea au început să țipe și să se tânguiască, fiindcă au crezut că nu mai este nici o scăpare. Chiar și Micon, chiar și eu, ne am dat jos veșmintele de pe noi ca să fim pregătiți pentru a înota mai ușor spre mal, dacă s ar fi scufundat cumva corabia. După aceea, Micon a spus:
— Nu, nu vom pieri, nici tu, nici eu. Dar să avem puțină răbdare ca să vedem ce intenție au zeii.
Vântul era în continuare puternic și ne purta spre larg, așa că ar fi fost inutilă orice încercare a vâslașilor de a îndrepta corabia spre mal. Dar după ce ploaia a încetat, vântul a fost mai îngăduitor și mai cald și nu a mai încercat cu atâta violență rezistența obositelor scânduri ale corabiei. Marea clocotea și uriașele talazuri cu creste înspumate se spărgeau dincolo de noi, era ca și cum o forță nevăzută ne ar fi protejat și ne ar fi împins înainte. Dionysios rosti resemnat:
— Visurile sunt visuri. Din visuri nu se zămislesc decât ceartă și vrajbă. Să le uităm și să folosim voința mării și vântului, fiindcă nici mării, nici vântului, nimeni nu i se poate împotrivi.
Când a venit seara, un vânt ușor ne a condus până la țărm. Acolo am văzut gura unui râu și zidurile puternice care împrejmuiau un oraș. În apropierea zidurilor se ridica aburul de la izvoarele termale, iar în spate, departe, după cetate se vedeau siluetele albastre ale munților. Bărbații încetară să mai scoată apa cu ispolul, fiindcă apa se ridicase deja mai sus de băncile vâslașilor. Vrând nevrând, trebuia să ajungem la mal, altminteri corabia nu mai rezista. Abia au apucat vâslașii să urce pe punte, fiindcă apa pătrundea prin toate părțile în corabie, că am simțit puternica izbitură și am auzit trosnetul când corabia noastră a eșuat în apropiere de țărm. Corabia s a culcat pe o parte, apa a ajuns până la punte, dar noi eram salvați. Cele două galere de cincizeci de vâslași au ajuns fără stricăciuni până aproape de mal. Am sărit cu toți în apă și le am tras până pe pământ. După aceea, cu toate că eram atât de obosiți, încât ne fugea pământul de sub picioare și trebuia să ne sprijinim unii de alții, ne am luat armele și am făcut câteva exerciții de luptă pentru cazul în care ar fi trebuit să ne apărăm.


2

Pe ambele maluri ale râului erau multe corăbii, sprijinite cu bârne și protejate în vederea iernii. Apoi, o mulțime pestriță de oameni, care discutau aprins în diferite limbi, s a apropiat curioasă, dar cu o oarecare șovăială, de noi. Când au observat că suntem înarmați, s au oprit, dar unii au rupt crenguțe verzi din copaci și le au fluturat deasupra capului în semn de prietenie.
Am lăsat să cadă pe pământ scuturile și armele noastre. Prinzând curaj, oamenii s au apropiat de noi, au început să ne vorbească și să ne pipăie veșmintele, la fel cum fac, de altfel, din curiozitate, toți oamenii din oricare țară. Mulți dintre ei vorbeau grecește, dar cu un accent ciudat. Niște negustori ne au îndemnat să cumpărăm de la ei struguri și fructe și au acceptat fără ezitare să le plătim în aur persan, dându ne restul în monede de argint. Am aflat că orașul în fața căruia ne găseam se numește Himera, că fusese întemeiat de oameni ce veniseră din Zankle și că mai apoi au sosit în Himera foarte mulți oameni din Siracuza, care erau sătui de interminabilele războaie civile ce devastau orașul lor. Însă cea mai mare parte a populației, siculii, era autohtonă și se amestecase, prin căsătorii, cu populația elenă.
Când soarele a apus, porțile orașului au fost închise. Nu am simțit nevoia să i întâlnim în acea seară pe locuitorii orașului, ci am preferat să ne culcăm pe pământul gol. A fost o adevărată fericire că ne puteam odihni pe pământul și pe iarba care miroseau nespus de frumos, după ce atât de multă vreme dormisem doar pe scândurile tari, îmbâcsite de mirosurile neplăcute ale corabiei.
După ce mă hrănisem atâta amar de vreme doar cu uscături fierte și amestecate cu ulei, seara am devorat cu patimă struguri și fructe. Așa se face că, pe când zorii dimineții se iveau de după munți, am alergat la malul mării, unde m am așezat pe vine, fiindcă în pântecele meu totul clocotea. De a lungul țărmului, gâfâind și gemând, toți oamenii lui Dionysios stăteau așezați pe vine și admirau revărsatul de zori.
Câțiva și au dat cu părerea că negustorii, care ne vânduseră strugurii și fructele, au vrut să ne otrăvească pentru a și însuși bogățiile noastre. Dar Dionysios, icnind și înjurând, i a asigurat că ceea ce a fost să ni s a întâmple este drept, fiindcă așa au vrut zeii.
După ce, dimineață, porțile orașului s au deschis, Dionysios a trimis niște oameni ca să cumpere un taur și câțiva berbeci. Împodobit cu ghirlande de flori, taurul a fost sacrificat și oasele picioarelor i au fost arse în grăsime de berbec. După ce carnea a fost friptă pe jăratec, am mâncat cu poftă până ce n am mai putut și am uitat de chinurile prin care trecuserăm dimineața. Vânzătorii au revenit cu pâine și cu prăjituri cu miere, iar oamenii noștri au început să cumpere fără să se târguiască, până când Dionysios, enervat, a pus capăt acestei risipe, amintindu ne că suntem ionieni.
După ce am mâncat, toți eram veseli, și m am gândit că viața are un farmec special, de care nu te poți bucura decât atunci când ajungi pe un țărm după o lungă călătorie pe mare. Unii zdrăngăneau din instrumentele feniciene, alții cântau din fluier, și încă nici nu era miezul zilei, când mulți au început să danseze despuiați dezmățatele dansuri ale țapului. Atrasă de zgomotul pe care l făceam, o mulțime de gură cască s a strâns destul de repede în jurul nostru; erau chiar și femei, care și acopereau fața ca și cum le ar fi fost rușine, dar, din când în când, aruncau câte o privire spre dansatorii înfierbântați și ochii le sclipeau de dorință. Dionysios le interzise tuturor să se atingă de vreo femeie mai înainte ca situația noastră să fie clară și a pus oameni să păzească ambarcațiunile, ca nu cumva eventualii vizitatori curioși să vadă imensele bogății ce erau acolo.
Într un sfârșit, a apărut în port și tiranul Himerei, Krinippos, însoțit de o suită de oameni înarmați și chiar și de călăreți, ca să ne salute și să afle care ne sunt intențiile. Era un bărbat cu o barbă rară, cu spinarea ușor încovoiată, îmbrăcat în veșminte obișnuite. Nu sosise purtat în litieră, ci pe propriile picioare. Dionysios, însoțit de cei mai importanți oameni ai lui, i a ieșit în întâmpinare, i a povestit despre bătălia navală de la Lade, despre prăzile pe care le am câștigat după ce i am învins pe perși și i a cerut permisiunea de a rămâne în orașul Himera până în primăvară, când împreună cu oamenii lui va naviga spre Massilia, așa i a spus. Încă i a mai cerut odgoane și boi, trolii și lemnari, pentru a putea recupera corabia eșuată și a proteja pentru iarnă cele trei ambarcațiuni ale noastre, și i a promis că va plăti toate serviciile la prețuri mulțumitoare.
În timp ce Dionysios a vorbit, tiranul s a uitat cu atenție, atât la el, cât și la noi ceilalți. În ciuda modestiei aparente, se putea vedea după privirea lui că nu era nicidecum un om neînsemnat. După ce Dionysios a terminat ceea ce a avut de spus, tiranul i s a adresat astfel:
— Prin voința poporului meu, eu, Krinippos, sunt autocratul Himerei, chiar dacă detest puterea. De aceea, nu obișnuiesc să iau nici o hotărâre mai înainte de a mi consulta poporul. Dar sunt și lucruri pentru care pot hotărî fără a cere părerea poporului. Vino deci acasă la mine și vom discuta între patru pereți, și despre lucruri pământești, și despre lucruri zeiești. Sau, dacă tu nu ai încredere în mine, fiindcă încă nu mi cunoști obiceiurile, ne putem duce undeva, ceva mai încolo, fiindcă nu vreau să asculte toată lumea ceea ce discutăm. În prezența prea multor oameni, mă simt stânjenit și se risipește puțina elocință de care sunt în stare, fiindcă din fire sunt un solitar.
Dionysios a acceptat fără nici o rezervă propunerea și, fără să i fie câtuși de puțină teamă, acest om cărunt l a condus pe Dionysios departe de locul unde ne aflam, cu toate că era mai pirpiriu și, chiar și cu mâinile goale Dionysios l ar fi putut sugruma. I am văzut când s au așezat pe pământ și au început să discute, dar de auzit nu aveam cum să i aud, fiindcă erau departe.
Oamenii din garda lui Krinippos au descălecat și, zâmbind, au spus cu mândrie:
— Este extraordinar acest tiran al nostru și noi l am fi pus pe un tron de rege, dacă el n ar fi detestat acest lucru. El nu se teme de nici un dușman, fiindcă talismanele magice din lumea subpământeană, de care i este plină casa, îl protejează de orice rău. Cum va fi obținut aceste talismane, nimeni nu știe. Cert este că, după ce a amenințat că le va folosi dacă nu încetează certurile și rivalitățile din Himera, toată lumea trăiește în pace și, doar mulțumită înțelepciunii lui deosebite, cartaginezii și tirenienii ne sunt prieteni și nici chiar Siracuza nu este un pericol pentru orașul nostru.
Ei au mai povestit că Krinippos se căsătorise cu o femeie din Cartagina, că era un guvernator imparțial, care se purta la fel cu orice om din Himera, indiferent de originea lui sau de zeii la care se închină. Bogățiile nu l interesau atât de mult; pentru el, cele mai de preț erau talismanele lui fermecate. Impozitele pe care le impusese erau acceptabile și, de când era tiran, se îngrijise de întărirea zidurilor orașului, de construcția portului și a templelor. Pe cei ce voiau să și construiască corăbii, el îi împrumuta cu bani din visteria orașului și tot cu banii orașului plătea despăgubiri pentru corăbiile naufragiate. Ce mai încolo și ncoace, după spusele lor, Himera era un oraș fericit, unde nimănui nu i putea fi teamă de nedreptăți.
Într un sfârșit, i am văzut pe Krinippos și Dionysios cum s au ridicat și s au scuturat cu amabilitate unul pe altul de iarbă, după care s au îndreptat spre noi. După ce au ajuns lângă noi, Dionysios ne a ordonat să ne echipăm cu scuturile și spadele și să batem cu spadele în scuturi în cinstea lui Krinippos.
După ce Krinippos și oamenii lui au plecat, Dionysios ne a povestit:
— Am încheiat un pact cu acest suveran înțelept. Începând din acest moment, noi suntem liberi să intrăm în oraș și să ieșim când vrem, cu sau fără arme. Avem dreptul să închiriem sau să ne construim case, să practicăm comerțul, să aducem jertfe zeilor orașului sau altor zei, după cum vrem, să ne căsătorim cu femeile din Himera, sau să ne distrăm după cum ne este dorința sau după cum le este dorința, fiindcă în această privință, fiecare este liber să facă ce vrea. Nu ne este permis să fim violenți sau să jignim vreun locuitor al acestui oraș. Încă am mai făcut legământ că atâta timp cât vom locui în Himera, în caz de atac, îi vom apăra zidurile, ca și cum ar fi orașul nostru.
Dar unii bărbați au fost neîncrezători și i au spus:
— Tot ceea ce ne ai povestit este prea bun și frumos ca să fie și adevărat. Acest Krinippos este mai viclean decât bănuiești tu. Poate că după ce vom intra în oraș, el îi va pune pe oamenii lui să ne omoare ca să și însușească bogățiile noastre, sau va face farmece cu talismanele lui magice, ca noi să ne pierdem bogățiile pe jocurile de noroc în care el ne va antrena.
Dionysios le a poruncit să înceteze cu îndoielile nejustificate și să se încreadă în hotărârile lui. După ce discutase cu Krinippos, asigurările pe care acesta i le dăduse, îi risipiseră orice umbră de îndoială. Dar mai important decât orice fel de jurământ sacru, faptul că interesele noastre și ale lui Krinippos coincideau, l au determinat să accepte depozitarea bogățiilor, închise în lăzi ferecate și în saci sigilați, în trezoreria lui Krinippos, ca o garanție a bunelor noastre intenții. Fiecare dintre noi urma să primească o sumă limitată, dar suficientă, de bani, pentru a și asigura existența în Himera pe timpul iernii, fiindcă Krinippos nu voia ca în oraș să circule mai mulți bani ca de obicei, pentru a nu se scumpi prețurile alimentelor și mărfurilor, ceea ce ar fi îngreunat viața localnicilor.
Însă cei mai mulți bărbați se îndoiau în continuare și spuneau că probabil Krinippos îl vrăjise deja pe Dionysios cu ajutorul renumitelor lui talismane magice, de i se încețoșase mintea și acceptase un astfel de compromis. Dar orașul și mult așteptatele bucurii după care toți râvneam au curmat discuțiile, așa că, în afară de câțiva bărbați mai bătrâni, care au rămas de pază lângă comorile noastre, ceilalți am plecat să cunoaștem Himera.
Gardienii porții orașului ne au lăsat să intrăm fără să ne întrebe de arme. Preumblându ne de a lungul străzilor, am văzut artizanii, vopsitorii și țesătorii, am văzut piața cu halele ei pentru învățători, pentru scribi și pentru negustori, am văzut casa lui Krinippos și frumosul templu al zeului Poseidon, cu coloanele lui semețe, precum și templul zeiței Demetra și monumentalul templu al zeului cartaginezilor, Baal. Pe unde am trecut, locuitorii orașului ne au salutat cu respect, copiii s au ținut după noi, toți bărbații și toate femeile au tras de veșmintele noastre și ne au invitat să le vedem casa. Himera era, într adevăr, un oraș plăcut și ospitalier, iar multele limbi ce le auzeai vorbindu se pe stradă îți dădeau un sentiment de libertate și de siguranță.
După chinurile îndurate pe mare, bărbații lui Dionysios nu au rezistat prea mult timp tentației și, încetul cu încetul, în grupuri de doi sau de trei oameni au acceptat generoasele invitații ale locuitorilor Himerei. Cei care acceptau invitația, erau întâmpinați încă din pragul casei cu burdufuri de vin și li se împodobea capul cu cununi de flori. Când se deschideau ușile caselor, un miros îmbietor de mâncare se răspândea în jur și se auzeau melodiile duioase din fluier și râsul cristalin al femeilor. Așa se face că, nici nu ne am dat seama când, din mulțimea de bărbați care pornisem împreună din port, am rămas doar noi trei, Dorieus, Micon și cu mine. Iar Dorieus ne a spus:
— Hai să căutăm templul lui Herakles și să i aducem jertfe! El mi a apărut în vis și tot el m a adus în acest oraș. Probabil ați observat că deasupra porții orașului, în emblema de piatră, este cocoșul; în efigia de pe monede este, de asemenea, cocoșul. În acest oraș noi trebuia să ajungem pentru a ne împlini destinul.
Micon a spus:
— Este o prostie că ne târâm cu spadele și cu scuturile prin acest oraș pașnic. Locuitorii ne arată cu degetul și se amuză copios când ne văd, fiindcă doar barbarii nu au încredere în nimeni și umblă înarmați.
Eu adulmecam fiecare miros îmbătător al orașului. Am spus:
— Oare unde am putea găsi o casă pe măsura demnității noastre, ca să putem da jos tot harnașamentul acesta greu de pe noi, să ne odihnim și să ne bucurăm de ospitalitatea pe care locuitorii acestui oraș o afișează cu atâta căldură? După casa lui Krinippos, eu nu tânjesc, fiindcă am înțeles că, din pricina durerilor de stomac ce le are, el nu obișnuiește să mănânce decât verdețuri. Dar nici în casa unui bărbat neînsemnat nu putem trage.
Adevărul este că, oamenii obișnuiți ai Himerei nici nu au îndrăznit să ne invite pe noi, fiindcă ne deosebeam de ceilalți prin ținuta aristocratică, iar coiful lui Dorieus împodobit, printre altele, cu un cal în relief, cabrat, îi intimida, așa că ei i au invitat în casele lor doar pe marinari și pe vâslași. Ne era sete și foame, dar parcă n am fi vrut să cumpărăm un burduf de vin și ceva de mâncare din piață și să ne întoarcem singuri în port. Prefăcându se că vorbește serios, Micon i s a adresat astfel lui Dorieus:
— Sfătuiește ne, Dorieus, tu, cel care ești moștenitorul lui Herakles! Încotro să mergem? Oare știi tu care este casa în care vom fi întâmpinați regește? Te întreb pe tine, fiindcă dacă tot ți a spus Herakles în vis că aici vom ajunge, ar trebui să știi și înspre ce direcție ar fi mai bine să mergem.
Dorieus i a răspuns fără ezitare:
— Eu nu am nici o îndoială asupra direcției. Trebuie să mergem în continuare spre apus, atât cât ține orașul, în felul acesta voi fi mai aproape de pământul strămoșului meu.
De aceea, ne am continuat drumul în direcția propusă de Dorieus și am ajuns într o parte a orașului, unde erau doar case bogate, care nu aveau nici o fereastră spre stradă, iar grădinile nu se vedeau, fiindcă erau înconjurate de ziduri înalte. Dar pe străzi nu era nimeni, nu se auzea nici un zgomot, drumul era murdar și pereții exteriori ai acestor case arătau jalnic. Și, deodată, am simțit că mi se înmoaie picioarele, iar în capul meu se face vid, apoi, după o clipă, în mintea mea s a făcut lumină și am spus:
— Eu cunosc această stradă, eu m am plimbat pe această stradă în vis. Numai că în vis, care cu patru roți treceau cu mult zgomot pe stradă, un poet orb cânta din liră și acoperișuri multicolore protejau porțile și ușile caselor. Așa i, aceasta este o stradă din vis. Sau poate că nu este, nu știu.
Am privit nesigur în jurul meu, fiindcă memoria îmi adusese doar pentru o clipă imaginea străzii din vis, dar după acea clipă, a fost ca și cum o perdea de solzi a acoperit accesul la alte detalii. Și nu am mai văzut altceva, doar grămezile de gunoaie din fața porților și strada pustie. Micon a spus:
— Nelocuită, această stradă nu este. Și, fără îndoială, odinioară, pe această stradă au locuit aristocrații și oamenii bogați ai Himerei. Se poate vedea după înălțimea zidurilor, după porțile de fier și după ornamentele din bronz. Dar, de când poporul a luat puterea în mâinile sale și este protejat de tirani, vremea familiilor aristocrate s a dus.
Nu eram atent la ceea ce spunea Micon, fiindcă privirea îmi era atrasă de o pană albă și strălucitoare de porumbel, care, în acel moment, cădea lin în fața mea. Am prins o din zbor și m am oprit în dreptul unei uși mici a unui mare portal. Ciocanul de bătut în poartă, din bronz, reprezenta un satir care strângea în brațe o nimfă ce voia să fugă. Dar nu a fost nevoie să l folosesc, fiindcă abia am atins o și ușa s a și deschis scârțâind. Noi am intrat. În curte erau pomi fructiferi, chiparoși și un heleșteu din piatră.
În întâmpinarea noastră a sosit șchiopătând un sclav bătrân. Unul din genunchii lui fusese marcat prin ardere cu o piatră încinsă, conform obiceiurilor barbare de altădată. Șovăind, el a ridicat brațele și ne a salutat. Nu am înțeles ce a spus, fiindcă vorbea într o limbă pe care n o mai auzisem până atunci, dar bănuiesc că ne va fi întrebat ce dorim. Fără să ne sinchisim prea mult de prezența lui, am început să cercetăm grădina în care ne aflam. Micon a încercat cu mâna apa din heleșteu, apoi a exclamat uimit că este fierbinte. Am încercat o și eu, a încercat o și Dorieus. Era, într adevăr, foarte fierbinte. Am presupus că este vorba despre aceeași apă pe care am văzut o bolborosind în izvoarele termale din afara orașului, din care seara, când se făcea răcoare, ieșeau aburi.
Apoi, bătrânul s a dus în casă să ceară ajutor, și, peste o clipă a apărut o femeie puternică și înaltă, drapată din umeri până n tălpi cu un peplu dintr o țesătură vărgată, însoțită de două servitoare. Ea ni s a adresat în dialectul grecesc din Himera și ne a întrebat dacă nu cumva suntem tâlhari, din moment ce am intrat înarmați, fără să cerem nimănui permisiunea, în curtea unei văduve neajutorate.
Nu era ea chiar atât de neajutorată după cum pretindea, fiindcă bătrânul sclav strângea în mâini o măciucă, iar în ușa casei apăruse un bărbat zdravăn, înarmat cu un teribil de urât arc fenician. Femeia ne a cercetat cu o privire mândră, avea ochii negri ca smoala și toate trăsăturile chipului ei lăsau să se înțeleagă că fusese o femeie frumoasă, chiar dacă împrejurul ochilor avea multe riduri și nasul îi era coroiat.
Umil, Micon i s a adresat astfel:
— Suntem refugiați și am fugit din Ionia după ce am fost învinși de perși. Zeii mării ne au condus până la țărmul Himerei, iar tiranul acestui oraș, Krinippos, ne a permis nouă, celor care nu mai avem nici casă, nici țară, să locuim aici în această iarnă.
Dar Dorieus s a simțit jignit de umilința cu care Micon a vorbit și a strigat:
— Poate că tu ești refugiat și nu ai casă, însă eu sunt un bărbat liber din Sparta și am venit în aceste ținuturi pentru a mi găsi noua mea patrie, eu nu sunt un cerșetor, eu pretind doar moștenirea care mi se cuvine.
— Dacă am ajuns în grădina ta, i s a adresat el femeii, este pentru că toți locuitorii Himerei și au disputat onoarea de a i avea ca oaspeți doar pe niște oameni simpli, oferindu le marinarilor și vâslașilor prietenia și ospitalitatea lor. Nu am găsit până acum o casă demnă de noi și se pare că și acum am încercat la o poartă greșită de am intrat noi aici. În nici un caz, nu obligăm o văduvă lipsită de apărare să facă dovada ospitalității ei.
Eu încă mai țineam în mână pana de porumbel. Femeia s a apropiat de noi, a luat distrată pana din mâna mea și a spus:
— Îmi cer iertare pentru răceala cu care v am întâmpinat, dar când am văzut armele și scuturile voastre strălucitoare, am intrat în panică. Oricare va fi zeul care v a condus până la ușa casei mele, eu îi mulțumesc. Fiți bineveniți! Voi porunci servitorilor mei să pregătească o masă bogată. După chipurile voastre, se vede că nu sunteți niște oameni neînsemnați, dar nici eu nu sunt o femeie simplă. Numele meu este Tanaquil. Chiar dacă acest nume nu vă spune nimic, vă asigur că mulți îl cunosc, și nu doar cei din Himera.
Ea ne a condus în casă și ne a rugat să lăsăm armele în vestibul. După aceea, ne a dus în sala banchetului, unde, fiecare pat convivial avea trei saltele, iar pe brațele curbe, perne împodobite cu ciucuri. În sală mai erau multe lăzi decorate cu scene orientale și un zeu al casei, fenician, înveșmântat cu stofe scumpe, a cărui față, de fildeș pictat, părea vie. În mijlocul încăperii se afla un imens crater corintian pentru amestecat vinul cu apă, iar de a lungul pereților erau numeroase amfore din Attica, atât vechi, cu imagini colorate în negru, cât și din vremea noastră, cu imagini colorate în roșu.
— După cum puteți vedea voi înșivă, a spus cu timiditate Tanaquil, sala banchetului este posomorâtă și păianjenii și au țesut deja pânzele în toate colțurile. Este o mare bucurie că am împrejurul meu niște oaspeți atât de însemnați, care au acceptat să intre într o casă atât de modestă. Dacă veți avea puțină răbdare, voi pune bucătarii mei la treabă, voi porunci să fie dus vinul la rece și voi trimite un sclav să cumpere carne de la animalele care sunt sacrificate la templu. Și, bineînțeles, voi plăti un cântăreț care știe să cânte din syrinx sau din flaut.
Ne a zâmbit și ochii ei negri străluceau când a spus:
— Eu sunt o femeie bătrână și urâtă, dar nu vă fie teamă, eu am experiența vieții și nu am prea multe prejudecăți. Știu prea bine ce și dorește un bărbat după o lungă călătorie pe mare și sper că nu veți fi decepționați.
În timp ce se pregătea mâncarea, Tanaquil ne a îndemnat să facem o baie în heleșteul cu apă sulfuroasă. Ne am dezbrăcat și am pus veșmintele pe marginea bazinului. Apa fierbinte a avut un efect reconfortant asupra trupului nostru și ne am simțit minunat. Apoi au venit sclavii, care ne au spălat și ne au frecat puternic, ne au curățat părul și ne au uns pe tot trupul cu uleiuri parfumate. În tot acest timp, Tanaquil ne a privit cu un vădit interes, fără să facă prea mult caz că suntem dezbrăcați.
După ce am scăpat din mâinile sclavilor, ne simțeam ca și cum ne am fi născut din nou, și doar faptul că existam, era de ajuns ca să ne justifice bucuria. Veșmintele noastre fuseseră luate de sclavi pentru a fi curățate și ni s au adus fiecăruia câte un hiton scurt, dintr o lână subțire și fină, și câte o hlamidă, pe care am pus o pe umeri. Astfel îmbrăcați, ne am dus în sala banchetului și ne am întins confortabil pe paturi. Servitorii au sosit cu platouri de argint încărcate cu numeroase gustări fine – peștișori sărați, în ulei de măsline – pește alb și negru, tăiat în felii foarte subțiri – rulouri de carne afumată, în interiorul cărora era o pastă din ulei, ouă, lapte dulce și condimente.
Această gustare ușoară ne a stimulat și mai mult foamea și ne a deschis pofta de băutură, și nu am fost noi prea atenți la melodiile pe care poetul orb le interpreta la flaut, acompaniindu le pe cele trei fete frumoase, care cântau cu voci duioase cântecele străvechi ale Himerei din vremea lui Stesikhoros. Într un sfârșit, a sosit și Tanaquil; era îmbrăcată în veșminte scumpe. Părul îi era ridicat ca un turn și împodobit cu fibule de aur. De data aceasta gâtul și brațele îi erau descoperite. Purta un colier de aur decorat cu pietre prețioase de culoare galbenă, iar pe brațe multe brățări din aur și din argint. Fața îi era fardată cu ceruză, buzele și obrajii erau înroșiți, pleoapele și sprâncenele erau date cu negru, ochii îi străluceau.
Răspândea în jur un parfum delicat de trandafiri și ne a aruncat un surâs zburdalnic când a amestecat în craterul corintian vinul negru dintr un burduf cu o cantitate convenabilă de apă. Fetele care cântau au venit în goană să ne umple cupele cu băutură și și au atins un genunchi de podea când ni le au înmânat, iar picioarele lor frumoase s au dezvelit pentru o clipă.
Tanaquil a spus:
— Bănuiesc că sunteți însetați. Potoliți vă deci setea cu vin și cu apă! Probabil că veți mai fi ascultat cântecul cast al păstorului care s a stins din dragoste. Dar n aveți de ales, trebuie respectate obiceiurile Himerei, așa că, în timp ce vă veți ospăta cu friptura, veți asculta povestea lui Daphnis și Chloe. Este destul de plictisitoare această poveste, dar nici chiar atât de mult, încât să vă pierdeți pofta de mâncare. Mai târziu, va veni și momentul când veți afla de ce și cum onorăm cocoșul, emblema orașului nostru.
Pe când ne stingeam setea cu vin, au apărut platourile încărcate cu fripturile din carne de berbec, de vițel și de pasăre, care fusese curățată de oase, cu zarzavaturi aromate, cu muștar, cu o fiertură delicioasă de arpacaș. De fiecare dată când gândeam că deja am mâncat destul, apăreau servitorii cu alte feluri de mâncare și de îndată ce goleam cupele de vin, fetele veneau și ne aduceau altele. După ce o goleam, pe fundul fiecărei cupe descopeream un desen diferit. Cred că Tanaquil chemase o adevărată armată de ajutoare pentru pregătirea acestui ospăț.
După ce, abia mai putând să respirăm, am implorat o să aibă îndurare de noi și să nu ne mai aducă nimic, fiindcă pântecele noastre stăteau gata să plesnească, slujitorii au apărut cu platouri încărcate de fructe, struguri, prăjituri fragede și multe alte dulciuri. Apoi, cu mâna ei, Tanaquil a deschis o amforă sigilată de vin și ne a umplut cupele cu vinul aromatizat cu mentă, care ne a răcorit gura și s a urcat cu o repeziciune de necrezut la cap, și am avut impresia că patul pe care mă odihneam plutește undeva, în văzduh. După ce am sorbit și vinul din acea cupă, pe fundul ei am văzut o imagine atât de caraghioasă, încât ne a pufnit râsul, am râs cu lacrimi și am schimbat între noi cupele pentru a le compara. Înșelătorul vin cu mentă ne a înfierbântat trupul și am început să le privim cu alți ochi pe fetele care cântaseră pentru noi.
Tanaquil a observat privirile noastre și și a aranjat veșmintele în așa fel încât să vedem mai bine gâtul și brațele ei albe încărcate de brățări scumpe. În semiobscuritatea sălii banchetului nu părea câtuși de puțin urâtă, și nici bătrână nu mai părea când își ținea bărbia ridicată. Ne a spus:
— Fetele care au cântat pentru voi și v au servit cu vin nu cunosc decât dansul candid al păstorițelor. După cum știe toată lumea, Krinippos are niște dureri îngrozitoare de burtă, probabil de aceea a interzis intrarea dansatoarelor de profesie în Himera.
Apoi i a spus flautistului orb să cânte și le a făcut un semn fetelor, iar ele au început să se zbânțuie ca niște mânji și, în timp ce dansau, s au dezbrăcat, și, după ce și au fluturat peplurile în aer, le au înfășurat pe cap. Nu a fost nimic artistic în dansul lor, dar nici atât de inocent, pe cât ne avertizase Tanaquil, nu fusese. Mai degrabă aș putea spune că dansul a avut un scop precis, acela ca noi să privim cum se dezbracă fetele. După ce dansul s a încheiat, ele și au sprijinit brațele de umerii noștri. Cu respirația tăiată, i am spus lui Tanaquil:
— Tanaquil, Tanaquil, neprețuită amfitrioană! Mâncărurile cu care ne ai ospătat au fost extraordinare, dar vinul cu mentă este periculos, și încă mai periculoase sunt imaginile de pe fundul cupelor, care ne împing simțurile înspre aceste minunate făpturi goale.
Tanaquil s a uitat invidioasă spre cele trei fete tinere, a suspinat adânc și a spus:
— Nimeni nu vă interzice să le mângâiați, dar vă sfătuiesc să nu fiți brutali cu ele sau să le jigniți. Fetele acestea sunt decente. Lor li se permite să primească daruri de la bărbații care vor să se distreze cu ele, cu condiția ca acest lucru să nu devină un obicei. În felul acesta ele își pot spori dota mai bine decât dacă ar face oricare altă muncă și pot să se căsătorească cu un pescar, un artizan sau cu un cultivator, și nimeni din Himera nu vede în acest fapt ceva rău.
Micon a spus:
— Fiecare țară își are obiceiurile ei. În Lidia sunt aceleași obiceiuri ca aici, dar în Babilon, mai înainte de a se căsători, fecioarele își sacrifică virginitatea în temple și sunt răsplătite cu aur. Iar pentru sciți este o mare onoare când, noaptea, oaspeții acceptă să împartă patul cu soțiile lor. Oare trebuie să ne mirăm de obiceiurile din Himera? Acest oraș primitor ne a oferit protecție și ne a îngăduit să trăim între zidurile sale.
Fetele s au apropiat de noi, ne au îmbrățișat și ne au sărutat. Dar Dorieus, după ce a desprins cu răutate mâinile pe care fata ce se apropiase de el i le înfășurase împrejurul gâtului, s a așezat pe marginea patului și a spus:
— Pe cocoșul ce Herakles îl poartă mândru pe al său umăr! Îmi respect prea mult bărbăția ca să o risipesc în mângâieri pentru o fată care nu este pe măsura demnității mele. Dar, bineînțeles, îi voi oferi darul pe care l așteaptă.
Micon a înclinat cupa, a lăsat să curgă pe jos un pic de vin, a sărutat o pe fata care i oferise vinul și a spus:
— Nu există o crimă mai mare decât aceea de a l jigni pe cel ce ți oferă ospitalitatea.
După care a rostit pătimaș:
— În fața mea timpul aleargă în goană. Pe când celebram cultul Afroditei din Akrea, credeam că niciodată nu voi mai dori să mă uit la vreo femeie muritoare. Dar se pare că m am înșelat amarnic. Uite, chiar acum Afrodita îmi încântă privirea și mi frământă trupul de dorințe.
Așa a spus, apoi a luat fata în brațe și a ieșit cu ea afară, în frumoasa grădină, peste care se lăsa întunericul. Tanaquil a suspinat și a poruncit slujitorilor să aprindă lămpile. Dar Dorieus i a prins mâinile în mâinile lui și i a spus:
— Nu aprinde lămpile, o, Tanaquil! În această lumină puțină, trăsăturile nobilei tale fețe sunt mai dulci. Ochii tăi strălucitori și acest nas de vultur îmi povestesc despre înalta ta obârșie. Oare nu este așa?
Am observat că Dorieus era amețit de la vin și, ca să i potolesc elucubrațiile, i am șoptit:
— Încearcă să nu o jignești pe buna noastră gazdă.
Tanaquil a rămas cu gura deschisă de uimire, dar și a acoperit o imediat cu mâna, pentru a ascunde absența dinților, după care a spus:
— Ceea ce ai presupus tu, bărbatule din Sparta, este adevărat. Dar, oricine vei fi fiind tu, bănuiesc că nu te poți măsura cu mine în privința originii. Eu sunt o fată din Cartagina, iar străbunii mei descind din regii care au întemeiat orașul și au fost, la rândul lor, descendenți ai zeilor.
A fost atât de tulburată de vorbele lui Dorieus, încât a adus imediat dintr o altă încăpere o tăbliță, pe care era înscris în caractere feniciene, ce eu nu le am putut descifra, arborele genealogic al familiei sale. A citit treizeci de nume, poate că și mai multe, unul mai ciudat decât altul, după care l a întrebat:
— Oare te ai mai putea îndoi?
Și i a mai spus:
— Nu mi pot ascunde vârsta și ridurile. De aș fi putut o face, te aș fi îmbrățișat cu generozitate eu însămi, pentru a mi exprima bucuria de a te avea ca oaspete în casa mea.
Apoi a întins mâna ca să l mângâie și sânii ei s au atins de umărul lui. Dorieus a tresărit și a rostit, mai înflăcărat încă:
— O, zei! tu ești o femeie puternică, tu ești la fel de înaltă ca un bărbat, iar sânii tăi nicidecum nu sunt vestejiți. Noblețea și experiența unei femei sunt mai presus decât vârsta.
Atunci Tanaquil, cu fața incandescentă din cauza vinului, s a ridicat brusc în picioare, l a apucat de mână pe Dorieus și l a târât până ntr o altă încăpere, în timp ce în cealaltă mână ținea strâns arborele genealogic. Așa se face că am rămas singuri, cele două fete și cu mine, în compania cântărețului orb, care, ghemuit în colțul lui, cânta încet din fluier.


3

M am deșteptat dis de dimineață în larma asurzitoare pe care o făceau sutele de cocoși ai Himerei. Îmi vâjâiau urechile, mi se zbăteau tâmplele, nu mi dădeam seama unde sunt și cine sunt. După ce s a risipit ceața ce mi împăienjenea ochii, am constatat că eram întins pe un pat din sala de banchet a cartaginezei Tanaquil. Eram acoperit doar cu o pătură subțire de lână, plină cu pete de vin, care mirosea îngrozitor, iar pe cap aveam o cunună vestejită de flori. Veșmintele mele fine, murdare de fard roșu, zăceau lângă pat. Nu reușeam să mi amintesc ce se întâmplase, dar, deodată, privirea mi a fost atrasă de un bărbat cu gura deschisă, care dormea pe un alt pat și sforăia din toate puterile, și am înțeles că el este Micon, medicul din Cos. Abia atunci mi am adus aminte că am băut împreună până noaptea târziu și că am discutat despre niște lucruri neobișnuite, dar despre secretele pe care el mi le destăinuise doar mie, după cum a afirmat de multe ori, nici în ruptul capului nu mi puteam aminti.
Fetele și cântărețul orb dispăruseră. M am frecat la ochi și mi am amintit ca prin vis cum fetele își lipeau trupurile netede de trupul meu. Aveam un gust neplăcut în gură, iar sala banchetului arăta dezolant. Podeaua era plină cu cioburi de la amforele scumpe și de la cupele de vin sparte, statuia zeului fenician protector al casei, de care probabil cineva se împiedicase, era răsturnată și, într un colț al încăperii, nu se știe care dintre noi, vărsase. Cântecul neîntrerupt al cocoșilor îmi spărgea urechile și am luat hotărârea să nu mai beau vin aromatizat cu mentă niciodată.
Și, fără nici o vlagă, am strigat:
— Micon! Trezește te! Deschide ochii să vezi ce i în jurul tău! Uită te și tu ce am fost noi în stare să facem din casa celei mai distinse femei din Himera, care ne a primit cu atâta ospitalitate. Aceasta este o casă vrăjită și, fără îndoială, doar o putere malefică ne a împins pe noi să intrăm aici, după ce cu o pană de porumbel am reușit să i deschid ferecătura porții.
Am început să l zgâlțâi ca să se trezească și el s a așezat abătut pe marginea patului ținându și capul între mâini. Am găsit o oglindă de bronz, pe spatele căreia era desenată cu linii fine întoarcerea lui Ulise în Itaca. După ce am aruncat o privire ca să mi fac o idee cum arăt, i am dat o lui Micon și el s a uitat îndelung la imaginea din oglindă, după care m a întrebat cu o voce nesigură:
— Turms, prietene, cine i depravatul acela cu fața buhăită, care se uită atât de insistent la mine?
A suspinat adânc, apoi, după ce a înțeles ce se întâmplase, a strigat:
— O! zei, dar noi suntem niște oameni pierduți!
Și, uitându se cu teamă împrejurul lui, a mai spus:
— Sau poate că numai eu sunt pierdut și ființa mea atrage nenorocirile. Dacă mi aduc bine aminte, am discutat cu tine toată noaptea și ți am dezvăluit secretele inițiaților. Îmi amintesc că tu m ai împiedicat de câteva ori să vorbesc, dar eu te am forțat, o, nefericitul de mine, să mi asculți bâiguielile.
— Liniștește te, i am spus eu. Cred că n are rost să ți faci griji, din moment ce, oricât m aș strădui, nu reușesc să mi aduc aminte o vorbă din cele ce mi le ai spus. Dar dacă pentru noi această dimineață este îngrozitoare, încă și mai mult rău îl așteaptă pe Dorieus după ce se va deștepta. Fiindcă, în halul de beție în care era, el nu s a dezonorat doar pe sine însuși, nu a compromis o doar pe Tanaquil, ci dezonoarea se răsfrânge și asupra noastră, și asupra lui Dionysios, care, la urma urmelor, este răspunzător de comportamentul oamenilor lui.
— Dar unde este el? m a întrebat Micon rotindu și împrejur ochii înroșiți.
— Nu știu, i am răspuns eu, nici nu vreau să știu, nici nu mă încumet să l caut, atât de teamă îmi este pentru spectacolul dezolant ce l aș putea avea în fața ochilor. Cel mai înțelept lucru pe care l am putea face, Micon, prietene, este să dispărem cât mai repede din această casă. De altfel, acest lucru i ar fi de mare folos și lui Dorieus, fiindcă nu cred că și dorește prea mult ca să se uite astăzi în ochii prietenilor săi.
Am ieșit cu băgare de seamă ca să nu ne împiedicăm de sclavul beat ce dormea în dreptul ușii. Soarele își înălța discul de aur pe cer, cocoșii cântau în continuare și aerul toamnei era proaspăt. Ne am scăldat în bazinul cu apă caldă, iar când ne am întors, am găsit în vestibul, alături de arme, veșmintele noastre, care fuseseră spălate și netezite cu grijă. După ce ne am îmbrăcat, ne am mai dus o dată în sala banchetului și, pentru a prinde curaj, am băut până ce am isprăvit tot vinul ce mai era în craterul corintian. Apoi am ieșit pe poartă și ne am îndreptat spre oraș. Și, în timp ce locuitorii Himerei își aprindeau focul în vetre, noi ne întâlneam pe drum când cu unul, când cu altul dintre ai noștri, unul mai nefericit decât altul, fiindcă toți erau amețiți de la vin și se țineau cu mâinile de cap. Așa se face că, atunci când am ieșit din oraș, eram aproape o sută, dar nici unuia nu i era prea bine.
Când am ajuns aproape de locul unde eșuase corabia, l am văzut pe Dionysios, care se apucase deja de treabă și îndruma o serie întreagă de atelaje cu măgari și cu boi. Când ne a văzut în ce stare suntem, a început să înjure și să și verse pe noi tot necazul, fiindcă acasă la Krinippos nu fuseseră serviți, atât el cât și timonierii lui, decât cu apă chioară ca să le treacă de sete și cu o fiertură de mazăre ca să și astâmpere foamea. De aceea, impresionantul lui pântece ghiorăia din când în când jalnic. Înjura mai strașnic decât altă dată și i lovea cu frânghia pe oameni, prea puțin păsându i că toți erau bolnavi după beția din noaptea ce trecuse, și i îndemna să descarce mai repede comorile și să le pună în saci, în lăzi și în butoaie. Atât eu, cât și Micon, ne am alăturat celorlalți și ne am supus umili poruncilor lui Dionysios, chiar dacă acest lucru nu intra în atribuțiile noastre.
Cel mai greu era de descărcat birema, care se înfundase atât de adânc în mâl, încât nici nu s a clintit când oameni și animale, adunându și puterile laolaltă, au încercat să o tragă la mal. Nici troliul, ale cărui tobe erau două bârne nemaipomenit de groase, pe care oamenii lui Krinippos l au montat, nu ne a folosit la nimic. Încărcătura corabiei noastre era prea mare și de folos ne ar mai fi putut fi doar scufundătorii din Himera, care culegeau corali din adâncul mării. Ei s au arătat dispuși să facă o astfel de muncă periculoasă și să scoată la suprafață, unul câte unul, lucrurile care îngreunau corabia. Dar Dionysios nu voia ca ei să vadă imensele bogății care erau acolo și a spus că poate este mai bine dacă satirii și bețivii lui de marinari își vor răcori trupul scufundându se în apa mării și și vor mai limpezi capul încărcat de atâta băutură.
În timp ce unii sortam, număram și puneam în saci și lăzi prăzile de pe cele două galere cu cincizeci de vâslași, în interiorul biremei au fost coborâte, cu ajutorul frânghiilor, coșuri cu fundul plumbuit, și cei mai buni scufundători dintre oamenii lui Dionysios, ținându se de frânghii, au coborât în cala întunecată a corabiei noastre eșuate ca să recupereze bogățiile, care urmau să fie scoase la suprafață cu ajutorul coșurilor. Dar nu puteau sta prea mult timp scufundătorii în apa rece și, după ce ieșeau afară ca să respire, se trânteau istoviți pe fundul bărcii, în care îi aștepta Dionysios împreună cu oamenii care trăgeau coșurile. Dar Dionysios era grăbit, așa că i îndemna, lovindu i cu frânghia, să se scufunde din nou. Mulți dintre acești bărbați nefericiți și au blestemat zilele copilăriei din Ionia, când au fost atât de neghiobi de au învățat să se scufunde în apa mării și, mai ales, faptul că i au povestit lui Dionysios că sunt în stare să o facă.
Dionysios ar fi vrut să fie întocmită o listă cu conținutul fiecărui sac, fiecărei lăzi și fiecărui butoi, iar toate acestea să fie numărate și sigilate. Numai că, printre bogățiile noastre erau lucruri sau mărfuri ale căror nume nici măcar nu l știam. Este ușor de spus: „cântărește și numerotează!" Când scrii: Masca feniciană din argint, ochii din pietre prețioase brune, greutatea 12 mine sau Zeu, turnat în bronz, cavitate interioară, brațele și fața aurite, greutate 1 talant și 5 mine, sau Colier, aur amestecat cu argint, decorat cu 15 pietre prețioase de diferite culori, greutate 5 mine, hai că mai merge! Dar ce te faci când ai de înregistrat un fildeș de elefant, care are la un capăt o anumită grosime, iar la celălalt o alta, și, pe lângă asta, este și acoperit cu aur, dar nu pe toată suprafața? Sau dacă este vorba de inelele atât de diferite pe care femeile și le agață de nas sau de sfârcurile țâțelor? Sau despre stofele de lână de grosimi diferite, împodobite cu tot felul de pietre prețioase?
Scriind numele atât de diverselor noastre bogății, Micon și cu mine am întâlnit de multe ori obstacole aproape insurmontabile, iar Dionysios, care se apucase să înscrie numărul de ordine pe lăzi, butoaie și saci, până la urmă s a lăsat păgubaș, biruit de aritmetică, și a spus scârbit: „nu mai există alte numere". Apoi doar a pecetluit lăzi și saci cu un sigiliu persan din aur, ce avea mărimea unui pumn.
— Pe Hermes, a mai spus el enervat, deși mă neliniștește ideea că cineva ar putea să mi fure ceva, prefer să am mintea clară, decât să înnebunesc din cauza cifrelor și listelor.
Atât de marea bogăție descărcată, sortată, aranjată, închisă în lăzi, saci și butoaie, a fost o tentație în fața căreia nimeni nu a putut rezista și doar scufundătorii, care nu aveau unde ascunde nimic, fiindcă lucrau goi, nu au putut păstra nimic din ceea ce le a trecut prin mână. În amurg, cele două galere de cincizeci de vâslași au fost descărcate în întregime, dar cu corabia mare încă mai era mult de lucru. Toți au fost mulțumiți când Dionysios ne a spus că suntem liberi să plecăm în Himera, la casele unde fusesem primiți ca oaspeți.
Numai că, bucuria noastră s a schimbat repede într o mare decepție, când Dionysios a ordonat să dăm jos de pe noi toate veșmintele, unul după altul, și le a verificat cu atenție, așa se face că a adunat o grămadă de bijuterii, monede de aur și lucruri de preț, care fuseseră ascunse. Câțiva ascunseseră aur și pietre prețioase chiar și în păr. Dar toți au rămas uimiți când Dionysios a descoperit un medalion de aur în formă de pește, ascuns în gura unui vâslaș. L a controlat pe fiecare și la subsuori, și ntre picioare, și nu s a sfiit să se aplece și să și vâre degetele și n fundul câtorva, iar de la unul a scos, chiar și de acolo, un fluier de argint.
Când mi a venit rândul, după ce am văzut ce li se întâmplase celorlalți, i am dat de bunăvoie colierul de aur ce cântarea zece mine, pe care l atârnasem de gât, sub himation, iar Micon i a întins o statuetă de aur reprezentând un leu înaripat, pe care o dosise la piept.
Profund mâniați din cauza lăcomiei lui și decepționați de neîncrederea în cinstea noastră, am început cu toții să strigăm că vrem să i cercetăm și lui veșmintele, fiindcă toți observasem că se mișca mai greu decât dimineață, și că, la fiecare mișcare pe care o făcea, se tot auzeau zornăituri suspecte.
Fața lui Dionysios s a făcut roșie ca focul și vocea i a tremurat când a spus:
— Oare nu sunt eu comandantul vostru? Oare nu datorită mie vă bucurați de o glorie nemuritoare după bătălia de la Lade? Cine a făcut din voi oameni bogați și cine v a condus până aici, protejându vă de toate vitregiile mării? Dacă nici în mine nu aveți încredere, oare în cine din această lume vă veți putea încrede voi?
S a uitat la fiecare bărbat rotindu și ochii cenușii, a fost mișcat de propriile vorbe, bărbia a început să i tremure, ochii i s au umplut de lacrimi și a rostit tânguindu se:
— Cât de crud și de nerecunoscător este omul! Fiecare îl judecă pe altul, chiar și pe mine, după felul cum el însuși este.
Dar toți am strigat furioși:
— Încetează cu smiorcăiala asta, Dionysios! Comandant, în nici un caz, nu ne ești pentru că ai fi cel mai bun dintre noi, ci dimpotrivă, fiindcă ești cel mai rău dintre noi, și nicicum nu te am respecta dacă ai fi atât de prost, încât să furi mai puțin decât noi.
Răcnind și râzând, ne am năpustit asupra lui, iar el a căzut la pământ. Apoi, cei care erau mai aproape, l au dezbrăcat. Gâfâia, fiindcă li se împotrivise, și a rămas întins pe pământ, acoperit doar de părul des cu care, generoasă, natura îl înzestrase. Prinse cu o centură în jurul burdihanului, avea o mulțime de pungi de piele burdușite. Atârnate de umeri, la fiecare subsuoară era câte o pungă și până și între picioare își legase una. Când au fost golite, s au revărsat din ele aur, bijuterii, coliere, brățări, în orice caz, o cantitate mai mare de bogății decât ascunseserăm noi toți împreună.
Râdea și țipa fiecare cât putea, unora le dăduseră și lacrimile de atâta râs. L am ridicat în picioare pe Dionysios, și fiecare i a tras o palmă pe umerii lui puternici și i a spus cu admirație:
— Într adevăr, tu ești comandantul nostru și unul mai iscusit și mai viclean ca tine chiar că nu există printre noi.
După ce toți au vorbit și s au târguit îndelung, s a căzut de acord ca fiecare să și păstreze bogățiile pe care le șterpelise. Și toți au aprobat din toata inima ca Dionysios să și păstreze aurul și bijuteriile, fiindcă s a dovedit a fi un hoț mai mare decât noi toți împreună.
Dar scufundătorii, care erau morți de oboseală, și au ridicat mâinile goale spre noi și au spus amărâți:
— Iar noi nu ne alegem cu nimic, chiar dac am făcut cea mai dificilă muncă toată ziua? Oare este drept acest lucru?
Dar Dionysios i a blestemat și le a spus:
— Nici unul nu i mai breaz ca altul, oameni hrăpăreți ce sunteți! Scufundați vă din nou și luați vă de acolo, de unde le ați ascuns, de pe fundul mării sau poate de sub vreo piatră din apropierea malului, prăzile voastre. Iar de s o întoarce vreunul cu mâna goală, nu i vina mea că i prost. Cu oameni proști, eu nici nu vreau să am de a face pe corăbiile mele.
După ce s au uitat cu înțeles unul la altul, scufundătorii s au dus la mal, apoi s au aruncat în mare și de sub pietre au scos prăzile pe care le dosiseră. Unul avea un vas de aur, altul un trepied de argint, altul o lădiță plină cu bijuterii, fiecare avea bogății pe care noi nici nu le am fi putut ascunde sub veșminte, oricât de mult ne am fi străduit. Dar nimeni nu s a împotrivit ca ei să și păstreze prada, chiar dacă era cu mult mai valoroasă decât a fiecăruia dintre noi, fiindcă nimeni nu și dorea să se scufunde riscându și viața în întunericul din cala corabiei eșuate, printre caracatițe, crabi cu clești ascuțiți și meduze, a căror atingere era usturătoare ca focul.
Apoi, Dionysios a spus:
— Să jertfim pentru zeii Himerei ceva de preț, ca să le mulțumim, fiindcă ne au ajutat să depășim cu râs și cu voie bună un moment dificil, care se putea termina cu o încăierare pe cinste și cu lovituri.
Toți au fost de acord că acest lucru este drept și bun, și au fost alese din prada noastră câteva trepiede de bronz, bare de cupru și percutoare pe care le detașasem de pe corăbiile de război feniciene, fiindcă, și așa, nu aveam ce face cu ele. Acestea le am dăruit templelor din Himera. Iar templului negustorilor din Cartagina i am dăruit scuturi persane din bronz.


4

Nu l am văzut pe Dorieus toată ziua. Când s a lăsat înserarea și stelele s au aprins pe cerul străin al Himerei, nu am mai putut să mi ascund neliniștea și i am spus lui Micon:
— Trebuie să ne întoarcem la casa lui Tanaquil, chiar dacă acest lucru nu ne este pe plac. Ceva trebuie să i se fi întâmplat lui Dorieus, și n aș fi câtuși de puțin mirat dacă acea femeie mândră i ar fi străpuns gâtul cu un ac de pus în păr pe când dormea beat, ca să se răzbune pentru că a fost umilită.
Micon a spus:
— Ascultă, Turms, eu sunt medic și te pot asigura că în starea în care suntem noi acum – fiindcă și capul meu este încă greu de la vin, ca și al tău, iar în gură am un gust amar – de obicei, omul își exagerează vinovăția și și spune că niciodată nu l va mai putea privi în ochi pe nici un om cumsecade. Dar oare ce rău am făcut, pe care să nu l fi putut face oricare alt bărbat onorabil dacă s ar fi aflat în situația noastră? De pildă, îmi amintesc că tu ai dansat pe masă dansul păsării Fenix ca să le impresionezi pe fete cu flexibilitatea trupului tău, însă te asigur că oricare mare comandant sau nobil consilier face lucruri din acestea la beție, încă și mai rele, și reputația lui rămâne nepătată.
Mi am acoperit fața cu mâinile de rușine și l am rugat:
— În numele blândelor zeițe ale iertării, Micon, rogu te, nu mi mai aminti de neroziile ce le am făptuit! În această stare de spirit în care sunt, aș putea să mă și spânzur, fiindcă luna este în faza întunecată și acest lucru mă deprimă până peste poate. Dar, orice ar fi să fie, Dorieus este prietenul nostru, de aceea, viu sau mort, noi trebuie să l scoatem de acolo, iar de va fi murit, vom avea multe de făcut, fiindcă trebuie să i oferim un mormânt bogat.
Dar Micon mi a spus:
— Dorieus este un bărbat care întotdeauna riscă, și inteligența lui, oarecum limitată, ca, de altfel, a tuturor soldaților, îl împiedică să găsească și alte soluții decât lupta și omorul. El a fost născut pentru a provoca scandaluri, așa că n am să încep eu acum să mă smiorcăi, chiar de ar fi să i organizăm și funeraliile. Dar cred că funestele tale presimțiri sunt nejustificate. Să ne facem curaj și, mai bine, să mergem și să vedem care este, de fapt, situația, și totodată să i dăruim ceva de preț lui Tanaquil și să i mulțumim pentru ospitalitate.
M au bucurat vorbele lui și i am spus:
— Tu ești cel mai înțelept om pe care l am întâlnit până acum, Micon, și prietenia ta îmi este mai de preț decât prietenia lui Dorieus. Odinioară, zeița mea, Artemis, mi s a arătat în vis sub forma zeiței Hecate și, aruncând ea în aer o săgeată, mi a spus că eu niciodată nu va trebui să mă tem că voi fi sărac, iar câinele negru, care era așezat lângă picioarele zeiței, a lătrat. Îi vom oferi lui Tanaquil în dar acest colier din aur și pietre prețioase, pe care l am furat, ce cântărește zece mine. Nu pot înțelege de ce l am luat și l am ascuns sub hiton pe când întocmeam lista. Cine știe? Poate pentru că trebuia să i l dăruim lui Tanaquil. Așa că, păstrează ți, mai bine, animalul înaripat, fiindcă eu știu că este pe placul tău.
Micon a încercat să protesteze împotriva hotărârii mele, dar, până la urmă, a recunoscut că am intuit just – într adevăr, lui îi plăcea mult această statuetă – și mi a mulțumit. Când am ajuns în piața Himerei, am observat că, de la torțele ce ardeau, era lumină aproape la fel de clară ca în timpul zilei și că erau încă mulți vânzători. După ce am băut un burduf micuț de vin, am observat că ne a revenit curajul și buna dispoziție. Am mâncat câte o bucată de pește marinat în ulei și o pâine gustoasă, pe care himerienii o coc în cenușă.
În timp ce mâncam și beam noi vin, a apărut și Dionysios, însoțit de câteva matahale de bărbați din echipaj; ei au aprins ruguri împrejurul pieței și i au invitat pe toți cei prezenți să se ospăteze cu carne friptă și să bea vin împreună cu ei. După aceea, din toate părțile s au auzit melodiile cântate din syrinx și din flaut, iar femeile ne au pus cununi pe cap. Totuși, în acel moment, noi nu aveam nevoie de nici o cunună. Ne am făcut curaj și am continuat drumul, poticnindu ne pe întunecatele străzi ale orașului până la capătul lui vestic, iar când ne întâlneam cu vreun grup de oameni, ne dădeam jos cununile de pe cap și le țineam în mână.
Din fericire, în fața casei lui Tanaquil ardea o torță, altfel ne am fi învârtit toată noaptea prin jurul acelei străzi până să găsim unde este casa. Și am înțeles că suntem așteptați. Poarta nu era încuiată și a scârțâit prelung când am deschis o. Am intrat în casă, ne am lăsat armele în vestibul, apoi am mers în sala banchetului, care era luminată.
Acolo l am regăsit pe Dorieus, tolănit pe un pat, viu, dar cu o figură posomorâtă, îmbrăcat cu niște veșminte feniciene frumoase, și, la început, nici nu l am recunoscut. În fața lui, pe un alt pat, era tolănită Tanaquil; nici ea nu avea o figură prea veselă. O singură noapte secase totul din ea. Obrajii îi erau supți, iar în jurul ochilor avea cearcăne negre, pe care încercase să le acopere cu ceruză. Între paturile conviviale se afla o masă cu picioare de bronz, încărcată cu diferite mâncăruri, iar pe podea, craterul corintian, pe jumătate plin cu un vin de culoare gălbuie. Toată sala banchetului strălucea de curățenie, pardoseala de mozaic lucea, cioburile amforelor sparte fuseseră aruncate, iar statuia zeului protector ridicată.
— O! Tanaquil! am implorat o eu. Dă ne iertare pentru nedemna noastră comportare din noaptea trecută și pentru stricăciunile ce ți le am pricinuit! Ospitalitatea ta a fost extraordinară, iar noi, bieți pribegi obosiți, neobișnuiți să bem vin aromatizat cu mentă, n am prea fost la înălțime.
Dar Tanaquil nu a luat în seamă vorbele mele și, astupându și gura cu mâna, l a întrebat pe Micon:
— Tu ești medic grec, nu i așa? Spune mi, se pot oare pune alți dinți în locul celor pierduți?
Micon i a răspuns:
— Acest lucru este mai degrabă domeniul artizanilor din cer, decât al medicilor de pe pământ. Dar tu te poți ruga, dacă vrei, lui Hefaistos.
Am întrebat o îngrozit:
— Neprețuită stăpână a acestei case, nu cumva acest prieten al nostru, Dorieus, te a lovit atât de brutal, încât ți au căzut câțiva dinți?
Dar Dorieus, după ce mi a adresat o înjurătură complicată în care era vorba și despre cocoșul strămoșului lui, Herakles, mi a spus cu năduf:
— Termină cu prostiile, Turms!
S a aplecat și mâinile i au tremurat când și a umplut cupa de vin din craterul corintian, apoi a golit o dintr o singură sorbitură.
Tanaquil a spus:
— Dorieus nu mi a făcut nici un rău. Încetează cu bănuielile nedrepte, care l pot jigni. În toate privințele, Dorieus s a purtat cu mine așa cum doar un bărbat dintr o spiță nobilă știe să se poarte.
Cu spiritul nespus de tulburat, abia am avut timp să spun: „Atunci, este bine", că Dorieus a și început să ne blesteme și să ne acuze. A spus:
— La Hades ați fost, nu i așa? Voi nu mi sunteți prieteni, bărbați blestemați! Oare de ce oi fi eu atât de prost să i apăr în luptă și să i protejez cu scutul, riscându mi viața, pe niște nerecunoscători, care mă abandonează când nu mai au nevoie de mine?
Iar Tanaquil ne a întrebat cu reproș:
— Unde v ați ascuns până acum?
După aceea a început să se tânguiască:
— Sufăr grozav de mult din cauză că mi lipsesc câțiva dinți din față. Mai înainte ca Dorieus să mi fi spus că sunt o femeie grozavă, și că doar acesta este singurul meu defect, prea puțin îmi pasă că nu îi am. Nici nu știu ce să fac. Se spune că medicii tirenieni pot face dinți din fildeș, pe care i fixează în gură cu niște brățări mici din aur. În Cartagina, mulți bărbați obișnuiesc să și acopere dinții cu aur, iar în locul dinților căzuți, bijutierii le montează pietre prețioase. Dar o fac mai mult din vanitate, nu pentru că ar avea neapărată nevoie de așa ceva. Toată lumea știe că, cu cât mănânci mai bine, cu atât îți cad mai repede dinții și că o dantură proastă este un semn al unei obârșii aristocratice, dar pe mine acest lucru a încetat să mă mai consoleze. De aceea, nici nu mai îndrăznesc să deschid gura în fața lui Dorieus fără să mi o acopăr cu mâna.
Enervat, Dorieus a pus cu atâta furie cupa de vin pe masă, încât frumoasa cupă s a spart, și el a răcnit:
— Nu mă mai pisa atâta cu dinții ăia ai tăi, Tanaquil, dragostea mea! Parc ai fi posedată de duhuri rele, despre altceva nici că mai vorbești. Nici nu mi ar fi trecut prin gând să pomenesc despre acest lucru, dacă astăzi dimineață, când m am deșteptat, nu l aș fi observat, fiindcă tu dormeai cu gura deschisă. Iar dacă am afirmat că, în afara lipsei acestor câțiva dinți, tu, ca femeie, nu ai nici un defect, am făcut o admirativ. Multe femei de vârsta ta poate că nici nu au atâția dinți câți ai tu.
În loc s o liniștească, vorbele lui i au sporit nefericirea, și ea a început să plângă, iar fardul să se prelingă de a lungul obrajilor ei ofiliți. Și a continuat astfel tânguiala:
— Așa, așa, acum începi să mă acuzi că sunt prea bătrână, chiar dacă în noaptea trecută numai despre acest lucru n a fost vorba. Când văd cum mă insulți, spunând că sunt bătrână și repeți continuu că mi lipsesc câțiva dinți, regret deja amar că te am întâlnit.
— Încetează, femeie! a urlat Dorieus atât de furios, încât venele de la tâmple au început să i se zbată. Eu nu mai suport! Am să înnebunesc din cauza vorbelor tale. Uite ce, dacă mai spui o vorbă, am să plec din casa aceasta și, doar vina ta va fi dacă, de turbat ce sunt, îi voi omorî pe toți himerienii pe care i voi întâlni în cale.
Și a prins capul între mâini și a început să geamă, apoi ne a spus:
— Prietenii mei, oare de ce m ați părăsit? Îmi este atât de rău. Capul îmi este în flăcări, pântecele mă doare, tot trupul parcă mi ar fi fost zdrobit. Toată ziua mi am vărsat și sufletul din mine. Abia spre seară am putut să mănânc și eu ceva și să mi mai alin cu vin durerile ce le am în gât.
Oarecum neliniștit, Micon a început să i pipăie capul, i a ridicat pleoapele și i a examinat cu atenție ochii, s a uitat în gâtul lui și i a palpat burta, întrebându l unde anume îl doare.
Când l a văzut că geme de durere, Tanaquil și a uitat necazul, și, pentru a o face să l uite și mai mult, am dat jos de la gâtul meu scumpul colier și i l am oferit, mulțumindu i pentru ospitalitatea ei deosebită și spunându i că sper să acopere, prin valoarea lui, o parte din stricăciunile ce i le am pricinuit.
L a primit bucuroasă, l a pus la gât și a spus:
— Să știi că eu nu sunt o femeie meschină. La ce folosesc oare toate bogățiile, dacă nu te bucuri de ele împreună cu prietenii? Este drept, voi ați spart amfore și vase prețioase, pe care artizanii cei mai vestiți ai Atenei le au pictat, dar până la urmă toate vasele se sparg, aceasta le e soarta. Cât despre zeul protector al casei, nu cred că s a supărat el prea tare, fiindcă astăzi dimineață i am oferit veșminte noi și am ars tămâie în fața lui. A trebuit, de asemenea, făcută curățenie în casă, dar eram pregătită pentru asta; la urma urmelor, la chef, toți bărbații se poartă la fel. Așa că, eu nu am suferit nici o pierdere, iar dacă accept acest minunat colier, o fac doar pentru a nu vă jigni. Singurul mare necaz pricinuit de vizita voastră este faptul că una dintre frumoasele fete care au fost aici ca să vă distreze a fost atinsă de muțenie și nu mai poate rosti o vorbă. Oare o veți fi speriat voi într un fel? Nu știu. Cert este că, dimineață era complet lipsită de putere, iar ochii ei priveau în gol, de aceea, celelalte două fete au trebuit s o poarte pe brațe până acasă.
Micon și cu mine am schimbat priviri vinovate, dar nici unul, nici altul, nu ne puteam aminti ce se va fi întâmplat. Apoi Micon a emis ipoteza că poate fata se va fi speriat atunci când eu am dansat gol destrăbălatul dans al țapului. Dar Tanaquil a explicat că este vorba despre fata cu care Micon, purtând o în brațe, a ieșit în grădină. Dacă mi aminteam bine, eu nu o mai văzusem întorcându se din grădină în sala banchetului; de fapt, eu mă jucasem cu celelalte două fete de a căutatul aurului în fântână, până ce s a întors Micon din grădină și a început să mi povestească despre lucruri supranaturale, așa că, prinși în discuție, am uitat amândoi de fete.
Apărându se, Micon a spus că, poate, nefericita fată se va fi culcat pe iarba umedă și, fiind o ființă foarte sensibilă, i s a inflamat gâtul și și a pierdut vocea. Și a mai spus că, deși nu și amintește bine ce i a făcut fetei, în nici un caz rău nu i a făcut și nici n a speriat o, fiindcă el este un bărbat pașnic.
Dar Tanaquil a spus:
— În orice caz, ceea ce s a întâmplat este regretabil și s ar putea ca reputația voastră să fie umbrită, fiindcă sunteți străini. Locuitorii Himerei sunt foarte superstițioși și cel mai bun exemplu este, în primul rând, chiar cel mai respectat de toată lumea, tiranul Krinippos, cu talismanele lui magice. Chiar și casa mea ar putea să aibă de suferit, fiindcă toată lumea știe că, de cele mai multe ori, mutismul nu poate fi decât rezultatul unor farmece, în afară de cazul special când cel atins de muțenie a ofensat, fără să vrea, vreun zeu.
Dar Micon s a înfuriat așa cum se înfurie toți bărbații ce se știu ei înșiși vinovați și a spus:
— Singura zeiță pe care am fi putut o ofensa noi în grădină este zeița născută din spuma mării, dar te pot asigura jurând pe centura i fermecată că, dimpotrivă, eu i am săvârșit ceremonia în toate modurile pe care le am învățat bine de la fecioarele – foarte talentate, de altfel – ce urmau să i slujească Afroditei din Akrea și că în acest timp fata nicidecum nu părea să și fi pierdut glasul, din moment ce, de mulțumită ce era, țipa cât o țineau puterile, încât mi a fost și teamă că o vor auzi vecinii.
După ce a chibzuit o clipă, Tanaquil a spus:
— Eu nu te învinovățesc pe tine. Tu ești un bărbat cu o fire blândă și împăciuitoare. I am trimis deja fetei despăgubiri din partea ta, dar părinții ei sunt neliniștiți și se tem că, dacă rămâne în continuare mută, fata nu se va mai căsători niciodată.
Amărât, Dorieus a spus:
— În cursul acestei zile am învățat că cel mai grozav dar pe care zeii i l pot oferi unui bărbat este, fără îndoială, o femeie mută.
Dar Tanaquil s a făcut că nu aude și a continuat:
— Tare mi este teamă, nu cumva acești săraci siculi să înnebunească văzând suferințele fetei lor, care nu poate să rostească o vorbă și privește în gol, ca și cum mintea i ar fi rătăcită. Iar dacă ei se vor duce la Krinippos, voi sunteți niște oameni pierduți. Krinippos este unul dintre rarii tirani care i apără pe cei slabi, iar cu siculii se poartă ca și cum ar fi înrudiți cu el. Față de cei bogați și de aristocrați, el este rece ca o piatră, dar dacă vine un sărac să i se plângă de ceva, îi sare în ajutor, ca și cum un purice l ar fi ciupit de fund.
După ce a auzit cele spuse de Tanaquil, Dorieus și a ridicat capul și a spus că el nu înțelege o astfel de guvernare. Și a mai spus că siculii sunt, probabil, din aceeași categorie socială din care sunt hiloții Spartei. Apoi, revendicativ, a strigat:
— Toată lumea știe că, dacă hiloții din Sparta ar fi masacrați, n ar fi nici o pagubă; ar fi mai degrabă un act demn de laudă, decât o crimă.
Enervat, Micon l a întrerupt și a spus:
— Noi nu vorbim acum despre politică, Dorieus, ci despre alte lucruri. Chiar dacă sunt medic, eu nu știu ce leac îi poate fi dat unei fete mute ca să i revină graiul. Chiar dacă sunt inițiat, tot nu știu ce aș putea face. Astfel de vindecări, probabil, doar preoții jertfelor sau vrăjitorii le pot făptui.
Așa se face că Tanaquil a trimis un servitor s o aducă pe fată ca să vedem cu ochii noștri în ce stare este. Am așteptat o și prin capul nostru au trecut gânduri întunecate. Într un sfârșit, ea a apărut însoțită de părinți și mi a venit greu să suport privirea acuzatoare a acestor oameni simpli și să văd eforturile pe care fata le a făcut ca să ne salute, fără ca din gura ei să iasă vreun sunet.
Micon a încercat să se ascundă în spatele nostru, însă când fata l a văzut, a plecat în fugă de lângă părinții ei și pe fața ei s a putut citi o imensă fericire. S a oprit în fața lui Micon, a îngenuncheat și i a sărutat mâna, apoi, drăgăstoasă, a lipit mâna lui Micon de obrazul ei. Micon i a privit neputincios pe părinții fetei, apoi a ridicat o, a strâns o la pieptul lui și i a sărutat gura. Nici nu a mai fost nevoie de altceva. Fata a tras cu putere aer în piept, după care a putut din nou să vorbească; de fericire a râs, a plâns, a strigat și a rostit tot felul de cuvinte, doar pentru că le putea rosti. Părinții fetei au bătut fericiți din palme și au spus în limba siculilor că, din fericire, nu s a întâmplat nimic și că vrăjitoria a fost doar de scurtă durată.
Fata îl ținea pe Micon de mână și nu se mai oprea din trăncănit, așa că părinții ei au început să fie scandalizați și i au poruncit să tacă. Micon le a dat un pumn de monede din argint, iar ei au plecat fericiți, bucurându se de norocul ce l au avut, și au luat o cu ei și pe fată.
Cum întâmplarea a avut un deznodământ fericit, eu i am mulțumit lui Tanaquil pentru tot ceea ce a făcut pentru noi și i am spus că trebuie să mergem în oraș ca să găsim o locuință în care să ne stabilim.
Tanaquil mi a aruncat o privire îngrozită și s a grăbit să mi răspundă:
— Într adevăr, casa mea este modestă, și poate că voi sunteți obișnuiți cu locuințele luxoase ale Ioniei, nu cu amărâtele noastre de case din Himera. Dar nu mi disprețuiți invitația pe care o fac din tot sufletul. Fiți, deci, bineveniți, ca oaspeți ai mei, atâta timp cât doriți! Cu cât veți locui mai mult în această casă, cu atât voi fi mai fericită. Bineînțeles, va trebui să faceți abstracție de priveliștea neplăcută a gurii mele lipsite de dinți.
I a aruncat o privire rapidă lui Dorieus, care n a mai spus nimic, ci doar a oftat adânc. Apoi, pentru a întări faptul că noi nu trebuie să o răsplătim cu nimic pentru găzduirea pe care ne o oferă, a dispărut pentru câteva clipe în casă și s a întors cu daruri pentru fiecare. Pe degetul mare al lui Dorieus, ea a pus un inel de aur, lui Micon i a oferit o tăbliță de ceară, al cărei suport avea ramă din fildeș, iar mie mi a atârnat de gât un fir subțire de aur, de care era prinsă o piatră a lunii, ce are calitatea de a l proteja împotriva nebuniei pe cel care o poartă.
Aceste daruri bogate ne au făcut să uităm supărările acelei zile. Agitându se continuu, Tanaquil a poruncit să fie pregătite trei paturi și așternuturile ce le a pus deasupra au fost deosebit de moi. Paturile aveau picioare din bronz și tăbliile din bare de fier încrucișate. Erau lucrate de un meșteșugar tirenian. Ne am întins în paturi și, fără îndoială, am fi adormit imediat, dar Dorieus nu și găsea locul și se foia continuu, iar patul lui scârțâia.
Până la urmă, a aruncat toate de pe pat și a spus că un soldat doarme mult mai bine pe pământul gol acoperindu se doar cu scutul, decât pe un pat încărcat cu tot felul de lucruri inutile. Apoi, în întunericul nopții, încercând să iasă afară, s a împiedicat de toate lăzile și de obiectele pe care le a întâlnit în drum, până când Tanaquil, auzind zgomotul și înjurăturile lui, i a strigat cu un glas cristalin de porumbiță că va veni să aprindă o torță, dar Dorieus i a poruncit să nu cumva să aprindă lumina, fiindcă un spartan găsește întotdeauna drumul, chiar și pe întuneric. După aceea nu s au mai auzit glasurile lor și noi am dormit neîntorși până dimineață.


5

Așa am rămas noi în casa lui Tanaquil și ne am bucurat în continuare de ospitalitatea și de prietenia ei. Iar după ce am pus prăzile în visteria lui Krinippos și ușile de fier au fost ferecate, viața a început să curgă fără poticneli, ca un fluviu. Singurul lucru neplăcut i s a întâmplat lui Dionysios din cauză că nu a mai avut răbdare să descărcăm din eșuata noastră corabie și restul de pradă. Încumetându se el deci să mai facă o încercare de a o trage până la țărm cu ajutorul troliului, care era destul de puternic, a avut nefericirea să o vadă cu ochii lui despicându se în două, chiar de la mijloc. Priveliștea a fost atât de nemaiîntâlnită și de amuzantă, încât toți locuitorii Himerei, care se adunaseră acolo și căscau gura la noi, au râs cu poftă. Chiar și mai apoi, după ce trecuse deja multă vreme de la nefericita întâmplare, doar dacă cineva pomenea despre corabia eșuată, îi pufnea pe toți râsul.
A trebuit să greblăm în mal și să ne scufundăm pentru a recupera ce se mai putea recupera din comorile noastre. Când s a terminat și cu această poveste, am fost, în sfârșit, liberi ca păsările cerului și ne am dus viața în Himera așa după cum am vrut.
Dar, după o vreme, locuitorii Himerei au început să murmure și să se plângă de noi. Ei spuneau: „Există o vreme prielnică pentru orice îndeletnicire, dar există și un sfârșit. De aceea Krinippos trebuie să pună capăt agitației și dezordinii care domnesc în oraș din cauza foceenilor".
— Foceenii au schimbat complet ordinea din acest oraș, s au tânguit ei în fața lui Krinippos. Înainte ne trezeam când cocoșii începeau să cânte și începeam imediat munca. Acum, din fiecare casă se aud sforăituri și n miezul zilei, și nici nu îndrăznim să ne mișcăm, nu cumva să i înfuriem pe oaspeții noștri. Și chiar dacă noi nu suntem niște gardieni înverșunați ai virtuților femeilor și fiicelor noastre, ne enervează când vedem că, de dimineață până seara ele se țin după barba marinarilor sau le piaptănă drăgăstos părul. Cât despre ceea ce se întâmplă noaptea, nici nu ne încumetăm să povestim.
S a ridicat Krinippos de pe scaunul său simplu de lemn, care era căptușit doar cu pielea jupuită de pe trupul nefericitului său predecesor, s a scărpinat în barba i rară, a aruncat o privire aspră spre mulțime și i a vorbit astfel:
— Voi ați sosit exact la timpul potrivit, iubiți cetățeni. Talismanele magice m au avertizat că un pericol amenință Himera, iar iscoadele mele din Siracuza au confirmat acest lucru. De aceea m am hotărât să încredințez lui Dionysios și oamenilor lui sacra misiune de a înălța cu trei picioare zidurile de apărare ale orașului nostru, oferindu le, în acest fel, și ocazia de a răsplăti ospitalitatea cu care au fost primiți în Himera. Și bănuiesc că, auzind cei din Siracuza că zidurile Himerei sunt mai înalte cu trei picioare decât credeau ei, își vor îndrepta gândul spre alte orașe, mai ușor de cucerit.
Nu credea Dionysios, câtuși de puțin, în puterea talismanelor magice ale lui Krinippos, dar știa și el că, eliberați de orice constrângere, oamenii lui se comportau ca niște animale sălbatice. Încontinuu neliniștiți, ei se certau și se întărâtau unii pe alții din te miri ce, echipajul de pe o corabie împotriva echipajelor celorlalte corăbii, vâslașii așezați pe partea în care bătea vântul împotriva celor așezați pe cealaltă parte, iar de multe ori certurile generau încăierări sângeroase, de pe urma cărora, mulți se alegeau cu lovituri și răni. De aceea a fost de acord cu propunerea lui Krinippos și a spus:
— Planul tău este excelent, înțeleptule tiran al Himerei, și te asigur că bravii mei marinari vor lucra cu bucurie pentru întărirea zidurilor ospitalierului tău oraș. Dar spune mi, oare te ai referit la picioare grecești sau la picioare feniciene?
Vicleanul tiran al Himerei a înțeles aluzia lui Dionysios și i a apreciat dibăcia. I s a adresat cu căldură:
— Tu ești pe plac inimii mele, Dionysios, dar, bineînțeles, eu m am referit la picioare feniciene. Din respect pentru alianța cu cartaginezii, folosesc doar măsurile lor.
După ce i a ascultat vorbele, furios, Dionysios a început să și rupă veșmântul de pe el, să și smulgă smocuri din barbă și a strigat către oamenii lui:
— L ați auzit? Oare ați auzit toți cum acest neînsemnat tiran ne a insultat? Bineînțeles, vom înălța zidurile acestui oraș, dar le vom înălța doar cu trei picioare grecești, nici cu un deget mai mult, fiindcă așa este drept și nici onoarea noastră de ionieni nu va avea de suferit. Nu, Krinippos! Noi am luptat pentru libertatea Ioniei, și, dacă ne am părăsit casele noastre ca să pribegim prin lume, tot de dragul libertății am făcut o, așa că nu ne vom târgui pentru acest lucru. Nu vom folosi nici măsura persană, nici egipteană, nici feniciană, ci doar măsura grecească. Nu i așa, bravi bărbați din Foceea? Nu i așa, credincioșii mei prieteni?
Toți oamenii lui Dionysios au început să urle că are dreptate, iar cei mai aprinși s au dus în goană până la casele unde erau găzduiți ca să și ia armele.
— Măsura grecească, măsura grecească! au țipat în cor oamenii lui Dionysios, fiindcă toți știau că piciorul grecesc este mai scurt cu trei lățimi de deget decât cel fenician.
Disperați, păstrătorii de ordine, ce aveau fețele brăzdate de cicatrice, au încercat să îndepărteze cu bastoanele mulțimea care se împingea și nu mult a lipsit ca să fie răsturnat celebrul scaun al lui Krinippos.
Fără să și exteriorizeze câtuși de puțin mulțumirea, fiindcă era într adevăr mulțumit, Krinippos s a dus în spatele celebrului său scaun căptușit cu piele de om și a început să se târguiască aprig cu Dionysios. Până la urmă, umil, a anunțat că înălțătura zidului cetății va fi măsurată în picioare grecești, iar oamenii lui Dionysios au început să chiuie de fericire și să se îmbrățișeze unul cu altul, ca și cum ar fi câștigat o mare victorie. În felul acesta, Dionysios a obținut de la oamenii lui asigurarea că vor trudi toată iarna la înălțarea cu trei picioare grecești a zidurilor de apărare ale Himerei, și nimeni nu s a gândit atunci că, de fapt, aceasta era o muncă istovitoare de sclav. Important era ca zidul să fie măsurat după obiceiurile grecilor.
După ce acest lucru a fost hotărât, Krinippos a anunțat că atât locuitorii Himerei, cât și străinii, după ce și vor fi isprăvit ziua de muncă, trebuie să se ducă la casele lor ca să se odihnească, pentru a se putea scula a doua zi la cântarea cocoșilor. Cel care va fi găsit noaptea pe stradă, fie va plăti amendă, fie va fi pus să alerge în piața publică cu bile de fier atârnate de picioare, la alegere. Bineînțeles, aceste pedepse nu vor fi aplicate celor care trebuie să aducă o moașă în cazul unei nașteri sau un medic pentru un bolnav. Și nici în caz de incendiu sau când este vorba de procesiunile religioase legate de diferitele faze ale lunii. Iar cei care nu se vor deștepta când vor începe să cânte cocoșii, vor fi pedepsiți, prima oară cu plata unei amenzi, a doua oară cu alergarea în piața publică cu bile atârnate de picioare, iar a treia oară cu alungarea din oraș. Eu nu cred că vreun alt tiran a mai promulgat legi atât de severe împotriva poporului său.
Cum Dorieus, Micon și cu mine nu provocasem tulburări în oraș, nici n a fost vorba ca și noi să lucrăm la supraînălțarea zidurilor Himerei. Deci am continuat să trăim după bunul nostru plac în casa lui Tanaquil și însuși Krinippos ne a permis să hoinărim prin oraș, fie chiar și n puterea nopții, și am făcut o, mai ales în nopțile cu lună plină, fiindcă o dată cu luna plină revenea și neliniștea de care eram bântuit.
Dar nici n au trecut prea multe zile de când locuiam noi în casa lui Tanaquil, că din nou au venit amândoi siculii, bărbatul și femeia, sprijinind o de brațe pe fata lor. Fata avea o figură pierdută, iar ochii ei priveau în gol. Și acei oameni cumsecade au spus:
— Ne este rușine că am venit să vă deranjăm din nou, dar fata noastră parc ar fi blestemată. De îndată ce am ajuns noi acasă, i a revenit muțenia, și de atunci nu a mai putut spune nici o vorbă. Când am văzut cât de repede și a recăpătat darul vorbirii, am crezut că ea doar simulează muțenia dintr un capriciu. Dar degeaba am bătut o, am pocnit o peste gură și am pedepsit o. Ea, într adevăr, nu poate să vorbească.
Ei au mai spus:
— Noi nu vă acuzăm de vrăjitorie, dar ușurința cu care acest medic grec a dezlegat o de muțenie pe fiica noastră doar cu un sărut este, fără îndoială, ciudată.
Micon a protestat și a spus că pentru orice lucru este o clipă prielnică și că el nu are chef să sărute femei când vor alții, mai ales acum, când meditează la zei, fiindcă după aceea îi vor zbura gândurile aiurea.
Dar Tanaquil și Dorieus, care începuseră să se îndoiască dacă nu cumva, cu bună știință sau fără, Micon o va fi vrăjit pe fată, au insistat ca el să o sărute imediat. Cum, doar de la un sărut, nu s a întâmplat nici o minune, Micon a strâns o în brațe mai multă vreme și, cu fața roșie ca focul, a început s o sărute pătimaș. Când i a dat drumul din brațe, fata a fost din nou în stare să vorbească, a râs, a plâns, i a sărutat mâinile lui Micon și i a explicat repede că nu poate face nimic împotriva acestei vrăji de care este dominată. Când trebuie să meargă acasă și să fie departe de Micon, pur și simplu simte cum i se umflă gâtul și limba i înțepenește în gură. De aceea îl roagă stăruitor să i permită să rămână în preajma lui.
Dar Micon a respins o și i a spus că despre așa ceva nici nu poate fi vorba. Și părinții ei s au împotrivit categoric și i au spus că locul ei este acasă, unde trebuie să și ajute părinții la treburile zilnice. Nimeni nu i interzice ca din când în când să cânte și să danseze pentru străinii din Himera, ca să mai câștige și ea un ban pentru zestre, dar nicidecum nu i permit să se mute într o casă străină și să trăiască împreună cu un bărbat străin. Și au mai spus că ei nu înțeleg cum de o fată așa de cuminte cum a fost ea până acum, vrea să și strice reputația și să devină o femeie ușoară, cu care nici un bărbat onorabil nu va mai voi să se însoare.
Dar fata a început, furioasă, să strige că ea nu poate trăi fără Micon. După care, a avut un spasm și a căzut pe podea inconștientă. Tatăl ei a încercat s o trezească dându i două palme, dar ea nu și a revenit. Tanaquil a stropit o cu apă rece, iar mama ei a înțepat o cu un ac de păr. Nu a avut nici o reacție nici la înțepătură, de aceea toți ne am speriat că ea a murit. Dar când Micon s a aplecat și a început să i maseze mâinile și picioarele, fața ei și a recăpătat culoarea normală, ea s a ridicat, a privit nedumerită în jur și a întrebat mirată:
— Unde sunt și ce s a întâmplat?
Micon a spus:
— Este o problemă serioasă. Dacă această fată ar fi fost educată de mică și ar fi avut un învățător competent, ar fi putut deveni prezicătoare sau poate chiar o pythia într un templu. Sunt uimit că nu mi am dat seama imediat, fiindcă ochii mei cunosc aceste simptome.
I am atras atenția că atunci când a cunoscut o pe fată era atât de beat, încât nici nu se putea pune problema recunoașterii semnelor vreunei boli. Părinții l au asigurat pe Micon că fata nu se deosebise cu nimic de alte fete de vârsta ei. Împotriva dorinței sale, lui Micon i s a deșteptat deodată interesul, din punctul de vedere al medicului ce era, și le a spus părinților să plece imediat cu fata, pentru a verifica dacă se repetă povestea cu muțenia. Ei au plecat, dar s au întors în grabă și au spus că imediat după ce au trecut de poarta casei, fata lor nu a mai putut din nou să vorbească.
Foarte grav, Micon ne a chemat pe mine și pe Dorieus deoparte și ne a spus:
— Am bănuit încă demult că noi suntem călăuziți de puteri nevăzute. Eu ar fi trebuit să mă îndoiesc de pana de porumbel ce ne a condus în această casă, dar ceva parcă m a orbit atunci, de nu am văzut în ea nici o prevestire. Am urmărit perseverent firul vrăjit al Afroditei. Iar această fată nu este altceva decât o cursă pe care Afrodita a pus o în drumul meu, pentru ca eu să depind de ea. Aici, în Himera, am gândit eu, sărman muritor, este un loc excelent pentru a medita în tihnă și a mă apropia de înțelepciunea zeilor. Dar nu a fost să fie așa. Zeița cu părul de aur a fost indignată când a înțeles intențiile mele, fiindcă după ea, un bărbat n ar mai trebui să se gândească la nimic altceva decât la ceremoniile ei afrodiziace. Dacă o vom trimite pe fată înapoi, la casa părinților ei, ne vom alege cu disprețul întregului oraș și, în primul rând, al lui Krinippos. Oare ce trebuie să facem?
Dorieus și cu mine i am spus într un glas că, dacă are ceva de hotărât, să hotărască singur, fiindcă noi nici nu ne am amestecat în această neinspirată aventură a lui, nici nu am tras vreun folos de pe urma ei. Și că doar el, Micon, care era beat, a dus o în grădină – unde probabil că i a făcut ceva ce poate că n ar fi trebuit să i facă – și a înnebunit o într atât de mult pe biata fată, încât ea nu mai poate trăi fără el. Și eu i am mai spus:
— Cred că nu i nevoie să i amesteci și pe zei în această întâmplare în care nu există nimic neobișnuit.
Lui Micon nu i au plăcut vorbele mele și mi a spus cu reproș: –Ascultă, Turms, nu încerca să arunci vinovăția ta pe umerii mei! Tu mi ai pus în mână acea piatră albă, și tot tu m ai împins spre casa lui Tanaquil, unde am întâlnit o pe această fată blestemată. În mreaja Afroditei ne am încurcat toți, fiindcă ea și a întins o peste această casă. Și Dorieus o știe prea bine. Altfel cum se poate explica faptul că este fascinat de o babă?
Dorieus a scrâșnit din dinți și i a spus:
— Tanaquil este o femeie înțeleaptă și lipsită de prejudecăți. Și nu văd de ce trebuie să faci atâta caz de vârsta ei. Dar eu nu vă înțeleg câtuși de puțin, nici pe tine, nici pe Turms, cum de vă puteți disprețui voi înșivă distrându vă cu fete care nu sunt de rangul vostru. Acum puteți vedea cu ochii voștri ce urmări pot avea astfel de aventuri. Tanaquil este o femeie minunată, care cred că nici în vis n a râvnit la altceva decât la ceea ce știe că poate obține.
Micon a rostit:
— Să fie așa cum spui tu! Dar să știi că ești prins într un năvod de aur, chiar dacă tu însuți nu o știi. În ceea ce mă privește, cât sunt eu de prudent, tot am fost orb o dată, așa că trebuie să suport consecințele. Însă de tine, Turms, într adevăr, îmi este milă. Cu noi, zeița se joacă doar un pic, așa, ca să și încerce puterile, dar nici nu îndrăznesc să mi imaginez în ce capcană te va atrage, fiindcă, de fapt, tu ești preferatul ei.
— Visezi cu ochii deschiși în miezul zilei, prietene, i am răspuns eu arogant. Tu exagerezi când vorbești de puterea acestei zeițe. Eu accept cu plăcere darurile pe care mi le oferă și mă bucur când este prietenoasă cu mine, dar dominat de ea, eu nicicând nu voi fi. În voi există ceva care nu este în regulă, din moment ce îngăduiți acestei zeițe frivole să vă înmoaie voința. În orice caz, în această privință, eu sunt mai puternic decât voi.
Abia după ce am rostit aceste vorbe lipsite de sens, mi am dat seama că, fără să o fi vrut, am defăimat o pe zeița născută din spuma mării, așa că mi am acoperit gura cu mâinile, dar deja era prea târziu.
Incapabili să i dăm un sfat bun lui Micon, ne am întors în încăperea unde ceilalți ne așteptau. Fata era și mai încăpățânată decât înainte și ne a promis că o vom găsi dimineață spânzurând fără viață în fața porții lui Tanaquil. Și a mai spus că după aceea, n avem decât să i explicăm lui Krinippos și poporului Himerei ce s a întâmplat.
Amenințările ei ne au creat o stare teribil de inconfortabilă tuturor. Până la urmă, scârbit peste măsură de discuțiile care nu se mai terminau, Micon a spus părinților fetei:
— Voi face astfel: am să cumpăr fata de la voi ca să mi fie sclavă, bineînțeles, dacă nu veți pretinde o sumă prea mare, fiindcă eu nu sunt decât un medic călător. Dar luați aminte, nu o fac pentru că eu aș dori acest lucru.
Părinții fetei s au uitat îngroziți unul la altul, după care s au năpustit asupra lui Micon și au început să l lovească cu pumnii și nu știu ce s ar mai fi putut întâmpla dacă nu săream noi să i dăm la o parte.
— Tu spui să ne vindem copila ca pe o sclavă? au țipat ei. Dar noi suntem oameni liberi. Siculii au fost primii locuitori ai acestor ținuturi, la fel ca sicanii în Eryx.
— Atunci, ce doriți voi? i a întrebat Micon oarecum stânjenit.
Bănuiesc că nici părinții fetei nu prea știau bine ce vor, însă discuția și amenințările fetei, le a limpezit gândurile, și ei au strigat:
— Chiar dacă nu ne face nici o plăcere să ne dăm fata după un străin, tu trebuie să o iei de soție, străinule! Tu i ai făcut – nu știm și nici nu vrem să știm ce – vrăji, așa că, doar a ta este vina. Îi vom da fetei o zestre bună, mai bună decât crezi tu, pentru că nu suntem noi chiar atât de săraci pe cât părem.
Micon a început să și smulgă părul din cap și a răcnit:
— Dar este o nedreptate, așa ceva este inacceptabil! Dintr un capriciu al zeiței, eu trebuie să renunț la toate aspirațiile mele de a mă apropia de înțelepciunea divină, fiindcă, nu încape îndoială, un bărbat hărțuit de o femeie nici nu se mai poate gândi la nimic altceva decât la neînsemnatele griji cotidiene ale vieții.
În timpul acesta, fata își frângea mâinile și repeta că mai bine ar fi murit decât să i fi pricinuit atâtea necazuri lui Micon. Dar părinții fetei n au mai stat mult pe gânduri, au luat o pe fată de mână și au pus cu forța mâna fetei în mâna lui Micon, apoi au spus:
— Numele ei este Ahura.
De îndată ce ei au pronunțat numele în ciudata lor limbă, Micon s a prins cu mâinile de cap, apoi i a spus amărât fetei:
— Ahura, dacă acesta este numele tău adevărat, chiar că nu se mai poate face nimic, fiindcă zeii își bat joc de noi. Este doar o glumă a zeiței. Aura era o fată iute ca focul, care o însoțea pe zeița Artemis la vânătoare. Zeul Dionysos era îndrăgostit de ea, dar de fiecare dată, fiind ea mai sprintenă, reușea să i scape, până ntr o zi, când zeița Afrodita a făcut o să și piardă mințile și, în această stare, ea i s a dăruit singură lui Dionysos. Să fi fost Dionysos cu noi când m am îmbătat de nici n am mai știut pe ce lume sunt? Să i fi rătăcit Afrodita mintea acestei fete, de nu se mai poate desprinde de mine? Probabil, fiindcă în nume este înscris destinul. Eu sunt un om pierdut, nimic nu mă mai poate ajuta.
N aș putea spune că această soluție ne a făcut mai fericiți, dar alta nu era, și nici nu voiam să intrăm în conflict cu locuitorii Himerei. Nunta a fost sărbătorită cu cântece și dans în casa siculilor, printre vaci, capre și țapi, iar părinții Aurei au înșirat, mândri, la vedere, dota fetei, ca să o poată admira toți vecinii și au copt multă pâine și au fript multă carne, ca să fie pe îndestulate pentru toată lumea. Iar când, la sfârșit, așa după cum este obiceiul, a fost sacrificat un porumbel, și cu sângele lui au fost stropite veșmintele mirelui și ale miresei, toți cântăreții din flaut și syrinx au cântat împreună și a fost adus vin din belșug, așa că în mugetul vacilor și cotcodăceala găinilor, eu am dansat destrăbălatul dans al țapului cu atâta îndemânare, încât acei oameni simpli m au privit cu multă admirație și respect. Dar când s a lăsat seara, a trebuit să ne întoarcem acasă, ca să respectăm legea lui Krinippos, și am luat o cu noi și pe Aura.
Înainte de nuntă, Micon a fost tare deprimat și și a făcut tot felul de planuri. S a gândit că va trebui să și cumpere o casă, să și atârne caduceul de poartă și să înceapă să și practice meseria de medic în Himera. Dar Tanaquil nici nu a vrut să audă de așa ceva. După ceremonie, Micon a devenit mai optimist și mai vesel, nu încape îndoială că vinul pe care l a băut cu multă încredere l a ajutat să și înfrângă tristețea. De altfel, el a fost acela care, atunci când s a lăsat înserarea, ne a amintit de interdicțiile lui Krinippos și a propus să ne întoarcem la casa lui Tanaquil. Dimineața, când au cântat cocoșii, a fost greu până ce am reușit să l trezim din somn. Din acel moment, multă vreme Micon nu mi a mai vorbit nimic despre zei.


6

Nefericirea care se abătuse peste Micon a avut, în ceea ce mă privește, și un aspect folositor, fiindcă eu am învățat atunci limba siculilor. La rândul ei, Tanaquil m a învățat cu plăcere limba fenicienilor din Cartagina. A fost în intenția ei acest lucru, și, doar mulțumită lui Tanaquil, eu știu multe lucruri despre obiceiurile, legile, comerțul, expedițiile și zeii Cartaginei.
La drept vorbind, am învățat relativ ușor să discut cu fenicienii, tirenienii și siculii, fiindcă, în mod frecvent, oamenii acestor popoare vorbeau o limbă amestecată, cu multe cuvinte împrumutate, jumătate de la greci, jumătate de la fenicieni. Grecii n au reușit niciodată să împrumute de la fenicieni pronunțarea guturală a cuvintelor. În Ionia am auzit afirmându se cu dispreț că fenicienii cârâie precum ciorile. Iar în Himera am fost uimit când i am auzit pe cartaginezi spunând: „grecii țipă la fel cum vorbesc corbii".
Aura a învățat repede să vorbească grecește, iar Micon a învățat doar într o lună, de la părinții Aurei, să vorbească curgător limba siculilor. Nu cred că există un învățător mai bun decât bărbatul pentru femeia lui și femeia pentru bărbatul ei, fiindcă atât bărbatul, cât și femeia, care nu vorbesc aceeași limbă, au neapărată nevoie de cuvinte pe care celălalt să le înțeleagă când se ceartă.
Dar Dorieus nu era de aceeași părere, el disprețuia învățarea altor limbi și spunea:
— Oriunde m aș duce, îmi ajunge propria limbă. Iar dacă cineva nu înțelege sau nu vrea să înțeleagă ce vorbesc eu, cu atât mai rău pentru el!
După ce a căpătat încredere în noi, Aura ne a condus în afara orașului, în păduri și pe munți, și ne a arătat izvoarele sacre ale siculilor, copacii și pietrele sacre, cărora siculii încă le mai aduceau jertfe modeste, pentru că nu voiau să jignească duhurile pământului, chiar dacă acum, ei slujeau zeilor greci. Arătându ne cu încredere aceste locuri sacre, pe care un străin nici nu le ar fi putut distinge de alte locuri obișnuite, Aura ne spunea:
— Când ating aceste pietre sacre, eu simt înțepături în tot trupul. Când ating scoarța acestor copaci, mâna îmi amorțește. Când îmi privesc chipul oglindit în apa acestor lacuri, nu mai sunt aici, în această lume, parcă aș fi într un vis.
Pe când ne plimbam noi astfel, am observat surprins că în apropierea unui loc unde mai erau doar câteva urme ale semnelor sacre de odinioară ale siculilor, eu însumi simțeam ciudate înțepături în tot trupul. Se întâmpla doar dacă o prindeam de mână pe Aura, atunci știam precis unde se află vestigiile. Spuneam: Acesta este locul. Acest copac sau acest izvor. Cum de știam, n aș putea o explica. O dată, nu știu din ce cauză, Aura nu a voit ca noi să vedem un asemenea loc sacru și mi a spus:
— Nu, nu, tu te ai înșelat! Să ne continuăm drumul.
Dar eu nu i am urmat, de aceea ea s a întors și mi a spus că, într adevăr, am intuit corect.
La scurtă vreme, nici nu a mai fost nevoie s o țin de mână pe Aura; era destul dacă mi arăta o întindere vastă, unde în mod sigur exista, undeva, un loc sacru al siculilor, ca eu să îl găsesc imediat; mă opream și spuneam:
— Aici simt că este o putere specială. Acesta este un loc sacru.
Micon se îndoia că eu aș putea avea o astfel de putere și spunea că doar prezența Aurei o generează, altfel nicicum nu aș fi fost în stare să descopăr unde sunt sacrele locuri ale siculilor. De aceea am început să mă plimb de unul singur prin împrejurimile orașului și din când în când am simțit – mai slab sau mai puternic – locurile sacre ale siculilor, unde spiritele pământului se manifestau. Pe măsură ce – gândind și analizând mai puțin – am început să mă cunosc mai bine pe mine însumi, mi a fost mai ușor să simt aceste locuri încărcate cu o putere specială, să mă opresc lângă ele, să mă rotesc în jurul lor, să mă aplec în fața lor, până ce puterea devenea mai slabă, fiindcă se strecura în mâinile și în picioarele mele, și, fără să vreau, strigam: Spirit al pământului, oricare îți va fi numele, eu te am găsit!
Ceea ce simțeam, nu era nici pe departe neplăcut, dimpotrivă, fermecător, îmbătător, ca și cum spiritele pământului ar fi vrut să mă încânte. Doar o singură dată, undeva, în partea de răsărit a Himerei, acolo unde este defileul dintre munți, am avut parte de o înfruntare cu o putere ostilă, atât de rău intenționată, încât a încercat să se înfigă în mine cu răutate și a fost nemaipomenit de greu să mă sustrag din acel loc, fiindcă împrejurul meu crescuseră invizibile ziduri impenetrabile, care mă strângeau. După ce i am explicat Aurei unde se află acel loc, ea mi a povestit că, odinioară, în vremurile când au fost ridicate zidurile Himerei, siculii i au masacrat acolo pe ultimii greci și le au aruncat cadavrele, fără să i mai îngroape. După aceea, li s a întâmplat multor siculi ce au trecut pe acolo să se împiedice și să și rupă picioarele sau spinarea, iar acum, nimeni nu se mai încumetă să treacă prin acea vale.
Cât despre această acuitate a trupului meu, Micon mi a spus:
— Îndată ce te am văzut, am știut că tu ești unul dintre aceia care s au întors. Cel mai bine ar fi dacă ai deveni un inițiat. În felul acesta vei avea acces la secretele tradiționale ale inițierii și nu vei mai orbecăi irosindu ți forțele, ci tu însuți le vei putea direcționa și domina. Aptitudinile pe care tu le ai sunt periculoase, fiindcă, din întâmplare, te ai putea întâlni cu spirite subpământene răuvoitoare, care te vor supune voinței lor. Au fost destui cei cărora li s a răvășit mintea din cauza acuității lor speciale. Dar, dacă tu nu vrei să te inițiezi, mai bine ți ai folosi puterile pentru a găsi unde sunt ascunse izvoare subterane sau vine minerale, decât să deranjezi spiritele pământului.
Plin de mine, i am răspuns:
— Lasă mă să mă joc după cum îmi place; până la urmă, toate acestea nu sunt decât niște situații amuzante, și, să ți spun drept, sunt uimit de mine însumi.
Cum în Himera era o piață tireniană, unde se vindeau lucruri din fier și bijuterii din aur nemaipomenit de frumoase, într o zi, Dionysios mi a poruncit să mă împrietenesc cu vânzătorii tirenieni și să aflu cât mai multe amănunte despre marea pe care urma să o traversăm pentru a ajunge la Massilia. Dar era ceva în mine care mă oprea să mă apropii de acești bărbați liniștiți cu trăsături ciudate, care nu obișnuiau să se tocmească și să și laude mărfurile pe care le vindeau, așa după cum făceau grecii, lăsând ca excelentele lor bijuterii și feronerii să vorbească singure. Când îi auzeam discutând între ei, aveam senzația că, într un vis foarte depărtat, limba lor eu am mai auzit o și că aș putea o chiar înțelege dacă aș depăși un prag, după care acea magie, care mă împiedica s o înțeleg, s ar fi risipit.
Când i am întrebat pe locuitorii Himerei despre tirenieni și despre obiceiurile lor, s au întrecut unii pe alții prin modul cum au pus în evidență cruzimea și voluptatea drept caracteristice esențiale ale poporului tirenian. Și au mai spus că erau atât de leneși și de depravați tirenienii, încât, la ospețe, femeile de obârșie aristocratică se odihneau și beau vin în aceleași paturi conviviale cu bărbații. Pe mare, erau adversari redutabili, iar în ceea ce privește prelucrarea fierului, nu erau depășiți de nici un alt popor. Ei au fost cei care au inventat ancora și pintenul percutor de pe corăbiile de război. Ei înșiși își spuneau poporul rasenna, dar celelalte popoare de pe continentul italian îi numeau etrusci.
Fără să mi pot explica propriile ezitări, până la urmă tot m am dus în piața tireniană. Dar abia am pus piciorul în curtea interioară, că am simțit ceva ciudat, ca atunci când ajungi într un spațiu dominat de zei străini. A fost ca și cum cerul s ar fi întunecat în fața ochilor mei și pământul s ar fi cutremurat sub picioarele mele. M am așezat pe scăunelul pe care mi l au dat niște vânzători și am început să mă târguiesc pentru un thymiaterion. Era foarte frumos acest arzător de tămâie, al cărui trunchi era sprijinit pe statueta unui tânăr. Pe când mă uitam la alte obiecte, a apărut proprietarul. Figura acelui bărbat cu ochi de forma migdalei, cu nasul drept și fața prelungă, mi s a părut familiară. La porunca lui, ceilalți au ieșit din încăpere, apoi el mi a zâmbit și a spus ceva în limba lui. Am scuturat din cap și i am spus în amestecata limbă a Himerei că nu înțeleg limba ce o vorbește. El mi a răspuns într o foarte corectă limbă greacă, pronunțând cu distincție cuvintele:
— Oare este adevărat că tu nu mi ai înțeles vorbele, sau poate că numai ai vrut să nu le înțelegi? Chiar dacă, din motive pe care nu le cunosc, și, ca negustor, nici nu vreau să le cunosc, tu preferi să pari grec, nu este greu de observat că dacă ți ai pieptăna părul așa după cum obișnuim noi, ți ai ondula barba și ai fi îmbrăcat cu veșminte asemănătoare cu acestea pe care le purtăm noi, nimeni nu s ar îndoi că ești etrusc.
Atunci am înțeles de ce înfățișarea lui mi s a părut familiară. Aceeași față prelungă, aceeași formă a ochilor și nasului, același pliu la colțurile sprâncenelor, buzele lungi, toate acestea le vedeam de fiecare dată când mă priveam într o oglindă. I am povestit că sunt un refugiat din Ionia, originar din orașul Efes. Și i am mai spus în glumă:
— Fără îndoială, felul în care este aranjat părul, precum și cusătura veșmintelor, indică apartenența unui om la un popor și o limbă. Chiar și zeilor le este mai comod să i deosebească pe oamenii diferitelor popoare după croiala veșmintelor, decât după trăsăturile feței. Eu nu am nici un motiv să mi ascund adevărata identitate, eu m am născut în Ionia, dar rețin informația pe care tu mi ai dat o. Povestește mi, deci, ce fel de popor sunteți voi, etruscii, despre care numai de rău am auzit vorbindu se.
El a spus:
— Etruria este o alianță a douăsprezece orașe, dar fiecare oraș are propriile obiceiuri, propriile legi și propria guvernare, nici un etrusc nu aspiră ca această alianță să împletească și să schimbe obiceiurile. Există doisprezece zei surâzători, câte unul pentru fiecare oraș, douăsprezece direcții de prevestire a viitorului, douăsprezece pasări și douăsprezece diviziuni ale ficatului, care determină viata noastră. Douăsprezece linii sunt în palmă, viața noastră este împărțită în douăsprezece perioade. Oare tu vrei să știi mai mult?
I am spus ironic:
— Și în Ionia există o alianță de douăsprezece orașe, care se războiesc împotriva a doisprezece satrapi perși. În douăsprezece războaie i am învins pe perși, doisprezece zei ai grecilor sunt în cer și doisprezece zei sunt subpământeni. Dar eu nu sunt un pitagorician, de aceea mă opresc aici, fiindcă nu vreau să mă încurc pomenind și despre alte cifre. Vorbește mi mai bine despre obiceiurile voastre și despre felul vostru de a fi.
El mi a răspuns:
— Noi, etruscii, știm mai multe decât cred alții că știm, dar la fel de bine știm să ne ținem gura. Așa se face că, despre războiul naval și despre incursiunile voastre pe mare, eu știu mai multe decât vă convine vouă, ție și comandantului tău, Dionysios, dar n are de ce să ți fie teamă, pentru că voi încă nu i ați ofensat și pe etrusci și nu le ați disprețuit puterea pe care o au pe mare. Noi împărțim cu fenicienii din Cartagina marea occidentală, iar alianța pe care am făcut o cu ei spune că navele etrusce pot avea în apele Cartaginei aceeași siguranță pe care navele cartagineze o au în apele noastre. De asemenea, noi suntem prieteni cu grecii și am tolerat încă de mult să și întemeieze pe coasta Italiei orașele Poseidonia și Cumae. În orașele noastre de coastă locuiesc negustori și artizani greci, iar amforele grecești stau la loc de cinste în mormintele noastre. Noi vindem cu generozitate altor popoare tot ceea ce avem mai bun și, în schimb, cumpărăm de la ele tot ce au mai bun. Însă știința noastră nu o vindem nimănui. Dar fiindcă tot a venit vorba despre vânzări, îți convine prețul acestui thymiaterion?
I am răspuns că încă nu am avut timp să mă tocmesc destul asupra prețului și am adăugat repede:
— Nu pentru că nu mi ar conveni prețul, dar am observat că atât negustorilor greci, cât și celor fenicieni, tocmeala le aduce mai multă bucurie decât vânzarea propriu zisă și că un adevărat negustor se simte profund jignit dacă cumpărătorul acceptă fără ezitare prețul propus de el. Pe astfel de clienți, ei îi consideră imbecili sau înfumurați, care vor să lase impresia că sunt mai bogați decât sunt în realitate.
Etruscul mi a spus:
— Îl poți lua fără nici o plată. Þi l dăruiesc.
În mine s a strecurat îndoiala și l am întrebat:
— Oare de ce îmi oferi acest dar mai înainte de a ști dacă îți pot oferi în schimb un dar care să ți placă?
Fața lui s a întristat deodată, și a acoperit ochii cu mâna stângă, a ridicat brațul drept și mi a spus:
— Din cauza chipului tău îți ofer acest dar și nu doresc să mi dai nimic în schimb. Dar aș fi bucuros dacă ai accepta să bei vin împreună cu mine și să te odihnești o clipă în patul meu.
Am interpretat greșit vorbele lui și i am respins energic invitația. I am spus:
— Chiar dacă sunt ionian, nu toate obiceiurile din Ionia sunt pe gustul meu.
L au rănit vorbele mele și a spus:
— Nu, nu, în această privință, etruscii niciodată nu s au grăbit să i imite pe greci. N are de ce să ți fie teamă. De altfel, pe tine nici nu aș îndrăzni să te ating cu un deget. Pentru că știu cine ești.
A rostit ultimele cuvinte mai apăsat, ca și cum în ele ar fi fost încriptat un mister și am simțit cum se strecoară tristețea în sufletul meu. Nu am mai avut nici o îndoială, ci doar dorința de a avea încredere în acest bărbat necunoscut.
L am întrebat:
— Cine sunt eu? Oare cum ar putea să știe un om cine este el și ce fel este? Oare nu toți purtăm în noi un alt eu, un străin, care ne impune, prin surprindere, să săvârșim fapte contrare voinței noastre?
M a privit cu ochii lui prelungi, a zâmbit și mi a spus:
— Nu toți. Cei mai mulți oameni sunt ca o turmă de vite, care este mânată până la malul râului să se adape, după care, înapoi spre pășune, să pască.
Am fost cuprins de o ciudată melancolie și i am spus:
— Este de invidiat destinul omului care se mulțumește cu viața pe care o are. Este de invidiat chiar și destinul aceluia care nu este mulțumit de ceea ce are și aspiră la ceva, la care un om poate ajunge. Dacă mi aș dori puterea, aș putea să o am. Dacă mi aș dori bogății, aș putea să le am. Dacă mi aș dori o viață plină de voluptăți, aș putea să mă desfăt în toate felurile. Dar cât de nefericit este un om ce și dorește puterea! Oricât de multă putere ar avea, tot nu i se pare destulă. Cât de nemulțumit este acela ce și dorește bogății! Oricât de multe bogații ar avea, tot râvnește să aibă și mai multe. Cât despre desfătări, ele îl fac pe om din ce în ce mai pătimaș, până ce nu mai poate fi satisfăcut nici în cele mai bizare moduri. Totuși, chiar de nu va fi niciodată destul de fericit, un om poate aspira la putere, bogății, voluptate, pentru că la aceste lucruri se poate ajunge. Însă eu îmi doresc ceva ce se găsește dincolo de posibilitățile acestei vieți omenești.
— Și anume ce? m a întrebat el.
— Nu știu, i am mărturisit eu sincer. Pe mama mea nu am întâlnit o decât în vis, cel care m a adoptat și mi a fost ca un tată era un bărbat posomorât, dar foarte înțelept, dintr un fulger m am născut, lângă un stejar, în apropierea zidurilor orașului Efes, Artemis din Efes m a protejat când păstorii au vrut să mă omoare cu pietre.
El și a acoperit din nou ochii cu mâna stângă, și a aplecat capul și a ridicat brațul drept ca și cum m ar fi salutat. Dar nu a spus nimic și eu am început deja să regret că am avut încredere într un necunoscut, căruia i am povestit despre mine. El m a condus în sala banchetului, care era o încăpere mică, apoi a turnat vin dintr o amforă într un crater corintian negru și, în timp ce amesteca vinul cu apa proaspătă, un parfum îmbătător de viorele a umplut încăperea.
Vărsând câteva picături de vin pe podea, el a declamat:

Beau vinul din această cupă,
pentru zeița ncoronată
cu splendida, puternica cunună.
Frunza de iederă îi este semnul,
ea e zeița zidului ce dăinuie etern.
Doar zidul trupului cedează,
se prăbușește n fața ei.

Apoi, solemn, a băut vinul din cupă până la ultima picătură. L am întrebat:
— Despre ce zeiță vorbești?
— Despre Turan, mi a răspuns el.
— Eu nu o cunosc, i am spus eu.
Dar el nu mi a răspuns, doar m a privit și mi a zâmbit misterios, ca și cum s ar fi îndoit de vorbele mele. Din politețe, am golit și eu cupa de vin, dar am spus:
— Nu știu dacă este prea înțelept să beau vin împreună cu tine. S ar putea ca vinul acesta cu miros de viorele să mi încețoșeze capul. Printre altele, am observat că nu mai pot să beau moderat, așa cum beau oamenii civilizați. În acest oraș, deja de două ori mi s a întâmplat să beau peste măsură până m am îmbătat și nu m am sfiit să dansez destrăbălatul dans falie al țapului până la epuizare, când mi am pierdut memoria.
El mi a spus:
— Mulțumește i vinului. Tu ești un om fericit dacă îți poți îneca spaimele și îndoielile în vin. Numele meu este Lars Alsir. Ce vrei de la mine?
I am întins cupa neagră și el mi a umplut o din nou cu vin. Vinul mi a dat o foarte bună dispoziție și i am spus cu încredere:
— Nu din întâmplare am ajuns eu aici și știu prea bine ce vreau să ți cer. Tu mi ai putea fi de mare ajutor dacă mi ai povesti despre drumul pe care ar trebui să l urmăm pe mare, despre reperele de coastă, despre semnele pământului, despre direcția vânturilor, despre curenții marini și despre porturi, pentru ca la începutul primăverii să putem naviga cu corăbiile noastre spre Massilia.
Lars Alsir mi a răspuns:
— A încredința unor străini hărțile de navigație este o crimă. Și apoi, noi nu suntem prieteni cu foceenii. Bărbați din două generații și au risipit viața în războaiele navale împotriva foceenilor ce încercau să se stabilească în Sardinia și Corsica, unde sunt minele din care noi extragem fierul. Le am scufundat corăbiile, iar ei, după ce și au lăsat femeile și copii să li se înălbească oasele în Alaia, au părăsit Corsica.
Și mi a mai spus:
— Și chiar dacă ți aș da toate indicațiile ce mi le ai cerut, tot nu veți ajunge niciodată la Massilia. Fiindcă mai înainte de a și începe călătoria, Dionysios va trebui să obțină permisiunea etruscilor și a cartaginezilor pentru a naviga în apele lor, iar acest lucru voi nu l puteți plăti nici cu toate comorile pe care le ați jefuit.
— Este o amenințare? l am întrebat eu.
— Nicidecum, m a asigurat el. Dacă tu ești fiul fulgerului, așa după cum mi ai povestit, oare cum aș putea eu să te ameninț?
„Lars Alsir", i am pronunțat eu grav numele, dar el m a întrerupt și m a întrebat cu o aceeași gravitate în glas:
— Ce dorești de la mine, Lars Turms?
Surprins, l am întrebat cu o oarecare neîncredere:
— Ce ai vrut să spui numindu mă astfel? Adevăratul meu nume este Turms, nicidecum Lars Turms.
— Þi am spus așa doar pentru că te respect. Acest apelativ este un semn de respect pentru obârșia noastră. Și, pentru că tu ești, cu certitudine, un Lars, nici un pericol nu te poate amenința.
Eu nu l am înțeles atunci. I am explicat că îmi legasem destinul de destinul foceenilor lui Dionysios. Și că, dacă el nu îmi poate vinde hărțile de navigație, ar putea totuși să mă sfătuiască unde pot găsi un timonier care să ne îndrume cum să ajungem în Massilia.
Absent, Lars Alsir desena linii pe podea fără să mă privească. A rostit:
— Negustorii cartaginezi păstrează secretul drumurilor mării cu atâta strășnicie, încât dacă, în timp ce navighează, observă o corabie grecească în urma lor, preferă să și scufunde propriile corăbii și să moară înecați, decât să afle grecii căile lor secrete. Noi, etruscii, nu suntem chiar atât de exigenți cum sunt cartaginezii, dar ca stăpâni ai mării, respectăm anumite principii. Însă, fără îndoială, chiar și un timonier etrusc, de ar fi să fie și n pericol de moarte, direct spre pintenii percutori ai corăbiilor noastre de război l ar conduce pe Dionysios.
A oftat, și a ridicat capul, m a privit în ochi și mi a spus:
— Înțelege mă bine, Lars Turms! Nimic nu mă poate împiedica să ți vând o hartă falsă sau să te îndrum spre un timonier care să vă azvârle pe un recif. Dar așa ceva eu nu ți pot face ție, fiindcă tu ești un Lars. Lasă l pe Dionysios să culeagă singur ce a semănat. Să renunțăm deci la această discuție neplăcută și să vorbim mai bine despre lucruri divine.
Amărât, i am spus că nu înțeleg de ce toți oamenii împreună cu care beau o cupă de vin, insistă întotdeauna să discute cu mine despre lucruri divine.
— Oare pe fruntea mea este un semn blestemat? l am întrebat eu ușor amețit de la vinul cu miros de violete.
Apoi i am spus:
— Păstorii din Efes au vrut să mă lapideze, fiindcă, deși am fost lovit de fulger, doar veșmintele de pe mine au ars. Dar zeița Artemis m a protejat sau, mai bine zis, Artemisia, bătrâna ei preoteasă ramolită, căreia îi plăcea chipul meu.
Dar mi am dat seama că vorbea mai mult vinul, de aceea am respirat adânc, apoi i am explicat:
— Voiam să ți spun că după aceea nu mi a mai fost niciodată teamă de nimeni, nici de oameni, nici de zei. De ce anume i ar mai putea fi frică unui bărbat care a fost lovit de fulger? Am râs cu hohote în timp ce ne luptam cu perșii, fiindcă, în timp ce țestele celor din jurul meu erau despicate, eu mă temeam să nu mi zgârie cumva cineva scutul, iar când s a dezlănțuit furtuna, tot trupul meu a vibrat și am dansat frenetic. Nici de tine nu îmi este frică, Lars Alsir, nici de zeița ta zâmbitoare. Dimpotrivă, în această clipă, parcă aș fi undeva, pe tavan, și de acolo mă uit la tine. Cât de mic mi se pare că ești!
Glasul lui parcă venea de departe, abia l am auzit când a murmurat:
— Chiar așa și este. Iar tu te odihnești pe un jilț rotund și spinarea ta este rezemată de spătarul lui curbat. Dar ce ai în mâini?
Am întins brațele, cu căușul palmelor în sus, și am exclamat uimit:
— Într o mână o rodie, în cealaltă un con.
Foarte îndepărtată, îngenuncheata siluetă a lui Lars Alsir abia am putut o distinge undeva, pe podea. El și a ridicat fața spre mine și, contemplându mă, a spus:
— Așa este, Lars Turms. Într o mână tu ții pământul, iar în cealaltă bolta cerească, și tu nu trebuie să te temi de nici un muritor. Dar pe surâzătoarea noastră zeiță tu încă nu o cunoști.
Vorbele lui au fost ca o provocare. Ceva din mine a sporit incomprehensibilitatea spațiului, am făcut un efort pentru a îndepărta acest gând, și, pentru o clipă, perdeaua pământeană s a dat la o parte de pe ochii mei și am văzut o, ca pe o umbră, pe zeiță. Pe cap avea zidul ca cunună, în mâini ținea o frunză de iederă, dar fața nu i am putut o vedea.
Cuvintele lui Lars Alsir au ajuns în urechile mele ca și cum ar fi străbătut un spațiu imens. El m a întrebat:
— Ce vezi, fiu al fulgerului?
Am strigat:
— O văd pe ea pentru prima oară, pe aceea pe care doar în vis am văzut o. Dar un voal îi acoperă fața și nu pot să o cunosc.
În aceeași clipă, am căzut din înălțimea la care mă aflam, un văl opac a acoperit din nou lumea dimprejurul meu, m am întors în mine și mi am simțit trupul. Eram culcat într un pat convivial din mica sală a banchetului. Lars Alsir mă zgâlțâia de umeri ca să mă trezesc. S a uitat fix în ochii mei și m a întrebat neliniștit:
— Oare ce i cu tine? Ai intrat pe neașteptate în transă.
M am ridicat în capul oaselor. Am încercat mai întâi cu buzele bordura cupei negre cu vin, apoi am sorbit vinul până la ultima picătură și i am spus cu reproș:
— Oare ce otravă mi ai dat să beau? Niciodată nu m am îmbătat atât de repede. Am văzut o femeie de o mărime supranaturală, a cărei față era acoperită cu un voal. Eu însumi eram de aceeași statură cu ea, ca un nor. Ascultă, dacă ești un vrăjitor sau unul dintre aceia care tulbură mintea altora, atunci nu te ai purtat cuviincios față de mine, Lars Alsir.
Dar el a răspuns cu ardoare:
— Nici vrăjitor nu sunt, nici mintea nimănui nu vreau s o tulbur. Iar vinul cu parfum de violete este inofensiv. Poate că forma acestei cupe negre ți a stimulat extazul. Din ospitalitate ți am pus într o cupă sacră vinul. Tu trebuie să știi că zeii Etruriei îi însoțesc pe etrusci oriunde s ar duce și oriunde le o fi dat să renască. Dar, dacă tot ți a fost dat s o vezi pe zeița Turan, Turms, prietene, nu povesti nimănui secretele etruscilor. Ca și în cazul multor altor popoare, zeii etruscilor sunt doisprezece. Numai că deasupra acestor zei domnesc zei a căror față este ascunsă de văluri, al căror nume și număr nimeni nu l cunoaște.
El a mai spus:
— Mâna ta a simțit forma cupei sacre a etruscilor, chiar dacă tu nu ai putut să o deosebești de o cupă obișnuită. Noi, etruscii, niciodată nu vom arunca cu pietre într un bărbat care a fost atins de fulger. Dimpotrivă, aceasta este o dovadă a originii lui divine. Fulgerul își are fiii lui. Întotdeauna poporul etrusc a fost singurul popor care a cunoscut fulgerele, fiindcă fulguriatores, preoții cititori ai fulgerelor, învață limba fulgerelor și o citesc, la fel cum alții citesc o carte.
— Deci tu pretinzi că eu sunt de origine etruscă, nu grec? l am întrebat.
El mi a spus cu căldură în glas:
— Chiar dacă ai fi fiul unui sclav sau al unei prostituate, nu încape îndoială că tu ești alesul fulgerului divin. Dar vreau să ți dau un sfat. Dacă într o zi vei ajunge în Etruria, și eu sunt sigur că vei ajunge, nu ți dezvălui nimănui identitatea și nu te făli cu originea ta. Când va veni momentul, ei te vor recunoaște. Tu vei fi condus ca și cum ai fi cu ochii acoperiți. Nu ți alege drumul după cum te va tăia capul. Oricum, tot zeii te vor conduce, așa după cum le va fi voia. Mai mult eu nu îți pot spune, fiindcă mai mult nu cunosc.
Mie mi a fost greu să i cred vorbele, fiindcă mă simțeam încă și mai mult prizonier al propriului meu trup, ca și cum aș fi fost aruncat între niște ziduri. Am simțit mirosul transpirației mele și aburii vinului din respirația mea.
Etruscii superstițioși, contrar grecilor, respectau un bărbat lovit de fulger. Dar eu am gândit întotdeauna că sunt grec, fiindcă mi s a spus că am fost printre refugiații din Sibaris. Cine știe? Poate că eram fiul unei prostituate. Iar tatăl meu ar fi putut fi un străin din Sibaris de origine etruscă. Trăsăturile chipului meu erau, fără îndoială, ale unui etrusc, dar eu mă simțeam ionian, fiindcă fusesem educat în Ionia.
Nu era Lars Alsir un om periculos și nici amator de plăceri senzuale cu bărbații nu era. El era doar un negustor prudent, care se ocupa în Himera de interesele orașelor porturi etrusce. I am cultivat prietenia și am învățat de la el limba etruscă. Am învățat o nemaipomenit de repede, de aceea cred că o voi fi auzit în copilărie. Chiar dacă după ce am fost lovit de fulger mi am pierdut memoria, am purtat tot timpul în mine aceasta limbă. Eu am fost asemenea unei tăblițe de ceară nescrise, care a fost pierdută undeva, în lume.
Dar Lars Alsir nu mi a mai vorbit niciodată despre originea mea. A fost ca și cum cunoscându l mai bine, m am înstrăinat mai mult de el. El m a respectat așa după cum orice om civilizat respectă un străin, a acceptat daruri din partea mea și mi a oferit daruri, și, de fiecare dată când m am dus în piața etruscă și l am vizitat, și a întrerupt treburile ca să mă întâmpine.
I am explicat lui Dionysios că este greu să te apropii de tirenieni și că un străin nu poate cumpăra la nici un preț secretele căilor lor maritime.
S a întâmplat așa cum am prevăzut, Dionysios a devenit furios și a răcnit:
— Oasele foceenilor se odihnesc pe malurile Mării Tireniene. Oasele străbunilor mei îmi vor binecuvânta drumul. Iar de nu mă vor lăsa să ajung liniștit la Massilia și vor mușca din fier, își vor sfâșia singuri buzele și și vor rupe dinții tirenienii ăștia ai tăi.
Era foarte ocupat Dionysios, fiindcă supraveghea atât construcția unei noi corăbii de război, cât și înălțarea zidului de apărare al Himerei cu trei picioare grecești. Prea sever nu mai era acum cu oamenii lui și nu i îndemna la treabă, fiindcă i era frică să nu i obosească prea mult, dar nu i pierdea din ochi, pentru a nu se isca scandaluri. Mulți bărbați din Foceea se căsătoriseră deja cu femei din Himera și intenționau să le ia cu ei în Massilia.
Iarna era atât de blândă și de frumoasă în Sicilia. Îmi plăcea viața din Himera și m am simțit bine în acest oraș doar până ntr o zi, când am întâlnit o pe Kydippe, nepoata tiranului Krinippos.


7

Așa după cum am povestit, Krinippos, care suferea de niște dureri cumplite ale pântecelui, se hrănea doar cu legume, chiar dacă nu era pitagorician. Dimpotrivă, el îi izgonise din oraș pe toți pitagoricienii, care se făleau cu veșmintele lor albe, afirmau că aritmetica este mai importantă decât orice altceva și, mai ales, se îndoiau de valoarea talismanelor magice ale lui Krinippos. Dar de aceeași lipsă de înțelegere aveau parte și pitagoricienii din alte orașe, de aceea ei se mărgineau, de cele mai multe ori, să se întâlnească în cadrul unor societăți secrete, unde își puteau expune fără nici o teamă părerile. Nepricepându se câtuși de puțin la politică, pitagoricienii elogiau oligarhia celor înțelepți și virtuoși și se îndoiau de guvernarea aristocraților bogați.
Când i a alungat din Himera, Krinippos le a spus enervat pitagoricienilor:
— Înțelepciunea și virtutea n au nici o legătură cu guvernarea. Dac aș fi fost înțelept, nu mi aș fi pus singur pe umeri insuportabila povară a guvernării, de pe urma căreia mă aleg doar cu dureri în pântece. Iar de ar fi trebuit să fiu ireproșabil în ceea ce privește morala, niciodată poporul Himerei nu mi ar fi iertat faptul de a mă fi căsătorit cu o feniciană din Cartagina. Și am avut mare noroc de am îngropat o eu mai înainte ca ea să mă îngroape pe mine. Nu, de pe urma înțelepciunii și virtuții se stârnesc doar certuri, toate înțelegerile dintre oamenii cumsecade se destramă și te mai alegi și cu ura din partea vecinilor.
Când era hărțuit de insuportabile dureri, Krinippos obișnuia să l piseze cu cugetări amare pe fiul său, Terillos, care chelise de când tot aștepta în van să i moară tatăl, ca să i poată moșteni talismanele fermecate. Am avut și eu ocazia să i ascult vorbele, fiindcă, din curiozitate, l am însoțit pe Micon la casa tiranului, când acesta l a chemat. Leacul, pe care Micon i l a dat, i a diminuat suferințele, dar Micon l a avertizat:
— Nu cred că te voi putea vindeca, Krinippos, leacul acesta nu are decât un efect limitat. Părerea mea este că puterea de care te ai folosit a coborât în vintre și ți le devorează ca un crab.
Krinippos a suspinat și a rostit:
— O! Cât de mult aș dori eu să mor! Dar nu mă pot gândi doar la propria mi fericire, când inima îmi este plină de neliniște pentru soarta Himerei, ce va ajunge să fie guvernată de un nepriceput. De aproape patruzeci de ani încerc să l învăț pe Terillos arta guvernării, dar n are nici un rost să pretinzi de la cineva să facă mai mult decât este în stare să facă. După ce și a pipăit cununa din frunze de aur, pe care o purta pe cap pentru a și ascunde lipsa părului, și după ce s a scărpinat în barbă, Terillos i s a adresat lui Krinippos smiorcăindu se:
— Dragă tată, tu m ai învățat că independența și pacea Himerei depind de prietenia cu Cartagina. Zeița din Eryx mi a dat o soție originară din Segest, pe care am suportat o în toți acești ani doar de dragul de a avea un aliat în cazul că Siracuza ne ar amenința. Și ea nu mi a dăruit decât o fată, pe Kydippe. Numai din cauza politicii tale n am și eu un băiat, căruia să i pot lăsa moștenire talismanele magice ce le voi primi de la tine.
Krinippos stătea lungit pe o laviță de lemn acoperită cu o blană murdară de oaie și gemea. Micon, care i cerceta pulsul, i a spus:
— Dar nu mai fi atât de agitat, Krinippos! Furia și gândurile rele nu ajută la nimic, ci doar îți sporesc suferința.
Cu multă amărăciune în glas, Krinippos a rostit:
— Toată viața mi a fost plină de furie și de gânduri rele; cred că m aș simți tare ciudat dacă ceva ar merge normal. Cât despre tine, Terillos, n are rost să te neliniștești că n ai un succesor, fiindcă tare mi e teamă că prea multe de pe urma ta n ar mai avea el de moștenit. Cel mai bine ar fi să te ngrijești să i găsești lui Kydippe un soț bun, tiran al vreunui oraș, ca să fii sigur, după ce vei pierde Himera, că are cine să ți dea și ție o coajă de pâine să nu mori de foame.
După ce a ascultat vorbele tatălui său, Terillos, care era un bărbat sensibil, a izbucnit în plâns. Când l a văzut că plânge, Krinippos s a mai înmuiat, l a bătut peste genunchi cu mâinile lui pe care vinele groase pulsau și i a spus:
— Eu nu ți reproșez nimic, băiatul meu. Tu ești sânge din sângele meu, n am altceva de făcut decât să suport consecințele. Și apoi, tu te ai născut într o vreme mai proastă decât a mea. Mă întreb dacă eu însumi aș mai putea convinge cu talismanele mele pe oamenii de astăzi ai Himerei să mă aleagă tiran. Oamenii de astăzi nu mai sunt atât de superstițioși ca în vremurile binecuvântate de altădată. Dar eu sunt mulțumit, Terillos, băiatul meu, că tu vei fi ferit de responsabilitatea pe care o are cel care deține puterea și că vei putea să trăiești liniștit, fiindcă Kydippe va avea grijă de tine.
După ce a rostit aceste vorbe, i a poruncit:
— Cheam o pe Kydippe aici ca să și sărute bunicul! Vreau să o vadă și acești bărbați ce mi sunt oaspeți. Și apoi, nu i rău dacă despre frumusețea ei se va duce vestea dincolo de zidurile orașului.
Nu mă așteptam să fiu prea mișcat de frumusețea fetei, fiindcă, de obicei, afecțiunea tulbură mintea bunicilor, dar atunci când Terillos s a întors însoțit de Kydippe, a fost ca și cum revărsatul de zori ar fi luminat sumbra sală în care ne aflam. Era o fată de cincisprezece ani, cu ochi căprui, sclipitori, cu o piele albă ca laptele, iar când a zâmbit, dinții ei au avut strălucirea perlelor.
După ce s a înclinat cu timiditate spre noi în semn de salut, s a dus să și sărute bunicul, i a mângâiat barba rară și a rezistat cu demnitate la nu prea plăcutul miros al respirației lui.
Apoi Krinippos a întors o spre noi ca pe o juncă pe care vrei s o vinzi în târg, a îndemnat o să și ridice bărbia și, debordând de mândrie, ne a întrebat:
— Oare ați mai văzut până acum așa o frumusețe de fată?
Micon i a atras atenția că n ar trebui să tulbure o fată atât de tânără lăudându i frumusețea. Dar Krinippos a afișat un zâmbet uscat și a spus:
— Dac ar fi vorba de o fată mai proastă, fără îndoială că tu ai avea dreptate, însă inteligența lui Kydippe este pe măsura frumuseții ei. Eu însumi m am ocupat de educația ei. Dulceața ochilor ei și timiditatea afișată în colțul buzelor pot fi amăgitoare. Puteți fi siguri că ea deja v a cântărit și știe ce foloase ar putea trage de pe urma voastră. Nu i așa, Kydippe?
Kydippe a pus, în semn de protest, mânuța ei trandafirie peste gura lipsită de dinți a lui Krinippos și a rostit înroșindu se:
— O, bunicule, oare de ce ești întotdeauna atât de crud? Chiar de aș încerca, eu nu aș putea face astfel de estimări. Și apoi, fără îndoială, în ochii acestor bărbați, eu nici nu sunt frumoasă. Tu mă faci să mi fie rușine.
Dar Micon și cu mine am protestat, spunând că până atunci nu am mai văzut o fecioară atât de frumoasă, iar Micon a adăugat că mulțumește zeilor că este deja căsătorit, deci ferit de a râvni la grațiile unei fete frumoase ca luna.
— Dar tu te înșeli, am spus eu. Ea este mai frumoasă decât luna, zâmbetul de pe buzele ei este strălucitor ca razele soarelui.
Și am mai spus:
— O! Kydippe, aș vrea să fiu un rege ca să ți pot câștiga dragostea.
Ea și a înclinat capul, apoi s a uitat lung la mine pe sub sprâncene și privirea ei m a tulburat. A rostit încet:
— Eu încă nu mă gândesc la bărbați. Dar când îmi va veni vremea, mă voi gândi la un bărbat frumos, pe care să l îngrijesc, căruia să i țes veșminte din lâna oilor noastre. Însă sunt sigură că tu mă minți. Cum aș putea fi frumoasă, când veșminte ca acestea ce le am pe mine probabil că nici nu se mai poartă, iar sandalele sunt, fără îndoială, nepotrivite pentru picioarele mele.
Purta sandale din piele vopsită în roșu și încheiate cu o panglică purpurie, ce urca până la genunchi.
Krinippos spuse cu mândrie:
— Eu, cel care vă vorbesc, am umblat jumătate de viață în picioarele goale și chiar și acum, îmi scot sandalele și le țin în mână ca să nu se uzeze prea mult, dar această fetișcană mă va ruina cu nesăbuitele i dorințe. Vine lângă mine ca o pisică, mă trage de barbă și mi șoptește: „Bunicule, cumpără mi sandale etrusce!" După care mă sărută pe frunte și murmură: „Bunicule, astăzi am văzut în piață un pieptene fenician, care se potrivește atât de bine cu părul meu". Însă dacă mi vine să mi smulg și părul din cap din cauza vanității ei, mă liniștește spunându mi: „Dar eu nu vreau să mi cumperi acest obiect pur și simplu pentru a mă împodobi, ci pentru a fi tu, bunicule, apreciat". Iar dacă mi spune: „Bunicule, am impresia că îți este frig. Dacă vrei, vin lângă tine să te încălzesc", atunci chiar că mă pierd de a binelea și i cumpăr și cercei.
Kydippe îi spuse în șoaptă:
— O, bunicule, cum de poți oare să vorbești așa în fața unor oameni străini? Doar știi prea bine că eu nu sunt nici ușuratică, nici stăruitoare. Dar nu toți oamenii pot fi asemenea ție. Chiar îmbrăcat în zdrențe și cu picioarele goale, tu vei fi cel mai impunător bărbat al Himerei, pe când tata trebuie să și pună o cunună de aur pe cap, pentru a se deosebi de oamenii din mulțime, cât despre mine, dacă nu m aș împodobi, la ceremonii și la procesiunile de sărbătoare, oricare catargiu sau vâslaș, nu s ar sfii să mă ciupească.
Am spus pătimaș că, după părerea mea, fără nici o podoabă pe ea, chiar și fără veșminte, Kydippe s ar deosebi de celelalte femei, așa după cum o bijuterie din aur se deosebește de una din bronz. Dar Krinippos a încruntat din sprâncene și m a mustrat:
— Gândurile tale sunt prea îndrăznețe, ionianule. Dar, într un fel, tu ai dreptate; știu prea bine, fiindcă eu însumi am spălat o pe când era copil și mi amintesc cum mi se umplea sufletul de fericire când o priveam cum se duce împreună cu slujitoarele ei să se scalde în rău. Acum însă nu mai am parte de bucuriile de atunci, fiindcă trebuie să alerg pe mal, să tai cu spada stuful, ca nu cumva cineva să se fi ascuns acolo, și să arunc săgeți pentru a i speria pe cei ce s ar încumeta să profite de inocența ei și s o privească.
Am întrebat o pe Kydippe dacă apa râului nu a fost prea scăzută și prea rece în iarna aceasta și ea mi a răspuns că, deși nu o sperie apa rece, s a scăldat mai mult în lacul cu apă termală din afara orașului.
După ce am ieșit din casa lui Krinippos, Micon mi a spus:
— În această Kydippe sălășluiește multă cruzime și ea este acum la vârsta la care o fată are nevoie să și probeze puterea de seducție pe care o are asupra bărbaților. Te sfătuiesc să nu încerci să o cucerești. În primul rând fiindcă nu vei reuși să i fii niciodată pe plac, căci ambiția ei nu are limite, iar de vei reuși, va fi și mai rău, fiindcă nu te vei alege de pe urma ei decât cu suferințe, iar la sfârșit Krinippos va porunci să fii strivit ca o muscă.
Dar eu eram vrăjit de frumusețea acestei fete și nicidecum nu puteam să gândesc la ceva rău în legătură cu ea, pentru mine inocenta ei frivolitate nu era decât o dorință copilărească de a încânta. Mă gândeam mult la ea și era ca și cum soarele m ar fi scăldat în razele i de lumină; orice aș fi făcut, tot nu mi puteam desprinde gândul de la ea.
Începusem să dau sistematic târcoale casei în care locuia și să merg des în piață, în speranța că, poate, din întâmplare, o voi putea vedea. Mă plimbam și în apropiere de izvoarele termale din afara orașului. Așa se face că ntr o dimineață am zărit o de departe pe când se ducea să se scalde și în jurul ei erau multe slujitoare care o păzeau. Kydippe alerga desculță, cu sandalele în mână și aburii ce se ridicau din apa caldă o ascundeau din când în când vederii mele.
Singura șansă de a o întâlni era atunci când se ducea la cumpărături însoțită de o slujitoare și de doi gardieni cu fețele brăzdate de cicatrice adânci, care nu o scăpau din ochi. Kydippe mergea cu privirea în jos; în păr purta o diademă, de urechi îi atârnau cercei strălucitori, brațele îi erau împodobite cu coliere, în picioare avea sandale micuțe. Se bucura grozav de tare când auzea suspinele admirative ale bărbaților pe lângă care trecea. Când descoperea o bijuterie care să i placă, își ridica privirea și se uita cu ochii ei mari la vânzător, apoi se întrista când auzea prețul și probabil că începea să se gândească la strategia pe care s o elaboreze pentru a și îndupleca bunicul să i o cumpere. În piață, ochii ei mari nu aveau o prea mare putere. Dimpotrivă, i se anunța un preț mai mare decât cel real, fiindcă fiecare vânzător știa că ea este fata băiatului lui Krinippos. Însă, din când în când, vreun ajutor de vânzător, cu mai puțină experiență, cădea în cursă și i vindea bijuteria dorită la un preț mai ieftin.
Când mi s au isprăvit ideile și am început să simt disperarea neputinței de a i putea vorbi, m am dus să cer ajutorul lui Lars Alsir. El a fost generos și a consimțit să mă ajute, dar nu s a putut abține să nu mă dojenească. Mi a spus:
— Oare de ce te mulțumești tu, Turms, cu acest joc fără de valoare, când ai putea să ți oferi jocuri zeiești? Dar dacă tot îți place de această fecioară cu inima împietrită, de ce nu ți folosești puterile pentru a o avea? Nu cu daruri banale o vei putea cuceri.
I am spus că toată puterea mea se risipea de îndată ce mă uitam la ea.
Așa se face că o dată, pe când se uita la bijuteriile etrusce, nu și a mai putut desprinde privirea de pe un colier din bobițe de aur, pe care Lars Alsir îl așezase pe o pânză neagră, în așa fel încât raza de lumină ce se strecura discret printr o firidă a zidului să o pună în valoare. Și după ce l a pus la gât ca să l probeze, l a întrebat pe Lars Alsir la ce preț îl vinde. Simulând o sinceră părere de rău, acesta a clătinat din cap și i a spus:
— Colierul a fost deja vândut.
Iar când Kydippe l a întrebat cui i l a vândut, Lars Alsir i a răspuns, așa după cum convenisem, că mi l a vândut mie.
— Turms din Efes! a exclamat surprinsă Kydippe. Dar eu îl cunosc pe acest bărbat. Oare ce ar putea el face cu această bijuterie? Eu credeam că este un solitar.
Lars Alsir i a răspuns că, probabil, eu am o prietenă căreia doresc să l dăruiesc și a trimis pe cineva să mă caute, fiindcă, i a spus el, bănuiește că sunt prin apropiere. Când am ajuns acolo, Kydippe mi a oferit cel mai radios zâmbet, m a salutat cu timiditate și mi a spus:
— O, Turms! Ard de dorința ca acest colier să mi aparțină. Este atât de frumos lucrat și cred că nici nu este chiar așa de scump, fiindcă foițele de aur sunt subțiri. Ai putea oare să renunți la el în favoarea mea?
Simulând că sunt într o mare încurcătură, i am răspuns că deja colierul a fost promis altcuiva. Kydippe era atât de dornică să aibă acea bijuterie, că m a prins de mâini și s a apropiat atât de tare de mine, încât i am simțit răsuflarea. Și mi a spus:
— Eu te credeam un om înțelept. De aceea mi ai plăcut atât de mult și nu am putut încă să ți uit ochii migdalați. Dar sunt dezamăgită de tine.
I am spus că pentru a ajunge la o înțelegere ar fi preferabil ca servitoarele ei să nu fie de față. Ea le a expediat imediat în curte, așa că am rămas doar în trei, ea, Lars Alsir și cu mine. Kydippe s a uitat cu inocență în ochii mei și m a rugat:
— Vinde mi mie colierul! Altfel, voi trăi cu impresia că ești un destrăbălat care frecventează femei de proastă reputație, fiindcă, nu încape îndoială, doar o femeie ușoară ar putea accepta să primească un asemenea dar bogat de la un străin. Nu are nici o valoare dragostea care se cumpără cu aur.
Am început să șovăiesc și am întrebat o:
— Ce preț îmi plătești?
Discret, Lars Alsir s a întors cu spatele spre noi. Kydippe s a uitat în punga în care și ținea banii, apoi a spus cu un aer nefericit:
— Din păcate, eu nu mai am decât zece monede de argint, iar bunicul a promis că nu mi va mai da nimic, fiindcă i am risipit deja destui bani. Oare n ai putea să mi faci un preț mai convenabil?
— De acord, i am spus eu, îmi vei plăti doar cu o monedă de argint și mi vei permite să ți sărut gura.
Cu o vădită ipocrizie, ea și a acoperit buzele cu mâna și mi a spus oarecum uimită:
— Tu nu știi ce spui. Nici un alt bărbat în afară de bunicul și de tata nu m a sărutat pe gură. Iar bunicul mi a spus că o fată care permite unui bărbat să o sărute este pierdută. Fiindcă nici un bărbat nu va fi mulțumit doar cu atât, ci va începe după aceea să i mângâie sânii, iar fata va deveni moale și și va pierde capul și, de aici încolo, bărbatul va putea să facă cu ea tot ce vrea. Eu nu pricep ce a vrut să spună el când a afirmat că o fată devine moale în momentul când un bărbat îi atinge ușor sânii. Oricum, nu ți voi permite să mă săruți pe gură, chiar dacă eu simt că intențiile tale nu sunt rele.
Apoi a scuturat din cap, și a netezit veșmintele cu mâna, și a pipăit sânii, iar mie mi a trecut prin minte că își va economisi moneda de argint ce i am cerut o și va renunța la bijuterie, așa că m am grăbit să i spun:
— Tu ai ghicit care a fost intenția mea când am cumpărat acest colier. Voiam să i l dau unei femei ușoare, pentru a mă putea bucura de dragostea ce mi ar fi oferit o în schimb. Și poate că mi ar fi mai ușor să o uit pe acea femeie, dacă ți aș săruta gura neprihănită.
După o îndelungă ezitare, Kydippe mi a spus:
— Dar tu trebuie să mi promiți că nu vei povesti nimănui despre acest lucru. Este drept, eu îmi doresc mult colierul, dar în același timp voi fi mulțumită dacă te voi salva de tentația ce te împinge spre acea femeie. O, dac aș putea cel puțin să cred că după aceea te vei gândi doar la mine!
O doream atât de intens, inima își întețise bătăile și aș fi urlat ca să se audă până departe că niciodată nu mă voi uita la vreo altă femeie. Dar mi am stăpânit neliniștea și i am promis că nu voi povesti nimic nimănui. După ce s a convins o dată în plus că Lars Alsir nu va permite nimănui să intre, Kydippe a răspuns, cu gura întredeschisă, sărutării mele. Apoi, brusc, m a împins și s a sustras îmbrățișării, și a îndreptat ținuta, a scos din pungă o monedă de argint și a luat colierul.
— Primește ți răsplata, a spus ea cu răceală și mi a pus banul în mână.
Apoi a adăugat:
— În ceea ce privește locurile pe care mâinile bărbaților obișnuiesc să le atingă, bunicul a avut dreptate. Dar asupra altor aspecte s a înșelat, fiindcă nu am simțit câtuși de puțin că mi pierd puterile și, la drept vorbind, sărutându te pe tine, am avut impresia că sărut botul umed al unui vițel. Sper că nu te am jignit dacă ți am vorbit atât de deschis.
A fost rea cu mine și, de pe urma acestui sărut, nu m am ales cu nimic altceva decât cu o înfierbântare fără de rost a trupului. În afară de asta, am mai rămas și dator lui Lars Alsir cu o sumă mare de bani. Această întâmplare ar fi trebuit să fie o lecție pentru mine, însă eu am păstrat moneda de argint marcată cu imaginea cocoșului, și când o țineam în mână, mă apuca tremuratul.
În zadar m am rugat și i am promis Afroditei că i voi aduce jertfe. Îmi era teamă că Afrodita mă abandonase deja dintr un capriciu sau că vorbele ce le rostise Micon pe mare fuseseră doar pură imaginație. Realitatea este că zeița a întins un voal peste mintea mea și lucrurile s au desfășurat altfel decât bănuiam eu că se vor întâmpla. Kydippe a fost doar momeala pe care zeița mi a pus o în drum ca să mă împingă spre direcția în care ea voia să mă îndrept.
Dar cum aș fi putut eu să știu acest lucru? Slăbisem mult, dormeam prost și eram îndrăgostit peste măsură. Într o zi însă, când abia începuse primăvara, a venit la mine Dorieus și mi a spus:
— Turms, m am gândit mult în aceste ultime luni și, până la urmă, am luat o hotărâre. Voi călători spre Eryx. Tanaquil mă va însoți, fiindcă bijutierii din Eryx știu să făurească dinți din fildeș și aur. De ne vor întreba ceva cei pe care i vom întâlni în cale, pe ea o vor crede când le va zice că trebuie să i aducă jertfe Afroditei din cauză că este văduvă. Micon și Aura vor veni cu noi, așa că mi ar face plăcere dacă și tu ai fi interesat să vezi orașele Segest și Eryx.
Nu m a impresionat fața lui gravă, m am gândit doar la Kydippe și am spus:
— Planul tău este excelent, nu înțeleg de ce nu mi a trecut mie însumi prin minte așa ceva. Și eu trebuie să i cer un sfat Afroditei din Eryx. Ea este Afrodita cea mai vestită de pe partea occidentală a mării, la fel cum Afrodita din Akrea este vestită pe partea răsăriteană. Să plecăm de îndată la drum.
A doua zi, cu cai, măgari și lectici, am pornit la drum spre Eryx. Am lăsat scuturile noastre acasă la Tanaquil și nu am luat cu noi decât arme ușoare cu care să ne apărăm în cazul că ne vom întâlni cu tâlhari sau cu animale sălbatice. M am agățat de acest drum din cauza focului pe care Kydippe îl aprinsese în mine și speram că Afrodita din Eryx mă va ajuta să mi împlinesc dorința. Dar zeița era mai vicleană decât mine.



CARTEA A PATRA
ZEIÞA DIN ERYX

1

Fiind obosit, am ieșit afară. Și am văzut cum se schimbă un an cu altul. Și am văzut pășunile aurii din vale unduite de vânt și dealurile vineții, am văzut depărtata oglindă albastră a lacului meu.
Dar nu m am dus să privesc locul unde mă voi odihni. Poarta mormântului. Coloanele. Undeva, departe de mine, niște pietrari au săpat în piatra moale a muntelui ultima mea casă. Pictorii au făcut deja crochiurile pentru imaginile ce vor fi pictate pe pereți, ca odihna să mi fie plăcută și toate bucuriile, de care odinioară am avut parte, să mă înconjoare. Sculptorii au modelat din argilă reliefurile ce vor decora vasele negre. Negustorii mei au alergat prin toate porturile să cumpere cele mai frumoase amfore de Attica ce mi vor împodobi mormântul.
Sunt fericit. Mulțumesc zeilor că am fost și eu o ființă pe acest pământ! Nici o bogăție nu înseamnă nimic. Doar un vas ieftin din argilă, doar un pumn de pietre, acestea sunt cele mai de preț lucruri ale mele.
Contemplându mi ultimul drum, sunt încercat de îndoieli, simt cum mă domină oboseala. Sunt doar eu, Turms, omul.
L am chemat în inima mea pe înverșunatul învățător din tinerețe. A fost încă o dată când el m a întrebat: „Care este drumul cel mai lung?" A fost încă o dată când el a răspuns: „Chiar de vei umbla prin toate țările lumii, nu l vei găsi, ci doar te vei întoarce în tine. În propria ființă sălășluiesc cele mai lungi drumuri. Dar oricât de mult te vei încumeta să peregrinezi în propria ți ființă, tot nu vei ajunge la nici un hotar. Asemenea apei curgătoare, nu te vei putea împiedica să ți urmezi drumul. Un fluviu nu încetează niciodată să curgă".
Și mi a mai spus: „Pythia poate vedea lucruri ce s au întâmplat cu mii de ani în urmă".
Abia atunci am simțit că mi revin puterile. Am simțit în tot trupul înțepături. Cele mai aprige au fost undeva, un pic mai jos de inimă, apoi s au întins peste tot, până n firele de păr și n vârful unghiilor. Tot părul de pe trupul meu s a asprit, puterile mi au crescut, până când nu am mai fost decât o flacără ce arde pătimaș și am simțit unduirea din mine și din afara mea.
Și am văzut lumea ca printr o perdea transparentă. Sub picioarele mele, pământul era flacără încremenită.
Fiecare piatră a trăit în somnul pietrei. Și apa s a ivit din foc, și aerul. Am putut să văd prin somnul pământului, prin somnul apei, prin somnul aerului, prin somnul trupului omenesc. Dar nesfârșitul joc al strălucitoarelor ființe luminoase de pe cerul nemărginit nu l am mai văzut ca altădată. M am întors în mine însumi. Cunoștințele mele s au întors în mine și nu am mai avut nici o îndoială.
Uneori mi a plăcut să mă joc orbește de a nemurirea, cu cruzime și falsitate. Dar când am început să mi înțeleg nemurirea, am priceput că doar omul muritor conceptualizează binele și răul, un nemuritor este în afara acestor noțiuni. Un nemuritor este în afara timpului, în afara spațiului. Se întoarce în uitare sau în aducerea aminte cu un zâmbet strălucitor. Deasupra lui sunt doar înaripații zei.
Este mai ușor să te întorci etern. Este mai ușor să te întorci ca să trăiești în trupul unui om muritor, decât să i întâlnești pe zei. Simt deja în gât îngrozitoarea sete a celui ce este împiedicat să bea. Sunt conștient că întorcându mă în nemurire voi sorbi o dată în plus din izvorul uitării. De aceea, eu, Turms, îmi doresc ca măcar o dată, dacă tot mă voi întoarce, să mă regăsesc în cuvintele pe care le scriu acum.
Poate că dorința de a mi aduce aminte este doar o deșertăciune, la fel ca și șiretlicurile pe care le uneltesc pentru a mă opune uitării. Poate că, atunci când mă voi naște pentru încă o dată, nici nu voi găsi mormântul în care mă voi duce acum. Dar de l voi găsi, voi auzi din nou în urechi vuietul puternic al furtunii. Sunt prins în aceste pietre ale vieții mele pe care le țin în pumn, mă simt pe mine însumi în ele. Așa cred sau așa vreau să cred.


2

Eu, Turms, cel care călătoream de la Himera la Eryx, eram un altul decât acela care odinioară, pe furtună, dansase pe drumul ce ducea la Delfi.
Puțin câte puțin, în fiecare perioadă a vieții, omul se transformă, până ce vine o clipă când, cu mare uimire, își dă seama că îi este greu să și amintească cum era și să se recunoască în cel care a fost, ca și cum viața ar fi o succesiune de renașteri și fiecare început al unei perioade un salt peste o prăpastie, ce odată depășită, se lărgește și se întinde, nemaipermițându i niciodată întoarcerea în el, cel care a fost.
Când am plecat noi din Himera și ne am început călătoria spre Eryx, bruma alburie acoperea munții abrupți ai Siciliei. Ploaia blândă a primăverii începuse să cadă peste pădurile ei dese și să umple secatele albii ale râurilor ce urmau apoi să se reverse. Paturile conviviale și mesele bogate, cu care Tanaquil ne răsfățase toată iarna ne moleșiseră trupul, de aceea atât eu, cât și Dorieus și Micon, ne am bucurat când, pe drumul nu tocmai ușor de străbătut, am simțit dureri în tot trupul și mușchii și au recăpătat, încetul cu încetul, vigoarea de altădată.
Am mers pe drumul bătătorit deja de călători și sălbăticiunile pădurilor în care locuiau sicanii nu ne au ieșit în cale niciodată. Deși o respectau pe zeița din Eryx, sicanii, care susțineau că sunt primii locuitori ai Siciliei, își păstraseră obiceiurile păgâne. În piețele prosperelor orașe din ținuturile locuite de elimi, nu se găseau produse artizanale ale sicanilor. Elimii se ocupau doar de cultivarea pământului, de aceea orașele lor nu erau atât de bogate ca orașele cartagineze de coastă. Doar orașul Segest, ale cărui rezerve de cereale ar fi putut îndestula pe toți grecii și cartaginezii la un loc, era o excepție.
După ce am trecut prin munți greu de străbătut și prin nesfârșite păduri, ajungând noi în surâzătoarea vale din Segest, am văzut câinii de vânătoare, energici și supli. Vânătorii, ce făceau parte din aristocrație, erau înveșmântați în straie grecești și s au fălit cu câinii lor, care, spuneau ei, erau descendenți ai zeului câine Krimisos și ai soției lui, nimfa Segest. Fără nici o jenă, ei au dat la o parte perdeaua litierei și, recunoscând o pe Tanaquil, au spus:
— O! Tanaquil, tu, care ești cea mai cunoscută și mai respectabilă văduvă! Oare ce rost are să te mai duci la Eryx? Slavă zeilor, zeița a fost generoasă cu tine, poate peste măsură de generoasă. Mai bine ai rămâne n Segest, și l ai alege pe cel mai bun dintre noi de bărbat, ca să aibă cine ți moșteni bogățiile.
După ce ei s au depărtat, Micon a spus:
— Sângele multor popoare a curs pe aceste câmpuri. Chiar și bărbați din Foceea au fost îngropați aici. Mi am adus aminte de ce m a rugat Dionysios, de aceea propun să aducem jertfe la mormintele lor.
Nu a trebuit să o facem în secret, fiindcă locuitorii din Segest ridicaseră ei înșiși altare pentru toți cei care încercaseră să le cucerească pământul. Mândri, ei ne au arătat monumentele de la marginea unui lan de grâu și au spus:
— Mulți au venit, puțini s au întors.
— Doar străbunii noștri obișnuiau să și îngroape dușmanii căzuți în luptă, ne au spus ei. Trăim în vremuri civilizate și acum nu are nici un rost să ne mai războim cu nimeni pentru a apăra pământurile Eryxului. Iar dacă cineva ar încerca să ne atace, ar fi ca și cum ar declara război Cartaginei și nu i nimeni atât de nebun, încât să caute ceartă cu Cartagina.
În timp ce noi aduceam jertfe la altarul foceean, Dorieus a început să se uite împrejur, ca și cum ar fi căutat ceva.
— Dacă aici au fost ridicate altare pentru eroi, a spus el, atunci unde poate fi altarul tatălui meu? El ar fi trebuit, pe bună dreptate, să aibă cel mai frumos altar. Fiind descendentul și moștenitorul lui Herakles, el a venit doar ca să recucerească această țară, care oricum îi aparținea.
Din fericire, locuitorii din Segest nu i au înțeles vorbele. Când i am întrebat dacă știu unde se găsește altarul lui Dorieus din Sparta, ei au ridicat nedumeriți din umeri și au spus că nu au auzit despre acest nume. Și au mai spus:
— Noi i am învins și pe spartanii care ne au atacat, dar cum nici unul dintre ei nu se remarcase prin ceva deosebit, n avea nici un rost să le cioplim numele pe vreo piatră. Împreună cu ei era și Filippos din Crotona, cel mai frumos bărbat din Elada, care fusese învingătorul tuturor probelor Olimpiadei. Chiar și după ce a murit era nemaipomenit de frumos. În memoria lui a fost înălțat un templu, și, la fiecare patru ani, au loc pe stadion întreceri.
Și ei ne au arătat unde se află templul, precum și stadionul din spatele lui. Deconcertat, Dorieus nu a reușit să articuleze nici un cuvânt. Apoi fața i s a făcut cenușie de furie și, cum era atât de încordat, centura ce i strângea pieptarul a plesnit.
— Este absurd, a urlat el. Tatăl meu, Dorieus, a obținut toate cununile de laur ale Olimpiadei și a fost cel mai frumos bărbat din vremea sa. Cum ar fi fost posibil ca un oarecare bărbat din Crotona să rivalizeze cu el? Numai din invidie pe Herakles, zeii de împrumut ai acestei țări i au orbit pe locuitorii din Segest, pentru ca ei să l îngroape sub un alt nume pe Dorieus, tatăl meu, ca numele lui nemuritor să cadă în uitare.
Când au auzit locuitorii Segestului cât de turbat urla Dorieus, de spaimă, au luat o la goană. Abia am putut eu și Micon să l calmăm puțin. Când i s a mai risipit din furie și a putut să respire normal, Dorieus a spus:
— Abia acum înțeleg de ce sufletul tatălui meu nu m a lăsat în pace și de ce arșicele de berbec m au îndemnat întotdeauna să merg spre vest. Pământul tremură de mânie sub picioarele mele, fiindcă aceste dealuri, această vale și aceste câmpuri sunt patrimoniul lui Herakles, deci al tatălui meu. Dar nu mă mai interesează să stăpânesc acest pământ. Singura mea dorință este să repar nedreptatea ce i s a făcut tatălui meu, ca el să se odihnească în pace.
A început să mi fie teamă că din cauza acestui incident, continuarea călătoriei noastre ar fi putut să fie amânată. De aceea i am spus:
— Cu cât vei vorbi mai puțin în orașul Segest despre tatăl tău și despre patrimoniul lui Herakles, cu atât mai bine ne va fi. Amintește ți că noi suntem în drum spre Eryx și că nu avem nici cea mai mică dorință ca locuitorii Segestului să ridice un templu în memoria noastră.
La rândul ei, Tanaquil i a spus:
— Gândurile tale, Dorieus, sunt mărețe ca ale unui rege. Dar îngăduie mi mie să te sfătuiesc, așa după cum noi am convenit. Eu am îngropat deja trei bărbați și am destulă experiență în acest domeniu. Așa că, ai răbdare până la Eryx, unde vei primi răspuns pentru toate problemele care te frământă.
Și Micon i a dat un sfat:
— Tu ești mai dușman cu tine însuți decât cu locuitorii din Segest. De nu ți vei înfrânge furia, prea mult nu vei mai trăi, fiindcă oricând se va putea întâmpla să ți plesnească o venă. Probabil că lovitura de vâslă pe care ai primit o în cap la Lade te a afectat mai mult decât am crezut noi. De altfel, nici nu i de mirare, fiindcă străbunul tău Herakles, după ce a primit o lovitură strașnică în cap, avea, din când în când, crize de furie și auzea frecvent în urechi plânsete de copil.
Dar Dorieus a protestat energic și a spus că lovitura pe care a primit o el nu a fost nicidecum de la o neînsemnată vâslă, ci de la o onorabilă spadă, mai mult, a susținut că niciodată nu a fost lovit în cap, ci doar foarte ușor peste coif. Dar discuția a fost totuși de un oarecare folos, fiindcă lacedemonianul a încetat să i mai amenințe pe oamenii din Segest.
Segest, cu templele, piețele și băile lui, era un oraș civilizat și plăcut, mult mai asemănător cu orașele grecești decât Himera, chiar dacă locuitorii lui erau ilionieni. Ei înșiși pretindeau că descind din troieni și că mamă a tuturor fusese o femeie din Troia, pe care zeul câine Krimisos o iubise.
În timpul cât am stat noi în oraș, ne am bucurat de ospitalitatea fiilor, pe care Tanaquil i a avut de la cel de al doilea ei soț. Casa deborda de prosperitate și avea multe curți interioare, magazii și depozite pentru cereale. Noi am fost primiți cu mult respect, ca niște oaspeți de vază, dar Tanaquil a interzis fiilor să mai apară în fața ei până ce nu și vor fi tăiat barba și și vor fi aranjat părul după cum îl poartă, de obicei, tinerii și copiii. Această exigență a mamei lor i a amărât oarecum, fiindcă ei aveau deja o vârstă respectabilă și chiar de și ar fi tăiat barba sau și ar fi ondulat părul, tot nu ar mai fi putut arăta ca niște copii, după cum voia Tanaquil. Dar, în semn de respect pentru mama lor, au acceptat să plece din casă pentru toată perioada cât am locuit noi în Segest, fiindcă doar simpla lor prezență o întrista pe Tanaquil și i amintea fără cruțare de vârsta ce o avea.
Nimeni nu ne a împiedicat să umblăm unde vrem prin oraș și să i cunoaștem locurile importante. În staulul împrejmuit al templului zeului râurilor, Krimisos, am văzut câinele sacru căruia, în fiecare an, i se oferea, în cadrul unei ceremonii nupțiale secrete, conform vechilor tradiții, cea mai frumoasă fecioară din oraș. Dar Dorieus a preferat să se urce pe zidul orașului, pe jumătate în ruine – de care locuitorilor Segestului prea puțin le păsa, din moment ce l lăsau să se năruiască – de unde a urmărit cu interes alergările, pugilatul și luptele, cu care atleții plătiți îi amuzau pe aristocrații orașului. Dar a trebuit să rabde și să nu deschidă deloc gura, deși nu aprecia obiceiurile barbare ale acestui oraș.
În dimineața când urma să plecăm din Segest, după ce s a deșteptat, Dorieus, suspinând și clătinându și trist capul, a spus:
— Toată noaptea am așteptat ca spiritul tatălui meu să mi apară în vis și să mă sfătuiască ce să fac. Dar nu am avut nici un vis, de aceea nu știu care i va fi fost voia.
În ziua când sosisem în Segest, ni se oferiseră veșminte noi, iar cele care le purtasem pe drum au fost spălate și puse la uscat. Dar tocmai când eram gata de drum, Dorieus a observat că i lipsește himationul gros de lână. În timp ce Tanaquil își împroșca fiii cu reproșuri, toți am început să l căutam. Până la urmă l am găsit; fiind mai gros și uscându se mai greu decât alte lucruri, servitorii uitaseră de el.
Nespus de mânioasă, Tanaquil a spus că nici nu și ar fi putut imagina că un astfel de lucru se poate întâmpla în casa fiilor ei. Iar Dorieus a adăugat că, fără îndoială, aceasta este soarta unui om exilat, aflat departe de ai lui: să fie continuu jignit și umilit. Și că, în acest oraș, nici n ai de ce să te aștepți la ceva mai bun.
Uite așa se face că în locul mulțumirilor pe care ar fi trebuit să le primească, fiii lui Tanaquil au fost muștruluiți pe nedrept.
Servitorii, speriați, nici nu mai știau ce să facă să i intre în voie lui Dorieus, care, înfuriat, le a smuls la un moment dat himationul din mâini și atunci, spre surprinderea tuturor, dintr o cută a himationului a ieșit o pasăre micuță care a început să se rotească deasupra capului lui Dorieus. Imediat după ea a ieșit o a doua, ceva mai arțăgoasă, care s a rotit în jurul lui și a ciripit din toate puterile exprimându și astfel indignarea. Atunci a scuturat Dorieus himationul și din el a căzut un cuib, iar cele două ouă ce erau în el s au rostogolit pe podea și s au spart.
Dar Dorieus nu s a supărat mai tare. Dimpotrivă, a zâmbit și a spus:
— Vedeți, aceasta este vestea pe care o așteptam. Eu pot acum să plec liniștit cu voi, iar himationul mă va aștepta aici. Nici că aș fi putut spera la o mai bună prevestire.
Sărmanele păsărele s au mai rotit încet un oarecare timp în jurul cuibului, apoi au zburat afară. Micon și cu mine ne am uitat unul la altul, și, nici unul, nici altul, nu am interpretat întâmplarea ca pe o bună prevestire. Dar Tanaquil, pe buzele căreia tocmai răsărea zâmbetul ca un soare, și a acoperit timid gura și a spus:
— Vai, Dorieus! Să nu uiți cumva această prevestire! Oricum, la Eryx ți o voi reaminti.
A doua zi deja, am văzut încă de departe muntele sacru în formă de con al Eryxului. Vârful lui era acoperit de un strat moale de nori, dar mai apoi norii s au risipit, soarele a început să ne încălzească trupul și am putut vedea în vârful muntelui străvechiul templu al Afroditei.
Deși marea încă mai era neliniștită, pământul Eryxului era împodobit în culorile primăverii; tot câmpul era acoperit de flori și porumbeii uguiau în crânguri. Nerăbdători, am început să urcăm pe cărarea sacră, șerpuitoare și greu accesibilă a muntelui, și exact în momentul când soarele care apunea înroșise întunecata suprafață a mării și întregul ținut al Eryxului, noi am ajuns în micuțul oraș din vârful muntelui. Străjerii ne au văzut de departe și au așteptat să ajungem, abia după aceea au închis porțile orașului pentru noapte.
Imediat după ce am trecut de porțile orașului, am fost luați cu asalt de o mulțime de bărbați gălăgioși, care se întreceau unul pe altul invitându ne, în toate limbile pământului, să le fim oaspeți, și trăgeau, care cum putea, de veșmintele noastre. Dar Tanaquil, care cunoștea bine orașul și obiceiurile bizare ale localnicilor, i a îndepărtat pe nedoriții bărbați cu cuvinte aspre, apoi ne a condus, traversând orașul, la o casă ce avea o grădină mare și se afla în apropierea templului, unde ea a fost întâmpinată cu mare respect. Caii și măgarii noștri au fost duși în grajduri și slujitorii au aprins un foc cu lemne, fiindcă după apusul soarelui, vremea în acel vârf de munte era destul de răcoroasă.
Stăpânul casei, ce avea o față tuciurie, ne a urat bun venit într o greacă fără de cusur. Și a mai spus:
— Încă nu este timpul sărbătorii de primăvară, fiindcă marea este agitată și zeița nu a sosit de dincolo de ape. Nici casa mea nu s a deșteptat încă din somnul de iarnă, de aceea îmi este teamă că nu vă voi putea oferi ospitalitatea cuvenită rangului vostru. Dar dacă voi vă veți mulțumi cu încăperile glaciale, cu paturile dure și cu masa sărăcăcioasă ce vi le pot oferi, fiți bineveniți și încercați să vă simțiți ca în casa voastră atâta timp cât veți rămâne în Eryx!
Fără a ne întreba nimic despre motivele ce ne au îndemnat să venim la Eryx, el s a retras cu o demnitate aristocratică și ne a lăsat în grija servitorilor și sclavilor lui. Felul elegant în care ne a primit m a impresionat și am întrebat o pe Tanaquil dacă el este cumva dintr o familie de nobili. Tanaquil a izbucnit într un râs sarcastic și a spus:
— El este cel mai cupid și mai lipsit de scrupule hoț din oraș; ne va cântări cu aur fiecare îmbucătură, însă casa lui este singura casă din Eryx pe măsura demnității noastre, și, în timpul cât noi vom locui aici, ne va proteja de toți destrăbălații care mișună prin acest oraș sacru. Adevărul este că Eryxul se trezește la viață o dată cu sărbătoarea de primăvară și este înfloritor până toamna, când zeița își începe călătoria în corabia ei de aur. Iar în acel timp de sărbătoare, nu este locuitor al acestui oraș care să nu se ocupe cu șantajul, înșelătoria, hoția, care să nu încerce să i vândă te miri ce și să l îmbete pe un străin, până ce stoarce de la el și ultimul obol. Bogații sunt scuturați de bani de bogați, iar săracii, de săraci. Dar nu este nimeni atât de bogat, încât să nu poată fi ademenit cu un obiect prețios și nici atât de sărac, încât să nu poată ceda insistentelor îndemnuri de a cumpăra o oală de lut sau o cupă cu vin. Numai de templu depinde tot câștigul celor ce locuiesc în acest oraș. Dacă zeița nu și ar face apariția în Eryx în timpul sărbătorii de primăvară, ar rămâne doar cu pielea de pe ei locuitorii acestui oraș. Lipsită de prejudecăți, zeița este generoasă și se face că nu vede toate înșelătoriile și hoțiile lor asupra străinilor. Însă, chiar de au fost înșelați, cei mai mulți se întorc la zeiță și unii sunt ceva mai înțelepți decât prima dată. Când am venit prima dată aici, eram foarte tânără și am lăsat mulți bani să mi curgă printre degete, fiindcă pe atunci eu încă mai credeam în cinstea oamenilor. Dar acum, cred că știu mai bine să mă feresc de greșelile pe care le am făcut în tinerețe.
Dezamăgit, a întrebat o:
— Va trebui să așteptăm în fața templului gol până ce va veni sărbătoarea de primăvară? Dar noi nu avem timp.
Tanaquil a zâmbit răutăcios și a spus:
— La fel ca toți zeii, Afrodita are misterele ei. La începutul sezonului de navigație, ea sosește din Africa cu toată impresionanta ei suită într o corabie cu pânze de purpură. Dar pentru cei care i cunosc secretele, templul nu este nicidecum gol în timpul iernii. Dimpotrivă, în sezonul calm, când cete de călători, marinari și negustori nu vin să tulbure misterele, este momentul când oamenii cei mai importanți vin la templu și aduc cele mai bogate ofrande. Și apoi, încă din timpuri străvechi izvoarele zeiței au curs neîntrerupt atât vara, cât și iarna, și chiar dacă ea nu se scaldă decât după sărbătoarea de primăvară, Afrodita se poate manifesta destul de bine și în templu.
M am cam îndoit eu de vorbele ce le a rostit, i am privit mai atent obrajii vopsiți cu ceruză și ochii oarecum răutăcioși și am întrebat o:
— Tanaquil, tu chiar crezi în puterea zeiței?
Ea s a uitat direct în ochii mei și a spus cu convingere:
— Turms din Efes, tu nu știi ce spui. Izvorului zeiței din Eryx nimeni nu i știe vârsta. Este mai vechi decât grecii, decât etruscii, chiar și decât fenicienii. Izvorul sacru al zeiței din Eryx exista cu mult înainte ca ea să se fi arătat fenicienilor sub forma zeiței Astarte și grecilor sub forma Afroditei. Oare în cine mai poți tu crede, dacă nici în zeiță nu crezi?
Fața îmi dogorea de la jarul încins. Am ieșit afară să respir aerul înghețat al înălțimilor. M am uitat la pâlpâitoarele stele ale primăverii și prin aerul rarefiat am simțit în nări mirosul pământului și al rășinii de pin. Așezat pe o terasă, templul puternicei zeițe se ridica semeț spre cerul înstelat și deodată, intuitiv, am avut convingerea că zeița cu capriciile ei este mult mai de temut de cum am bănuit eu până atunci.


3

Dar când m am deșteptat, în dimineața zilei următoare, totul era altfel. Un oraș străin, în care ai ajuns după lăsarea serii, pare întotdeauna mult mai mare și mai misterios decât în lumina zilei. Când am privit în jurul meu cu ochi limpezi, am observat că în sacrul oraș Eryx nu prea aveai ce vedea, în afară de colibe din bușteni și de neînsemnate case din piatră. Văzusem Delfi, locuisem mulți ani în Efes, iar Miletul, acel oraș imens și modern, cum altul asemenea lui nici nu cred că mai există în lume, mă impresionase în mod deosebit. Acest orășel străin, cu locuitori și cu negustori gălăgioși, mi s a părut nemaipomenit de jalnic și de neînsemnat în comparație cu orașele pe care le văzusem. Dar și mai neînsemnat mi s a părut când, cățărându mă eu pe mormanele de pietre murdare de noroi, care țineau loc de ziduri, am aruncat o privire asupra împrejurimilor lui. Întinderea nesfârșită a mării înconjura aproape în întregime orașul. Era punctul de la marginea occidentală a lumii civilizate, dincolo de care se afla doar marea pe care navigau fenicienii, ce se întindea până la coloanele lui Herakles, după care nu mai era decât necunoscuta mare a universului. Iar pe pământ, pădurile de castani, plantațiile de măslini și câmpurile cultivate, până la munții abrupți ai Eryxului.
De vaietul vântului îmi erau urechile pline, ochii obosiseră deja să tot privească la întinderea nesfârșită a mării. Mi am îndreptat privirea spre zidurile templului și i am văzut grosolanele coloane barbare. Oare ce așteptam de la acest modest sanctuar? Atunci am gândit eu în inima mea că sunt singur în lumea aceasta și fără de credință.
După ce Tanaquil a primit acordul ca să intrăm în templu, ne am scăldat, ne am înveșmântat cu câte un hiton imaculat și ne am tăiat câte o șuviță de păr, pe care am ars o. Apoi, cu ofrandele în mâini, am intrat în templu. Înconjurat de ziduri povârnite, protejate de blocuri de piatră, templul era mai degrabă un alt oraș decât o cetate.
În curtea interioară era înghesuială, fiindcă cea mai mare parte a oamenilor simpli nu puteau să o urmeze pe zeiță în templu mai înainte de ziua în care cortegiul sărbătorii de primăvară străbătea șerpuitoarele cărări ale muntelui dimprejurul lui. Locuințele preoților și slujitorilor templului erau simple, și, la fel ca și coloanele de aerisire ale templului, din piatră, fuseseră construite de meșteri din Cartagina. Însă grațioasele coloane ce înconjurau fântâna sacră și se sprijineau pe podeaua mozaicată erau asamblate din module de marmoră de grosimea unui capăt de deget.
Ni s a permis să intrăm în templu și să admirăm ofrandele votive din pronaos, precum și piedestalul gol din odaia zeiței. Doi preoți ursuzi ne au condus și au luat ofrandele noastre fără să spună nici o vorbă de mulțumire. Cu excepția câtorva vase vechi din argint, nu am văzut nici o ofrandă nemaipomenit de scumpă, dar preoții ne au lămurit că veșmintele și bijuteriile zeiței sunt păstrate în trezorerie și că abia după ce avea să și lepede veșmintele de iarnă și să se scalde în anticul izvor sacru, zeița urma să fie înveșmântată încă o dată cu neasemuit de frumoasele i voaluri brodate cu perle și cu pietre prețioase.
Parcă vizitam un oarecare obișnuit edificiu public, așa mi s a părut la început. Abia când ne am apropiat de fântâna sacră a zeiței și am auzit gânguritul porumbeilor zeiței, am simțit prezența puterii divine. Fântâna era mare și adâncă, iar pereții ei concavi se pierdeau undeva, în adâncul muntelui, acolo unde ochii celui ce privește nu pot pătrunde. Era pe jumătate plină, și în nemișcata ei apă neagră de la suprafață se oglindeau chipurile noastre. Coloanele unui peristil înconjurau niște străvechi pietre în formă de con și preoții ne au asigurat că, doar atingând una dintre ele, un bărbat ce și a pierdut virilitatea o recapătă imediat.
Nu am văzut nici o fată dintre acelea pe care le întâlnești de obicei în templele Afroditei. Preoții mi au explicat că ele vor sosi împreună cu zeița atunci când va începe sărbătoarea de primăvară. Dar n are rost să mi fac griji, m au asigurat preoții, ele îi vor mulțumi chiar și pe cei mai exigenți străini ce vor veni să i aducă jertfe Afroditei. Iar la toamnă, se înțelege, vor pleca din Eryx împreună cu zeița. Printre altele, preoții ne au mai spus că Afrodita din Eryx nu recomandă nimănui să aducă jertfe în interiorul zidurilor templului, fiindcă pentru acest lucru, slavă zeilor, este destul loc în oraș. De altfel vara, prostituatele din toată Sicilia vin în Eryx și se iubesc cu marinarii și cu bărbații din popor în iarba de lângă zidul templului și prin frunzișul de pe munte.
La un moment dat, unul dintre preoți m a întrebat arțăgos dacă mai am și alte întrebări pe care să i le pun zeiței, în afara celor la care ei mi au răspuns.
— Voi, grecii, nu o prea puteți înțelege pe Afrodita, a spus el cu dispreț. Puterea Afroditei nu se bazează doar pe o superficială forță senzuală. Extazul simțurilor și plăcerea erotică sunt doar o travestire, un veșmânt înșelător al ei; de se împodobește cu nouă șiraguri de perle, zeița o face doar pentru a pune în valoare strălucirea vie a pielii în raport cu luciul mort al perlelor.
Dar Tanaquil, ca să l mai îmbuneze, l a întrebat:
— Oare ți mai aduci aminte de mine? Deja de două ori și a făcut apariția zeița pentru a mi l arăta pe viitorul meu bărbat. Pe primul mi l a arătat în Segest, iar pe al doilea în Himera. Pentru amândoi eu am adus jertfe de mulțumire zeiței, și pentru că m a ajutat să am parte de ei, și pentru că m a ajutat să i îngrop. Foarte mult îmi doresc ca zeița să și facă apariția și pentru o a treia oară.
Preotul s a uitat mai întâi la ea, apoi la Dorieus, nu și a putut ascunde o grimasă de nedumerire și a spus:
— Bineînțeles că te recunosc, Tanaquil, văduvă inveterată! Zeița a fost generoasă cu tine, dar nu uita că și puterea ei are o limită.
După aceea, preotul s a uitat întrebător spre noi și Micon i a spus:
— Eu sunt inițiat, și fiindcă sunt și medic, aspiram să mă familiarizez cu problemele divine. Dintr un capriciu al zeiței, am fost nevoit să mă căsătoresc cu această fată de siculi. După ce am adus împreună sacrificii zeiței, s a întâmplat că ea nu a mai fost în stare să vorbească, iar acum, după ce ne am căsătorit, revenindu i graiul, vorbește mult prea mult, mai cu seamă atunci când vreau și eu să am o clipă liniștită și să meditez la probleme divine. De aceea aș dori ca zeița să și facă apariția și să ne ajute într un fel, ca viața noastră conjugală să fie armonioasă.
La rândul meu, am spus:
— Într o zi, eu am fost protejat de Afrodita și ea mi a acoperit trupul gol cu pânză țesută de fecioarele din Citera. Eu sunt răscolit zi și noapte de dorință. Dar numele celei pe care o doresc nu mă încumet nici să l rostesc, i l voi spune doar zeiței, dacă ea își va face apariția și pentru mine.
M am uitat în jurul meu, am văzut curtea murdară de excrementele porumbeilor, dalele pe care nici un cuțit nu le atinsese ca să le curețe și să le netezească, capetele taurilor sculptate în piatră, erodate de vreme, am gândit în mine cât de vulgar și de lipsit de gust este totul în acest templu, de aceea am adăugat:
— Totuși, nu cred că zeița mi se va arăta mie.
Dar preotul nu a spus nimic. Ne a invitat în locuința lui și, după ce a amestecat cu apă un vin nu prea grozav, ne a oferit să bem și ne a explicat în ce fel trebuie să ne hrănim și să ne purificăm în așteptarea apariției zeiței. Și, agitându și mâinile în aer, s a adresat, rând pe rând, fiecăruia dintre noi.
Lui Micon i a spus cu tâlc:
— Tu, care ești medic, trebuie să ții seama că nu zeița pretinde c ar trebui să te tămăduiești.
După ce i a ascultat vorbele, Micon s a ridicat brusc, s a dus până la ușă, dar s a întors imediat și a spus:
— Trebuia să fac ceva, dar am uitat ce anume aveam de făcut.
În timpul acesta, eu eram dominat de o intensă dorință de a merge la izvorul zeiței și de a mi privi chipul în apă. Era atât de puternică această chemare, încât nu m am putut abține și m am ridicat în timp ce preotul încă nu terminase de vorbit. Am ajuns lângă coloanele ce înconjurau izvorul, am îngenuncheat pe pardoseala de mozaic și am privit fix înspre suprafața întunecată ce mi oglindea chipul. Dar fără nici un motiv aparent, suprafața apei a început să unduiască, imaginea s a destrămat și am simțit că mi se învârtește capul. Parcă aș fi fost într un vis. Când m am întors, ceilalți erau gata de plecare. Preotul și a lăsat mâna pe umărul meu și mi a spus:
— Să nu te mai îndoiești niciodată, dar mai ales să nu ți pierzi speranța! Eu cred că zeița ți se va arăta și te va elibera de ceea ce te apasă.
Când mi a atins umărul, m am deșteptat din starea aceea ciudată de vis, mi am simțit trupul fără vlagă și ochii mei nu au mai văzut în acel preot un bătrân ursuz, ci doar un distins învățător, în care poți avea încredere.
Am simțit nevoia să mă confesez lui și vorbele mi au venit fără voie pe buze:
— Eu am fost confruntat cu oracolul din Delfi. Pythia a intrat în transă doar când m a văzut și a spus că mă recunoaște. Dar ea era doar o femeie exaltată și furioasă. Însă în tine eu mă încred.
Le a spus celorlalți că pot pleca, iar când și a desprins mâna de pe umărul meu, m a privit direct în ochi și a spus:
— Tu ai revenit de departe.
— Este drept, i am răspuns eu. Am venit de departe și probabil că voi merge încă și mai departe.
— Ai fost constrâns? m a întrebat el.
— Nu înțeleg ce ai vrut să spui, i am răspuns eu. Dar, un anumit nume, pe care nici nu îndrăznesc să l rostesc, într adevăr, m a împins să vin ca să cer sfatul zeiței.
— Înțelesul vorbelor ce ți le am spus este următorul: zeița însăși te dorește. Ea ți se va arăta. Dar fii prudent! În oricât de strânse legături te ar fi prins, ea poate să le și desfacă.
Chiar în acea seară, Tanaquil și Dorieus s au dus împreună în templu să și petreacă noaptea lângă piedestalul gol al zeiței și să i aștepte apariția. Micon și cu mine am vegheat până noaptea târziu și am băut vin ca să ne întărim. Când am început să bem, am ținut în gură, ca de obicei, o smochină uscată, numai că a trebuit destul de repede să o arunc, fiindcă am început să mă simt rău. Am fost mirat și nu am înțeles, fiindcă niciodată nu mi s a mai întâmplat așa ceva.
— Hrana recomandată de zei începe să și facă efectul, mi a spus Micon.
Eu l am asigurat că preotul nu mi a interzis să mănânc smochine, dar Micon mi a explicat că ceea ce mi se întâmplă face parte, fără îndoială, dintr un parcurs secret al inițierii. Deși postul înseamnă interdicția anumitor alimente, la început ele încă îl mai îmbie pe cel ce și a propus să îl țină, dar când cel ce urmează a fi inițiat este deja pregătit, doar dacă vede acea hrană interzisă, i se face rău. Preotul care conduce un parcurs inițiatic poate, fără știința celui pe care l conduce, să nu i interzică anumite lucruri, pentru ca el însuși, prin propria i experiență, să ajungă a le cunoaște.
— Este un foarte bun cunoscător al naturii umane acest preot din Eryx, a mai spus Micon. Ai observat că el nu are nevoie de talismane fermecate, de obiecte magice și nici nu și ascunde chipul sub o mască pentru a ne domina. Îți spun drept, sunt foarte curios dacă zeița mi se va arăta și, mai ales, sub ce formă mi se va arăta.
Apoi el a izbucnit în râs și a râs atât de mult, iar de la râsul lui m am molipsit și eu și am râs până nu am mai putut. Am mai pus o dată o smochină în gură, dar am fost scârbit de gustul ei și am scuipat o. După aceea, am continuat să bem vin împreună cu meșteșugarul cel priceput, care, când se lăsase seara, luase pe ceară amprentele cavității bucale a lui Tanaquil, pentru a i făuri alți dinți în locul celor pe care i pierduse. El ne a povestit că a învățat în Cartagina această artă și că noii dinți ai lui Tanaquil îi va face din fildeș și i va uni, printr o punte de aur, cu dinții pe care ea încă îi mai are.
— Dar, a spus el, după aceea ea nu va mai putea mânca decât mâncare bine fiartă și tăiată în bucățele foarte mici.
Și a mai spus:
— Se zice că etruscii știu cum să fixeze dinți de fildeș în gură, mai bine chiar decât sunt fixați cei cu care un om se naște, dar eu cred că acestea s doar vorbe goale.
Era un bărbat care călătorise mult și i plăcea să povestească despre minunile ce le văzuse prin lume. Printre altele, ne a povestit că în Cartagina, într un templu închinat zeului Baal, a văzut cu ochii lui pielea jupuită de pe trei oameni acoperiți în întregime de păr, cu care fenicienii s au întors dintr o expediție ce au întreprins o în sud, dincolo de coloanele lui Herakles, acolo unde se termină lumea. Mai departe nu au mai putut merge, fiindcă de acolo, marea este înghițită de fluvii de foc.
— Dintre toate popoarele, doar cartaginezii cunosc secretele mării, a spus el cu mândrie. Înspre nord, ei au navigat până acolo unde marea devine un bloc nesfârșit de gheață, iar înspre vest, până acolo unde marea se transformă într o întindere nemărginită și vâscoasă de alge.
Încă despre multe alte asemănătoare lucruri de necrezut el a mai povestit, lăudând iscusința fenicienilor din Cartagina, și am băut vin până ne am îmbătat și încă am mai băut, până când stăpânul casei în care eram oaspeți a chemat slugile și le a spus că el nu mai suportă să vadă în casa lui nici un fel de sculptor, fie el chiar și de dinți, așa că bărbatul acela a fost dat cu forța afară. După aceea, ca și cum nu ar fi fost de ajuns zarva de până atunci, Aura a început să plângă în hohote. Ar fi putut stimula vinul apariția zeiței sau nu l ar fi putut stimula, nu știu. Ceea ce știu sigur este că a doua zi eu nu am mai putut să pun în gură nimic, fiindcă nu mi pria nici un fel de hrană.
Dorieus și Tanaquil s au întors de la templu ținându se drăgăstos de mână și nici nu s au uitat la noi; nu au răspuns nici la întrebările noastre, erau atât de absenți și nu se mai săturau a se privi unul pe altul. Apoi s au dus să se culce și au dormit neîntorși împreună până către seară. După ce Micon și Aura au plecat la templu, Dorieus s a deșteptat și a poruncit să i se aducă de mâncare, apoi, numind o pe Tanaquil porumbița Afroditei, m a anunțat că se va căsători cu ea.
— În primul rând, a început el să și argumenteze hotărârea, pentru că Tanaquil este cea mai frumoasă femeie din lume. Chiar și mai înainte de a fi ajuns în templu, eu am respectat o mult. Însă în templu, Afrodita s a întrupat în ea. Ca soarele a început să i strălucească fața, trupul i a devenit incandescent ca un rug și am înțeles că pentru mine, ea este singura femeie din lume. În al doilea rând, a continuat Dorieus, ea este o femeie nemaipomenit de bogată. Iar în al treilea rând, datorită strălucitei sale origini, cât și din cauza căsătoriilor anterioare, ea este înrudită cu cei mai nobili dintre nobilii Eryxului și Cartaginei. Până acum, nu a folosit niciodată relațiile pe care le are pentru scopuri politice, fiindcă este femeie. Dar eu am reușit să i redeștept amorțitele i ambiții.
Am deschis gura să i spun care i părerea mea, dar Dorieus m a împiedicat, spunând:
— Bănuiesc eu ce vrei tu să mi spui, dar ai puțină răbdare până ce va avea dinți noi. Eu sunt spartan și mi este absolut indiferent dacă ea are sau n are dinți. Dar, dacă tu nu crezi în ceea ce ți spun eu, crede cel puțin în prevestiri! Acele două păsări care și făcuseră cuibul în cutele himationului meu la Segest, sunt, fără îndoială, Tanaquil și cu mine. Cuibul nostru este în Segest, dar nu va fi cuibul unor micuțe păsărele, ci un cuib de vulturi. Toate aceste lucruri mi le a explicat Tanaquil abia acum și mă mir cum de nu am deslușit eu singur înțelesul acelei prevestiri de la Segest.
— Dar acele ouă ce s au spart după ce au căzut din cuib? l am întrebat eu. Oare nu ți este teamă că sunt o proastă prevestire?
Încruntând din sprâncene, Dorieus s a uitat spre mine și a spus:
— În templul lui Leucipide din Sparta am văzut cu ochii mei cojile oului pe care Leda l a ouat după ce a fost fertilizată de Zeus preschimbat în lebădă. Așa că nu ți mai face tu griji de ouăle sparte când este vorba despre heraclizi. Oare cine mă poate împiedica să mi iau și o a doua femeie, pentru a mă asigura cu urmași? Numai că, în această privință, familia mea a avut parte de niște istorii înspăimântătoare. Bunicul meu, de exemplu, care și a luat o a doua soție, fiindcă cea adevărată – deși era fiica surorii lui – era stearpă, a trebuit să aștepte cam multă vreme până ce ea să i nască un fiu. Dar, fiindcă așa a fost să fie, în același timp cu cea de a doua femeie a născut un fiu și adevărata lui soție. Acesta a fost Dorieus, tatăl meu, și el este deci de două ori heraclid prin naștere. Acest însetat de putere Cleomene, care m a gonit pe mine din Sparta și care a pricinuit încă mult rău spartanilor, este doar fiul celei de a doua soții a bunicului, deci heraclid doar pe linie paternă.
— Pentru numele zeiței și ale tuturor zeilor! am strigat eu enervat. Cred că voi înnebuni dacă nu isprăvești odată cu istoria soțiilor lui tata mare și a ouălor Ledei. Oare tu chiar ai de gând să te căsătorești cu această vrăjitoare bătrână din Cartagina, care ți ar putea fi bunică? Dacă i așa, înseamnă că ești și mai nebun decât unchiul tău Cleomene.
Dar Dorieus nu a ripostat violent la vorbele mele, a clătinat comprehensiv din cap și mi a spus cu părere de rău în glas:
— Tu ești nebunul, în nici un caz eu. O putere magică ți a orbit ochii, dacă nu vezi ce chip minunat, ce ochi strălucitori și ce trup înfloritor are Tanaquil.
Ochii lui au început să sclipească asemenea ochilor unui taur fioros, și a pipăit mușchii brațelor și a spus:
— Oare de ce mi pierd eu timpul trăncănind cu tine? Fără îndoială, porumbița mea, Afrodita mea dragă, așteaptă cu nerăbdare să mi arate noii ei dinți.
Văzându l cât de violent se duce să o caute, mi a fost oarecum teamă pentru Tanaquil, dar stăpânul casei, care în acel moment desfăcea o amforă de vin, a căzut deodată pe gânduri, după care a spus că n am de ce să fiu neliniștit, fiindcă, într adevăr, toți care au trecut prin casa lui au avut noroc în dragoste, cu excepția unui singur bărbat care a murit. Acesta era un negustor grec peste măsură de gras, pe care alți negustori din Zankle, ce i făceau concurență, l au incitat să călătorească la Eryx. După aceea, în semn de recunoștință, acei negustori din Zankle i au trimis în dar Afroditei din Eryx o cunună cu frunze de dafin din aur.
N am putut să fac nimic în ziua aceea decât să beau vin de unul singur, dar seara târziu, când în casă s a așternut liniștea, Tanaquil a venit în vârful picioarelor, ca să nu facă zgomot, și m a întrebat fericită:
— Oare a avut curaj Dorieus să ți povestească despre hotărârea noastră? Fără îndoială, tu ai văzut că la Himera el a profitat de faptul că sunt văduvă. Dar grație zeiței, a promis că va repara greșeala și se va căsători cu mine, lucru admis atât de legile doriene, cât și de cele feniciene.
I am spus că Dorieus este un lacedemonian fără experiență în domeniul dragostei și că o femeie ca ea, văduvă a trei bărbați, poate că n ar fi trebuit să l scoată din minți pe un băiat atât de naiv.
— Dar Dorieus este cel care m a sedus, a protestat ea, în nici un caz eu nu am încercat să l seduc. Când ați sosit în casa mea, nici prin minte nu mi a trecut să l seduc, fiindcă știu prea bine că sunt bătrână pentru el. Chiar și în ultima noapte, de trei ori i am refuzat cererea în căsătorie, dar până la urmă, insistența lui m a înmuiat.
În glasul ei era atâta sinceritate, încât n am avut de ales și am crezut o. Nu știu dacă va fi fost vraja zeiței, care plutea prin preajma templului, sau dacă de la atâta vin cât băusem în acea zi mi se încețoșaseră ochii, cert este că la tremurătoarea lumină a torței, trăsăturile chipului lui Tanaquil mi s au părut deosebit de frumoase, iar ochii ei negri străluceau, și m am gândit că nu este nimic de neînțeles în hotărârea lui Dorieus.
Când a văzut că răceala cu care am întâmpinat o s a stins și că o privesc admirativ, a venit Tanaquil mai aproape de mine, și a pus o mână pe genunchii mei și mi a explicat:
— Atracția lui Dorieus pentru mine nu este chiar atât de nenaturală precum gândești tu. El mi a povestit multe lucruri pe care el însuși nu le înțelege bine, dar, după ce am îngropat trei bărbați, eu înțeleg intenția unui bărbat încă înainte de a termina de rostit un cuvânt. Mi a povestit, de pildă, că străbunul lui, Herakles, timp de un an, îmbrăcat în veșminte de femeie, a tors lână și a făcut tot felul de alte treburi femeiești. De altfel, se pare că acest Herakles al lui era cam scandalagiu. Odată, o parte dintr o turmă de vite pe care o furase a ajuns înot, prin strâmtoare, din Italia în Sicilia. Printre vitele ce fugiseră, era și un taur de mare preț, numit Europa. Lăsându și în paza zeilor restul turmei, Herakles a plecat atunci în Sicilia să și caute vitele. Așa se face că a ajuns el în Eryx, unde l a ucis pe rege, fiindcă acel rege ținea cu bună știință taurul cu pricina printre vitele sale, pentru a obține o rasă mai bună. Totuși Herakles a promis elimilor că le va restitui țara Eryxului, dar neavând el timp să o facă atunci, a rămas că va veni altădată unul din descendenții lui să săvârșească ceea ce el a promis.
Oarecum descumpănită că a pierdut firul poveștii, Tanaquil și a acoperit fața cu mâinile și mi a spus:
— Iartă mă, Turms, sunt atât de fericită, încât mi s au încurcat toate în minte și poate că te am plictisit cu trăncăneala mea. Însă, dacă am înțeles eu bine, ca urmaș al lui Herakles, Dorieus se consideră moștenitor legal al țării Eryx, deci și al Segestului. Drept să ți spun, pe mine, ca femeie, nu mă interesează câtuși de puțin activitățile politice. Dar știu că așa este bine, fiindcă un bărbat trebuie să și umple timpul cu ceva ca să nu se plictisească. Uite, abia acum mi am adus aminte ce voiam de fapt să ți spun. Am observat că, cel mai mult, lui Dorieus îi place să povestească episodul în care Herakles este înveșmântat în straie de femeie, mi l a povestit deja de foarte multe ori. El mi a mai spus că băieții din Sparta, încă de la vârsta de șapte ani sunt despărțiți de mamele lor și începând de atunci trăiesc doar printre bărbați. Pentru mine este clar că, în secret, Dorieus tânjește după afecțiunea mamei, de care a fost lipsit pe când era copil, bietul băiat. Cred că asta explică înclinația pe care o are pentru o femeie de vârsta mea. Eu îi înțeleg dorințele mai bine decât oricare altă femeie.
— Dar, i am spus eu, noi i am promis lui Dionysios că l vom însoți în traversarea mării pentru a ajunge la Massilia.
În mintea mea există un destul de confuz gând că Afrodita m ar fi putut ajuta într un fel s o răpesc pe Kydippe și s o duc în Massilia. Tanaquil a scuturat din cap și a spus:
— Dorieus va rămâne liniștit acasă și nu se va mai aventura niciodată pe un nesigur drum al mării. De altfel, el a fost instruit pentru războiul pe uscat. Și de ce ar mai pleca să caute nu se știe ce în țări barbare, când aici are de clarificat lucrurile asupra moștenirii la care are dreptul?
I am spus supărat:
— Deci tu ai de gând să încurajezi visele imaginației lui? Oare nu sunt deja în această țară destule altare ale celor ce au vrut s o cucerească? Tu însăți ai îngropat trei bărbați. De ce să le permiți celor din Segest să ți l îngroape și pe al patrulea?
Tanaquil a rămas un oarecare timp cu bărbia sprijinită în mâini, fără să rostească un cuvânt. Apoi a spus:
— Un bărbat trebuie să facă ceea ce vrea. Cinstit să ți spun, nu știu încă ce voi face. Dar, nu încape îndoială, Dorieus are chip de rege. De ce nu i ar împodobi oare fruntea coroana câinelui din Segest? Bănuiesc că pentru a stăpâni întreaga Sicilie nu are el destulă abilitate, fiindcă doar a lovi în scuturi și a crăpa capete nu este destul într o guvernare. Dar, dacă el aspiră să facă din mine o regină, eu nu îl pot împiedica și mă voi supune dorințelor lui.
Apoi ea s a dus în camera ei și a închis ușa de lemn. M am întins în pat, mi am înfășurat pătura de lână în jurul capului și am intrat în lumea somnului în aceeași clipă, ca și cum aș fi căzut într o fântână.


4

Micon și Aura s au întors dimineața de la templu. După acea noapte de veghe, fețele lor erau palide ca ale unui mort, iar în jurul ochilor aveau cearcăne cenușii. După ce a pus o pe Aura în pat, a acoperit o cu o pătură și a sărutat o pe frunte, Micon a venit la mine. Îi tremurau genunchii. Și a șters fruntea plină de sudoare și a spus:
— Am promis că ți voi povesti despre apariția zeiței, ca să știi cum să te pregătești, dar apariția ei este atât de deconcertantă, încât mie nu îmi ajung cuvintele pentru a ți o descrie. Bănuiesc că zeița se arată fiecărui om sub o altă înfățișare, funcție de temperamentul și de nevoile lui. Pe lângă asta, eu am promis că nu voi povesti niciodată nimănui sub ce formă ea mi a apărut mie. Tu ai remarcat, cred, că acum, după ce ne am întors de la templu, Aura este foarte liniștită. Există o oarecare asemănare între această apariție tămăduitoare a Afroditei și terapia somnului, care se practică în templele lui Esculap, din moment ce doar o ușoară atingere cu mâinile o poate cufunda pe ea în tăcere. În felul acesta, voi avea și eu un pic de timp ca să meditez în tihnă la ceea ce vreau.
Mai târziu, după amiază, Aura s a deșteptat și l a strigat neliniștită pe Micon. Micon mi a aruncat o privire cu înțeles, s a dus imediat lângă patul Aurei, a dat pătura la o parte și a atins ușor sânii fetei cu degetele. Ea a suspinat profund, fața i s a făcut și mai palidă, ochii ei au privit în gol, trupul i s a frământat într un spasm, apoi s a liniștit.
— Acum vezi cu ochii tăi, Turms, a rostit mândru de el Micon, ce putere mi a dăruit Afrodita. Întotdeauna, după ce o ating în acest fel, ea se liniștește. Dar, cei cărora zeița le face un astfel de bine, din păcate, mor repede. Despre Aura este vorba, nu despre mine, fiindcă eu nu încerc extazul fizic de care doar ea are parte; satisfacția mea este pur spirituală și vine din conștiința puterii pe care eu o am asupra trupului ei.
— Dar de unde știi că doar tu și numai tu o poți aduce într o asemenea stare de extaz? l am întrebat nedumerit. În fond, această putere s ar putea ca și alți bărbați să o aibă, iar ea să fie la fel de fericită de va fi atinsă de un alt bărbat. În orice caz, eu nu te invidiez câtuși de puțin pentru puterea ce ți a dat o zeița.
Micon m a privit fix, după care a rostit:
— Eu am fost acela pe care ea l a dorit intens după acea zi în care am inițiat o în pătimașele jocuri ale Afroditei din Akrea; de atunci, ea nu m a lăsat nici o clipă să respir și a voit continuu aceleași și aceleași jocuri. Acum, Afrodita din Eryx și a arătat extraordinar de marea ei putere, ascuțind atât de mult simțurile Aurei, încât doar simpla atingere cu degetele îi generează delirul erotic. Este un lucru bun, fiindcă nu voi mai fi atât de obosit ca până acum și voi avea puțin timp să cuget asupra divinității. Dar cum ar putea alți bărbați să i producă aceeași stare de extaz, asta chiar că nu pot înțelege.
Cred că zeița mi a întunecat mintea, din moment ce i am sugerat:
— Pentru a fi sigur, tu ai putea verifica. Doar pentru a ți spori cunoștințele tale de medic, se înțelege. Dacă Aura a devenit atât de sensibilă, eu nu pot înțelege ce importanță mai are cine o atinge, fiindcă, oricum, ea va reacționa.
Micon a zâmbit cu superioritate și mi a spus:
— O! Turms! Tu nu știi ce vorbești. Tu ești mult mai tânăr decât mine și nu ai experiența pe care o am eu în acest domeniu. Dar de ce nu încerci tu, dacă asta ți este dorința? Vom vedea ce se întâmplă.
L am asigurat că nicidecum nu m am gândit la mine când i am sugerat să facă această experiență și că ar putea foarte bine să încerce, de pildă, cu stăpânul casei în care locuim. Dar Micon mi a răspuns că, deși este medic, are, ca și ceilalți oameni, destule prejudecăți, de aceea nu i face nici o plăcere să vadă pe un bărbat străin că și pune degetele pe sânii soției lui.
— Tu îmi ești prieten, mi a spus el, în tine am încredere și știu că nu te vei apropia de ea pentru a te amuza de spasmul ei erotic, ci doar pentru a ți satisface curiozitatea. Curiozitatea oamenilor este mare, însă și știința zeilor este multă. Să încercăm deci să aflăm adevărul, deși știu încă de pe acum că nu se va întâmpla nimic.
Cu cât am refuzat mai mult, cu atât mai mult a insistat, umflându se de el însuși ca o broască, sigur pe calitățile lui speciale. După un timp, Aura a deschis ochii, s a ridicat în capul oaselor și a întrebat cu o voce stinsă ce s a întâmplat. Micon m a împins spre ea. Ezitând, am atins o ușor pe sâni cu vârful degetului arătător.
Rezultatul acestei nefericite experiențe a depășit toate așteptările noastre. Din degetul meu a ieșit o scânteie ce a trosnit, și n tot brațul am simțit șfichiuiturile unui bici invizibil. Trupul Aurei s a ridicat într un spasm, gura i s a deschis, fața i s a înnegrit de la sângele ce i se urca în cap și trupul i a căzut înapoi pe pat, cu mâinile și picioarele zbătându i se convulsiv. Apoi, din gât s a auzit un horcăit profund, ochii și au pierdut strălucirea vieții, inima ei, slăbită de o fericire mult mai mare decât poate duce un om, nu a mai bătut, și ea s a stins în fața noastră încă mai înainte ca noi să înțelegem ce s a întâmplat.
A rămas cu gura larg deschisă într un imens strigăt nerostit de extaz, și ne am străduit să i împingem maxilarul mai înainte de a i se înțepeni complet. Însă, chiar moartă fiind, în ochii ei sticloși și în surâsul buzelor întredeschise se mai puteau vedea urmele extazului sfâșietor în care se sfârșise, și această imagine a ei eu am purtat o tot timpul în mine și cred că n aș putea o niciodată uita. Micon i a fricționat un oarecare timp mâinile, în speranța că o va reînsufleți, după care, neputincios, a renunțat.
Când au auzit țipetele noastre disperate, au apărut toți, și Tanaquil și Dorieus, iar servitorii s au dus să l anunțe pe stăpân despre nenorocirea ce se abătuse asupra casei lui. El a început să și frângă mâinile, să țipe și să blesteme că doar el este vinovat, fiindcă n ar fi trebuit să se fălească cu o zi înainte – când a povestit despre moartea negustorului din Zankle – că în afară de acesta nimeni nu a mai murit în casa lui. Dar după câteva clipe a încetat brusc să se mai jelească și să blesteme și, arătând cu degetul înspre fața Aurei, a rostit:
— O! Zeiță! Moarte mai fericită ca aceasta eu cred că nimeni nu și dorește. Pe fața ei se vede prea bine în ce fel a murit.
Pe Micon însă îl rodea părerea de rău că nu a ținut seama câtuși de puțin de fragilitatea acestei fete, pe care, fără îndoială, drumul până la Eryx a obosit o, pregătirile înainte de a aștepta apariția zeiței de asemenea, dar mai ales violenta împingere în transa erotică, mult peste puterile trupului ei deja vlăguit de o impetuoasă iubire. Dar stăpânul casei i a spus că n are nici un rost să și reproșeze nimic, fiindcă doar zeii au hotărât soarta fiecăruia dintre noi și nimeni nu se poate sustrage destinului lui, chiar de s ar duce, ca să i se piardă urma, și până la capătul pământului.
— S o ducem la templu, a mai spus el, și să slăvim bucuria de care această tânără femeie a avut parte. Trupul ei incinerat va fi pus într o urnă de argint, ce va fi îngropată sub pardoseala de mozaic dimprejurul fântânii sacre, iar părul ei va fi păstrat în urna din templu, unde se păstrează părul tuturor celor ce au murit în spasmul dragostei.
Dar pe Micon nu l au ajutat vorbele lui și a început să se tânguiască și mai aprig, fiindcă aceste obiceiuri, care urmau să se împlinească, îl făceau să se simtă și mai vinovat. În felul ei, Tanaquil a încercat să l liniștească. Ea i a spus:
— La drept vorbind, zeița a aranjat lucrurile mai bine chiar decât i ai cerut tu. Oare nu tu i ai cerut ca Aura să nu mai vorbească atât de mult? Acum ea a încetat pentru totdeauna să vorbească. De fapt, Micon, în afara perioadei cât ați fost căsătoriți, pe tine nici nu te a prea interesat această fată. Și, dacă nu ai fi fost un bărbat conciliant și bun, niciodată nu te ai fi căsătorit cu ea. Cât despre părinții fetei, nu ți face griji, ei se vor făli și vor fi și mai mult respectați de oamenii Himerei pentru că fata lor a murit în Eryx. Din când în când, sosesc aici, în Eryx, bolnavi incurabili de dragoste și sunt atât de triști, încât își deschid venele sau beau sucul ciupercilor otrăvitoare, în speranța că zeița va accepta să li se păstreze părul în templu.
Apoi, în timp ce Micon a stat cu capul între mâini rumegându și suferința, Tanaquil, împreună cu stăpânul casei, s a ocupat de spălarea trupului Aurei și de pregătirea pentru templu, cât și de purificarea patului în care ea murise. Dorieus a fost atât de afectat de cele petrecute, încât și a mai tăiat o șuviță de păr și i a dat foc. L a bătut pe umăr pe Micon și a încercat și el, în felul său, să l consoleze. I a spus așa:
— Ceea ce obții cu ușurință, cu ușurință pierzi. Pe Aura ai obținut o cu prea mare ușurință și, la drept vorbind, cu multă amărăciune în suflet ai luat o pe ea de soție. Cu totul altfel a fost în cazul meu, care toată iarna am luptat susținut ca să înfrâng încăpățânarea acestei femei mândre, Tanaquil, pentru ca până la urmă să accepte să mi fie soție. O astfel de căsătorie durează. Căsătoria aceasta ce a fost să o ai tu o vei uita de îndată ce fumul se va risipi și cenușa i va fi pusă în urnă.
Și eu am încercat să l consolez și i am spus:
— Crede mă, Micon, nu din vina mea ea a murit. Tu m ai împins s o fac și, poate că este mai bine așa. De ar mai fi trăit, viața ta ar fi devenit insuportabilă și nu are importanță care alt bărbat, de s ar fi atins din întâmplare de femeia ta, i ar fi provocat o stare de extaz erotic. De pildă la plecarea din Eryx vreunul dintre catârgii tot ar fi atins o când ar fi ajutat o să încalece pe un măgar, așa că, intrând ea în transă erotică, ar fi putut cădea de pe măgar și și ar fi rupt spinarea. De unde putem ști dacă sensibilitatea ei – și așa mult peste măsură de mare – nu ar fi crescut încă și mai mult, ajungând până acolo încât doar o privire a unui bărbat să fi fost de ajuns ca să i stimuleze extazul? Încearcă să te gândești și la acest aspect și nu mai fi trist.
Micon și a șters cu pumnii lacrimile ce i se rostogoleau pe față și a spus:
— Tu ai dreptate, Turms, și nu încape îndoială că zeița ne a împins să facem ceea ce am făcut. Altfel, cum ar fi putut să ne treacă prin minte așa ceva? Poate că trupul ei plăpând nici nu ar mai fi putut rezista mult timp plăcerilor pe care cu atâta ardoare și le dorea. Oare de ce să i tai unui câine coada bucată cu bucată, când ai putea să i o tai toată de la început?
Meditativ, el și a continuat astfel cugetările:
— Încă înainte de a o fi întâlnit, Aura avea o înclinație naturală pentru cultul Afroditei, și doar dintr o bună intenție m am căsătorit cu ea; după aceea a fost fericită și și a desfătat trupul cum a vrut. Aici, cu sensibilitatea ei sporită peste măsură, nu mai avea nevoie decât de o atingere ca să fie fericită. Poate că mai târziu nici n ar mai fi avut nevoie de vreun bărbat, ci doar un obiect care să i amintească de un bărbat i ar fi fost de ajuns. În această privință, unele femei sunt de a dreptul ciudate. Cineva mi a povestit mai demult că o femeie din insula Rodos, încă din tinerețe, sau poate că mai târziu – nu mi mai aduc bine aminte – cădea în extaz doar când se uita la o cană obișnuită din lut. Când s a căsătorit, l a disprețuit pe soțul ei și făcea tot ceea ce putea ca să se sustragă îmbrățișărilor lui, până ntr o zi când, înțelegând bărbatul despre ce este vorba, a luat și acea cană în patul lor, iar de atunci, ea i s a dăruit pătimaș. Au fost fericiți, li s au născut optsprezece copii, dintre care paisprezece au trăit și au ajuns adulți, așa că în afară de acea cană, pe care au avut grijă să nu o spargă până la adânci bătrânețe, nimic nu a fost neobișnuit în căsnicia lor.
După ce a povestit despre acea ciudată femeie din Rodos, Micon a căzut din nou într o stare de tristețe amară. Chiar în acea seară, în curtea templului, ne am strâns în jurul trupului neînsuflețit al Aurei, ce se odihnea într un sicriu din lemn de plop alb. Era îmbrăcată cu veșminte nemaipomenit de frumoase, buzele și obrajii îi erau vopsiți cu ceruză, părul îi era împodobit cu piepteni încrustați cu perle și mi s a părut că este mai frumoasă ca atunci când era în viață. În templu a fost arsă tămâia de jertfă, iar rugul a fost stropit cu apă parfumată. Micon l a aprins și a rostit:
— Pentru zeiță!
Urmând sfaturile preoților, nu am angajat bocitoare, dimpotrivă, niște fete tinere, care, împodobite cu coronițe, au dansat împrejurul rugului dansul zeiței și au cântat în limba elimilor imnuri întru slava ei. Când flăcările rugului se înălțau spre cer și când mirosul de carne arsă a fost acoperit de cel al apei parfumate, am fost cu toți atât de mișcați, încât am plâns, dar au fost lacrimi de fericire pentru Aura, și fiecare dintre noi și a dorit o moarte atât de rapidă și de frumoasă, precum și o înmormântare într un loc atât de sacru.
— Într un fel, a spus Micon gânditor, o viață lungă nu este întotdeauna cel mai bun dar pe care ți l pot da zeii. O viață lungă indică mai degrabă că cel care beneficiază de ea este leneș și încăpățânat, fiindcă îi trebuie mai mult timp decât altora pentru a și duce la capăt misiunea pe care zeii i au încredințat o s o împlinească pe pământ. O viață lungă este însoțită adesea de o slăbire a vederii și de o creștere progresivă a impresiei că toate erau mai bune altădată. Chiar dacă din oameni nu vor mai rămâne decât umbre când vor trece în regatul subpământean al morții, până și n infern, așa după cum spun unii, mai bună este o gură tânără decât o gură bătrână. Iar eu, de aș fi fost mai înțelept decât sunt, m aș fi aruncat în foc ca să ard împreună cu ea și să o însoțesc în drumul ce l are de făcut. Dar, pentru a o face, mi ar fi trebuit un semn convingător. Cum nici o prevestire nu vine de nicăieri, mă gândesc doar că această căsătorie a fost o greșeală, iar acest gând mă ajută să mi suport suferința.
În tot acest timp, spiritul meu a fost tulburat doar de o întrebare: oare ar fi murit Aura dacă un alt bărbat ar fi atins o, sau doar din vina mea ea a murit? Mi am privit degetele și m am convins încă o dată că sunt asemănătoare cu degetele oricărui alt bărbat. Însă postul impus de zeiță și vinul, pe care, urmând sfaturile preoților, de trei zile îl tot beam, îmi slăbise puterea de înțelegere. Și, așa, deodată, am fost năpădit de amintiri. Mi am adus aminte de furtuna ce se dezlănțuise în timp ce călătoream spre Delfi, de marea agitată atunci când am invocat vântul, de locurile sacre ale siculilor, a căror apropiere am simțit o ca și cum aș fi fost într un vis, de ascensiunea în văzduh după ce am luat în mână cupa sacră a etruscilor. Poate că, într adevăr, Aura murise pentru că eu, dintr o imprudentă curiozitate, i am atins sânii cu degetele.
Când a apus soarele, rugul s a stins și marea a împrumutat culoarea ametistului. În timp ce Micon îi invita la ospățul funebru pe cei care asistaseră la ceremonia incinerării, s a apropiat preotul de mine și mi a spus:
— A venit vremea să aștepți apariția zeiței.
Crezusem că din cauza morții neașteptate a Aurei veghea mea la templul zeiței va fi amânată pentru o altă zi. Dar când preotul mi a atins brațul, am simțit că atunci era momentul prielnic. Căldura rugului funerar, mirosul de tămâie, marea cenușie și primele stele ce se nășteau pe cerul acelei nopți, mi au amintit parcă de ceva, ca și cum această clipă o mai trăisem cândva demult. Și mi am simțit trupul atât de ușor, încât picioarele mele abia atingeau pământul când l am urmat pe preot în locuința lui.
Acolo el mi a poruncit să mă dezbrac, după care a început să mi cerceteze trupul. Mi a întors cu degetele pleoapele și s a uitat în albul ochilor mei, m a pus să deschid larg gura, apoi, cercetându mi brațele, m a întrebat de unde sunt petele albe. I am răspuns că sunt cicatrice în urma unei arsuri, dar m am gândit că n are nici un rost să i spun că provin de la incendierea templului zeiței Cybele din Sardes. După ce m a cercetat cu atenție, mi a uns subsuorile, pieptul și articulațiile cu o alifie usturătoare și mi a turnat în căușul palmelor un lichid ce mirosea a ierburi, cu care mi am frecat tălpile și palmele. Apoi mi am simțit trupul și mai ușor, ca și cum nici nu ar fi fost. In mine totul clocotea de o fericire debordantă și aș fi vrut în acea clipă să râd din toate puterile. Apoi, pentru ca să nu mi fie frig când voi veghea în templu, m a ajutat să pun pe mine un hiton de lână, împodobit cu porumbei, frunze de mirt și de dafin. După care, indiferent, mi a arătat ușa templului și a spus:
— Mergi înăuntru!
— Ce trebuie să fac? l am întrebat eu.
Iar el mi a răspuns:
— Este treaba ta. Fă tot ce dorești! Dar peste o clipă vei fi obosit, apoi și mai obosit, din ce în ce mai obosit, până ce o moleșeală nemaiîntâlnită îți va cuprinde tot trupul, pleoapele ți vor deveni grele și nu ți vei mai putea deschide ochii oricât de mult te vei strădui, și te vei odihni, te vei odihni mai bine decât te ai odihnit vreodată, dar nu vei dormi. După aceea, se va întâmpla ceva, vei deschide ochii și o vei vedea pe zeiță.
M a împins în templu și s a întors la locuința lui. Am intrat în templul întunecat și liniștit, am așteptat o clipă, până ochii mei s au acomodat, apoi am întrezărit, în lumina puțină a cerului nopții ce pătrundea printr o firidă, piedestalul gol al zeiței. În fața lui era un pat ale cărui picioare aveau forma labelor de leu, și, imediat după ce l am văzut, am simțit o oboseală cumplită în tot trupul. Abia am avut putere să mă întind în pat. Trupul îmi era atât de greu și m am gândit că mai bine m aș fi întins pe pardoseala de piatră, fiindcă am început să mă îndoiesc că patul acela fragil îmi va suporta greutatea. Ochii mi s au închis, mi am simțit pleoapele grele și nu am mai putut să le deschid. Știam că nu dorm, dar simțeam cum alunec, cum mă cufund în somn. Însă nu îmi era teamă. Când am simțit lumina arzătoare a zilei, am deschis brusc ochii. Stăteam pe o bancă de piatră, într o piață. Umbrele trecătorilor alunecau pe dalele de piatră.
Mi am ridicat privirea și m am uitat în jur. Nu am recunoscut nici orașul, nici piața unde mă aflam, dar cerul era senin, negustorii zgomotoși își lăudau mărfurile, nimeni nu mă băga în seamă, țăranii își mânau măgarii încărcați cu coșuri de legume și verdețuri, iar în apropierea mea, o femeie bătrână și zbârcită își înșira bucățile de brânză pentru vânzare. M am ridicat de pe bancă și, imediat, după ce am început să merg, am știut sigur că odinioară, cândva, eu am mai fost în acest oraș. Casele erau acoperite cu țiglă colorată. Pașii m au purtat pe străzi cu pietre tocite de vreme și m am oprit în fața coloanelor unui templu cu friza decorată cu imagini colorate. Gardianul de la intrarea templului m a stropit cu câteva picături din apa sacră. Am intrat în templul răcoros și întunecat și, în același moment, auzind un zgomot, am închis instinctiv ochii.
Când i am deschis, am observat că sunt din nou lungit pe pat, în templul Afroditei din Eryx. Am înțeles că nu a fost decât într un vis acel oraș în care m am plimbat, cu toate că aș fi putut jura că totul a fost real; de altfel, am fost sigur că acea piață, acele străzi, imaginile de pe friza templului și fețele oamenilor îmi erau cunoscute.
Un nou zgomot m a făcut să mă ridic în picioare. Niciodată până atunci nu mi am simțit trupul atât de odihnit, spiritul atât de treaz și simțurile atât de ascuțite. Deși era destul de întuneric, am putut vedea o femeie, cu fața acoperită, șezând pe marginea piedestalului gol al zeiței. Purta o rochie strălucitoare încărcată de broderii, iar pe cap o cunună sclipitoare, de care i era prins vălul ce i acoperea fața. Când s a mișcat, am auzit din nou acel zgomot iscat de multele brățări ce i acopereau brațele și picioarele. Se mișca, era vie, era reală.
— Dacă tu ești zeița, am spus eu tremurând, dezvelește ți fața ca să te pot cunoaște.
De după voal s a auzit râsul ei. S a așezat mai confortabil, după care a spus într o greacă acceptabilă:
— Zeița nu are chip propriu. Spune mi, Turms, incendiatorule de temple, care este chipul ce dorești să l vezi?
Am devenit oarecum neîncrezător, fiindcă râsul ei era un râs omenesc, glasul ei era omenesc, dar mai ales pentru că nimeni din Eryx nu știa că eu am incendiat templul zeiței Cybele. Doar Micon și Dorieus fără voia lor ar fi putut o spune. Mocneam de indignare și i am spus răutăcios:
— Oricare chip ar fi, este prea întuneric aici pentru a l vedea.
— Cât de sceptic ești, Turms! a spus ea râzând. Oare tu crezi că zeiței îi este teamă de lumină?
Brățările ei au zdrăngănit din nou, apoi am auzit un trosnet, am văzut țâșnind o scânteie, și în vecinătatea ei s a aprins un opaiț. Când ochii s au obișnuit cu noua lumină, i am putut vedea clar veșmântul brodat cu perle. Totodată, am simțit în nări parfumul ei fin de ambră.
— Tu ești o muritoare ca și mine, am spus eu dezamăgit. Tu ești o femeie ca oricare altă femeie. Speram că o voi vedea pe zeiță.
— Ca și cum zeița nu ar fi femeie, mi a spus ea cu reproș. Dar ea este mai femeie decât oricare femeie pământeană. Ce dorești de la mine?
— Să ți dezvelești chipul, am spus eu și am făcut un pas spre ea.
Vocea ei a fost alta când a rostit:
— Nu mă atinge! Nu este permis.
— Oare mă voi transforma în cenușă de te voi atinge? am întrebat o eu în bătaie de joc. Sau mă voi prăbuși fără viață pe dalele templului?
— Nu ți bate joc de aceste lucruri, mi a spus ea cu o voce îngrijorată. Nu uita ce i s a întâmplat astăzi ființei pe care tu ai sacrificat o zeiței.
Mi am amintit de Aura și mi s a risipit deodată pofta de a mai glumi. Oricine ar fi fost ea, cea din spatele voalurilor, mă avertizase. Am rugat o încă o dată:
— Dezvelește ți chipul ca să te pot cunoaște!
— Va fi precum dorești, a spus ea. Dar să ți aduci aminte că zeița nu are chip!
Scoțându și cununa, voalul a căzut de pe chipul ei, s a apropiat de lumină și a strigat cu pasiune:
— O, Turms, îți mai amintești de mine?
Inima mi a tresărit, am recunoscut vocea zvăpăiată, ochii veseli și fața rotundă a tinerei fete ce mă fascinase atât de mult altădată. Am strigat:
— Dione! Dione, oare cum ai ajuns aici?
Pentru o clipă, am gândit că, fără îndoială, Dione fugise din Efes ca să scape de perșii ce ocupaseră Ionia și că o ciudată meandră a destinului o condusese la templul Afroditei din Eryx. Dar mi am dat seama imediat că trecuseră atâția ani. Dione nu ar fi putut rămâne veșnic aceeași ca în ziua în care îmi oferise mărul. De altfel, și eu mă schimbasem mult de atunci.
Femeia și a pus din nou voalul pe față și a întrebat:
— Deci, m ai recunoscut?
Enervat, i am răspuns:
— Umbrele și lumina ce dansau pe chipul tău mi au înșelat ochii. Am crezut că tu ești acea copilă pe care am întâlnit o în Efes pe când eram foarte tânăr. Dar nu ești ea. Tu nu ești atât de tânără.
Ea a spus:
— Zeița nu are vârstă. Zeița este în afara timpului, iar chipul i se schimbă în funcție de cel care o privește. Ce vrei de la mine?
— De ai fi fost zeiță, i am spus eu hotărât, ai fi știut ce vreau.
Și a scos brusc cununa sclipitoare și a mișcat o în fața mea. Involuntar, privirea mea a urmărit mișcarea. Cu cealaltă mână își ținea voalul pe față. A rostit:
— Întinde te din nou pe pat! Relaxează te! Odihnește te!
Ea s a apropiat încet de pat, având grijă ca brățările de pe glezne să nu se atingă între ele. Nu am putut să mi sustrag privirea de la cununa pe care o legăna în mână. Simțurile mele și au pierdut acuitatea și am fost dominat de o stare de beatitudine și siguranță. Ea s a aplecat spre mine, și a scos voalul și m a întrebat cu un glas poruncitor:
— Turms, unde ești?
Chipul i s a transformat în fața ochilor mei. A devenit negru și strălucitor. Veșmântul i s a împodobit cu sâni de amazoană. Luna îi împodobea fruntea ca o diademă și lângă picioarele ei stăteau trântiți leii. Am simțit cum sacrele veșminte din piele și lână ale zeiței m au înfășurat ca atunci când zeița m a ajutat să intru în templul ei pentru a scăpa de mulțimea ce voia să mă lapideze. Însăși zeița Artemis era în fața mea, dar ea nu mai era doar o statuie neagră din lemn. Ea era vie și amenințătoare, pe fața ei neagră avea un zâmbet sever. Simțeam cum mă apasă și strânge veșmântul ei, și am vrut să l înlătur, dar nu era nici un fel de veșmânt, mâinile mele au atins doar un trup gol.
Glasul a repetat:
— Turms, unde ești?
Din gâtul meu nu ieșea nici un cuvânt ce aș fi vrut să l rostesc, am făcut un efort imens și am strigat:
— Artemis, Artemis!
O mână grațioasă mi a acoperit ochii, tot trupul meu a suspinat și m am eliberat de obsesiva magie a lunii. Luna nu mai avea nici o putere asupra mea.
Glasul a rostit:
— Te eliberez din vraja zeiței străine doar dacă tu însuți o vrei și dacă promiți că mi vei sluji doar mie. Uită luna, lasă ți la o parte melancolia și bucură te de lumina soarelui!
Am murmurat, sau poate că numai mi s a părut că murmur:
— O! zeiță născută din spuma mării, eu ți am fost consacrat ție mai înainte ca Artemis să mă țină sub puterea ei. Nu mă părăsi niciodată!
În urechi am auzit un zgomot puternic, patul s a clătinat sub mine și glasul, ce venea de departe, a repetat fără încetare:
— Unde ești, Turms? Trezește te! Deschide ochii!
Era o amețeală atât de plăcută, mă simțeam bine și nu mai voiam să deschid ochii. Era un sunet divin ce mi suna în urechi, în gură aveam un gust metalic. M am ridicat în capul oaselor și am scuipat banul ce l aveam în gură. L am auzit cum se rostogolește pe pietre, am deschis ochii și am răsuflat ușurat când am văzut cum se cerne din nou din cer lumina zilei. Am strâns o cu ardoare pe femeia din brațele mele. I am simțit frământarea trupului gol și încins de soare; și eu eram gol, doar o ghirlandă de flori îmi înconjura gâtul.
Un glas mă întreba stăruitor:
— Unde ești, Turms?
M am uitat împrejur și am șoptit:
— Sunt într o grădină minunată de formă rectangulară. În spatele gardului de marmoră ce o înconjoară sunt chiparoși. Este plină grădina de flori și apa țâșnește dintr un izvor. Este miezul zilei. Mă odihnesc pe un podium de marmoră acoperit cu o pătură moale și strâng în brațe o femeie, care mi a atârnat la gât o cunună de flori și mi zâmbește. Nu îmi amintesc să o mai fi văzut. Ceva mai departe de noi, niște țărani bronzați se întorc de pe câmp și se uită curioși doar cu coada ochiului înspre mine. Dar nu mă stânjenește privirea lor. Eu trăiesc într o altă lume. Este o remarcabilă distanță între lumea lor și a mea. Dacă aș face un efort puternic, aș putea să mi amintesc unde sunt și cine este femeia din brațele mele. În această clipă sunt fericit. Pielea ei este albă, ea este o ființă vie, frumoasă.
Glasul mi a poruncit:
— Închide din nou ochii!
Am închis ochii. Am auzit vâjâitul vântului și al furtunii. O furtună atemporală ce mă trăgea înapoi. Dar glasul mi a poruncit din nou:
— Turms, deschide ochii!
Și m a întrebat:
— Unde ești?
Am deschis ochii și am povestit uimit de ceea ce vedeam:
— Sunt într o vale minunată, străjuită de munți care se înalță până la cer. Vârfurile munților sunt acoperite cu zăpadă. Simt în nări puternicul miros al ierbii. Este atât de cald când sunt întins pe poala muntelui. Dar sunt singur. Nu se vede nici o casă, nici un drum, nici un om.
Abia puteam înțelege ce spune glasul, murmurul venea de departe:
— Întoarce te, Turms, întoarce te! Trezește te! Unde ești?
Dar încă nu voiam să mă întorc. Am închis din nou ochii. Era noapte. Stăteam în picioare într o încăpere străină. Mai întâi i am auzit respirația, apoi am văzut o pe Kydippe care dormea cu gura întredeschisă și gemea. S a deșteptat brusc, s a speriat când m a văzut și a tras o pătură de pe pat să și acopere trupul gol. Când m a recunoscut, a renunțat să se mai învelească și a zâmbit. M am întins pe pat lângă ea și am strâns o la piept. Nu s a opus îmbrățișării mele, a scos doar un țipăt scurt, apoi s a strâns și mai mult în mine. M am bucurat pe săturate de trupul ei, însă buzele i au fost reci când am sărutat o și inima ei nu a răspuns chemării inimii mele. Iar când am lăsat o din brațe și ea și a acoperit ochii de rușine, am știut că nu există nimic comun între noi. Îmi era deja străină și nu am mai simțit nici o dorință să o ating. Dimpotrivă, mi a fost scârbă de indiferența cu care s a abandonat în brațele mele.
Am suspinat dezamăgit și am deschis ochii. Eram din nou în templul Afroditei din Efes, întins pe pat, și brațele mele, ridicate, erau rigide. Pe marginea patului era așezată o femeie străină, care încerca să mi reanimeze brațele.
— Turms, ce e cu tine? a întrebat ea îngrijorată și s a dat la o parte din lumină ca să mi vadă fața.
Veșmântul încărcat cu perle brodate, cununa, voalul, colierul de la gât și brățările ei zăceau pe pardoseala templului. Era îmbrăcată doar cu un peplu subțire și bogatul ei păr blond îi era ridicat și strâns deasupra capului. Sub sprâncenele subțiri, foarte ridicate, ochii ei păreau oblici. Deși chipul ei îmi era familiar, am fost sigur că nu o mai văzusem niciodată. Într un sfârșit, brațele mele încremenite s au destins și au căzut pe pat. Tot trupul îmi era obosit, ca și cum aș fi făcut o muncă neobișnuit de grea. Cu vârfurile degetelor, ea mi a atins sprâncenele, pleoapele, buzele, bărbia, și cu un aer absent a trasat un cerc pe pieptul meu. Dintr o dată fața ei a devenit palidă și am constatat surprins că plânge.
— Ce ți s a întâmplat? am întrebat o eu speriat.
— Nimic, a răspuns ea fără nici o nuanță în glas și și a retras mâna de pe pieptul meu.
— De ce plângi? am întrebat o eu uimit.
Ea a scuturat cu putere din cap și o lacrimă a alunecat pe pieptul meu. Și a spus:
— Nu plâng.
M a lovit pe neașteptate cu pumnul în obraz și m a întrebat furioasă:
— Cine este acea Kydippe al cărei nume l ai repetat fără încetare?
— Kydippe, am rostit eu încet, din cauza acestei fete am venit aici, la templul Afroditei. Este nepoata tiranului din Himera. Dar acum nu o mai doresc deloc. Am obținut ceea ce voiam, iar zeița m a dezlegat din vraja ei.
— Atunci, a spus ea cu o voce oarecum iritată, este foarte bine. Dacă tot ai obținut ceea ce voiai, de ce nu pleci?
Și a ridicat mâna să mă lovească încă o dată. Am observat o la timp și i am prins o. Era atât de micuță și fină în mâna mea. Am întrebat o:
— De ce mă lovești? Doar eu nu ți am făcut nici un rău.
— Nu mi ai făcut nici un rău? a spus ea imitându mi glasul. Nici un bărbat nu mi a făcut atâta rău cât mi ai făcut tu. Dar acum, cel mai bine ar fi să ți vezi de drumul tău. Du te! Și niciodată să nu te mai întorci în Eryx!
— N am cum să plec, i am răspuns eu, fiindcă te ai așezat peste mine. În plus, ți ai învelit picioarele în hitonul meu.
Într adevăr, ea își trăsese peste genunchi poala veșmântului meu, fiindcă în templu era frig.
— De fapt, cine ești tu? am întrebat o eu și i am mângâiat ușor gâtul alb.
A tresărit și a țipat:
— Nu mă atinge! Nu mi face nici o plăcere atingerea ta. Urăsc aceste mâini.
Când am încercat să mă ridic, m a împiedicat să o fac, s a aplecat peste fața mea și m a sărutat cu patimă. A fost atât de neașteptat acest sărut înflăcărat, m am dumirit când ea era deja din nou așezată pe marginea patului și privea nu se știe unde cu bărbia ușor ridicată. I am prins mâna în mâna mea și i am spus:
— Hai să vorbim ca niște ființe umane. Și tu ești o muritoare asemenea mie. Ce s a întâmplat? De ce ai plâns și de ce m ai lovit?
Și a încordat pumnul, dar l a lăsat în mâna mea.
— Tu nu aveai nevoie să vii aici în Eryx, a spus ea supărată, fiindcă tu o cunoști pe zeiță mai bine decât o cunosc eu. Eu nu sunt decât un corp în care zeița se întrupează, dar tu m ai dominat și eu nu am putut să fac nimic în fața puterii tale. Nu pot înțelege ce s a întâmplat, a mai spus ea. Dar cred că trebuie să mi strâng podoabele de pe jos și să plec. Tu te ai putut deștepta singur și nu ai avut nevoie de ajutorul meu pentru a ți răspunde întrebărilor pentru care ai venit aici. Spune mi, ești într adevăr treaz?
Mi am pipăit capul și trupul.
— Așa cred, i am răspuns eu nesigur. Puțin mai înainte, când am fost în alte locuri, tot atât de bine aș fi putut jura că sunt treaz. Niciodată nu am mai trăit acele momente.
— Fără îndoială, a spus ea distrată. Bănuiesc că acea femeie nu ți a acordat niciodată atenție, din moment ce ai cerut ajutorul zeiței.
Strângându i pumnul în mâna mea, am privit o direct în ochi și i am spus:
— Buzele tale sunt atât de frumoase. Eu cunosc linia fină a sprâncenelor tale, îți cunosc ochii și obrajii. Este atât de ciudat că trăsăturile chipului tău îmi sunt cunoscute. Oare tu ești dintre cei care s au întors?
— Cei care s au întors? m a întrebat ea mirată. Nu înțeleg ce vrei să spui.
Mi am înfășurat mâinile în jurul gâtului ei, am tras o încet spre mine și am strâns o la piept. Trupul ei era încordat și nu a răspuns îmbrățișării mele.
— Trupul tău este rece, i am spus eu. Îți este frig. Dar aș putea să te încălzesc. Sau poate că este deja dimineață?
S a uitat spre deschiderea din plafonul templului și a spus:
— Încă mai este timp până dimineață. Dar la ce bun să mi încălzești mie trupul? Oare nu ai obținut deja tot ceea ce ai dorit?
Apoi, deodată, și a sprijinit capul pe umărul meu și a izbucnit într un plâns disperat.
— Nu fi supărat pe mine, sunt atât de obosită. Când luna este în faza întunecată, eu mă simt foarte ciudat. De obicei, execut corect tot ceea ce mi se poruncește. Dar tu ai aprins în mine dorința de a mă împotrivi poruncilor templului.
Prin pânza subțire a veșmântului, i am simțit trupul moale. Și am simțit un fior în tot trupul. Îmi era teamă și am ezitat ca în fața unui prag ireversibil de piatră; de l aș fi trecut, nu m aș mai fi putut întoarce niciodată.
— Spune mi care este numele tău, am rugat o eu, ca să te pot cunoaște.
A scuturat cu încăpățânare din cap și părul ei s a revărsat peste pieptul meu. Și a desprins mâna din mâna mea, și a apăsat obrazul de umărul meu înfășurându și brațele în jurul gâtului meu și mi a șoptit:
— De mi vei ști numele, tu mă vei domina. Oare nu înțelegi că eu îi aparțin zeiței? Nici un bărbat nu poate sau nu trebuie să mă domine.
— Dar tu nu te ai putut și nici nu te vei putea sustrage voinței mele, i am spus eu. Când un om își începe o altă viață, i se dă un alt nume. În acest moment eu îți voi da un alt nume și tu vei fi a mea. Fie ți binecuvântat numele, Arsinoe!
— Arsinoe, a repetat ea încet. De unde ai găsit acest nume? Ai cunoscut pe cineva al cărei nume era Arsinoe?
— Nicidecum, am spus eu. L am descoperit pe neașteptate în spiritul meu. Probabil că a ajuns de undeva sau poate că era deja în mine, fiindcă oamenii nu pot crea nume.
— Arsinoe, a mai repetat ea o dată oprindu i fiecare sunet pe limbă, ca și cum ar fi vrut să știe care îi este gustul. Dar dacă eu nu voi accepta acest nume, nici o altă putere tu nu vei avea pentru a mi l da pe un altul.
Am chibzuit un moment, după care i am spus:
— Tu nu ești de origine greacă, te trădează accentul. Nici feniciană nu ești, fiindcă fața ta nu este arămie. Pielea ta este albă ca spuma mării. Oare prin vinele tale curge sângele celor care au fugit din Troia?
— Ce importanță are naționalitatea unui om? a spus ea. Pentru zeiță nu există popoare, familii, limbi sau culori diferite ale pielii. Ea își alege victimele la întâmplare, ea îl face pe un om frumos încă și mai frumos, dar și pe un om urât ea îl poate transforma într un om frumos. Dar spune mi, Turms, tu îmi poți vedea chipul real?
Și a întors puțin capul pentru a i vedea fața din toate părțile. Am privit o și, uimit, am spus:
— Eu nu am mai văzut niciodată până acum un chip atât de viu și de schimbător ca al tău, Arsinoe. Zeița ți a dăruit o infinitate de chipuri, de aceea bărbații, care sunt cufundați în sacrul somn al zeiței, văd în chipul tău chipul aceleia pe care au iubit o sau pe care o doresc. Dar bănuiesc că ți am văzut și fața cea adevărată când te ai aplecat și m ai privit îngrijorată ca oricare altă ființă muritoare.
Depărtându se puțin, s a uitat la mine cu atenție, mi a mângâiat buzele și fața și mi a spus:
— Turms, jură mi că nu ești decât un muritor!
— Pe numele zeiței îți jur, am spus eu, că simt foamea, setea, oboseala, pasiunea, dorința și disperarea ca oricare ființă muritoare. Dacă sunt sau nu muritor, acest lucru nu îl pot jura, pentru că eu însumi nu îl știu. Dar dacă tot veni vorba de jurăminte – ca să stau ceva mai liniștit – ai putea să mi juri tu că nu vei dispărea pe neașteptate din brațele mele, sau că nu ți vei schimba chipul pe care îl ai acum? Pentru mine, chipul tău de acum este cel mai frumos chip pe care l am văzut vreodată.
Ea a jurat, după care a spus:
— Uneori, când zeița apare, eu nu mă simt pe mine însămi. Dar sunt și zile când știu că doar îi înșel pe bărbații care își imaginează că o văd în mine pe zeiță. Turms, alteori eu însămi nu cred în zeiță și îmi doresc cu ardoare să fiu liberă și să trăiesc o viață obișnuită, așa cum trăiesc ceilalți oameni. Lumea mea se mărginește doar la muntele Eryx. Iar când mă voi vesteji, fântâna zeiței îmi va fi mormântul și o alta mai tânără îmi va lua locul și i va sluji zeiței.
A pipăit cu piciorul podoabele aruncate pe jos ale zeiței, a scuturat din cap și mi a spus:
— Nu, nu ar fi trebuit să mă confesez astfel unui străin. Eu ar fi trebuit să pun altfel în valoare veșmintele și bijuteriile zeiței. Eu ar fi trebuit să dispar când tu te ai deșteptat și să ți las impresia că sunt o umbră a zeiței. Spune mi, nu cumva ești vrăjitor și ai anumite puteri asupra altor oameni? Nu mi explic de ce nu am putut pleca de lângă tine.
Nu i am răspuns, fiindcă pe mine începuse să mă neliniștească un anumit gând. I am pipăit umerii, coatele și genunchii, după care i am spus:
— În vis – dacă va fi fost doar un vis – printre altele eu am fost și în Himera, în camera lui Kydippe. M am distrat cu ea așa cum se distrează un bărbat cu o femeie și ea nu mi s a opus. După ce mi am împlinit plăcerile, am înțeles că doar din concupiscență am dorit o și că, de fapt, nu am nimic comun cu ea. Dar, ceea ce s a întâmplat nu a fost un vis. O știu prea bine și tot atât de bine o știe și trupul meu. Atunci, mă întreb eu: cine a fost în brațele mele, dacă trupul meu a rămas aici pe când hoinăream în Himera?
A ocolit răspunsul și mi s a adresat mânioasă:
— Încetează să mi tot vorbești despre Kydippe! Cred că mi ajunge de câte ori te am auzit rostind acest nume.
Apoi a continuat cu o simulată părere de rău în glas:
— În nici un caz ea nu va fi a ta. Tatăl ei a obținut deja o profeție din partea zeiței. Un atelaj de măgari o va conduce pe această Kydippe în camera nupțială și înaintea lor va alerga un iepure. Iepurele este emblema orașului Reggio și Reggio are controlul coastei italiene a strâmtorii, la fel cum orașul Zankle îl are asupra coastei siciliene. După cum vezi, zeița din Eryx confirmă prin viziuni și profeții chiar și jocurile politice. De aceea eu nu pot avea întotdeauna încredere în ea. La drept vorbind, a continuat ea, templul din Eryx aranjează toate afacerile matrimoniale din spațiul mării occidentale. Dar cei înțelepți nu cred decât pe jumătate în puterea zeiței și negociază căsătoriile cele mai avantajoase direct cu preoții templului. Mulți bărbați creduli și multe femei naive au fost amăgiți de un semn ce i a împins spre Eryx și au avut în somnul sacru viziunea viitoarei soții sau viitorului bărbat, despre care nici nu mai auziseră până atunci. Și s au supus proorocirii zeiței, fiindcă ce rost are să te împotrivești unui zeu?
Am întrebat o neliniștit:
— Dar eu? Oare sunt și eu victima vreunei capcane proorocite?
Ca și cum s ar fi speriat de ceea ce am gândit, ea mi a spus:
— Nu interpreta greșit vorbele mele! Zeița este mai puternică decât credem noi, și de multe ori ea distruge cele mai abile planuri pentru a și impune propriile capricii. Altfel cum ar fi fost posibil să rămân eu aici lângă tine și să ți dezvăluiesc adevăratul meu chip? Nu, Turms, a continuat ea atingându mi cu teamă buzele. Când mă uit la ochii tăi migdalați și la buzele tale senzuale, mă trec fiori reci sau simt că mă topesc de cald, așa ceva nu mi s a mai întâmplat niciodată. Ceva mai puternic decât voința mea mi a înmuiat genunchii și mă împiedică să adun de pe jos veșmintele și bijuteriile zeiței. Simt că se va întâmpla ceva îngrozitor și aș prefera mai degrabă să mor decât să se întâmple.
— Eu deja am fost mort, i am spus. Încă și acum mai simt în gură gustul metalului. Arsinoe, eu am scuipat din gură banul cu care urma să plătesc vama pentru lumea subpământeană. Și cred, într adevăr, că ceva imprevizibil ni se va întâmpla amândurora.
Ea s a uitat spre deschizătura din plafonul templului și a exclamat surprinsă:
— Ce scurtă a fost această noapte! Cerul a început să se lumineze. Eu trebuie să plec și nu ne vom mai revedea niciodată.
Am apucat o de mână și i am spus:
— Arsinoe, nu pleca încă! Noi trebuie să ne revedem. Spune mi cum pot ajunge aici. Spune mi ce trebuie să fac.
— Tu nu știi ce vorbești, a spus ea. Oare nu este de ajuns că o femeie a murit doar pentru că tu ai atins o? Despre acest lucru s a vorbit mult în templu. Oare tu îmi dorești moartea?
În același moment s a auzit un fâlfâit de aripi. Probabil că cineva traversase curtea templului, de aceea, speriați, porumbeii se înălțaseră în zbor. Și, prin deschiderea din plafon, o pană a căzut în fața picioarelor noastre. Am ridicat o de pe dalele de piatră și am spus fericit:
— Zeița ne a trimis un semn. Ea este de partea noastră. Și, chiar dacă până acum nu am crezut prea mult în ea, de acum încolo cred, fiindcă această pană este un miracol și o prevestire.
Trupul ei a tremurat în brațele mele.
— Cineva se plimbă prin curte, a spus ea în șoaptă. O, zei! deja în capul meu forfotesc ca niște șerpi minciunile pe care le aș putea inventa. Turms, oare de ce mi ai făcut asta?
I am sărutat buzele cu înflăcărare și ea s a opus câteva clipe, dar apoi a răspuns sărutului meu cu aceeași pasiune.
— Turms, a spus ea cu ochii plini de lacrimi, îmi este groaznic de teamă. După care a spus grăbită:
— Oare îmi vei putea recunoaște fața când mă vei vedea la lumina zilei? Lumina opaițului este amăgitoare. Poate că sunt mai urâtă și mai bătrână decât crezi tu, poate că vei fi dezamăgit.
— Dar fața mea, am întrebat o eu, oare tu o vei recunoaște?
— Tu nu ai de ce să te temi, a spus ea râzând. Turms, tu ești frumos ca un zeu.
În acel moment am fost străbătut de un fior de la creștet până n tălpi și, alunecat într un extaz profund, am simțit că eu sunt mai mult decât cel care sunt. Nu există nici un obstacol în lume pe care să nu l fi putut depăși. Și i am spus:
— Arsinoe, tu te ai născut pentru mine, nu pentru zeiță. Și eu m am născut pentru tine. De aceea trebuia să vin în Eryx, – cu voia sau fără voia mea – doar pentru a te cunoaște pe tine. Am ajuns unde trebuia să ajung, sunt liber, sunt puternic. Nu are nici un rost să ți fie teamă. Dacă nu ne vom putea întâlni ziua, ne vom întâlni noaptea, ce importanță are? Nici o putere din lume nu ne poate împiedica.
Am ajutat o să și strângă veșmintele și bijuteriile împrăștiate pe jos. A stins opaițul și l a luat cu ea, după care a ieșit din templu printr o ușiță ascunsă în spatele piedestalului zeiței. M am întins din nou pe pat, am strâns pe mine hitonul de lână, am mângâiat porumbeii brodați, am ridicat ochii spre cer și am urmărit cum cerul devenea din ce în ce mai luminos.


5

Soarele era în înaltul cerului când am fost trezit de un preot ce avea în mână o foarte frumoasă cupă pictată. După atât de multele întâmplări reale și imaginare ce le trăisem noaptea, când l am văzut, nu am fost prea sigur dacă visez sau dacă sunt treaz. Dar nedumerirea mi s a risipit repede și, amintindu mi că trebuie să fiu arogant de fericit, pentru a nu i trezi suspiciuni, am izbucnit în râs și i am spus bucuros:
— O! Sacrule preot! Zeița m a eliberat de prosteasca mi iubire. Am întâlnit o în această noapte pe fata de care mă credeam îndrăgostit și am îmbrățișat o pătimaș, chiar dacă ea locuiește atât de departe, în Himera. Dar fata s a preschimbat într un iepure și a reușit să scape din strânsoarea brațelor mele. Cu toate acestea, n am nici o părere de rău după ea.
— Bea din această cupă! a spus el și mi a întins o. După față, se vede că încă mai ești în extaz. Această băutură te va liniști.
— Dar nu vreau nicidecum să mă liniștesc, i am răspuns eu. Dimpotrivă, această stare este extraordinară și cu mare plăcere aș mai prelungi o. Totuși îți voi urma sfatul, poate voi scăpa de gustul acesta metalic din gură. Fiindcă, mă vei crede sau nu, printre altele, în această noapte eu am și murit. Noroc că am aruncat la timp banul din gură, altfel nu ți aș mai fi putut povesti nimic. Fără îndoială, tu ești familiarizat cu secretele zeiței, așa că n are nici un rost să ți ascund că eu, un refugiat din Ionia, eram topit după nepoata tiranului Himerei, Kydippe. Din fericire, zeița m a eliberat de această nebunie.
Și pe când mă grozăveam astfel în fața lui, am sorbit, din cupa ce o țineam în mâini, vinul amestecat cu miere. M a privit atent și a încruntat din sprâncene.
— Chiar ai văzut cum Kydippe s a transformat în iepure după ce a fugit din brațele tale? a întrebat el oarecum neîncrezător. Dacă i așa, înseamnă că zeița ți a acordat o adevărată favoare, fiindcă proorocirea confirmă o alta în legătură cu această Kydippe.
— Kydippe, am repetat eu, încă și ieri de i rosteam numele îmi fremăta tot trupul. Dar astăzi nu mi mai spune nimic și pot trăi liniștit, fiindcă nici nu doresc să o mai revăd.
— Ce altceva ai mai văzut? m a întrebat preotul, care începuse să fie curios. Încearcă să ți amintești!
Am închis ochii și m am prefăcut că încerc să mi amintesc. I am spus:
— Cred că am mai văzut un atelaj de măgari ce trăgeau care încrustate cu argint. Măgarii traversau marea prin strâmtoare, dar cum de era posibil așa ceva, asta nu înțeleg. Acum o clipă încă mai erau clare în memoria mea multe imagini pe care le am văzut, dar cred că vinul ce mi l ai dat le a șters în întregime. Nu, nu îmi mai amintesc deja de nimic. Dar n are nici o importanță. Important este că am scăpat de obsesiva Kydippe.
— Fără îndoială, a spus preotul, tu ești înzestrat cu calități divinatorii.
Când am plecat, porumbeii din curtea templului s au rotit în zbor deasupra capului meu. În casa amfitrionului nostru urmele ospățului funerar m au întâmpinat la tot pasul. Croindu mi drum printre bălțile de vin și cioburile de amfore sparte, am ajuns lângă patul în care zăcea Micon, dar nu am reușit să l trezesc. Tanaquil era în picioare. Meșterul bijutier îi acoperea cu aur dinții cei noi. Gingiile ei sângerau, dar răbda resemnată și și întărea curajul sorbind, din când în când, cu multă încredere, dintr o cupă cu vin. În timpul acesta, aurarul umbla cu un fel de clește în gura ei și, ajustându i firele de aur cu care erau prinși dinții cei noi de ceilalți dinți, îi lăuda curajul și se grozăvea, topit de admirație pentru frumusețea lucrării pe care o executase. După ce a reușit să fixeze bine dinții cei noi, i a frecat gingiile sângerânde cu o alifie hemostatică din plante, apoi a așteptat răsplata muncii sale. Nu a fost câtuși de puțin mică acea răsplată, dar el s a gândit că n ar fi rău să rotunjească suma primită, de aceea a înșirat în fața lui Tanaquil diferite lucruri, care nu au putut o lăsa indiferentă: pudră pentru curățat dinții, creme pentru față, prafuri colorate pentru sprâncene și pentru buze, precum și un colorant din Cartagina, care – s a jurat meșterul aurar pe toți zeii – înlătură toate ridurile de pe față.
Când, într un sfârșit, el a plecat, i am prins neliniștit mâinile lui Tanaquil în mâinile mele și i am spus:
— Nu mai suntem copii nici tu, nici eu. Ritualurile secrete ce sunt celebrate în Eryx în cinstea zeiței tu le cunoști bine. Dar și în mine sunt puteri pe care tu nu le știi. Amintește ți doar ce i s a întâmplat Aurei după ce eu am atins o. Cine este acea femeie prin care zeița se manifestă în templu adoratorilor săi?
Tanaquil s a speriat, s a uitat în jur și mi a șoptit:
— Chiar dacă nu ți înțeleg spusele, este mai prudent să vorbești încet.
I am spus:
— Dar ea este o femeie din carne și sânge ca și noi, știi prea bine. Și nu uita că depinde doar de mine dezvăluirea anumitor lucruri care, în ciuda dinților noi ce ți împodobesc gura, l ar putea îndepărta pe Dorieus de lângă tine.
A meditat un oarecare timp, după care m a întrebat:
— De fapt, ce dorești? Bineînțeles, dacă voi putea, eu te voi ajuta. Doar suntem prieteni.
— Vreau să o revăd pe acea femeie din templu. Cât mai repede cu putință și de preferință la lumina zilei.
— Dar este interzis, a rostit Tanaquil. Și apoi, ea nu este decât un vas ieftin în care zeița își toarnă vinul după bunul ei plac. Vasele se schimbă, dar puterea zeiței este aceeași. În această femeie nu este nici o putere. Ea este doar o sclavă crescută la școala zeiței.
— Poate că tu ai dreptate, i am spus eu, dar tocmai pe acest vas ieftin îl doresc eu, de preferință gol, fiindcă intenționez să torn în el propriul meu vin.
S a gândit Tanaquil ce s a gândit, și a mai pipăit din când în când dinții cei noi, apoi m a privit direct în ochi și a spus:
— Nu te ai înșelat, eu sunt inițiată în misterele Afroditei. La drept vorbind, eu am ajutat o de câteva ori pe această femeie și am răspuns cu bine, până la capăt, împreună cu bărbații cufundați în somnul sacru, exigențelor zeiței. De aceea ea m a ajutat să par în ochii lui Dorieus mai frumoasă decât Elena din Troia. În brațele ei a descoperit Dorieus voluptăți inimaginabile și a crezut că este în brațele mele.
— Cine este ea? am întrebat o eu.
Tanaquil a ridicat din umeri și a spus:
— De unde aș putea ști? Astfel de femei sunt cumpărate încă de când sunt copii și instruite în temple. Bănuiesc că ea a fost crescută și instruită în Cartagina, după care a călătorit prin multe țări pentru a și desăvârși măiestria. Templele schimbă deseori între ele pe cele mai talentate femei. Dar o femeie care ajunge la Eryx nu mai pleacă nicăieri, fiindcă nu mai are de învățat nimic. Ea va duce o viață de zeiță și va avea parte de toate plăcerile posibile până ntr o zi când, fie va înnebuni, fie va fi atât de uzată, încât templul nu va mai voi s o folosească. Nu te mai gândi la ea, Turms! Îți vei irosi timpul, doar cu atâta te vei putea alege.
— Tanaquil, i am spus eu, într o zi mi ai spus că tu crezi în zeiță. Acum, după atâtea semne ce mi le a trimis, și eu cred în ea. Ea are puterea să distrugă calculele egoiste ale oamenilor, chiar și pe acelea ale preoților ei. Capricioasele ei dorințe m au condus la Eryx, mi au scos o în fața ochilor pe această femeie și mă împing să o revăd. Cum aș putea eu să mă împotrivesc capriciilor zeiței? Ajută mă, Tanaquil! Dacă mă vei ajuta, va fi atât pentru propriul tău interes, cât și pentru interesul meu și al acestei femei.
M a întrebat iritată:
— De ce nu te duci la preot să te sfătuiască? El ți ar putea dovedi mai bine decât mine că faci o mare greșeală.
— N am eu nevoie de sfaturile lui, i am spus. Dar uite ce, Tanaquil, fiindcă tot ai vorbit despre preot, mai bine te ai duce tu la el și i ai spune că ai nevoie de slujitoarea Afroditei pentru niște sfaturi pe care doar o femeie ar putea să ți le dea. În fond, ea nu este închisă acolo și poate părăsi templul însoțită de o persoană demnă de încredere. Ea apare adoratorilor zeiței cu diferite chipuri și s ar putea ca nici tu, nici chiar preoții să nu i cunoașteți adevăratul chip. Ea poate oricând să apară asemenea unei femei obișnuite, așa că nimeni nu o va recunoaște de va veni aici ziua, chiar dacă noaptea slujește în templul zeiței.
— Bineînțeles, ea este liberă să și satisfacă propriile plăceri. Dar tu îmi ești prieten, Turms, de aceea trebuie să te avertizez că o mai mare târfă decât ea nu există în toată lumea. Vara, cât este ziua de mare, o tăvălesc pe dealurile Eryxului toți marinarii, catârgiii și păstorii. Mai bine ai face de nu te ai mai gândi la ea. Ascultă, Turms, eu sunt o femeie bătrână, cunosc viața și tot răul ei, dar ceea ce cunosc eu este nimic pe lângă ceea ce cunoaște ea.
M a neliniștit puțin cruzimea vorbelor lui Tanaquil, este drept, dar mi am spus că le rostise doar ca să mă depărteze de Arsinoe. În mintea mea nu mai era loc pentru altceva, îi vedeam linia prelungă a sprâncenelor, ochii oblici, gura senzuală și gâtul nemaipomenit de alb. Mai simțeam încă în trup căldura trupului ei și toate simțurile mă încredințau că în ea nu era nimic rău.
— Tanaquil, am spus eu, privește în ochii mei! Trebuie să mă ajuți! Pentru tine nu i atât de greu să mi o aduci. În numele zeiței, te rog să mi împlinești dorința. Altfel zeița te va părăsi.
Ca femeie ce era, Tanaquil cunoștea destul de bine cât de capricioasă este zeița și îi era teamă că zeița ar fi putut o părăsi. A oftat și a spus:
— Fie precum dorești! Dar o voi putea aduce aici doar dacă ea însăși vrea să te întâlnească, și, mai cu seamă, dacă vrea ziua. Eu mă îndoiesc, fiindcă la lumina zilei, pe chipul ei nu prea ai ce vedea.
După ce și a aranjat părul, și a vopsit buzele, sprâncenele și obrajii și și a pus la gât colierul, Tanaquil a plecat, într adevăr, la templu. Dinții auriți pe care i avea îi dădeau mai multă siguranță, de aceea pășea cu bustul drept și cu bărbia ridicată. Nu a întârziat mult și s a întors împreună cu o femeie învelită din cap până n picioare în veșminte feniciene. O umbrelă cu franjuri îi proteja fața de razele soarelui. Traversând casa, ele au ajuns pe terasă, la umbra pomilor înfloriți. Tanaquil a invitat o să se așeze pe o bancă de piatră și i a spus că se duce să aducă vin și gustări.
— Turms, m a strigat ea, vino și ai grijă, nu cumva vreunul dintre acești servitori obraznici s o deranjeze pe preoteasa templului. Ca oaspete de seamă ce este, o voi servi cu mâinile mele.
Când numai câțiva pași mă mai despărțeau de Arsinoe, am simțit cum mi se înmoaie picioarele și buzele mele au început să tremure. Pomii își scuturau florile în fața picioarelor mele, se auzea vuietul talazurilor mării. Ea a lăsat jos umbrela, și a ridicat capul și m a privit în ochi. I am recunoscut sprâncenele prelungi, dar ochii nu i am recunoscut, nici cruzimea ce se citea pe buzele vopsite nu am recunoscut o.
— Arsinoe, am șoptit eu și am întins mâna, dar nu m am încumetat să o ating.
A încrețit nedumerită din sprâncene și a spus:
— Mi se zbat tâmplele de la lumina aceasta puternică a soarelui și sunt obosită fiindcă nu mi am împlinit somnul. Dacă nu aș prețui o atât de mult pe Tanaquil, n aș fi venit eu în vizită la ea atât de dimineață. Dar eu nu te cunosc. Oare mie mi te ai adresat? Ce vrei de la mine?
Fardul îi îngroșa trăsăturile. Când vorbea, în jurul ochilor erau doar riduri adânci. Chipul ei nu părea nicidecum atât de nevinovat pe cât mi se păruse noaptea, și, pe măsură ce mă uitam la ea, distingeam un alt chip, ce se ascundea sub fard.
— Arsinoe, am spus eu precipitat, oare este adevărat că tu nu mă mai recunoști?
Colțurile buzelor ei au început să tremure. Ochii i s au limpezit deodată și au început să strălucească de bucurie.
— O, Turms! Să fie oare adevărat că tu m ai recunoscut în lumina aceasta necruțătoare a zilei? Să fie adevărat că te ai speriat de mine la fel de tare cum se sperie un băiețel în fața unei porți interzise? O, Turms! Dac ai ști ce frică mi a fost!
S a ridicat și s a aruncat în brațele mele și i am simțit fremătarea trupului prin veșmântul subțire ce i l înfășură.
— Arsinoe, Arsinoe, am murmurat eu și glasul mi a vibrat de emoție, oare cum aș fi putut să nu te recunosc?
Chipul ei a început să se schimbe, până a devenit atât de frumos, încât mi s a părut că o strâng în brațe pe zeița însăși. Deasupra capetelor noastre cerul își schimbase culoarea într un albastru intens și am simțit cum clocotește tot sângele în mine.
— Arsinoe, am spus eu, doar pentru a trăi acest moment m am născut, doar acest moment l am așteptat întotdeauna cu nerăbdare. Nu ți mai acoperă nici un voal fața. Tu ți ai dezvelit chipul pentru mine, de aceea aș putea chiar și să mor, fiindcă aș muri fericit.
Arsinoe a spus:
— Timpul se rostogolește prea repede, clocotul sângelui se va stinge. Dar și din cenușă m aș ridica, și de sub iarbă m aș întoarce, ca să mai fiu o dată strânsă în brațele tale.
— Muntele Eryx este nemuritor, i am răspuns eu, iar marea îl îmbrățișează veșnic. Veșnic surâd câmpiile de la poalele muntelui. Eu sunt marea ce te va îmbrățișa etern.
Și a pus mâna pe pieptul meu și a spus:
— Mi am mânjit cu roșu buzele și mi am răvășit părul. Nu, nu am dormit deloc, m am spălat și m am împodobit, mi am schimbat veșmintele și mi am aranjat părul în așa fel încât să par urâtă când ne vom revedea. De aceea mi a fost teamă. Mi a mai fost teamă ca nu cumva, după ce te ai deșteptat, să crezi că tot ceea ce s a întâmplat a fost doar un vis.
Și a mai spus:
— Inima mea a fost străpunsă de o săgeată, sângele meu nu mai curge prin vine când te privesc. Când zâmbești ca un zeu, simt că mă părăsesc puterile. Trupul tău este atât de frumos și de puternic. Strânge mă mai tare, altfel mă prăbușesc. O zei! Și mă credeam atât de invulnerabilă!
Mi a sărutat gâtul, m a mușcat de piept și s a frământat atât de mult până ce veșmântul, ce îi era prins de umăr doar cu o fibulă, a căzut de pe ea. Atunci a început să șuiere vântul și noi am fost acoperiți de un vârtej de petale, dar nici o putere din lume nu ar mai fi putut să ne smulgă pe unul din brațele celuilalt, fiindcă eram doar un singur trup. Și de ar fi trecut prin amândoi o suliță, nu am fi simțit o. Apoi buzele i au devenit reci, ochii i au tremurat, a țipat și s a lăsat moale în brațele mele.
Mi am revenit și am privit în jur. Vântul urla puternic și rupea crengile pomilor înfloriți, iar TanaquiI, cu veșmântul fluturând, ne privea îngrozită.
— Oare v ați pierdut amândoi mințile? a strigat ea cu o voce ascuțită. Oare nu mai există în voi nici un pic de pudoare? Cel puțin să vă fi dus după un tufiș ca oamenii decenți.
Cu mâinile tremurând de indignare, a ajutat o apoi pe Arsinoe să se îmbrace. Ramuri încărcate de flori, smulse de vânt zburau prin aer și de la paiele acoperișurilor caselor din Eryx, cerul se întunecase în plină zi. Marea spumega furioasă și dinspre munte nori întunecați de ploaie alunecau spre oraș.
— Destrăbălarea voastră a stârnit mânia zeilor nemuritori, a rostit TanaquiI cu reproș, dar pe chipul ei am deslușit o umbră de invidie. Însă Afrodita v a binecuvântat și v a învăluit în năvodul ei de aur. Chiar și ochii mei au fost înșelați, de mi s a părut că sunteți înconjurați de ceață. Oare cum ați făcut de s a stârnit vântul?
— Vântul de vest? am întrebat eu absent. Nu i nimic de mirare. Furtuna este în mine, furtuna din trupul meu se dezlănțuie peste țara Eryxului.
Cu ochii în pământ, ca o fetiță ce fusese descoperită pe când făptuia un lucru interzis, Arsinoe a prins o de mâini pe TanaquiI și i a spus.
— Iartă ne, TanaquiI, o, tu, cea mai binecuvântată dintre toate femeile! Și mai ajută mă o dată, fiindcă eu trebuie să mă spăl.
— Să mergem deci toți trei în casă, la adăpostul zidurilor de piatră, a spus TanaquiI.
A condus o pe Arsinoe în camera ei și acolo era tot ceea ce trebuia, și prosoape, și apă caldă, fiindcă TanaquiI, această femeie vicleană și cu multă experiență, anticipase, de fapt, ceea ce urma să se întâmple după ce ne vom fi revăzut. Mai întâi s a spălat Arsinoe, apoi eu. Și nu ne am jenat câtuși de puțin unii de alții și am râs toți trei până n am mai putut.
Râdea cu lacrimi Tanaquil când a spus:
— Oare nu te am prevenit eu, Turms, că această femeie este cea mai desfrânată târfă pe care o cunosc? La drept vorbind, când am auzit o cum urlă de plăcere în brațele tale, am cam invidiat o, chiar dacă știu sigur că a exagerat, doar ca tu să fii și mai înnebunit după ea.
— O, Turms! a rostit Arsinoe cu un glas cristalin și și a lăsat ochii în jos ca și cum i ar fi fost rușine, nu crede în vorbele invidioase ale acestei femei. Doar tu însuți știi cum s a cutremurat și pământul când noi ne am iubit.
Și a privit cu atenție fața în oglinda de bronz, și a masat o cu cremele scumpe ale lui Tanaquil, apoi, cu o rapiditate nemaipomenită, trecând o clipă printr o fază în care chipul i a fost al unei femei debordând de pasiune, s a oprit la un chip surâzător de copil, doar ochii i au rămas încremeniți în aceeași strălucire întunecată, subliniată de sprâncenele vopsite în albastru.
— Iarăși ți ai schimbat chipul, Arsinoe, i am atras eu atenția. Dar pentru mine acesta este chipul tău adevărat. Ajunge, nu ți l mai tot schimba!
Dar ea și a scuturat deodată capul și părul i s a revărsat pe spatele gol. Era părul de aur al zeiței născute din spuma mării. În timp ce și l admira în oglindă și strâmba oarecum nemulțumită din nas, fiecare gând ce l avea se putea citi direct de pe ciudata ei față schimbătoare. Până la urmă, gelos pe oglindă, am pus mâna pe umărul ei ca să o determin să se întoarcă spre mine. A lăsat oglinda și și a acoperit fața cu mâinile.
— În numele zeiței! a rostit Tanaquil. Asta i prea mult! Ea a roșit rușinată că ai atins o pe umăr. Turms, oare tu ești sigur? Nu cumva ești îndrăgostit de o alta? Era de așteptat să ți se întâmple așa ceva, fiindcă întotdeauna ai râs pe ascuns de zeiță. Până la urmă zeița tot te a vrăjit.
— Tanaquil, am rugat o eu, du te și adu băutura ce ne ai promis o și ceva să gustăm! Iartă mă, dar nu mă simt în stare în această clipă să te ascult și să înțeleg ceea ce spui.
Ea a mișcat din bărbie energic, ca o pasăre care se pregătește din zbor să coboare și să ciugulească ceva de pe pământ și nu a putut să și înăbușe râsul când a spus:
— Să trageți zăvorul la ușă după ce voi ieși. Am să bat în ușă când mă voi întoarce.
După ce Tanaquil a plecat, ne am uitat intens unul în ochii celuilalt. Încetul cu încetul, fața lui Arsinoe a devenit palidă și pupilele i s au dilatat atât de mult, încât privirea mea s a scufundat în două lacuri negre. Am ridicat brațele, dar ea și le a strâns ca și cum ar fi încercat să se apere.
— Nu mă atinge! m a implorat ea.
Dar în mine clocotea o dorință răscolitoare, ce încă și mai mult a sporit când ea a încercat să se opună, și am înțeles că nu avea cum se sustrage puterii mele. Afară furtuna s a dezlănțuit mai aprigă ca înainte, pereții s au cutremurat, ca și cum o putere dintr o altă lume ar fi voit să pătrundă în încăpere, apoi au apărut fisuri în piatra lor și vântul ne a îmbrățișat, spiritul văzduhului a fost împrejurul nostru și ne a împins, iar noi am plutit ca un nor în mijlocul furtunii.
Am rămas apoi întinși pe pat fără nici o vlagă, și Arsinoe, apăsându și buzele pe umărul meu, a șoptit:
— Nici un bărbat nu m a iubit cu atâta furie.
— Arsinoe, am spus eu, pentru mine tu ești imaculată ca o fecioară neatinsă de bărbat. Chiar de ar fi să pătrund în tine și de o mie de ori, tu încă vei fi proaspătă și pură.
Vântul sufla prin crăpăturile din pereți și smulgea cu furie obloanele de la ferestre, pământul se cutremura. Am auzit strigătele de groază ale oamenilor, plânsul copiilor și mugetul animalelor speriate de furtună. Dar pe noi nimic nu ne a tulburat. I am prins mâinile în mâinile mele, am rămas nemișcat nemaisăturându mă să o privesc.
— Ca și cum aș fi băut otravă, așa mă simt, a rostit Arsinoe. În fața ochilor mei dansează umbre negre, simt cum îmi îngheață picioarele. Când mă privești, am impresia că mă risipesc încet, mi se pare că mor.
— Arsinoe, i am spus eu, niciodată până acum nu mi a fost teamă de viitor. Întotdeauna i am ieșit în întâmpinare cu nerăbdare și pasiune. Dar acum îmi este teamă. Nu pentru mine, ci pentru tine.
A rostit:
— Zeița este în mine. Altfel, nimic din ceea ce s a întâmplat nu s ar fi putut întâmpla. Eu mă ascult pe mine însămi și constat că unde de foc îmi străbat trupul. O bucurie de care au parte doar cei nemuritori pătrunde în trupul meu. Zeița ne va proteja. Altfel, nu voi mai crede în ea.
Apoi am auzit bătăi în ușă. Am tras zăvorul și Tanaquil a intrat. Strângea în brațe un burduf de vin și în mâini avea două cupe. Ne a întrebat:
— Oare vouă nu va este frică de furtună? Vântul a dărâmat acoperișuri de pe case, multe ziduri s au prăbușit și au fost răniți mulți oameni. Poseidon zguduie muntele, iar marea spumegă de furie. Eu trebuie să beau continuu ca să pot prinde curaj.
Și, uitând pentru moment că este o femeie distinsă, a băut vin direct din burduf. După aceea a umplut cele două cupe și ni le a oferit. A mai spus:
— Dorieus, eroul meu, și a înfășurat în jurul capului toate veșmintele de pe el și se tânguiește continuu că nu se poate da jos din pat, fiindcă pământu i fuge de sub picioare. Cât despre medicul Micon, el este pierdut de a binelea. Susține cu încăpățânare că este în regatul subpământean și și smulge părul din cap de disperare. Iar afară este întuneric, deși suntem în miezul zilei. Nimeni nu și amintește să mai fi fost o astfel de furtună în Eryx, chiar dacă în fiecare primăvară au mai fost vânturi puternice și revărsări de ape. Dar se pare că mi bat gura de pomană, voi sunteți deja amețiți încă înainte de a vă fi atins de vin.
Eram bântuit de o bucurie exaltantă, am aruncat o privire spre Tanaquil care tremura de frică și spre Arsinoe care și a aplecat supusă capul. 0 putere ce era în mine mi a împins brațele. Picioarele mele au început să danseze frenetic dansul furtunii ce se revărsa din mine. M am rotit abia atingând pământul, tălpile mele au lovit cu putere pardoseala de piatră, apoi s au desprins de ea și trupul meu s a înălțat cu mâinile întinse, ca și cum ar fi vrut să atingă norii. Furtuna de afară mi a acompaniat dansul cu tobele, trompetele și flautele ei. M am oprit să o ascult și, involuntar, împins de un îndemn ce a venit de undeva din mine, am strigat:
— Oprește te, vântule! Odihnește te, furtună! Nu mai am nevoie de tine.
După câteva clipe urletul vântului s a domolit, s a mai auzit doar un geamăt stins, zgomotul furtunii s a depărtat, lumina zilei a revenit, totul a fost din nou calm. Furtuna se supusese poruncii mele.
Apoi extazul s a risipit și am ieșit din transă. Rațiunea îmi spunea că așa ceva nu poate fi adevărat. M am gândit că ceva din mine, un simț ascuns, a recunoscut apogeul furtunii și mi a provocat delirul.
Tanaquil m a privit îngrozită și a spus:
— Oare tu însuți ai oprit furtuna, sau cel ce o poate opri s a manifestat prin trupul tău?
I am spus cu mândrie:
— Eu sunt Turms, fiul fulgerului și stăpânul furtunii. Spiritul văzduhului se supune glasului meu.
Dar după ce am rostit aceste vorbe nesăbuite, rațiunea mea a fost mai puternică și m a îndemnat să adaug:
— Doar uneori pot porunci furtunii, atunci când puterea se întrupează în mine.
Tanaquil m a arătat lui Arsinoe cu un deget acuzator și mi a spus:
— Ieri ai omorât o tânără femeie nevinovată doar cu o simplă atingere de deget. Astăzi încă și mai mulți oameni au avut de suferit din cauza ta. Dacă nu ți pasă de viața oamenilor, gândește te cel puțin la pagubele ce le ai produs acestui oraș.
Am ieșit afară și am văzut dezastrul pe care l generase furtuna. Pe drumul ce ducea către Segest arborii fuseseră smulși cu rădăcini cu tot din pământ. Deasupra Eryxului strălucea soarele, însă marea era răvășită în continuare și lovea puternic cu valurile ei înspumate faleza, iar muntele tremura. Multe acoperișuri zburaseră de pe case, pereții multor case se prăbușiseră și omorâseră păsările din curțile locuitorilor Eryxului. Pământul era alb de la florile pomilor fructiferi. Din fericire, oamenii reușiseră să fugă la timp din case. Din fericire, nici un incendiu nu izbucnise.
Micon s a apropiat șovăind de noi și ochii lui erau inundați de lacrimi ce se rostogoleau pe obraji. Ne a întrebat:
— Deci sunteți și voi morți? Ați coborât și voi în infern? Mi e teamă că n am fost prea atent și am băut din apa uitării, fiindcă nu reușesc să mi amintesc ce s a întâmplat de am ajuns aici. Bănuiesc că cea care vă însoțește este Core, dar oare unde o fi umbra nefericitei mele soții? Însă de va fi și aici atât de guralivă ca atunci când trăia, nu i nici o grabă, bucuria revederii o putem amâna pentru altă dată.
După ce m a pipăit și s a încredințat că sunt viu și a tras o pe Arsinoe de păr, a admis că s a înșelat când a crezut că se afla în regatul morții.
— Dar sunteți vii, a spus el nedumerit, înseamnă că și eu sunt viu. Fie ți milă de mine, Turms, ia o piatră și crapă mi capul, să aibă pe unde ieși roiul de viespi ce mi l înțeapă și mi răvășește gândurile.
Apoi, uimit de dezastrul din jur, a spus:
— Înainte de a mă despărți pentru totdeauna de iubita mea soție, am băut vinul sciților, uite, de acest lucru îmi amintesc. La ce oare altceva te poți aștepta într o țară barbară decât la obiceiuri barbare? Dar ceea ce mă îngrozește cel mai mult este că nu înțeleg când am avut timp să distrug și să sparg atâtea lucruri. Nu, nu, refuz să cred că acoperișurile de pe case le am smuls eu, nu încape îndoială că aceasta i treaba lui Dorieus, fiindcă el este mai puternic.
A început să și smulgă părul din cap și a spus:
— Uită te la porc! Cât de liniștit este acest animal, tot își dezvelește colții la mânie. Eu sunt mai rău decât un porc. Ce importanță are că sunt un bărbat liniștit și că nu doresc celor de lângă mine decât binele, dacă beau eu la supărare cu și mai multă furie decât la bucurie?
Abia am reușit noi să l liniștim, că a apărut Dorieus. Avea capul înfășurat cu veșminte mototolite și murdare de vin. El ne a întrebat:
— Fraților, oare ce s a întâmplat? Am avut un vis cumplit. Eram pe o corabie ce se clătina împinsă de furtună când înainte, când înapoi. Și cum puntea îmi fugea de sub picioare, m am culcat pe burtă și m am ținut cât am putut de tare cu unghiile de tăblia patului până când marea s a liniștit.
Când a văzut dezastrul din jur, a exclamat:
— Asta i bună! A început războiul în Eryx și eu dorm! O, zei! Oare de ce oi fi fost eu atât de prost de mi am lăsat scutul în Himera? Aduceți mi spada și arătați mi în cine să lovesc! a strigat el. Veți vedea îndată cum știe să lupte un lacedemonian.
Și a pipăit mușchii brațelor, a tras cu putere aer în piept și a strigat:
— Acum a venit momentul! Abia aștept să aud zornăitul armelor și șuieratul săgeților, abia aștept să simt mirosul sângelui, să mă înfrunt cu cei mai de temut bărbați și să i înving. Atât de puternic, niciodată nu m am mai simțit.
Când am văzut starea de confuzie în care erau Micon și Dorieus, am înțeles că nu numai vinul era de vină și am început să nu mai fiu sigur dacă nu cumva am înnebunit. M am gândit că poate după acea noapte în care visul și realitatea au alternat până ce aproape că s au confundat, simțurile mele erau într o atât de mare dezordine, încât pierduseră percepția realului și deformau tot ceea ce se petrecea în jurul meu.
Dar haosul din oraș era real. Locuitorii Eryxului alergau spre templu transportându și răniții și ținându și de mână copiii care plângeau. Bogați și săraci, negustori, păstori, stăpâni, sclavi, era o mulțime pestriță de oameni ce se îndrepta spre templu.
Tanaquil a spus:
— Cel mai înțelept este să punem servitorii să pregătească măgarii și caii, să lăsăm darurile cuvenite stăpânului casei și să plecăm în grabă din Eryx. Eu știu prea bine, după cum și tu însuți știi, Turms, care este cauza nefericirii ce s a abătut peste acest oraș. Locuitorii orașului încă nu o știu, dar preoții templului o vor desluși repede.
Erau înțelepte vorbele ei, dar când m am uitat la chipul lui Arsinoe, la buzele ei moi și la ochii ei strălucitori, am știut că nu o pot părăsi.
Am spus cu hotărâre:
— Bun, vom pleca. Dar tu, Arsinoe, ne vei însoți.
În timp ce Micon și Dorieus se uitau deconcertați când spre mine, când spre Arsinoe, eu am expus planul:
— Te vei îmbrăca cu veșmintele Aurei și vei lua chipul ei. Trebuie să știi că nimic nu s a petrecut din întâmplare. În locul tău, va rămâne în templul din Eryx cenușa Aurei. În felul acesta, ajutați și de haosul momentului, vom putea trece cu ușurință de porțile orașului.
Dar vorbele mele au înspăimântat o pe Arsinoe și ea a spus încrețindu și fruntea de mânie:
— Turms, tu nu știi ce vorbești. Oare cum aș putea avea încredere în tine, un bărbat străin? Și apoi, ce mi poți oferi tu? Ca preoteasă a zeiței din Eryx, eu am atins cea mai înaltă poziție la care o femeie poate aspira. Oare de ce să mi abandonez luxul în care trăiesc, bijuteriile și veșmintele? Doar pentru că în lâncezeala plictisitoare a iernii m am iubit cu tine? De tine îmi este frică. Eu vreau să scap de puterea ta care, într un mod incomprehensibil, mi a dominat trupul.
Mi a atins mâna și a continuat astfel:
— Nu mă mai privi cu reproș! Tu știi prea bine că după ce vei pleca voi plânge și voi regreta că nu ești cu mine. Dar după ce zeița se va întoarce și vor începe procesiunile și riturile ei secrete, veselia generală – plăcerile și mulțimea de oameni mă vor sustrage tristeții și te voi uita. Încearcă să mă înțelegi și nu mi cere imposibilul!
Îmi tremura bărbia de furie și i am spus:
— Acum câteva clipe ai plâns de bucurie și te ai jurat în numele zeiței că nu poți trăi fără mine.
Supărată, Arsinoe a privit în pământ și a spus:
— Acum câteva clipe a fost acum câteva clipe, iar acum este acum. Și nici n am mințit prea mult când ți am spus că eu nu mi pot imagina că pot să mă iubesc cu un alt bărbat în modul în care m am iubit cu tine. Dar acest mod nu l mai pot continua și poate că nici nu mă mai încumet să l încerc. Fiindcă am niște dureri cumplite de cap, ochii îmi ard, iar pieptul îmi este amorțit. Ideea în sine mă îmbolnăvește de frică.
Tanaquil a intervenit cu brutalitate:
— Oare tu nu ai înțeles, bărbat nebun, că ea îi aparține zeiței? Dacă o vei răpi templului, toată țara Eryxului va fi pe urmele tale.
Micon m a mângâiat pe cap și a spus:
— Chiar așa, Turms, n am înțeles eu prea bine despre ce este vorba, dar nu are nici un rost să te bagi în lucruri ce depășesc obișnuitul, fiindcă tu nici nu ești inițiat.
I am poruncit să tacă și am întrebat o pe Arsinoe:
— Oare tu ești sclavă sau ești o femeie liberă?
Evitându mi privirea, ea mi a spus:
— Ce importanță are? Oare m ai disprețui de aș fi sclavă?
Simțeam că mă prăbușesc, dar i am spus:
— Depinde. Te poți naște sclavă sau poți fi vândută ca sclavă încă din copilărie. Dar oricum ar fi să fie, chiar și o sclavă din naștere, care este consacrată unei zeițe, tot femeie liberă este.
Nemaiputându și stăpâni furia, Tanaquil a spus:
— Dorieus, lovește l în cap pe Turms să tacă odată, iar tu, femeie, întoarce te la templu. Cred că deja ar fi trebuit să fii acolo.
Și Arsinoe a plecat în grabă, dar după ce a făcut câțiva pași, s a întors și a întrebat neliniștită:
— Oare unde mi este umbrela? Cred că am uitat o în grădină.
I am răspuns că probabil furtuna o va fi rostogolit până n mare, dar ea a izbucnit în plâns și a spus că este un obiect foarte scump la care ține nespus de mult. M am dus s o caut și am găsit o prinsă între niște crengi, însă când am încercat să o scot, țesătura i a fost sfâșiată.
A izbucnit din nou în plâns și mi a spus pe un ton acuzator:
— Toate nenorocirile mi se întâmplă din cauza ta. Uită te și tu, mânerul de fildeș a crăpat, pânza este sfâșiată. Cât de nefericită sunt!
Atâta meschinărie pentru un lucru lipsit de importanță, când pentru noi era momentul unei hotărâri decisive, m a dezorientat de a binelea. I am cerut lui Tanaquil să mi împrumute câteva monede de aur ca să i pot cumpăra o altă umbrelă, chiar mai frumoasă decât cea ruptă. Încă și mai dezorientat am fost când Tanaquil, această femeie inimaginabil de bogată, a început să se tânguiască și să mi spună că deja cheltuise prea mulți bani în Eryx. Dar Dorieus a insistat, așa că ea a deschis lada cu bani și mi a dat câteva monede de aur. Arsinoe a zâmbit, a bătut din palme de fericire și a spus că ea cunoaște un negustor fenician, care are de vânzare tot felul de umbrele, rotunde, pătrate, cu franjuri, cu ciucuri, în orice caz a vorbit atât de mult despre umbrele, că m a amețit.
Nu puteam să mi cred urechilor și am întrebat o:
— Arsinoe, oare cum poți vorbi despre o banală umbrelă când orașul din jurul nostru este în ruine și când noi doi avem de rezolvat o problemă de viață și de moarte?
I s a stins entuziasmul și mi a spus încruntată:
— Vai, Turms, dar eu sunt femeie. Oare încă nu ai înțeles? Dacă n ai înțeles, înseamnă că tu mai ai multe de învățat.
Așa se face că, sărind peste dărâmături și ocolind zidurile prăbușite, ne am îndreptat cu toții spre negustorul fenician. Casa negustorului era o construcție solidă și nu suferise prea mari stricăciuni de pe urma furtunii. Când ne a văzut, fenicianul a aprins tămâie în fața statuii lui Baal, protectorul casei lui, și și a frecat bucuros mâinile, gândindu se că va face o vânzare bună.
În timp ce Tanaquil și Arsinoe se uitau cu mare interes la umbrele, precum și la multe alte lucruri pe care fenicianul le avea de vânzare, Micon ne a spus:
— Prietene Turms, prietene Dorieus, nebunia domnește în acest oraș. Iar când mă uit la aceste două femei care cercetează cu atâta interes toate fleacurile, mă bate gândul că vom mai avea de așteptat până la noapte ca ele să se hotărască ce vor să cumpere. Așa că, n avem încotro, trebuie să bem ca să nu înnebunim în tot acest timp.
— Adevărul este, a spus Dorieus, că mi am vărsat și mațele din mine când m a zdruncinat fără cruțare acea corabie pe care eram în vis. În pronaosul templului din Delfi am citit o inscripție, pe care mi o amintesc și acum: cunoaște te pe tine însuți! De atunci încolo, am tot încercat să mă cunosc, dar mai ales să mi cunosc slăbiciunile. Vă spun sincer, în acest moment sunt atât de deprimat și de dezgustat de acest oraș străin, încât doar vinul mă va mai ajuta să mi liniștesc cugetul.
Când am văzut cu câtă dezinvoltură se mișcau degetele lui Arsinoe prin mulțimea aceea de obiecte fără importanță, cu câtă pasiune cerceta țesăturile umbrelelor și materialul mânerelor, când am auzit o cum se tocmea cu negustorul și râdea, fără să i pese de nimic, mi am prins capul între mâini ca să știu sigur dacă mai este pe umeri și am spus:
— Ce rost are să mă neliniștesc pentru ziua de mâine? Cred că mai înțelept este să mă îmbăt cu vin, decât să mi se încurce mintea din cauza capriciilor unei femei. Oricum, mai rău decât acum n am cum să mă simt, fiindcă tot răul din lume este deja în mine.
Negustorul fenician a trimis îndată un sclav să cumpere vin. Mirosul de tămâie amestecat cu mirosul puternic al celorlalte lucruri din casa lui ne a determinat să ieșim în stradă. Și, așezați pe spinarea leilor de piatră de la intrare, am băut cât ai clipi din ochi o foarte scumpă amforă de vin dulce.
— Frumos ne mai stă! am spus eu. Bem vinul ca barbarii. Oamenii civilizați amestecă vinul cu apă. Totuși nu i vina noastră că nu avem un crater corintian la îndemână.
Dorieus a spus că, după părerea lui, este mai bine ca un bărbat să răstoarne vinul direct în gât, decât vinul să l răstoarne pe un bărbat. După ce a spus aceste vorbe, a izbucnit în râs și a strigat o pe Tanaquil, dar ea era prea ocupată pentru a i asculta aforismele,
— Vinul acesta este mai gustos, a mai spus el, și aroma i se păstrează până n pântece, este drept, dar de acolo mai departe, tot apă se face. În ceea ce mă privește, eu mă mulțumesc și cu un vin mai ieftin.
Așa că am băut mai departe un vin de burduf cu o ușoară aromă de rășină și ne am turnat și pe cap din vinul acela, ca să ne purificăm de vinul dinainte. Apoi a apărut Arsinoe în pragul ușii și ne a întrebat dacă i se potrivește cercelul de aur ce și l a prins de nări. Micon, acoperindu și fața cu mâinile, a spus gemând:
— Eram aproape sigur că femeia mea, Aura, a murit. Dar zeii mi o aduc înapoi vie.
Dorieus i a atras atenția:
— Uite ce i, Micon, să nu începi iarăși cu tot felul de viziuni ca n noaptea trecută, că nnebunesc. Cea pe care o vezi tu în pragul ușii nu este alta decât zeița ce mi s a arătat mie în templu, ce, tu ești chior? O recunosc după urechi. Dar ea nu este nici pe departe atât de minunată ca Tanaquil. După ce ți lingi mierea de pe degete, nu mai rămâne nimic, cam așa se ntâmplă și cu zeița asta. În schimb, când o strâng în brațe pe Tanaquil, este ca și cum aș cădea la nesfârșit într o fântână răcoroasă. În curând, eu și Tanaquil vom fi uniți atât după legea feniciană, cât și după cea doriană. Așa că, dacă voi încă vă mai îndoiți de ceea ce afirm eu, vă veți putea convinge că nu mint, fiindcă un spartan nu refuză niciodată prietenilor lui nimic.
Cu ochii tulburi de la vin, a căzut deodată pe gânduri, după care a spus hotărât:
— Dar după aceea va trebui să vă omor. Nu, nu există alternativă, așa va trebui să fac. De ar fi fost vorba despre o altă femeie, n aveam de ce să mi fac eu griji. Dar în cazul acesta, este cea mai înțeleaptă hotărâre. Fiindcă, după ce o veți fi strâns în brațe pe Tanaquil, veți tânji mai degrabă după moarte, decât să nu o mai aveți din nou în brațe. Când începi să cazi într o fântână, n ai cum să te mai întorci.
Apoi prinzându și capul în mâini, a început să plângă și să se tânguiască:
— O, nefericitul de mine! Mama m a azvârlit printre bărbații Spartei când încă nu împlinisem șapte ani, pe tatăl meu l au omorât oamenii din Segest și nici măcar un frate nu am! Sunt singur în lumea aceasta și niciodată nu mă voi mai putea scălda în apele fluviului Eurotas. Apele lui sunt atât de calde vara, dar tot mai bune s apele lacului sacru din Eryx.
Și a ridicat capul și a răcnit:
— În numele străbunului meu Herakles! Este o adevărată profanare dacă vorbesc despre apă când am în fața ochilor un burduf cu vin. Voi nu mi sunteți prieteni adevărați dacă lăsați să mă ia apa.
Vorbele lui Dorieus l au mișcat mult pe Micon și, fiind el un bărbat sensibil la durerile altora, a început să plângă în hohote și a spus:
— Noi trei suntem singuri în lumea aceasta și singuri ne vom întoarce cât o fi lumea lume, chiar dacă acest lucru pare absurd. De aceea, n are nici un rost să ne certăm, mai bine i, fraților, de vom bea vin împreună cu sârguință și cumpătare. Nu știu dacă v am povestit că noaptea trecută am coborât în lumea subpământeană ca s o ajut pe răposata mea soție Aura –sau poate că Ahura o chema, nu mai țin minte – să se descurce în întunecatul infern. De unde să știe sărăcuța de ea, o fată neinstruită de siculi, toate semnele subpământene și capcanele de care să se ferească? A, mi am adus aminte, am văzut o acolo și pe Core, care avea o cunună de spice și am mângâiat pe creștet un cățeluș, ce se ținea după ea. Dar a trebuit să mă întorc, fiindcă nu am avut cu mine nici măcar o monedă de cupru cu care să plătesc vama. Vâslașul m a azvârlit în apă, m a blestemat și am fost nevoit să înot până la marginea acestei lumi. Apoi totul a fost confuz.
Dorieus a început să mângâie drăgăstos coama leului de piatră. Și i a promis el leului:
— Hai, nu mai fi supărat, c am să te iau cu noi în Segest!
A încercat să l ridice în brațe, dar n a izbutit, așa că i am sărit în ajutor, și, deși ne am străduit toți trei să l împingem, abia l am putut duce câțiva pași mai departe de locul în care se încăpățâna să stea. Atunci a apărut Arsinoe și ne a arătat umbrela pe care o cumpărase. Nu era mai mare de două palme, avea formă pătrată și franjuri pe margini; fără îndoială era un obiect frumos, dar de razele soarelui tot atât de bine te ai fi putut proteja de te ai fi așezat la umbra pe care o lasă o broască.
— O, Turms! a suspinat ea. Cât de fericită sunt că am această umbrelă! Știi, negustorul mi a promis că o va repara și pe cealaltă, așa că voi avea două umbrele de soare.
Apoi a exclamat speriată:
— O, zei! Cât de târziu este! Eu trebuie să ajung degrabă la templu. Dar nu mai fi atât de trist, Turms! De fiecare dată când mă voi uita la această minunată umbrelă, îmi voi aduce aminte de tine. Drum bun și încearcă să mă uiți cât mai repede!
— Arsinoe, i am spus eu pe un ton amenințător, nu uita că eu ți am dat un nume! Chiar dacă tu nu vrei, acest nume are putere asupra ta.
Mi a mângâiat obrajii și a izbucnit într un râs cristalin ca al unui copil. A spus:
— Chiar așa și este, dragul meu Turms, exact cum vrei tu. Numai că în acest moment ești prea beat ca să ți dau un răspuns.
Apoi ea a plecat ținând delicat cu o mână umbrela, iar cu cealaltă ridicându și veșmintele feniciene când sărea peste dărâmături. Am încercat să alerg în urma ei, dar m au lăsat puterile după primii pași și am căzut. Nu am putut să mă ridic decât când Micon și Dorieus au venit să mă ajute și ei m au târât până la casa amfitrionului nostru, fiindcă eu nu puteam să mă mai țin pe picioare. În urma noastră pășea Tanaquil cu o imensă umbrelă de soare pe umăr.


6

M am deșteptat în mijlocul nopții și o suferință cumplită mocnea în mine, ca și cum un șarpe m ar fi mușcat și și ar fi răspândit veninul în trupul meu. Imediat ce am deschis ochii, mi am amintit despre tot ceea ce mi se întâmplase. Am înțeles că zeița își bătea joc de mine, că puterea ei era prea mare ca să o pot înfrunta. Mă făcuse să îndrăgesc o femeie ușoară, în ale cărei vorbe nu mă puteam încrede și al cărei trup, chiar și în brațele mele, m ar fi putut înșela.
Cu cât încercam mai mult să mă gândesc la ea disprețuitor, cu atât mai clare îmi apăreau în fața ochilor ciudatul ei chip schimbător, linia delicată a sprâncenelor și ochii ei negri. Poate că se distrase cu mii de bărbați. Poate că era o târfă, așa după cum pretindea Tanaquil. Dar când mă gândeam la ea, de pasiune, dorință și tandrețe îmi era sfâșiat sufletul, și simțeam că fiecare clipă ce o trăiam departe de ea era mai îngrozitoare decât întunecatul regat al morții.
Am ieșit afară și am băut apă rece din vasul de lut de pe pragul de sus al ușii. Orașul era deja liniștit, luminile torțelor și opaițelor fuseseră stinse. Cerul era acoperit de stele și de undeva, din îndepărtatul orizont, mă amenința cruda seceră a lunii celei noi.
Am mers în grajd și dintr un coș al lui Tanaquil am luat câțiva țăruși de fixat cortul. Apoi protejat de întunericul nopții, m am furișat până la poarta templului. Era închisă, dar pe ziduri nu era nici un gardian, nici îndărătul lor nu se auzea vreun zgomot. Am pipăit zidul până am găsit între două pietre o deschizătură destul de bună pentru a fixa un țăruș, apoi m am urcat pe el și am căutat o alta. În felul acesta am ajuns pe zid, după care lumina stelelor m a ajutat de am găsit, după ce m am târât pe burtă o oarecare distanță, scărița de lemn pe care am coborât în curtea templului.
Încă nu se făcuse curat în curte după furtună și mormane de gunoaie m au întâmpinat din toate părțile. Dar am reușit să disting vag coloanele de marmoră ale peristilului ce înconjura fântâna, mi am făcut drum printre crengile și grămezile de gunoaie și am ajuns acolo. Am îngenuncheat în fața fântânii și m am rugat:
— Tu, cea pe care fântâna eternă te a născut din spuma mării, vindecă mi focul dragostei! Tu l ai aprins în mine și doar tu singură poți să l stingi!
M am aplecat peste bordură, am reușit să ating suprafața apei sacre a fântânii și am sorbit cele câteva picături de pe degete. Am lăsat să cadă încet în fântână un ban de argint. Lumina lunii noi devenise mai clară. Din înaltul cerului, amenințătoare, Artemis mă privea. Dar nu încercam nici un regret. Nu mi era teamă că mă va omorî cu o săgeată și purtam la gât piatra lunii ce mă ferea de nebunie.
— Vino! am chemat o eu. Arată mi te, o, tu, cea mai frumoasă dintre zeițe! Fără preoți, fără să te întrupezi într o altă femeie. Chiar de m aș transforma în cenușă, tot vreau să te văd!
Din străfundurile fântânii s a auzit o bolboroseală, ca și cum cineva mi ar fi răspuns. Tot uitându mă în fântână, la un moment dat am avut impresia că văd niște unde și am simțit că amețesc, de aceea m am ridicat și mi am frecat ochii, fiindcă nu voiam să adorm.
Mult timp am stat eu și am privit în fântână, dar nimic nu s a întâmplat. Până când, pe neașteptate, un trup luminos, un trup subțire ca o umbră, înaripat și transparent, fiindcă prin el puteam vedea coloanele de marmoră ale peristilului, a prins formă în fața ochilor mei. Era mai frumoasă decât toate femeile de pe pământ. Mai frumoasă decât Arsinoe. Arsinoe nu era decât replica turnată din argilă pământeană a unui trup de lumină.
— Afrodita, Afrodita, oare ești chiar tu, zeița zeițelor?
A scuturat din cap, s a uitat la mine trist și m a întrebat:
— Nu mă cunoști?
Nu am fost în stare să rostesc un cuvânt. Ea a spus:
— Într adevăr, tu nu mă mai cunoști. Dar într o zi te voi îmbrățișa și aripile mele puternice te vor duce în afara acestei lumi.
— Cine ești tu, cea pe care ar fi trebuit să o cunosc? am întrebat eu.
Ea a zâmbit și am simțit cum zâmbetul ei a străpuns inima mea.
— Sunt spiritul tău protector, mi a răspuns ea. Te cunosc și sunt legată de tine. Nu te mai ruga zeilor pământului și nu te supune voinței lor! Tu însuți ești un nemuritor. Trebuie doar să te încumeți a începe să te cunoști pe tine însuți!
— Sunt doar un om, i am răspuns eu. Un om din carne și oase. Sunt aprins de patimă pentru Arsinoe, o femeie din carne și oase ca și mine. Altceva nu doresc.
De o tristețe imensă i a fost umbrit frumosul chip și ea mi a spus:
— Îți vor ciopli chipul în piatră și ți se vor aduce ofrande. Eu sunt în tine și voi fi împreună cu tine până n ultima clipă și voi săruta viața ce se va stinge de pe buzele tale când tu mă vei cunoaște. O, Turms! Nu te încrede și nu te lăsa legat de zeii pământenilor. Artemis și Afrodita nu sunt decât niște spirite invidioase, capricioase și răuvoitoare ale pământului și văzduhului. Amândouă își folosesc puterea și farmecul încercând să te supună lor, dar nici luna, nici soarele nu ți vor da nemurirea, ci doar te vor împinge într o uitare și mai profundă. Apoi tu va trebui din nou să te întorci, din nou voi fi legată eu de tine în durerile nașterii tale, și va trebui încă o dată să ți însoțesc trupul omenesc avid de toate deșertăciunile acestei lumi efemere.
Ochii mei de muritor se desfătau privind o. Apoi, deodată, am început să mă îndoiesc și i am spus:
— Tu nu ești decât o iluzie, ca oricare altă iluzie născută din imaginația mea. Dacă ar fi așa cum spui, dacă m ai fi însoțit toată viața, oare de ce nu mi te ai arătat niciodată până acum?
— Tu ești într un mare pericol, a rostit ea; niciodată până acum nu ai fost atât de mult dominat de un zeu pământean, încât să nu te poți smulge din legăturile cu care vrea să te constrângă să i slujești. Ai venit de bunăvoie să te supui Afroditei, chiar dacă tu ești fiul furtunii și nimeni nu poate să ți poruncească ție. Turms, dacă vei avea mai multă încredere în tine însuți, vei putea să ți conduci mai bine viața.
I am spus cu încăpățânare:
— Această femeie – Arsinoe – este sânge din sângele meu. Fără ea eu nu pot și nici nu vreau să trăiesc. Niciodată până acum nu am dorit pe cineva cu atâta ardoare. De aceea, dacă zeița mi o va da mie pentru tot restul zilelor ce le mai am de trăit în această viață, sunt gata să mă supun Afroditei. Nu încerca să mă tentezi, o, zeiță necunoscută, chiar dacă frumusețea ta nici o ființă nu o are.
— Oare tu gândești că eu sunt frumoasă? m a întrebat diafana făptură și aripile ei au tremurat.
Dar imediat, furioasă pe propria i vanitate, mi s a adresat cu răceală:
— Nu încerca să mă tulburi, Turms! Aș vrea să fiu o clipă una dintre acele exasperante divinități terestre și să mă întrupez într o femeie pentru a te putea trage de urechi. Ești atât de obraznic și de depravat. Îți spun drept, este dificil să te protejez.
— Atunci de ce nu pleci? i am spus eu arogant. De fapt, eu am invocat o pe zeița Afrodita, nu pe tine te am chemat. Din partea mea, ești liberă să te duci unde vrei. Eu n am nevoie de tine.
Trupul ei luminos a vibrat de mânie. După aceea, și a lăsat ochii în jos și mi a spus trist:
— Dacă ai ști de câte ori mi a venit să te las în voia soartei! Numai că, din cauza nemuririi tale, sunt legată de tine, Turms. Dacă tu trebuie să te întorci, mă întorc și eu. Ori de câte ori tu vei sorbi din izvorul uitării, tot de atâtea ori va trebui să mă întorc împreună cu tine. Câteodată, de asta sunt supărată pe tine.
— Nu mi mai vorbi așa, am rugat o eu. Mă răscolesc vorbele tale. Chiar dacă ai fi doar o iluzie, aș vrea să cred în tine. Pentru că aș ști că nu sunt singur. Dacă până în acest moment am suferit din cauza singurătății, știu că supunându mă Afroditei voi fi încă și mai singur în suferința mea. Chiar atât de prost nu sunt, spiritul meu protector, frumoasă făptură a cerului! Știu prea bine că orice aș face, tot singur voi fi când o voi strânge la piept pe acea femeie ce mi tulbură mintea. Și sunt aproape sigur că ea mă va chinui și și va bate joc de mine. Însă, întâmple se ce s o întâmpla, fii prietena mea, ca să nu fiu singur în clipele când voi fi nefericit.
Înaripata făptură diafană cu trupul gol avea o frumusețe pentru care nu exista în nici o limbă cuvinte pe măsură. De ar fi fost din lut pământean, dacă mâna mea muritoare ar fi putut o atinge, poate că aș fi urmat o oriunde ar fi vrut ea să mă ducă. Dar în trupul meu muritor, patima era cumplită și nu am putut să mă sustrag mistuitoarei dorințe.
Ea și a aplecat capul și a spus cu o voce supusă:
— Fie așa precum dorești, Turms, dar în numele nemuririi tale te rog, nu te lăsa legat! Tu poți obține tot ceea ce dorești, chiar de nu te vei supune nici unui zeu pământean. Cu propria putere vei avea tot ceea ce dorești, numai să ai încredere în tine. Tu o vei putea avea chiar și pe această cățea în călduri, pe Arsinoe. Dar să nu ți imaginezi cumva că am să te protejez când vei îmbrățișa acel trup de argilă pe care îl detest. Artemis ți s a arătat și ți a promis toate bogățiile lumii. Las o să ți le dăruiască dacă acest lucru îți face viața mai ușoară, dar nu o lăsa să te domine! De ți se vor face favoruri și ți se vor dărui bogații, tu nu trebuie să te simți îndatorat nimănui. Acceptă tot ceea ce ți se oferă pe pământ, fiindcă nemuritorilor trebuie să li se aducă ofrande! Să nu uiți niciodată acest lucru!
Vorbele îi erau din ce în ce mai înflăcărate, aripile îi vibrau și ea mi a mai spus:
— Turms, pentru a fi mai mult decât un om, nu trebuie altceva decât să crezi acest lucru. Nu ți fie teamă de nimic! Nici în această lume pământească, nici în cealaltă lume. Turms, este cel mai mare curaj dacă tu însuți te crezi mai mult decât un om. Cât de obosit ai fi, cât de descurajat ai fi, cât de mult ai suferi, nu ceda tentației de a te lega de vreun zeu pământean. Este cel mai rău compromis. Este cea mai de temut patimă. Bucură ți desfrânatul tău trup de lut! Nu mă privește pe mine ce faci cu trupul tău. Dar nici nu mă va înduioșa suferința lui. Însă nu te umili în fața nici unui zeu pământean! Și nu ți fie teamă niciodată!
Privind o și ascultându i convingătoarele vorbe, am simțit cum prind curaj. Eu puteam prin propria mi putere să o am pe Arsinoe lângă mine. În mine era puterea. Fulgerul sacru mă binecuvântase. Îmi era de ajuns pentru toată viața puterea ce o strecurase în mine.
Ea a văzut ce gândeam, trupul ei de lumină a vibrat ca o flacără, chipul ei a strălucit încă și mai mult.
— Trebuie să plec, Turms, a rostit ea. Dar să ți amintești câteodată de mine, fie chiar și pentru o clipă. Îți va fi dor de mine în acea clipă și vei înțelege mai bine de ce mie însămi îmi este dor să ți sorb sărutul și să te îmbrățișez.
Și a început să se risipească, din ce în ce mai transparentă și mai îndepărtată de simțurile mele pământești, până ce în fața ochilor mei nu au mai rămas decât încremeniții stâlpi de marmoră. Dar de existența ei nu m am mai îndoit. De o bucurie neasemuită mi a fost învăluită toată ființa. Am ridicat mâinile în semn de rămas bun și am strigat:
— Îți mulțumesc, o, spirit protector, și cred în tine! Îmi va fi dor de tine, o știu încă de pe acum, cum nu mi a fost și niciodată nu mi va fi după o ființă omenească. Tu ești probabil adevărata mea dragoste, în ființele după care tânjesc, probabil pe tine te caut. Încearcă să mă înțelegi și să mă ierți! Când voi îmbrățișa un trup de argilă, pentru a nu mă prăbuși de tristețe în această lume plină de deșertăciuni, te voi îmbrățișa și pe tine.
Și am rămas din nou singur lângă fântâna Afroditei din Eryx. Am atins cu mâna pardoseala de marmoră rece și am suspinat. Știam că sunt viu, că exist, că nu fusese doar un vis.
În liniștea acelei nopți, amenințătoarea seceră a lunii strălucea pe cerul înstelat. M am așezat pe dalele de marmoră și în mine era un gol imens. În aceeași clipă am auzit scârțâitul unei uși, am văzut o lumină și un preot s a îndreptat spre mine luminându și drumul cu o lampă feniciană. El mi a cercetat fața la lumina lămpii, m a recunoscut și m a întrebat furios:
— Cum ai ajuns aici și de ce mi ai întrerupt somnul, străin blestemat?
În aceeași clipă în care el a apărut, veninul zeiței s a strecurat din nou în sângele meu și, ca un fier încins, patima a mușcat din carnea trupului meu.
— Am venit să o văd pe ea, am spus eu, pe preoteasa templului, pe aceea în care bieții nebuni neștiutori o văd pe zeiță.
— Ce dorești de la ea? m a întrebat încruntându și sprâncenele.
Dar chipul lui amenințător nu m a speriat. I am spus:
— O vreau pe ea. Veninul zeiței s a strecurat din trupul ei în mine și nu mai pot trăi fără ea.
M a privit intens un moment, ca și cum ar fi vrut să mă omoare cu privirea, apoi și a revenit, și lampa din mâna lui a început să tremure.
— Tu o insulți pe zeiță, străinule! Eu aș putea chema gărzile. Eu te aș putea omorî ca profanator al templului.
— Cheamă gărzile, dacă așa vrei, i am spus eu indiferent. Poruncește le gardienilor să mă omoare! Dar mă îndoiesc că prin acest fapt va spori reputația templului.
M a cercetat suspicios cu privirea și m a întrebat:
— Care este adevărata ta identitate?
— Tu ar fi trebuit să o știi deja, i am răspuns eu cu aroganță. Oare trupul fetei, ce a fost nu demult incinerat în curtea templului, nu ți a povestit nimic despre mine? Nu m ai recunoscut nici în furtuna ce s a abătut asupra acestui oraș, care a smuls acoperișurile caselor și a dărâmat ziduri? Dar generozitatea mea este mare și ți permit să mă cercetezi după cum vei crede de cuviință, pentru a mă cunoaște încă și mai mult.
El a izbucnit într un râs cavernos, a aruncat cu o mișcare rapidă ceva în fântână și mi a poruncit:
— Privește în fântână, străinule! Este prima probă.
În timp ce el a ridicat lampa, m am aplecat și am privit contracția și dilatarea apei, până ce s a liniștit, apoi m am întors spre el și l am întrebat:
— Ce trebuie să mai fac?
El m a privit oarecum nedumerit și m a întrebat neîncrezător:
— Oare chiar ai privit în fântână sau ai închis ochii?
— Am văzut doar lampa ce se oglindea în apă și cercurile pe care apa le a făcut la impactul cu obiectul ce l ai aruncat în fântână.
A legănat încet lampa în mână și după ce a meditat un oarecare timp, mi a poruncit:
— Urmează mă în templu!
I am mulțumit bucuros și am spus:
— Este ceea ce doream.
El mergea în față și lumina drumul. Era o noapte atât de liniștită și flacăra lămpii nu tremura. Era rece afară, însă trupul meu încins de dorință nu simțea frigul. După ce am intrat în templu, el a pus lampa pe piedestalul gol al zeiței, s a așezat pe un scaun cu picioare de aramă și m a întrebat:
— Ce vrei de la mine?
— Pe acea femeie o vreau, oricare i va fi numele, am spus eu destul de răbdător. Pe femeia cu chipul schimbător o doresc eu. Pentru mine ea este Arsinoe, eu i am dat acest nume.
— Ai băut mult din vinul sciților, mi a spus el. Du te de te culcă și capul ți se va limpezi. Mâine dimineață să vii să mi ceri iertare pentru că ai intrat noaptea în templu și mi ai tulburat somnul! Poate că te voi ierta.
Dar răbdarea mă părăsise și am strigat:
— Tu ești cel care încerci să mă amețești, bătrânule! Eu o doresc pe ea și o voi avea. Cu sau fără îngăduința zeiței, îmi este totuna.
A încruntat atât de mult din sprâncene, încât, la un moment dat, mi s a părut că i se va frânge capul în două. În lumina lămpii feniciene, privirea lui încremenită mă cerceta cu viclenie.
— Pentru noaptea aceasta? m a întrebat el scârbit. Se poate aranja doar dacă tu ești destul de bogat și poți să ți ții gura. Am putea cădea de acord. Eu sunt un bărbat bătrân și prefer să evit scandalurile. Dar nu încape îndoială că zeița te a lovit cu nebunia, dacă nu ești tu în stare să ți stăpânești pornirile erotice. Cât oferi?
— Pentru o noapte? am întrebat eu mirat. Nimic. Pentru o noapte eu o pot avea când doresc. Nu, bătrânule, tu nu m ai înțeles. Eu o vreau pentru totdeauna. Eu intenționez să o iau cu mine și să trăiesc împreună cu ea până la sfârșitul vieții.
A început să tremure de furie, s a ridicat în picioare și a urlat:
— Dar tu ești smintit de a binelea. Tu nu știi ce spui. Ai putea să mori mai repede decât gândești, m a amenințat el.
— Uite ce, i am spus eu, nu mai face atâta risipă de vorbe! De vrei să te încredințezi de puterea ce o am, încearcă mă! Sau poate că puterile îți sunt pe sfârșite?
El a ridicat brusc mâna ca și cum ar fi invocat pe cineva, ochii i s au dilatat până ce au ajuns mari cât două potire. Aș fi putut fi îngrozit dacă nu aș fi simțit în mine acea putere ce mi dădea atâta siguranță. Am zâmbit și l am privit direct în ochi. El mi a arătat cu degetul spre podeaua templului și mi a poruncit:
— Privește!
M am uitat și am tresărit. Am făcut fără să vreau un pas înapoi, fiindcă în fața ochilor mei creștea un șarpe înspăimântător, gros cât trunchiul unui bărbat puternic și nespus de lung. În timp ce și desfășura monstruoasele inele, pielea îi strălucea. Și a înălțat capul plat spre mine.
— Ești mai puternic decât bănuiam, i am spus eu preotului. Dar n are nici un rost să ți irosești forțele pentru mine. Se spune că în timpuri de demult un astfel de șarpe trăia în prăpastia abisurilor din Delfi și păzea Omphalosul.
— Ferește te! a strigat el cu o voce amenințătoare.
Mai rapid decât o scânteie, șarpele a început să se încolăcească în jurul meu și să mă strângă cu putere. Îi simțeam pielea rece ce îmi apăsa trupul, iar capul i se legăna amenințător în fața ochilor mei. Greutatea lui devenise deja insuportabilă și am început să intru în panică. Dar am izbucnit în râs și i am spus:
— Dacă acest lucru te amuză, am să joc cu plăcere jocul pe care tu l ai propus. Dar trebuie să știi că nu mi este frică. Mie nu mi este teamă nici de creaturile infernului, nici de cele ale pământului sau văzduhului. Cu atât mai puțin de acest monstru care nu este real. Dar dacă ție ți place acest joc copilăresc, din respect pentru bătrânețea ta, îl voi juca. Poate că, la rândul meu, îți voi arăta și eu ceva teribil de amuzant.
— Nu, a spus el abia răsuflând.
Apoi și a apăsat mâna peste ochi și șarpele a dispărut. Dar inelele lui încă mă strângeau cu putere și greutatea lui mă apăsa. Am făcut un efort, m am scuturat și nu l am mai simțit. Mi am dezmorțit mâinile și picioarele și am zâmbit. I am spus cu admirație:
— Ești un bărbat puternic. Dar nu ți mai irosi forțele de pomană cu mine. Mai bine așază te și stai liniștit, și, pentru că acum este rândul meu să te distrez, îți voi arăta ceva care, știu și eu, poate că nu ți va plăcea să vezi. Atunci ai să mă cunoști.
— Nu, nu sunt curios! m a asigurat preotul.
S a așezat tremurând pe scaun. Nu era decât un bătrân obosit, cu ochi duri și cu o cută adâncă între sprâncene. A respirat profund de câteva ori, apoi m a întrebat cu o voce calmă:
— De fapt, cine ești tu, străinule?
— Dacă tu nu vrei să mă cunoști, i am spus, prefer să rămân un necunoscut.
— Dar trebuie să înțelegi, a spus el, tu îmi ceri imposibilul. Cererea în sine este deja o insultă la adresa zeiței. Chiar dacă tu te încumeți să mă provoci pe mine, un preot bătrân și lipsit de putere, eu nu doresc să stârnesc mânia zeiței.
— Nu doresc să provoc sau să mânii pe nimeni, i am răspuns eu amabil. Și nici să o insult pe zeiță. Dimpotrivă. Oare nu înțelegi, bătrânule preot, că este o onoare pentru zeiță, dacă o cer pe preoteasa templului ei să mă însoțească?
A izbucnit în plâns și și a acoperit fața cu palmele:
— Zeița m a părăsit, s a tânguit el. Eu mi am trăit deja timpul, asta este, începe un timp care nu mai este al meu. Dar pe tine nu te cunosc.
Și a șters lacrimile de pe barbă și a spus apăsat:
— Tu nu ești un om muritor, chiar dacă ai trup de om și ești acoperit de veșminte. Un om nu ar fi putut rezista dansului magic al șarpelui. Acel șarpe gigant este simbolul pământului, greutatea și puterea pământului. Cel ce nu se îndoaie în fața lui nu poate fi un muritor. Nu, tu nu ești un muritor, a spus el liniștit și s a uitat oarecum umil spre mine. De ai fi fost, ai fi căzut și te ai fi zvârcolit. Îmi cer iertare, în mânia de care eram dominat, am crezut că ești un om obișnuit. Și nici nu aș fi invocat șarpele, dacă cererea ta nu ar fi fost atât de neobișnuită.
Am profitat de avantajul pe care îl aveam și i am spus:
— Să revenim la ceea ce ți am cerut. Este doar o cerere prietenească, nicidecum o revendicare. Nici eu nu agreez răfuielile, prefer ca totul să se petreacă în bună înțelegere. Dar sunt oricând gata să îmi impun voința dacă este cazul. Uite, dacă vrei, îți pot dovedi cine sunt.
— Nu, nu, a strigat el cu o voce ascuțită, doar ți am spus că nu sunt curios. Chiar dacă tu, cel pe care nu îl cunosc, nu ești muritor, dorința ta este nemaiauzită. Dar de unde știi că această femeie vrea să te urmeze? Oare ce femeie, de ar fi în locul ei, ar părăsi o pe zeiță pentru un străin? Nu, nu, tu nu știi ce pretinzi de la ea.
— Ea nu dorește să mă urmeze, i am răspuns eu vesel. Numai că în cazul de față nu este vorba despre ce dorești tu sau despre ce dorește ea, ci doar despre ceea ce doresc eu.
Am ridicat brațul să mi frec ochii obosiți, dar el a înțeles greșit gestul meu și s a temut.
— Nu, nu, a spus el cu o voce sugrumată. Lasă mă să mă mai gândesc!
Și a continuat cu o voce disperată:
— Această femeie cu fața schimbătoare este excepțională. Nu se naște prea des o femeie ca ea. Ea valorează mai mult decât propria i greutate în aur.
— Nu mă îndoiesc, i am răspuns eu vesel. Doar am cântărit o, și încă cum!
— Aș! a exclamat oarecum neîncrezător bătrânul. Ea a fost educată la școala zeiței pentru a și desăvârși măiestria. Trupul ei răspunde tuturor exigențelor zeiței. Acest lucru este rar, dar și alte femei îl pot învăța dacă sunt perseverente și talentate. Însă mobilitatea chipului și rapiditatea cu care și l poate schimba este o adevărată minune, nimeni din lume nu o poate egala. Ea este cine vreau să fie, ea face ce vreau să facă, ea acceptă tot ceea ce fac. Și nici nu i proastă. Încă și asta este o minune.
— Înțelepciunea ei nu mă prea interesează, am spus eu, încă neștiind în acel moment ce spun. Dar restul este așa precum ai spus, poate și mai mult. Ea este asemenea zeiței.
M a implorat să renunț la Arsinoe întinzându și spre mine mâinile vânoase. Apoi a mai spus:
— Aici, în templul din Eryx, ea slujește tuturor bărbaților din orașele de pe coasta mării occidentale: cartaginezi, sicilieni, tirenieni, greci. Prin intermediul trupului ei, oameni puternici, cu interese contradictorii, pot ajunge la înțelegere. Nu există consilier sau tiran pe care ea să nu l fi făcut să creadă în zeiță.
Am scrâșnit din dinți când m am gândit câți bărbați trebuie să fi trecut prin brațele lui Arsinoe imaginându și că se iubesc cu zeița.
— Încetează! i am spus eu. Vreau să i uit trecutul. O iau așa cum este. Deja i am dat un alt nume.
Ochii i s au umplut de lacrimi, a început să se tragă furios de barbă și, în neputința lui, a deschis gura să strige, dar eu i am poruncit:
— Taci! Oare tu crezi că gardienii au vreo putere asupra mea? Nu mă mânia!
Gura i a rămas întredeschisă, limba înțepenită și nici un sunet nu a mai putut să scoată. Se vedea că se sforțează, dar nu a reușit să și închidă gura. Am fost surprins și am înțeles că puterea mea l a supus, în același mod în care el mă dominase când am intrat în templu. Am râs și i am spus:
— Tu poți să ți închizi gura, bătrânule, și să vorbești!
Gura lui s a închis cu un clămpănit; apoi și a pipăit bărbia cu mâna și și a atins buzele cu limba. A spus:
— Dacă tu o vei lua de aici, eu voi fi vinovatul. Mai degrabă aș fi iertat dacă aș înlesni unor hoți să fure toate bogățiile templului. Dar despre dispariția acestei femei, orice poveste aș inventa, tot nu mă va crede nimeni. Noi trăim în vremuri civilizate și nu preoților, ci prin preoți, zeița își face cunoscută voința.
A meditat un moment, apoi chipul lui a căpătat o expresie răutăcioasă. A început să râdă și a spus:
— Singura soluție este doar dacă o furi și o duci de aici goală, așa cum a venit pe lume. Þine minte, nici cel mai neînsemnat lucru al zeiței nu va trebui să fie pe ea! O vei răpi cu forța și o vei ascunde unde știi tu. Eu voi închide ochii și abia peste câteva zile îi voi anunța dispariția. Fii atent, chiar dacă nu se va ști cine a răpit o, fără îndoială, mai întâi vor fi bănuiți străinii. Iar când va reveni, mai târziu, va ști ea să se apere și să spună că tu ai luat o cu forța.
— Ea nu va reveni niciodată, am spus eu sigur.
— Când ea va reveni, a continuat preotul tot atât de sigur ca și mine, se va putea împodobi din nou cu bijuteriile zeiței și probabil că va fi și ceva mai înțeleaptă. Poate că acesta a fost chiar planul zeiței. Altfel de ce ai fi venit aici? Altfel cum ar fi putut zeița să te orbească în halul acesta?
Și a fost cuprins așa, deodată, de o fericire răutăcioasă și mi a spus încântat de a binelea:
— Dar tu, de acum încolo, nu vei mai avea nici o zi liniștită toată viața. Nu numai pentru că toate orașele din Sicilia, dar mai ales Cartagina, te vor hărțui. Ci pentru că ea va rămâne ca un ghimpe în carnea trupului tău. Chiar dacă nu ești un muritor, tu încă ai un trup, din care ea va face un izvor de suferințe inimaginabile. N aș vrea să fiu în locul tău.
L a apucat un râs prostesc, s a tras de barbă și de câte ori s a uitat la mine – cu o oarecare părere de rău, este drept – l a pufnit râsul și mai tare. Și mi a mai spus:
— Într adevăr, tu nu știi ce te așteaptă. Pentru tine este important acum doar faptul că ai obținut ceea ce ai dorit. În orice caz, bine te a mai îmbrobodit zeița! Au să te sfâșie de viu amândouă până ți vei dori mai degrabă să mori, decât să mai trăiești un astfel de infern.
Dar vorbele lui mi au sporit și mai mult dorința, fiindcă zeița îmi răscolea trupul cu otrava ei minunată, eram ca o flacără, mă mistuiam de nerăbdare și am suspinat rostindu i numele:
— Arsinoe, Arsinoe...
— Numele ei este Istafra, a spus bătrânul. Oare de ce să nu l știi? Tot voi muri, acum sau mai târziu. Dar parcă tot mai bine ar fi de aș muri mai târziu. Oricum, voi muri, așa că ce se va întâmpla cu tine sau cu ea, tot nu mai are nici o importanță pentru mine. Mi am risipit de pomană forțele, m am deșteptat degeaba din somn. N ai decât să faci ce vrei; ce mă interesează pe mine ce faci cu viața ta?
Nu am mai stat mult de vorbă. El a luat lampa și m a condus. În spatele piedestalului era o ușiță strâmtă și după ea o scară ce cobora sub pământ. Coridorul era atât de îngust, încât am mers aproape lipit cu fața de un perete și cu spatele de celălalt, apoi am trecut prin sala comorilor zeiței și am ajuns, în sfârșit, în camera lui Arsinoe. S a trezit imediat.
N avea pe ea decât un epomis foarte scurt și strângea în mână umbrela cumpărată de la negustorul fenician. Când m a văzut, a țipat la mine cu o voce furioasă:
— Oare ce fel de educație ai primit tu, Turms, de nu lași o femeie nici să se odihnească? Trebuie să fii nebun dacă te ai încumetat să intri în camera secretă a zeiței!
Era fermecătoare. Turbată de mânie, aproape goală și cu o umbrelă de soare în mână – simțeam că mă topesc de dragul ei. Abia m am abținut să nu o iau în brațe. Dar eram conștient că de aș fi luat o în brațe atunci, nu m aș mai fi putut desprinde de ea până în zori și aș fi pierdut o pentru totdeauna, poate că și pe mine m aș fi pierdut.
— Arsinoe, i am spus eu sufocat de fericire, bucură te fiindcă zeița mi te a dăruit! Numai că noi trebuie să plecăm în grabă.
— Așa este, a adeverit preotul. Puterile acestui străin depășesc puterile mele. De aceea tu va trebui să l urmezi. Dar când te vei putea descotorosi de el, întoarce te! Eu voi confirma că ai fost răpită cu forța. Și ascultă sfatul meu, Istafra! Înainte de a te reîntoarce în templul din Eryx, fă viața acestui nebun insuportabilă, transformă i fiecare clipă în disperare, suferință și
157
groază, până ce nu va mai putea să și dorească nimic altceva decât moartea! Cred că aceasta este și dorința zeiței.
Cu ochii încărcați încă de somn, Arsinoe a spus:
— Dar eu nu vreau să plec cu el. Nu i am promis niciodată așa ceva. Și apoi, nici nu știu cu ce să mă îmbrac.
I am spus că n are rost să și bată capul cu alegerea veșmintelor, dimpotrivă, să și scoată și epomisul ce l are pe ea, fiindcă am promis că nu voi lua nimic din ceea ce aparține zeiței. Eu nu sunt un tâlhar care să mă bucur de bogățiile unui zeu, așa i am spus. Și i am mai spus că pentru mine, pielea cu care s a născut este cel mai frumos veșmânt al ei. Încă am asigurat o că aș scoate eu și pielea de pe ea, de aș fi în stare să i dăruiesc o alta tot atât de ușor precum i am dăruit un alt nume.
S a resemnat repede în ceea ce privește veșmintele, dar a repetat cu încăpățânare că fără umbrelă ea nu merge nicăieri și s a bucurat mult când i am spus că o poate lua, fiindcă, oricum, eu i o dăruisem. Dar imediat după aceea a spus că ea nu este chiar atât de proastă ca o fată naivă, care se aruncă în brațele primului bărbat necunoscut și este dispusă să meargă cu el pân la capătul lumii.
— Dacă i așa, i am răspuns eu calm, te voi apuca de ceafă și te voi târî după mine, chiar și cu riscul de a ți se jupui toată pielea de pe picioarele tale frumoase.
Nu s a mai împotrivit, s a întors cu spatele la noi și a început să contempleze peretele. Preotul mi a întins o cupă și un cuțit de piatră și mi a poruncit:
— Inițiază te!
— Să mă inițiez? l am întrebat nedumerit. Ce vrei să spui?
— Inițiindu te în mistere, te vei lega etern de Afrodita, m a lămurit el. De ești sau de nu ești muritor, este puțin ceea ce pretinde zeița de la tine, în schimbul darului ce ți l a oferit.
Cum eu am amuțit, fiindcă nu înțelegeam ce trebuie să fac, el a crezut mai întâi că ezit. Apoi mi a explicat:
— Cuțitul de piatră al zeiței este la fel de vechi ca și fântâna, iar cupa este lucrată din lemnul divin. Îți vei face o tăietură în coapsă, apoi vei lăsa să se scurgă sângele tău în cupă. Picătură cu picătură, repetând cuvintele ce ți le voi spune. Este tot ceea ce trebuie să faci.
— Dar bine, omule, i am răspuns, eu nu am nici cea mai mică dorință să fiu legat pentru eternitate de Afrodita. Eu voi fi întotdeauna cel ce sunt. Să fie mulțumită zeița că îi accept ofranda!
M a privit atât de mirat, parcă nu i venea să și creadă urechilor. Apoi, de mânie, venele de la tâmple au început să i bată puternic și buzele să i tremure, nu a apucat să mai spună nici o vorbă și a căzut pe pardoseală, iar cupa și cuțitul zeiței i au alunecat din mâini. Am bănuit că fusese atins de apoplexie, dar nu am avut timp să mă ocup de el.
Încremenită, Arsinoe se uita fix la mine. Mi a trecut prin minte să ridic cuțitul și cupa zeiței și să le așez la locul lor, dar mi am învins tentația de a le atinge și mi am retras brațul, apoi m am uitat să văd dacă nu cumva Arsinoe avea pe ea vreo podoabă a zeiței. Dar când i am atins părul, am simțit că amețesc. Am pus hlamida mea peste umerii ei, am luat o de mână și am pornit la drum. Supusă, ea m a urmat și nu a rostit nici un cuvânt, apoi am ieșit din templu. Am scuturat o de umeri și am amenințat o:
— Dacă începi să țipi, îți crăp capul!
Mi a făcut semn din cap că mi se va supune. Am traversat curtea cenușie împiedicându ne de crengile smulse de furtună, apoi am urcat pe zid, după care am coborât eu mai întâi și am ajutat o să și sprijine picioarele pe țărușii pe care i fixasem în zid. Apoi m am cățărat din nou pe zid și am strâns țărușii, pentru a nu lăsa nici o urmă a trecerii mele prin templu. Mi am înfășurat brațul în jurul ei, i am simțit bătăile puternice ale inimii și am plecat împreună spre casă. Nu a rostit nici o vorbă tot drumul.


7

Dar abia am ajuns noi între patru pereți, că atitudinea ei s a schimbat în întregime. După ce a scuipat din gură un pumn de bijuterii șterpelite din comoara zeiței, ace de păr, inele și cercei, s a aruncat asupra mea ca un animal sălbatic și a început să mă lovească cu mâinile și picioarele, să mă zgârie cu unghiile și să mă insulte. După ce m a împroșcat cu cele mai grosolane înjurături, nemaicunoscând ea altele în limba greacă, a început să mă spurce în limba fenicienilor, însă cum mie îmi scapă sensul expresiilor ce le folosea, cele mai multe înjurături le a rostit de pomană. Preocupat în exclusivitate să mă apăr de atacul ei violent și îngrozit de teama să nu se deștepte toată lumea din casă, până la urmă nici nu am avut timp să i reproșez că, sfidând promisiunea ce o făcusem, își însușise totuși câteva bijuterii ale zeiței.
Apoi mi am dat seama că, de fapt, nu striga chiar atât de tare și nu voia nici ea ca cei din casă să se trezească din cauza zgomotelor pe care le făceam noi. Dar în liniștea de mormânt a acelui moment din noapte, glasul ei iritat îmi suna în urechi ca mii de trâmbițe. Am încercat să o liniștesc și am risipit ceva forță pentru a o imobiliza ca să nu mă mai lovească. Dar la atingerea ei, focul Afroditei s a răspândit în mine mai violent decât oricând și până la urmă ea s a înmuiat în brațele mele, și loviturile de care am avut parte până atunci au fost înlocuite cu mângâieri și cu păreri de rău.
— O, Turms! a suspinat ea. Oare de ce mi ai făcut asta? Nu voiam să părăsesc templul. Eu am încercat să mă opun, însă puterea ta este prea mare. Dar am să te urmez până la capătul lumii.
M a îmbrățișat cu furie și mi a sărutat buzele, gâtul, umerii, mi a mângâiat rănile ce mi le făcuse cu unghiile.
— Vai, Turms, mi a șoptit ea afectată, dar nu am vrut să ți fac nici un rău. Nu i așa că nu ți am făcut nici un rău? Îți jur că nici un bărbat nu este ce ești tu pentru mine. Voi fi a ta, doar a ta. Strânge mă cu putere în brațele tale!
Mi a mângâiat obrajii și ochii îi străluceau la lumina lămpii ce ardea lângă noi.
— Te voi urma de o fi să mergi și până la capătul pământului, mi a spus ea. Pentru tine, numai pentru tine, voi părăsi o pentru totdeauna pe zeiță, voi renunța la viața de lux ce am trăit o până acum. Și la iubirea celorlalți bărbați, voi renunța la tot pentru tine. O, Turms, de ai fi și cel mai de pe urmă cerșetor, tot pe tine te aș dori, iar de te vei mulțumi tu cu un blid de arpacaș și cu o cană de apă, mă voi mulțumi și eu tot cu atât și voi fi fericită. Nu i așa că și tu mă iubești? Da, nu încape îndoială, un pic tot mă iubești, altfel nu m ai fi răpit de la templu.
Epuizat de oboseala acelei nopți, am asigurat o cu prudență că pe ea o iubesc mai mult decât orice altceva din lume. M a ascultat mulțumită, după aceea a început să se plimbe înainte și napoi prin cameră și să mi explice ce fel de veșminte are intenția să poarte, descriind în detaliu cusături și pliuri, până când căzându i ei ochii pe piatra lunii ce o purtam la gât, s a oprit din mișcarea aceea de du te vino care începuse să mă amețească și, atingând o cu un aer distrat, a spus:
— E frumoasă. Pot să văd cum îmi stă?
Și fără să mai aștepte răspunsul, a desprins o de la gâtul meu și și a atârnat o pe al ei. Apoi a început să se vaite că în cameră nu este destulă lumină și nici o oglindă în care să se privească.
— Nu i așa că se potrivește cu pielea mea? m a întrebat ea și a adăugat repede: numai că i ar trebui un lanț subțire de aur, cum doar de la negustorii etrusci poți găsi.
I am atras atenția că șnurul simplu de care era agățată piatra era din fibrele ierburilor zeiței Artemis, care sunt în armonie cu piatra lunii. Și i am spus:
— Poți s o porți tu dacă ți place. Oricum, nu cred că m a protejat prea mult împotriva nebuniei, dacă am fost eu atât de nebun și m am îndrăgostit de tine.
S a uitat fix la mine și a întrebat:
— Ce ai vrut să spui? Că doar un nebun poate fi îndrăgostit de mine? Nu i așa? În cazul acesta, cel mai bine este să ne despărțim. Gata, eu mă întorc la templu! Păstrează ți piatra prostiei, de care se pare că ești legat.
După ce a rupt cu răutate șnurul, mi a aruncat piatra în obraz. Apoi și a prins capul între mâini și a început să plângă aprig. M am apropiat de ea și am încercat s o liniștesc, i am pus piatra în mâini și i am promis că de îndată ce vom ajunge în Himera, îi voi cumpăra cel mai frumos lanț de aur de la piața etruscă. Și, pentru că nu aș fi vrut să mă refuze, i am spus:
— Într adevăr, eu nu am nevoie de ea. Pentru mine, această piatră nu are nici o valoare.
Dar ea și a ridicat capul și, printre lacrimi, mi a aruncat o privire acuzatoare. Și a început să se tânguiască:
— Vai, nefericita de mine, uite unde am ajuns! Să mi se ofere daruri care n au nici o valoare! Tu mă disprețuiești, tu îți bați joc de mine. Oare vrei să mă ții pe lângă tine ca pe un câine? Nu sunt eu oare proastă de mi tremură inima de iubire pentru tine?
Deja sătul de atâtea reproșuri, i am spus:
— Piatra aceasta este frumoasă și scumpă, dar dacă ție nu ți place, poți să o arunci pe fereastră. Acum o clipă strălucea pe pieptul tău, era o combinație frumoasă de culoare; totuși, pielea ta este mult mai minunată decât orice piatră prețioasă. Sânii tăi sunt cele mai frumoase bijuterii. Chiar și dacă nu te ai împodobi cu nimic, tu încă ești cea mai frumoasă femeie.
A țipat enervată:
— Ascultă, Turms! Când ți am promis că te voi urma până la capătul pământului, nu știam că ai de gând să mă ții în pielea goală toată viața!
Nu m am pierdut cu firea și i am spus calm:
— Arsinoe! Sau poate că preferi să ți spun Istafra? Noi mai avem încă destul timp până la sfârșitul vieții ca să discutăm despre podoabe și bijuterii. Pentru moment, trebuie însă să întrerupem această plăcută conversație și să vedem ce e de făcut ca să ieșim cu bine din Eryx. Chiar de aș fi atât de bogat încât să ți pot cumpăra toate lucrurile de care simți tu acum că ai nevoie, tot nu aș face o, fiindcă ar însemna să mai cumpăr și toate coșurile din piața Eryxului – ca să avem unde le pune, și o herghelie de măgari – care să le transporte până la Himera. Așa că, până una alta, te vei îmbrăca tu cu veșmintele Aurei, îți vei schimba chipul după chipul Aurei și vom pleca din Eryx. Iar după ce vom ajunge la Himera, am să mă mai gândesc ce pot face pentru tine.
Auzind Arsinoe vorbele mele, a spus cu răceală în glas că bine ar fi de aș muri cât mai degrabă. Și s a jurat că și ea ar prefera să moară decât să audă cum este disprețuită o femeie ca ea.
— Tu ți imaginezi că eu aș putea să mă îmbrac vreodată cu veșmintele grosolane ale unei fete de siculi? m a întrebat ea cu vocea sugrumată de oroare. Oare cum aș putea să apar în fața bărbaților fără bijuteriile ce mi împodobesc de obicei părul? Dar tu nu știi ce mi ceri, Turms. Sunt dispusă, este drept, să mă sacrific pentru iubirea ce ți o port, dar nu mi am putut imagina că tu îmi vei cere să mă și umilesc.
Fața ei era destul de palidă, fiindcă luând o direct din pat, nu a avut timp să și o fardeze. Lacrimile i se rostogoleau continuu pe față. Am încercat să fiu mai prudent și i am explicat că, fiind Aura soția unui medic grec, acesta îi cumpărase veșminte scumpe, dar că de la un medic n are rost să te aștepți să se priceapă prea mult la veșminte. Și că farmecul Aurei nu stătea în veșminte, fiindcă ea era o fată foarte tânără și proaspătă, care nici nu avea nevoie să și vopsească buzele și obrajii. Și i am mai spus lui Arsinoe că ar putea să folosească fardurile lui Tanaquil, ca să pară puțin mai tânără.
Știam prea puține lucruri despre femei în acea vreme, altfel n aș fi făcut o astfel de imprudență. A urlat ca scoasă din minți:
— Tu vrei să spui că eu sunt deja o femeie bătrână și uzată?
Și cearta noastră a luat din acel moment o întorsătură și mai violentă decât până atunci.
Începuse deja să se lumineze de zori și cocoșii Eryxului să cânte, dar eu încă nu reușisem s o calmez. Deja nici nu mai îndrăzneam să deschid gura, fiindcă orice i aș fi spus era rău și greșit. Și m am dus să i trezesc pe Micon și Dorieus, dar ei încă nu erau într o stare prea grozavă, așa că nu mi am mai bătut gura să le explic ceva, fiindcă tot nu ar fi înțeles.
Dar Tanaquil, care era o femeie cu multă experiență, m a înțeles, mai ales a înțeles că nimic nu se mai poate repara, așa că până la urmă a convins o ea pe Arsinoe să se îmbrace cu veșmintele Aurei și i a dat propriile ei sandale brodate din perle, pentru că cele ale Aurei erau prea mari, și i a îngrijit fața cu cremele ei scumpe. Apoi, în lovituri de bici, i a trezit pe servitori și i a pus la treabă. Când soarele a început să scalde în lumina lui roșie muntele, noi eram deja pe stradă, și am ajuns la porțile orașului când, somnoroși, gardienii le deschideau.
Tanaquil îi făcuse loc lui Arsinoe în litiera sa. Când am ajuns la jumătatea pantei muntelui, soarele se înălțase, cerul albastru ne zâmbea timid, iar valurile mării chemau corăbiile, pentru că le venise deja vremea să navigheze. A rămas în urma noastră conul muntelui zeiței. În valea verde și proaspătă, boii albi și negri trăgeau plugurile, țăranii semănau. Câmpul era încărcat de mii și mii de flori.
Uitându se la boi, Dorieus a oftat și a spus melancolic:
— Aceasta este o rasă pură. Nu încape îndoială că s a păstrat încă de pe când străbunul meu Herakles a domnit în țara Eryxului.
Suferințele spartanului se risipiseră, însă Micon încă mai era amețit de la vinul ce l băuse și nu înțelegea bine încotro ne îndreptăm. Când a văzut o pe Arsinoe, a oftat din greu, i s a adresat ca și cum i s ar fi adresat Aurei și a întrebat o cum se mai simte. Părea că a uitat de moartea Aurei, sau poate își închipuia că din cauză că este beat o vede, în orice caz părea mai puțin mulțumit decât cu o zi mai înainte.
În ceea ce mă privește, cât timp a durat coborârea muntelui, nu m am mai încumetat să i spun nici o vorbă lui Arsinoe. Dar când am făcut un popas ca să fie adăpate animalele, înainte de a urma drumul ce ducea spre Segest, a tras perdeaua de la litieră și m a strigat cu o voce drăgăstoasă.
— Vai, Turms! a ciripit ea, cât este de minunat aerul, niciodată nu am respirat un aer atât de plăcut. Și această pâine coaptă în cenușă are un gust atât de bun. Niciodată nu am fost atât de fericită.
Dar după aceea a adăugat:
— Turms, promite mi că n ai să te mai porți cu atâta cruzime cum te ai purtat astăzi dimineață. Tot timpul m ai provocat, eu cred că ajunge, nu i așa?
După ce am intrat pe drumul spre Segest, am evitat oamenii pe care i am întâlnit în drum și până la urmă am ajuns la Himera, într adevăr nervoși, dar în viață și fără să ne urmărească nimeni. Imediat după ce am ajuns, la insistențele lui Dorieus, ne am dus și am sacrificat cel mai mare cocoș din Himera la altarul lui Herakles.



CARTEA A CINCEA
SACRIFICIUL UMAN

1

Întoarcerea noastră în Himera nimeni nu a remarcat o. Plecasem cinci, tot cinci ne am întors. Expresia și chipul Aurei păreau atât de reale pe fața lui Arsinoe, încât Micon, care încă mai confunda visul cu realitatea, nici nu se îndoia că Arsinoe nu ar fi soția lui. Arsinoe o văzuse pe Aura doar în noaptea când ea a fost la templu. Micon ar fi trebuit s o cunoască mai bine pe Aura, așa gândeam eu. Dar n avea nici un rost să i explic nimic, fiindcă după cele două zile de beție, el nu mai putea înțelege nimic. Însă în timpul călătoriei a trebuit să fiu mereu cu ochii pe el, mai ales noaptea când ne odihneam, fiindcă, în ciuda faptului că în alte privințe era confuz, datoria de soț ținea morțiș să și o împlinească.
Dorieus cunoștea toată povestea, dar se făcea că n o știe. Ca urmaș al lui Herakles, nu i privea el cu ochi buni pe cei care o ofensau pe Afrodita, altfel aprecia faptul că i răpisem preoteasa.
Când ne am întors din Eryx, locuitorii Himerei erau preocupați de lucruri mai importante, de aceea sosirea noastră a trecut neobservată. 0 corabie, ce înfruntase furtunile acelei primăveri, adusese în Sicilia vestea despre căderea Miletului. După un îndelungat asediu, perșii au cucerit orașul, l au jefuit și incendiat, au masacrat populația și au trimis în Susa ca sclavi pe oamenii care au scăpat cu viață. Din porunca regelui regilor, Miletul a fost ras de pe fața pământului, și din acel înfloritor oraș nu a mai rămas piatră peste piatră. Distrugerea unui oraș în care trăiau câteva sute de mii de oameni, nu a fost nicidecum o treabă ușoară, dar armata perșilor a avut un număr impresionant de mașini de război pentru dărâmarea zidurilor și mii de sclavi greci care să i slujească.
Astfel s a sfârșit dansul libertății. Alte orașe ioniene nu au avut prea mult de suferit. Regele regilor doar cu Miletul a avut ce a avut, fiindcă Miletul se încăpățânase să reziste atât de multă vreme. În toate orașele ioniene au fost reinstalați tiranii greci și perșii nu au pricinuit prea multe stricăciuni, nici nu au măcelărit toată populația, s au mulțumit doar cu obișnuitele masacre, incendii, violuri și jafuri, care, la urma urmelor, fac parte din orice război. Însă, după ce revolta a fost înăbușită – așa cum întotdeauna se întâmplă – autohtonii s au dovedit a fi mai necruțători și mai feroce decât cuceritorii străini. Tiranii readuși la putere s au răzbunat cu o cruzime inimaginabilă. De aceea cei care au fugit împreună cu familiile din orașele ioniene încă înainte de a începe revolta nu au mai suferit de dorul întoarcerii și s au bucurat că au avut atâta înțelepciune de au plecat la timpul potrivit.
Astfel se povestea despre Ionia. Adevărul este că eu nu am fost prea mișcat de soarta Miletului, fiindcă după bătălia de la Lade am fost scârbit de felul în care Miletul s a purtat cu celelalte orașe aliate. Dar am fost trist pentru bogățiile, pentru rafinamentul, pentru farmecul acela special al Miletului, îngropate pentru eternitate în propria i cenușă.
Vestea prăbușirii Miletului ne a predispus la melancolie și am regretat vremurile de altădată, care parcă nu erau atât de aprige ca acum și ni s a părut că până și aerul era mai curat atunci și că oamenii știau să se bucure când îl respirau. Am băut împreună cu Dorieus cel mai bun vin din pivnița lui Tanaquil și am închinat întru memoria Miletului, dar părul nu ni l am tăiat, fiindcă nici eu, nici Dorieus, oricât de multe alte defecte aveam, nu eram ipocriți.
De la Dionysios am aflat noi toate aceste vești și nu ne am îndoit că nu ar fi adevărate. Fiind el însuși un mare specialist în arta exagerării, Dionysios a putut să aleagă mai ușor decât alții, din puzderia de informații fără sens, versiunea care era mai aproape de realitate.
— Dar Atena nu a fost încă transformată în ruine, ne a asigurat Dionysios. Chiar dacă mulți afirmă că însuși regele perșilor s a îmbarcat pe o corabie și a străbătut marea pentru a i pedepsi pe atenienii care au atacat orașul Sardes, eu nu cred, fiindcă pentru o trebușoară ca asta ar fi fost nevoie de mulți ani. Iar de i ar trece prin minte așa ceva regelui perșilor, mai întâi ar trebui să cucerească toate insulele. Ce mai încolo și ncoace, un atac împotriva continentului grecesc nu se face așa, de pe azi pe mâine. Dar se mai povestește, și de acest lucru chiar că nu mă îndoiesc, că regele perșilor ar fi dat poruncă sfetnicilor lui să i șoptească la ureche în fiecare seară, înainte de a merge la culcare: „Stăpâne, să nu uiți de atenieni!"
— Cam așa stau lucrurile, a continuat Dionysios privindu ne insolent cu ochii lui de taur. Acum, după ce Miletul a căzut, marea occidentală a devenit marea fenicienilor și multe corăbii din Ionia au trecut deja în mâinile perșilor. Iar dacă și Grecia străbunilor noștri va cădea, oare ce se va alege de noi, prinși aici între cartaginezi și tirenieni? De aceea gândesc că cel mai înțelept ar fi dacă ne am lua noi bogățiile din peșterile lui Krinippos și am naviga degrabă spre Massilia. Dacă așa vor zeii, perșii vor domina toată lumea. Probabil că am să o văd și pe asta mai înainte de a muri.
Îngrozit de prevestirile lui Dionysios, Micon a ridicat mâna în semn de împotrivire și a rostit:
— Tu exagerezi, Dionysios! Eu am studiat trecutul multor popoare și te pot asigura că nici un popor nu a dominat vreodată întreaga lume, nici chiar Egiptul sau Babilonul. Și este un adevăr că nimeni nu și a putut imagina, mai înainte de a se fi întâmplat, că Egiptul nu va mai fi, fiindcă Egiptul era vechi de când lumea. Cred că aveam doisprezece ani când s a răspândit vestea în tot arhipelagul grecesc că marele rege Cambyse a cucerit Egiptul. Tatăl meu era un om instruit, el însuși călătorise în Naucratis. Și nu a vrut să creadă în acest zvon, însă când nu s a mai putut opune și a înțeles că este adevărat, nu a mai vrut să trăiască într o lume în care așa ceva este cu putință, s a întins pe pat, și a acoperit capul cu veșmintele și a murit. De atunci s au apucat olarii din Attica să zugrăvească pe vasele de ceramică figuri roșii, ca să se marcheze astfel începutul declinul lumii. Uite, nici chiar Darius, cât o fi el de regele regilor, tot nu i a putut învinge pe sciți.
— Dacă tot nu te pricepi la războaie, l a întrerupt enervat Dorieus, mai bine ți ai ține gura. Pe sciți n are cum să i învingă nimeni, fiindcă sunt nomazi. Ãsta nu i regat, dacă nu poți tu să știi niciodată în ce parte îi poți găsi pe sciți la ei acasă. De altfel, o victorie împotriva sciților, n are nici o valoare pentru un războinic adevărat. Eu îi înțeleg dorința lui Darius de a cuceri întreaga lume. Și poate că acum este timpul cel mai potrivit pentru asta. Și s ar putea ca grecii, ce s au înrolat ca mercenari în armata perșilor, să fi făcut cea mai bună alegere. Dar destinul meu este altul, eu trebuie să mi redobândesc moștenirea acum, cât mai este încă timp.
A tăcut un moment, și a mușcat buzele și l a privit fix pe Dionysios, nehotărât încă de unde să înceapă ce și pusese n gând să i spună. Și plin de entuziasm, a început să și expună planul:
— Nu există pe mare un bărbat mai demn de cinste ca tine, Dionysios foceanule! În bătălii navale tu ești neîntrecut. Dar eu sunt născut pentru războaie terestre, iar evenimentele ce au fost să se întâmple îmi tulbură ființa, fiindcă Grecia este în pericol. Noi trebuie, cât încă mai este timp, să întărim puterea Greciei occidentale. Și o vom putea face doar eliberând Segestul și toată țara Eryxului, ca să fie ruptă puntea de legătură dintre Cartagina și Sicilia.
Dar Dionysios i a risipit entuziasmul când i a spus:
— Tu grăiești drept și gândurile tale sunt demne de laudă, lacedemonianule! Dar nu uita că au fost mulți aceia care, bântuiți de aceleași îndemnuri lăuntrice, și au lăsat oasele în Segest. Chiar și mulți bărbați din Foceea au murit în această țară. Bănuiesc că în cursul călătoriei, din care abia te ai întors, ai avut deja ocazia să aduci jertfe și la mormântul tatălui tău, așa că ai putut vedea cât de mulți și au irosit viața în zadar.
Și a mai spus:
— Dar oare de ce să ne pierdem noi timpul cu răfuieli absurde? Ce avem noi de făcut este să pornim cât mai degrabă spre Massilia, iar după aceea să întemeiem un oraș nou, fie pe cursul fluviului, fie pe coasta Iberiei, acest lucru chiar că nu le va conveni cartaginezilor.
Dorieus s a ridicat și a început să umble cu pași apăsați prin sala banchetului lui Tanaquil. Până la urmă, s a oprit în fața lui Dionysios, l a contemplat îndelung, după care i a spus:
— Dionysios din Foceea, pentru prima și ultima dată te întreb: este de nestrămutat hotărârea ta de a naviga spre Massilia? Oare ție îți este indiferentă libertatea Greciei?
Sincer mirat, Dionysios l a întrebat la rândul lui:
— Ascultă, Dorieus, ai băut chiar atât de mult vin de ți s a tulburat mintea? Ce vrei de la mine?
Înfuriindu se și mai tare, Dorieus a început să lovească nervos cu picioarele în podea. A început să i tremure bărbia și a strigat mânios:
— Ați auzit amândoi, și tu, Turms, și tu, Micon, cum acest fiu de sclavi mi a jignit ostentativ casa și femeia.
Dionysios a înțeles imediat că n are nici un rost să continue să se certe cu el, a încercat să l liniștească, asigurându l de prietenia lui, și, râzând, i a spus în glumă:
— Că rău de tot te a mai izbit în cap vâsla aceea de la Lade, Dorieus! Dacă aceasta este casa ta, oare ți am ofensat eu casa? Dacă Tanaquil este soția ta, oare ți am ofensat eu femeia?
— Auziți l, oameni buni, a urlat iritat Dorieus. Acum o numește pe femeia mea târfă!
Atunci s a sculat Dionysios și a spus:
— Jocul acesta merge prea departe. Explică ce ai vrut să spui, sau, dacă ai ceva împotrivă mi, adresează te lui Krinippos!
Mai întâi deconcertat, apoi cu ochii dilatați de furie, Dorieus a început să țipe:
— Chiar dacă locuiesc în casa lui Tanaquil și mă culc în același pat cu ea, din moment ce ne am căsătorit, nu ți permit să o numești târfă! Și nici nu pot rămâne indiferent când te aud că minți spunând că în această casă ție nu ți s a oferit destul vin. În numele străbunului meu Herakles, sunt scârbit de insinuările tale abjecte, Dionysios!
Și a pus Dionysios amândouă mâinile pe cap și, nedumerit de a binelea, ne a întrebat pe Micon și pe mine:
— Care i motivul de i așa de turbat și oare ce vrea de la mine?
Prudenți, atât eu cât și Micon, nu i am răspuns nimic. Dar Dorieus a văzut, bineînțeles, că nu eram de acord cu insinuările lui. Și a spus cu o voce ceva mai blândă:
— Adevărul este că la nerușinatele tale insulte ar fi trebuit să te străpung cu sabia și să răscumpăr jignirea ce i ai adus o femeii mele luându ți și corăbiile, și comorile. Dar astfel de obiceiuri nu sunt demne de un spartan. De aceea te provoc să lupți cu mine, pentru a vedea căruia dintre noi i se cuvin corăbiile și oamenii de pe ele.
— Gata, gata! a încercat Dionysios să l liniștească. Eu sunt un om simplu și nu ți înțeleg subtilitățile. Deci tu ții morțiș să lupți cu mine? Dac am înțeles bine, tu vrei să fii comandantul corăbiilor? De ce nu? Dar bănuiesc că nu vei putea tu să te descurci mai bine decât mine la traversarea mării până la Massilia.
Dar Dorieus și a pierdut răbdarea și a spus:
— Din partea mea, n ai decât să navighezi și până la Hades dacă ți place. Încetează odată cu Massilia! Numai când aud numele acestui oraș începe să mă doară capul și mai tare.
— Durerea asta de cap a ta, de la vâsla aceea din Lade ți se trage, i a spus comprehensiv Dionysios și s a uitat spre Micon, gândind probabil că ar putea să i dea un calmant pentru diminuarea durerii de cap.
— Pentru numele lui Herakles! a urlat ca scos din minți Dorieus. N a fost nicidecum o banală vâslă, a fost o lovitură de spadă. Nu continua să mă jignești! Nu mi disprețui ospitalitatea! Nu mă interesează pe mine Massilia aia a ta, eu trebuie să mi recuperez drepturile ce le am asupra Segestului și țării Eryx. De aceea am eu nevoie de corăbiile tale, de oamenii tăi și de comorile tale. Și este posibil să reușim, fiindcă fiii lui Tanaquil au și început să organizeze revolta la Segest, iar cu ajutorul bogăției lui Tanaquil, îi vom putea avea de partea noastră și pe sicanii ce locuiesc în păduri.
Îmbătat de propriile i vorbe, el a devenit apoi din ce în ce mai prietenos și ne a explicat:
— Cucerirea Segestului nu este câtuși de puțin dificilă, fiindcă aristocrația acestui oraș este preocupată în exclusivitate doar de creșterea câinilor de vânătoare. Nici prin cap nu le trece lor să lupte, din moment ce plătesc atleți care să se întreacă în locul lor și ei se mulțumesc doar să privească. Cât despre muntele Eryx, acesta da, ar părea la prima vedere de neînvins, dar eu am o femeie...
S a întrerupt brusc, s a uitat spre mine, i s a înroșit fața, apoi și a reparat greșeala și a spus:
— Noi avem o femeie care ne va ajuta. Este vorba despre preoteasa Afroditei, Arsinoe, care cunoaște toate galeriile secrete din Eryx și care ne va ajuta să cucerim templul și să luăm de acolo comorile Afroditei.
N am mai putut răbda, m am ridicat și, abia stăpânindu mi mânia, l am întrebat pe Dorieus:
— Oare când ai avut timp, nemernicule, să discuți astfel de lucruri cu Arsinoe? Oare de ce ea nu mi a spus un cuvânt despre ciudatele voastre planuri?
Dorieus a evitat să se uite în ochii mei.
— Voi aveți alte lucruri de discutat, a bâiguit el. De altfel, Arsinoe mă va ajuta să mi împlinesc planul doar în propriul tău interes.
Micon a închis întâi ochii, apoi i a deschis, a scuturat din cap și m a întrebat:
— Ascultă, Turms, de la o vreme încoace tot vorbiți despre o anume Arsinoe; încă de la Eryx ați început o. Lămurește mă și pe mine cine i această Arsinoe.
I am explicat:
— Femeia care tu ai crezut că este Aura, nu este nicidecum Aura, ci preoteasa templului Afroditei, pe care eu am răpit o. Ea și a schimbat deci înfățișarea doar pentru a nu putea fi recunoscută când am plecat noi din Eryx.
Micon și a prins fața în mâini și a rămas nemișcat. L am bătut încurajator cu mâna pe spate și i am spus:
— Oare tu chiar nu ți mai amintești că Aura a murit în Eryx din cauza imprudentei tale curiozități? Doar tu cu mâna ta ai aprins la ceremonia incinerării sicriul de plop alb în care era Aura.
Micon și a ridicat capul, chipul i s a înseninat și a spus mulțumit:
— Deci a fost adevărat! Mulțumesc zeiței! Mă gândeam că de la atâta vin cât am băut, mi s a părut doar că așa s a întâmplat. Deci sunt din nou liber. Fie i binecuvântată cenușa Aurei!
Cu un aer fericit, s a ridicat din patul convivial, a făcut câteva sărituri ca și cum ar fi dansat în jurul mesei și a strigat bucuros:
— Mi s a părut mie ceva schimbat la Aura, însă m am gândit că trebuie să fie o consecință a întâlnirii cu zeița. Acuma înțeleg de ce am încercat un atât de nemaiîntâlnit extaz în brațele ei.
Nici n a terminat de rostit Micon aceste vorbe; încă neînțelegând clar cum de a fost posibil așa ceva, nu am mai fost în stare să spun nimic și m am gândit să l strâng de gât pe Micon. Dar Dorieus a fost mai rapid, a izbit furios cu pumnul într o cupă de vin care a crăpat în două și a strigat:
— Șarlatan ipocrit! Ai îndrăznit să o atingi pe Arsinoe?
Și a vrut să l lovească, dar am intervenit eu și i am spus:
— Că Micon s a înșelat și a confundat o pe Arsinoe cu Aura este de înțeles. Însă ce te împinge pe tine să aperi onoarea lui Arsinoe, asta nu înțeleg. Și cum de ai sedus o până într atât încât să ți împărtășească planurile delirante în privința cuceririi Eryxului?
Dorieus a început să se apere:
— Liniștește te, Turms, eu nu am încercat nicidecum s o seduc pe Arsinoe. Am fost doar enervat să aud acele grosolane vorbe ale lui Micon despre o femeie atât de onorabilă.
Îmi venea să urlu, să plâng, să sparg tot ceea ce era în jurul meu, dar Dorieus a încercat să mă liniștească și a spus:
— N are nici un rost să mai discutăm acum despre acest lucru în prezența unui om străin de casa noastră.
Și s a uitat spre Dionysios. Iar Dionysios a spus:
— Am ascultat cu mult interes planurile tale politice, Dorieus. Dar încă și mai curios sunt să o văd pe acea femeie care a reușit să vă zăpăcească în halul ăsta pe voi, cei care, până nu demult, erați trei bărbați destoinici și înțelepți.
Abia a rostit el aceste vorbe, că în aceeași clipă în sala banchetului și a făcut apariția Arsinoe, urmată de Tanaquil, care era împodobită din cap până n picioare cu tot felul de bijuterii, brățări și inele. Zdrăngăneau ca echipamentul greu al hopliților când pornesc la război. În contrast cu ea, Arsinoe era îmbrăcată simplu, chiar mai simplu decât aș fi dorit eu. Purta un hiton scurt prins pe un umăr cu o fibulă de aur, care mai mult o dezvelea decât o îmbrăca. Își ridicase părul auriu în felul în care l purta zeița și îl prinsese cu bijuteriile furate din comoara zeiței. Pe piept strălucea, ca o rea prevestire, galbena piatră a lunii, atârnată de un lanț de aur etrusc, pe care nu eu îl cumpărasem, fiindcă uitasem complet despre acest lucru încă din Eryx.
— O, tu, mare comandant de nave Dionysios! l a salutat Arsinoe. Nici nu pot spune cât sunt de fericită că te întâlnesc. Atât de multe am auzit despre nemaipomenita ta iscusință pe mare. Și am mai auzit, în secret, despre nemaipomenit de multele ți bogății ce le păstrezi în peșterile tiranului Krinippos.
După ce a cercetat o cu obrăznicie din creștetul capului până n tălpi și din tălpi până n creștetul capului cu ochii lui mari de taur, s a întors spre noi și ne a întrebat iritat:
— Oare ați înnebunit toți trei? Mușcatu v au câinii turbați? Sau poate că șerpii și au strecurat veninul în inima voastră. De ce trebuia să i dezvăluiți unei femei secretele noastre?
Arsinoe și a aplecat cu umilință capul și a spus:
— Eu nu sunt decât o femeie slabă, frumosule Dionysios, dar cele mai ascunse secrete ale bărbaților sunt mai în siguranță în inima mea decât în peșterile hrăpărețului Krinippos.
Pe buzele ei a apărut un surâs nostalgic, pe care niciodată până atunci nu l am mai văzut. Dionysios și a frecat ochii și a clătinat din capul lui mare. Și a spus amărât:
— Singurul lucru pe care sărmana mea mamă – care era sclavă – mi l a repetat, pe când mă legăna la sânul ei, a fost că niciodată nu trebuie să te încrezi în marinari. Abia după ce am gustat destul din amărăciunea acestei vieți, am învățat că nu trebuie să am încredere în vorbele nici unei femei. Și știu sigur că mai degrabă poate fi păstrat un secret dacă îl strigi în gura mare în agora, decât dacă i l spui între patru pereți unei femei. Dar când mă privești cu ochi atât de melancolici, o, preoteasă a Afroditei, îmi este greu să rezist tentației de a crede că dintre toate femeile, probabil că tu ești o excepție.
— Arsinoe, am strigat eu enervat, îți interzic să te mai uiți în felul acesta la alți bărbați!
Dar același lucru ar fi fost de aș fi țipat la pereți. Arsinoe nici nu m a băgat în seamă și s a așezat încet pe marginea patului convivial pe care se odihnea Dionysios. După ce Tanaquil a deschis o nouă amforă de vin, Arsinoe i a întins o cupă cu vin lui Dionysios. Cu un aer absent, Dionysios a lăsat să curgă câteva picături de vin pe podea și i a spus:
— Nu mi mai amintesc ce am spus, dar am fost uimit de cuvintele cu care m ai întâmpinat. Atât bărbații, cât și femeile mi au spus întotdeauna că sunt un bărbat puternic, dar că sunt un bărbat frumos, așa ceva nimeni nu mi a mai spus, nici măcar mama mea. Pentru numele tuturor zeilor, femeie, oare ce dorești de la mine de mi spui că sunt frumos?
Și a sprijinit bărbia în mâini Arsinoe, s a uitat cu fața ușor înclinată spre Dionysios și a spus:
— Nu mă mai tulbura privindu mă astfel, marinarule! Simt cum mi se înroșesc obrajii. Poate că o femeie nu ar trebui să i spună direct unui bărbat ce simte, dar când am intrat aici și te am văzut, cu imensul cercel de aur în ureche, trupul tău puternic m a făcut să tremur, ca și cum aș fi văzut un zeu impunător, imens, cu barba neagră și frumoasă.
— Rar poți vedea un bărbat frumos, a continuat Arsinoe contemplându l ca și cum ar fi fost în extaz. Frumusețea unui bărbat, de fapt, este altceva decât frumusețea unei femei. Poate că unora le place frumusețea fragilă a tinerilor imberbi. Mie niciodată așa ceva nu mi a plăcut. Nu, un bărbat puternic, viril, cu un trup gros ca un trunchi de copac, cu mâini și picioare viguroase, un bărbat cu o barbă mare și ondulată, de care să te poți agăța, un bărbat cu ochi mari și fioroși ca ai unui taur, doar acesta este, după mine, un bărbat frumos. O, Dionysios! a suspinat ea, îți admir iscusința, dar ceea ce mă atrage mai mult este frumusețea ta și îți jur că eu până acum nu am mai văzut un bărbat atât de frumos ca tine.
Pupilele ochilor ei s au dilatat, și, pe neașteptate, a mângâiat urechea la care Dionysios avea un imens cercel de aur. Dionysios a tresărit, ca și cum șfichiul unui bici l ar fi atins.
— Pe numele lui Poseidon! a murmurat el cu o voce pierdută.
A ridicat brațul ca și cum ar fi vrut să atingă buzele lui Arsinoe, dar și l a retras imediat, s a tras în cealaltă parte a patului, apoi a coborât din pat și a spus printre dinți:
— Târfă! târfă și încă o dată târfă! nu cred eu în nici o vorbă de a ta, degeaba încerci să mă amețești!
Și fără să se uite la nimeni, a ieșit grăbit din sala banchetului lui Tanaquil, apoi am auzit când și a luat scutul de aramă din vestibul, și când am ajuns noi afară, el tocmai trântea poarta casei și ieșea în stradă.
Ne am întors în sala banchetului, dar n aveam nici o putere să ne uităm unii la alții. Iar eu mă simțeam stânjenit, dezorientat. Dar Arsinoe, cu surâsul ei amăgitor, a risipit încordarea în care eram noi ceilalți și mi a șoptit cu tandrețe:
— Turms, dragostea mea, dar nu ai nici un motiv sa fii atât de trist. Vino cu mine, fiindcă eu trebuie să ți spun ceva.
În timp ce plecam din sala banchetului, am văzut cum Dorieus i a tras un pumn lui Micon și cum acesta, după ce s a izbit de un perete, a căzut în genunchi apăsându și cu mâna fața lovită.


2

Apoi am fost doar cu ea, dar mă simțeam singur și am privit o pe Arsinoe ca pe o ființă străină. Nemaiștiind cu ce să încep, nici nu i de mirare că am început prost. Am întrebat o:
— Oare ție nu ți este rușine să te arăți pe jumătate dezbrăcată în fața unui bărbat străin?
— Vai, Turms! a protestat ea. Doar tu mi ai cerut să mă îmbrac mai simplu. Tu mi ai repetat deja de o sută de ori că nu ai cum să mi împlinești toate modestele mele dorințe și că în câteva zile te ai îndatorat pentru câțiva ani din cauza pretențiilor mele. Crezi că trebuia să mă îmbrac și mai simplu?
Nici n am apucat să deschid gura că ea a și spus:
— Nu, Turms! Nu te grăbi să mi răspunzi. Gândește te bine înainte de a deschide gura. Eu deja nu mai suport!
— Nu mai suporți? am întrebat o eu uimit. Tu nu mai suporți?
— Bineînțeles că nu mai suport, a spus ea cu convingere. Chiar și răbdarea unei femei îndrăgostite are o limită. De când suntem la Himera, am observat că orice aș face, tu nu ești mulțumit. Vai, Turms, cum a fost cu putință de am ajuns noi să nu ne mai înțelegem?
Cu o adevărată disperare s a trântit în pat printre multele veșminte aruncate în dezordine, și a acoperit fața cu mâinile și a început să plângă în hohote. Și plânsul ei, ca de obicei, mi a înmuiat inima, și am început să mă gândesc că, poate, într adevăr, eu sunt vinovat. Apoi mi am amintit de Dorieus, care se temuse să mă privească în ochi și de expresia vinovată a lui Micon, așa că nu m am mai gândit la Dionysios. Am simțit cum tot sângele mi se urcă în cap de furie și am ridicat mâna să o lovesc, dar nu am putut o lovi, fiindcă, văzându i trupul fragil, care tremura de atâta plâns, mi s a făcut milă. Apoi brațele ei s au întins spre mine și m au îmbrățișat strâns, tot mai strâns, până când am plutit din nou împreună cu ea pe deasupra norilor și mi am uitat supărarea.
Dar în clipa aceea liniștită, când eram amândoi înmuiați, ea mi a atins fruntea transpirată și mi a spus cu reproș:
— O, Turms! Oare de ce te porți cu atâta cruzime față de mine, când vezi cât de mult te iubesc?
Și chipul ei părea atât de sincer când vorbea... Totuși, mie nu mi venea să mi cred urechilor. Am strigat:
— Arsinoe, oare cum poți să spui astfel de vorbe? Oare să nu ți fie câtuși de puțin rușine? Mă privești atât de senin, ca și cum nimic nu s ar fi întâmplat, deși te au călărit recent prietenii mei cei mai buni.
— Nu i adevărat, a spus ea, însă a evitat să se uite la mine.
— Dacă într adevăr m ai iubi... am început eu, dar nu am mai putut continua, fiindcă simțeam că mă înăbuș de mânie și de umilință.
Arsinoe și a schimbat deodată tonul și cu o voce gravă mi a spus:
— Turms, eu sunt o ființă fragilă, doar știi asta. Eu sunt femeie. Poate că n ar trebui să fii tu atât de sigur de mine, dacă eu însămi nu pot fi sigură de mine. Însă de ceea ce tu poți fi sigur, acum și pentru totdeauna, este că eu, într adevăr, te iubesc numai pe tine. Oare aș fi abandonat viața luxoasă pe care o duceam în templul din Eryx, de nu te aș fi iubit atât de mult?
Vorbea cu atâta sinceritate, încât mi se părea că vorbele ei sunt adevărate. Amărăciunea mea începea să se transforme în regret.
— Micon cu gura lui a spus că... am început eu.
Dar ea și a apăsat palma i moale peste gura mea și a spus:
— Încetează! Recunosc că așa a fost, dar eu nu am dorit acest lucru. Numai din dragoste pentru tine l am acceptat. Tu însuți mi ai spus că ești în pericol dacă se va afla că eu nu sunt Aura.
— Dar Micon a spus că... am încercat eu pentru a doua oară să vorbesc.
Dar ea m a întrerupt și, sigură pe ea, a continuat:
— Știu ce vrei să mi spui. Bineînțeles, așa este. Dar tu nu trebuie să uiți că fiecare femeie are mândria ei. Oare cum aș fi putut eu să mă înjosesc și să mă iubesc cu Micon ca o oarecare fată neinstruită de siculi? Se înțelege că el a văzut deosebirea, că măiestria mea nu oricare femeie o are, însă a considerat o o consecință a binecuvântării zeiței.
Și a mai spus gânditoare:
— Dar să știi că nici Micon nu i lipsit de calități.
— Încetează! am rugat o eu. O, zei! Oare cum poți să te mai și lauzi? Dar spune mi, în brațele lui Dorieus cine te a mai împins?
— Bineînțeles că am discutat cu el. Ce, n am voie, dacă tot locuim în aceeași casă? De altfel, Tanaquil m a îndemnat să particip la planurile lor. Dar să știi că Dorieus este un bărbat deosebit de frumos și este drept, eu i am spus și lui acest lucru. Probabil că și eu îi voi fi trezit un oarecare interes. Dar ascultă, Turms, ce vină am eu dacă sunt o femeie frumoasă?
— Deci și cu el? am răcnit eu și m am aplecat să mi iau sabia de lângă pat.
Dar Arsinoe m a liniștit și a spus:
— Dar nu s a întâmplat nimic! Eu i am explicat că așa ceva nu este posibil, Dorieus și a cerut iertare și am rămas în continuare prieteni.
Cu un surâs distant, m a privit direct în ochi și a continuat:
— Încetează, Turms, cu bănuielile astea ale tale! Eu îi voi fi de mare folos ca să și împlinească planurile ce le are. Și apoi, este fără sens să ți faci un dușman din cineva pe care l ai putea ajuta.
În mine, speranța și îndoiala făceau casă bună.
— Ai putea jura că Dorieus nu te a atins? am întrebat o eu.
— M a atins, nu m a atins, încetează cu prostiile astea! Poate că m a atins puțin, dar nu m a supus voinței lui de bărbat. Uite, spune tu pe ce zei vrei să jur și eu voi jura!
— Jură pe dragostea noastră! i am spus eu.
A ezitat un moment, apoi a repetat:
— Jur pe dragostea noastră!
Dar am văzut când i au tremurat ochii. M am ridicat și am spus:
— Bine. Mă voi duce să mă conving eu însumi.
— Nu! a țipat ea.
Dar imediat după aceea, ridicând din umeri, mi a spus:
— N ai decât să te duci, dacă așa vrei tu. Este cel mai bine. Convinge te singur, dacă în mine nu ai încredere. Dar la asemenea hărțuieli, chiar că nu m am așteptat de la tine!
Mă intimida expresia nevinovată a chipului ei și ochii inundați de lacrimi. Totuși m am opus aparenței și m am dus să aflu din gura lui Dorieus adevărul. Altfel nu aș fi putut niciodată să mă liniștesc din cauza îndoielii, așa gândeam. Cât de naiv eram! Ca și cum ar fi fost posibil să mi fie liniștită o clipă inima alături de Arsinoe!
L am găsit pe Dorieus în curte. Era întins în bazinul cu apă termală. Apa galbenă mirosea a pucioasă și trupul lui musculos părea încă și mai mare sub apă. M am străduit să fiu calm, m am așezat pe marginea bazinului cu picioarele în apă și i am spus:
— Dorieus, amintește ți de stadionul din Delfi! Amintește ți de Corint și de războiul din Ionia! Prietenia noastră înseamnă mai mult decât orice altceva, iar tu, ca bărbat, știi prea bine că un adevăr amar este mai bun decât o minciună dulce. Eu nu mă voi mânia pe tine de mi vei spune adevărul. În numele prieteniei noastre, spune mi: te ai culcat tu cu femeia mea? ți ai vărsat tu sămânța în trupul ei?
Mi a evitat privirea. A ezitat mult timp, apoi a spus:
— O dată, sau poate că de două ori. Și ce i cu asta? N am avut eu nici o intenție, poți să fii sigur. Dar la ispită nu am putut rezista.
Onestitatea lui Dorieus era o dovadă clară că el era la fel de naiv ca și mine, dar în acea vreme eu nu știam cât de naiv eram. Mi a trecut un frison rece prin șira spinării când l am întrebat:
— Ai forțat o să se culce cu tine?
— Asta i bună, cum s o forțez? m a întrebat uimit Dorieus. Dar, prietene Turms, înseamnă că tu nu o cunoști încă bine pe femeia aceasta. Doar ți am spus că nu am putut rezista chemării ei ispititoare.
Odată depășit greul, lui a început să i fie teamă și mi a spus:
— Te rog, nu i povesti despre asta lui Tanaquil! Nu vreau să o întristez și pe ea. Uite, am să ți spun exact cum a fost. La început Arsinoe mi a admirat mușchii și a spus că n a mai văzut un bărbat atât de voinic ca mine. Și mi a mai spus că, în comparație cu mine, tu parcă nici n ai fi bărbat.
— Chiar așa a spus? l am întrebat eu prăbușit de a binelea.
— Chiar așa. Se pare că Tanaquil s a mândrit cu forța mea și acest lucru a făcut o invidioasă pe Arsinoe. Tu știi prea bine că nici nu i nevoie de prea multe ori să fie mângâiat un bărbat pe picioare, că și începe să i se deștepte din somn cocoșul. Și să ți spun drept, după ce s a deșteptat bine, nu m am mai gândit eu nici la prietenie, nici la onoare, nici la alte exigențe. Vrei să ți povestesc până la capăt?
— Cred că i destul, i am spus eu. Am înțeles deja, cred c am înțeles destul de bine.
Cu toate astea, nu puteam să înțeleg. I am spus:
— Dorieus, ceva tot nu înțeleg eu. Ea pretinde că tu nu ai supus o voinței tale de bărbat.
L a pufnit râsul, s a uitat amuzat la mine, și a pipăit mușchii și a spus:
— Pretinde ea asta? Poate că i este milă de tine, dar s o fi văzut și, mai ales, s o fi auzit!
M am ridicat atât de brusc, încât eram cât pe ce să cad în apă.
— Să ți fie de bine, Dorieus! i am spus eu mușcându mi buzele. Nu sunt supărat pe tine și nici nu vreau să mai discutăm vreodată despre această întâmplare. Dar te aș sfătui să nu o mai repeți!
M am întors în casă și lacrimile mi au curs calde pe obraji și am știut atunci că niciodată nu mă voi mai putea încrede în nimeni din această lume, cu atât mai puțin în Arsinoe. Mai devreme sau mai târziu, fiecare dintre noi va cunoaște acest adevăr amar. Face parte din realitatea acestei vieți, ca foamea și setea, ca pâinea acoperită de cenușă sau ca vărsatul de vânt.
Dar când am intrat în sala banchetului, am încercat să mi fac curaj. O ciudată ușurare m a bântuit atunci, fiindcă dintr o dată am înțeles că nu mai am nici un fel de datorie față de Dorieus și că nici el nu mi mai datorează nimic. Prietenia noastră nu mai avea deja nici o valoare, fiindcă el își bătuse joc de principiile prieteniei, chiar dacă o făcuse fără voia lui. Când am ajuns din nou în camera noastră, Arsinoe s a ridicat din pat și m a întrebat batjocoritor:
— Așadar, l ai întrebat pe Dorieus? Oare nu ți este acum rușine că m ai bănuit de pomană?
— Oare mie ar trebui să mi fie rușine? Ipocrizia ta nu are limite, Arsinoe. Dar Dorieus mi a confirmat...
— Þi a confirmat ce? m a întrebat Arsinoe cu o voce atât de mirată, încât din nou am început să mă îndoiesc.
— Că te ai desfrânat în brațele lui, o dată sau de două ori, așa mi a spus. Dar tu o știi la fel de bine.
M am așezat pe marginea patului și mi am acoperit fața cu mâinile.
— Oare de ce m ai mințit și ai jurat strâmb în numele dragostei noastre? am întrebat o disperat. 0, Arsinoe, niciodată nu voi mai putea avea încredere în tine!
Ea mi a mângâiat umerii și mi a spus neliniștită:
— Vai, Turms, ce lucruri îngrozitoare îmi povestești tu! Dar nu se poate să fi afirmat Dorieus așa ceva, îți jur că între noi nu s a petrecut nimic! Adică tu crezi mai mult în elucubrațiile acestui spartan lăudăros decât în vorbele mele? Eu acest lucru nu îl înțeleg.
Am simțit nevoia să i privesc chipul, ce afișa în acea clipă – cu multă dezinvoltură – inocența. Voiam s o cred, voiam să se risipească toate îndoielile mele. A observat dorința mea și s a grăbit să mi explice:
— Vai, Turms! Abia acum înțeleg eu mai bine ce s a întâmplat. A fost atins în orgoliul lui de bărbat, pentru că l am refuzat cu atâta fermitate, de aceea a vrut el să se răzbune pe mine, mai cu seamă că el te cunoaște și știe cât de repede intri tu la bănuieli din nimic.
— Încetează, femeie! i am spus eu scârbit. Arsinoe, sunt atât de deprimat, sunt aproape în agonie. Știu eu prea bine că Dorieus nu a mințit. Oricum, pe el îl cunosc mai bine decât pe tine.
Și a prins capul între mâini și m a privit direct în ochi. Apoi, după ce m a studiat un oarecare timp, s a ridicat și a spus:
— Deci, așa stau lucrurile. Ascultă, Turms, dacă tu preferi să i crezi pe alții mai mult decât pe mine, eu nu mai am putere să lupt de una singură pentru păstrarea dragostei noastre. Să nu mi mai spui nimic! Totul s a terminat, Turms, și te las cu bine, fiindcă mâine mă voi întoarce la Eryx.
Oare ce altceva aș fi putut face? M am aruncat la picioarele ei și i am cerut iertare pentru că am bănuit o pe nedrept. Fiindcă nu puteam trăi fără ea, așa credeam eu atunci. Fiindcă trupul meu era însetat după al ei și nu aș fi vrut să o pierd.
Și din nou am plutit cu ea pe deasupra norilor, încrâncenat și însetat de iubire, și toată minciuna, toată ipocrizia, toată umilința de pe pământul acesta mărginit nu au mai avut nici o importanță.


3

Sosise deja sezonul de navigație și, după ce toată iarna lucraseră la ridicarea zidului orașului, bărbații din Foceea erau neliniștiți, adulmecau vântul și cercetau semnele cerului în vederea plecării. Dionysios lansase deja în apa mării noua corabie, iar amândouă penticonterele nu mai fuseseră niciodată atât de meticulos călăfătuite ca în acea primăvară. Nu era vâslă, velă, catarg, îmbinare, pe care Dionysios însuși să nu o fi controlat cu atenție. Seara, marinarii își ascuțeau armele, iar cei care se îngrășaseră în timpul iernii își modificau pieptarele de protecție, cuirasele, jambierele și dădeau găuri noi în centurile de legătură ale acestora. Vâslașii cântau stridentele cântece de rămas bun, iar cei care se căsătoriseră în Himera au început să și roadă aprig unghiile tot gândindu se dacă nu cumva i o nebunie să și expună femeile pericolelor neprevăzute ale mării.
Fiecare a mângâiat o pe nevasta lui și i a spus tu aștepți un copil să se nască și marea este mai primejdioasă decât bănuiești dar cel mai mult îmi este teamă să nu fii luată ostatecă pe o corabie tireniană de război împreună cu pruncul ce l porți în pântece mai bine ai răbdare și după ce voi ajunge în Massilia îți voi trimite vești.
Și a asigurat o că totul se va termina cândva cu bine, și a privit tremurând în ochii ei aburiți de lacrimi. Iar femeia a început să plângă și să se frământe de teamă pentru bărbatul ei, s a tăvălit de durere, i a sărutat genunchii și l a rugat stăruitor să nu mai plece din Himera. Dar bărbatul i a spus nu mai plânge îmi fac mai mult rău lacrimile tale îmi răvășesc inima și așa atât de tristă ce pot să fac dacă mult înainte de a te găsi pe tine i am jurat lui Dionysios credință de aceea nu pot să l abandonez eu pe el și să mi trăiesc mai departe viața ca un ticălos sperjur.
Cât despre femei, după ce au plâns cât au plâns și au implorat toți zeii, au decis totuși să rămână în Himera.
Dar Krinippos a hotărât ca fiecare femeie să primească o sumă de bani corespunzătoare poziției ce o are pe corabie bărbatul ei. Un vâslaș să plătească treizeci de drahme, iar un sulițaș o sută de drahme. Și a mai hotărât ca pentru fiecare femeie din Himera ce a rămas grea în timpul iernii, de va fi fost ea fecioară sau de nu va fi fost, va trebui Dionysios să plătească câte zece drahme din argint. Despre un astfel de jaf legiferat, nimeni nu mai auzise până atunci. Așa că, furioși, marinarii lui Dionysios s au strâns în agora și au început să strige că Krinippos este un tiran nerecunoscător și că nici nu au mai auzit să existe undeva un bărbat atât de cupid ca el.
— Oare doar noi suntem bărbați în Himera? Oare doar între picioarele noastre atârnă un mădular viril? au țipat ei și s au tânguit. Chiar și pe efigia acestui oraș este un cocoș. Ce vină avem dacă târfele au tras de noi și ne au încurajat să le facem poftele? Toată iarna am muncit noi ca niște sclavi să ți ridicăm zidul, tiranule Krinippos, și seară de seară am fost obosiți. De unde să mai fi avut putere să zămislim copii? Abia de ne puteam târî până acasă. Oare este vina noastră dacă fecioarele și femeile acestui oraș se întrec una pe alta, care să ajungă prima în paturile noastre? După ce au stors toată vlaga din trupul nostru, drept ar fi ca ele să ne plătească nouă despăgubiri.
Dar Krinippos și a astupat urechile cu mâinile și a spus sever:
— Legea este lege și atâta timp cât îmi va mai crește barba, vorbele mele vor fi lege în Himera. Dar dacă nu vreți să plătiți, puteți să le luați pe soțiile voastre cu voi. Chiar și pe fetele ce așteaptă prunci puteți voi să le luați pe corabie. Alegeți deci cum vă este mai bine! Tiranul a vorbit.
În timpul acesta, Dionysios a stat deoparte și nu a făcut nici un gest întru apărarea oamenilor lui. Fiindcă din Himera trebuia să se asigure cu apă și hrană în vederea călătoriei pe mare. Dar și mai mult, era în interesul lui să nu intre în conflict cu tiranul Krinippos, pentru a și putea recupera comorile. Și, în timp ce oamenii lui se agitau și urlau nemulțumiți, el doar a privit. Însă când bărbații din Foceea au început să și rupă de pe ei veșmintele și să se tânguiască de nedreptatea ce li se făcuse, atenția i a fost atrasă de un semn pe care l a văzut pe umărul unuia dintre cei mai gălăgioși vâslași. Și l a întrebat furios:
— Ce semn este acesta de pe spatele tău?
Vâslașul a privit peste umăr și i a răspuns iritat:
— Este un semn sacru ce nu se mai poate spăla, care mă va face invulnerabil în luptă. Nici n a fost prea scump. Cu tot cu vraja rostită, m a costat doar o drahmă.
Toți bărbații din Foceea s au înghesuit apoi în jurul lui Dionysios, și au dezgolit umerii și i au arătat același semn ce fusese crestat pe pielea lor. Dionysios s a întunecat la față și a spus:
— Nu sunteți voi nicidecum mai breji decât mercenarii traci, care și crestează pe față cercuri albastre! Câți dintre voi au astfel de semne și cine le a făcut?
Mai mult de jumătate dintre bărbații Foceei aveau un astfel de semn pe umăr și celor mai mulți, ce fuseseră tatuați, încă nici nu li se vindecase rana, fiindcă doar de câteva zile apăruse în Himera acel magician ce făcea astfel de semne. Semnul avea forma secerii lunii și era tatuat pe umărul stâng. Pielea fusese mai întâi crestată cu un tăiș ascuțit, apoi peste rană a fost aplicată culoarea albastră ce a fost sfințită cu cenușă sacră, după care totul a fost acoperit cu salivă sacerdotală, așa i au explicat toți lui Dionysios că făcuse magicianul.
— Duceți mă la el! le a poruncit amenințător Dionysios. Vreau să deslușesc de pe propriul meu umăr care este mesajul acestui semn.
Au privit nedumeriți bărbații Foceei în jurul lor și uimiți peste măsură au spus că doar cu câteva clipe mai înainte fusese acel magician într un colț al pieței și însemna pe o tăbliță de ceară niște semne vrăjite. Dar oricât au cercetat piața, oricât l au căutat în tot orașul întrebând despre el din casă în casă, nu l au mai putut găsi. Magicianul parcă fusese înghițit de pământ. Și toți au spus că, într adevăr, acel magician era un cunoscător al tainelor sacre, iar bărbații ce încă nu apucaseră să fie tatuați le au spus vorbe de ocară celorlalți pentru că nu i au anunțat și pe ei la timpul potrivit. Deși nimeni nu a putut prea bine să și amintească cum arăta acel magician, toți au afirmat că era foarte tânăr și fața lui era arămie ca a fenicienilor, dar că nu era fenician, fiindcă vorbea limba greacă ca oricare grec.
În timpul acesta, Krinippos, a cărui față era contorsionată de suferință, a anunțat cu o voce sfâșiată că l doare îngrozitor pântecele și s a retras din agora. Și Dionysios avea o față crispată, ca și cum ar fi fost atins și el de o durere cumplită de burtă, dar oamenilor lui nu le a reproșat nimic. În aceeași seară, el a venit în casa lui Tanaquil însoțit doar de șeful timonierilor de pe corabia cea mare și ne a spus:
— Din cauza acestui semn albastru suntem într un mare pericol. Tiranul Krinippos va veni în această noapte aici, fiindcă în propria i casă nu dorește, din principiu, să aibă întruniri secrete. Despre planurile noastre nu trebuie să spunem nimic, vom asculta doar ce voiește el să ne spună.
Dorieus a suspinat și a spus:
— În acest moment, planurile mele sunt destul de clare. Aș fi bucuros, Dionysios, dacă de bunăvoie vei fi de partea mea, ca să nu fie nevoie de nici o înfruntare pentru a se stabili cine ia comanda.
A oftat din greu Dionysios și a spus resemnat:
— Fi va precum voiești tu. Dar abține te și nu rosti nici un cuvânt despre Segest lui Krinippos, fiindcă de va ști el despre ce gândești tu, ne va împiedica să părăsim Himera. Dar nu putem încă hotărî că eu voi fi comandantul pe mare, iar tu pe uscat. O vom putea face la momentul oportun, când vom fi într un oraș de coastă al țării Eryx, fiindcă atunci noi va trebui să hotărâm ce vom face cu corăbiile.
După ce s a gândit cât s a gândit, Dorieus a acceptat amânarea și a spus:
— Poate că așa este cel mai bine. Dar odată ajunși pe uscat, nu vom mai avea nevoie de nici o corabie. Și pentru a fi siguri că nimeni nu va fugi ca un laș în timpul luptei, le vom da foc.
Dionysios și a lăsat capul în jos pentru a și ascunde indignarea și l a aprobat.
La rândul său, oarecum suspicios, Micon l a întrebat pe Dionysios:
— Oare de ce ești atât de neliniștit pentru acest semn albastru? N are rost să ți fie teamă de un șarlatan care și câștigă pâinea profitând de credulitatea unor marinari naivi.
După ce l a trimis pe timonier să verifice dacă nu cumva după draperii era vreo femeie care să asculte, Dionysios a spus:
— O corabie din Cartagina a fost semnalată în apele Himerei. Bănuiesc că este o navă de veghe, care va preveni flota cartagineză în momentul în care noi vom pleca.
Cu degetul arătător Dionysios mi a atins umărul stâng și cu un surâs sinistru pe buze a spus:
— Uite, de aici, exact din acest loc, preotul sacrificator din Cartagina începe jupuirea de viu. Capul, mâinile și picioarele nu le jupoaie, așa că victima mai poate trăi încă multe zile și poate merge pe propriile i picioare. În felul acesta sunt pedepsiți pirații în Cartagina. Dar, pe lângă jupuire, ca victima să nu se plictisească, mai au ei și alte obiceiuri cu care să l distreze.
Dorieus, care îl asculta încremenit de uimire, a fost deodată scuturat de un frison. Dionysios a continuat:
— Că va fi fost din greșeala vreunuia dintre noi, sau că cineva mai isteț din acest oraș își va fi dat seama cine suntem, nu știu. Cert este că am fost descoperiți. Cartaginezii știu deja că bogățiile noastre nu provin doar din bătălia de la Lade, așa că pe mare nu mai putem fi în siguranță. Probabil că le vor fi comunicat despre noi și etruscilor, dar acest lucru nu mai are nici o importanță, fiindcă noi știm deja că etruscii nu ne permit să navigăm în apele lor.
Micon era puțin amețit, fiindcă începând încă din zorii zilei băuse destul de mult vin. Cu obrajii tremurând, i a spus lui Dionysios:
— Ascultă, Dionysios, nu sunt eu un fricos, dar să ți spun drept, mi s a cam făcut scârbă de mare, așa că, dacă n ai nimic împotrivă, mai bine rămân în Himera și reîncep să mi practic meseria de medic.
Dionysios a început să râdă cu poftă, l a bătut pe umăr și i a spus:
— Din partea mea, n ai decât să rămâi în Himera. De fapt, ceva mai rău decât că ntr o zi Krinippos te va da pe mâna fenicienilor, nici n are cum să ți se întâmple. Dar nu fi trist, pielea ta va fi la mare cinste, o vor întinde la intrarea în portul Cartagina. Poți fi sigur că spionii lor și au întipărit deja în memorie chipul tău și al meu, al lui Dorieus și al lui Turms, precum și chipurile timonierilor și celorlalți oameni mai importanți din echipaj. Și nu ți face griji, fenicienii sunt perseverenți; zece ani de acum înainte, de am avea atât de mare noroc încât să ajungem vii la Massilia, încă vor mai fi cu ochii pe noi.
— Dar abia ai promis că nu mai navigăm spre Massilia, l a întrerupt neliniștit Dorieus.
— Bineînțeles că nu vom mai naviga, l a asigurat Dionysios. Cartaginezilor le a fost teamă că noi vom fi aflat deja despre intențiile lor, de aceea s au grăbit să i însemne pe toți oamenii noștri, pentru a fi siguri că nu le va scăpa nici unul. Cât despre noi, așa după cum v am mai spus, n au nevoie ei să ne însemne, fiindcă ne cunosc deja destul de bine. Dar și Krinippos este în mare pericol; a acorda grecilor și piraților dreptul de a locui într un oraș protejat de fenicieni este deja o crimă.
Și a apucat cu două degete pielea de pe umăr și după ce a constatat cât de ușor se poate întinde, a continuat grav:
— Chiar dacă am reuși să ajungem la Massilia, – liniștește te, Dorieus, n am spus că ajungem la Massilia, ci doar dacă ajungem la Massilia – tot nu vom mai putea să plecăm de acolo nicăieri decât când vom fi niște bătrâni decrepiți și fără dinți, fiindcă fenicienii de pe corăbiile de război vor fi tot timpul cu ochii pe noi. Dezvelește ți umărul! vor spune ei, și semnul le va fi destul, deși poate că nimeni nici nu și va mai aminti în acele timpuri despre povestea noastră. Și pielea atârnată pe un băț și o va privi nefericitul jupuit de viu până n clipa morții, strâns în odgoane și ars de soare, dar poate că nu va fi atât de rău, fiindcă din când în când, milostivi cum sunt, fenicienii îl vor cufunda în apa sărată a mării.
Noi am amuțit, dar Dionysios a râs cu poftă și, arătând cu degetul înspre noi, a spus cu cinism:
— Un om care și vâră singur mâna într o scorbură ca să fure miere de albine, știe de la bun început la ce să se aștepte. Voi ați știut ce vă așteaptă dacă vă veți alătura nouă.
Nu prea a fost adevărată ultima lui afirmație, dar n avea nici un sens să l contrazicem. În ochii foceenilor noi eram legați de Dionysios ca părul de piele. Și nu a scăpat Dorieus de amara lui ironie.
— Cam așa stau lucrurile, scumpul meu Dorieus, a continuat Dionysios. De aceea mă îndoiesc că le va fi pe plac cartaginezilor să recunoască domnia unui rege pirat în Segest. Pentru cartaginezi, cea mai mare crimă este pirateria. Să ți ucizi tatăl, asta nu i nimic pe lângă piraterie.
Dar Dorieus, consecvent în fanatismul său, i a spus:
— Atâta pagubă că nu mă vor recunoaște cartaginezii drept rege al Segestului; nu mă neliniștește pe mine acest gând. Arșicele mi au arătat drumul, iar eu voi făptui doar ceea ce i am promis spiritului tatălui meu. Când am văzut prima oară țara în care tatăl meu a murit, cred că îți mai aduci aminte, focul a țâșnit din munte, pământul s a cutremurat și cenușa s a așternut peste puntea corăbiilor noastre.
În timpul acesta, Micon a golit cu îndârjire cupele de vin, una după alta, ca să prindă curaj. Și a spus:
— M am gândit intens și m am hotărât să te urmez pe tine, Dionysios, în foc sau în cenușă, n are importanță. Sunt inițiat, dar sunt și medic, așa că, atâta timp cât trupul nu mi se va desprinde de suflet sau invers, nici nu mai știu care se desprinde de care, te voi urma, că nebunia i mare. Se spune că un medic este inviolabil dacă are în mâini caduceul lui Esculap, dar presupun că nu voi mai apuca eu să fac altceva decât să mi deschid în mare grabă venele de voi cădea în mâinile cartaginezilor sau tirenienilor.
Apoi, oarecum deconcertat, a apărut timonierul și a spus, frecându și neputincios mâinile, că prietena stăpânei casei insistă să intre. Înspăimântat, Dionysios s a dat înapoi câțiva pași și a spus:
— Dar eu nu doresc s o revăd pe această femeie.
În aceeași clipă, draperia din dreptul ușii s a mișcat brusc și Arsinoe a intrat. Avea un animal cu o piele lucitoare în brațe. S a apropiat cu pași siguri de mine și a strigat fericită:
— O! Turms, Turms, privește ce am cumpărat!
Și l a ridicat să l văd mai bine, iar eu m am dat instinctiv câțiva pași înapoi, fiindcă acel animal cu ochi strălucitori a mârâit, și a dezvelit dinții și a scuipat când a întâlnit privirea mea. Egiptenii venerează acest animal, dar rareori îl poți vedea într o altă țară, fiindcă trăiește doar pe malul Nilului. Eu mai văzusem pisici în Milet, fiindcă femeile din înalta aristocrație se dădeau în vânt să aibă o astfel de pisică în casa lor. Nici nu i de mirare că din Milet se alesese ruina.
— Dar este o pisică! am strigat eu înspăimântat. Du o imediat de unde ai cumpărat o! Este un animal periculos, poate că tu nu știi că sub pernițele moi de pe labele pisicii se ascund gheare încovoiate și ascuțite.
Eram furios din mai multe motive, printre altele și pentru că știam că un astfel de animal este foarte scump și mă întrebam de unde și în ce mod obținuse Arsinoe bani ca să l cumpere. Dar Arsinoe râdea fericită și m a îndemnat cu o voce drăgăstoasă:
— Vai, Turms, nu mai fi atât de rău! Mai bine ia o în brațe și mângâi o, ai să vezi ce blană moale are, o, zei, cât este de minunată această pisică!
Și mi a pus o în brațe, dar pisica, dezorientată din cauza schimbării, și a scos imediat ghearele și, după ce s a agățat de pieptul și de brațele mele zgâriindu mi le până la sânge, s a cățărat pe capul meu, iar de acolo a făcut un salt și a ajuns pe umărul zeului protector al casei.
— Dar asta chiar că i o bună prevestire! a rostit Tanaquil, care în acel moment a intrat în sala banchetului.
La drept vorbind, mă speriase de a binelea acest animal cu ochi scăpărători și cu mișcări atât de suple.
— Arsinoe, i am spus eu tremurând de indignare, am încercat să fiu răbdător. Dar asta este prea mult. Eu înțeleg, un leopard domesticit este un animal bun pentru casă și l poți folosi chiar și la vânătoare. Dar pisica este un animal absolut nefolositor și mult mai periculos decât un leopard. Doar egiptenii, care îi cunosc bine toate obiceiurile, nu se tem de pisică și o venerează ca pe un zeu. Te rog, du o imediat înapoi de unde ai cumpărat o!
Dar Arsinoe a luat din nou pisica în brațe și a mângâiat o, apoi s a așezat așa, ca din întâmplare, pe marginea patului convivial pe care se întinsese puțin mai înainte Dionysios.
Micon nu mai văzuse niciodată în arhipelagul grecesc o pisică. S a așezat mai aproape și o privea înmărmurit. Și deodată a spus:
— Ascultați! Ascultați cum toarce! Sau poate că îmi hârâie deja urechile de la vin.
Dar toți am auzit. Când Arsinoe o mângâia, spinarea pisicii se înălța și cobora ritmic și acel mârâit continuu se auzea, deși pisica nu deschidea gura și nici nu și arăta dinții. Am făcut un pas înapoi când am auzit acel mârâit îngrozitor.
— Vai, Turms! a exclamat Arsinoe fericită. Toată viața mi am dorit un animal atât de minunat.
Și a început să se alinte ca un copil.
— Crede mă, m a asigurat ea, este atât de blândă această pisică. Ai speriat o cu țipetele tale îngrozitoare, de aceea te a zgâriat. Gândește te ce grozav va fi când va dormi în patul nostru și ne va veghea somnul. Ochii acestei pisici strălucesc în întunericul nopții ca niște torțe aprinse. Nu poți fi tu chiar atât de rău, încât să mă lipsești de o asemenea fericire!
Am simțit că Dorieus, Dionysios și Micon mă priveau cu milă și mi s au înroșit obrajii de rușine și de mânie.
— N am țipat deloc, m am apărat eu, și nicicum nu mi este frică de această creatură. Dar este un animal inutil și n are nici un rost să luăm cu noi și o pisică pe corabie, că și așa aventura ce ne așteaptă pe mare nu i prea grozavă.
— Mai bine ai fi spus că vom naviga spre Hades, a rostit Dionysios cu sarcasm. Ascultă, Turms, nici nu mi aș fi putut imagina că dintre noi toți tu ești acela care nu ți poți ține bine limba n gură!
— Dar deja tot orașul știe că sunteți gata de plecare, a rostit cu inocență Arsinoe. Consiliul din Cartagina i a cerut lui Krinippos să vă rețină în Himera ca prizonieri sau să vă dea cartaginezilor. Acest lucru îl știa și negustorul care mi a vândut acest fantastic animal și a aprins tămâie în fața lui. De aceea mi l a și vândut la un preț atât de mic, ca să ne poarte noroc pe mare.
Ea a înțeles greșit privirea ce i am aruncat o și s a grăbit să adauge:
— Așa i, ai dreptate, Turms. Bineînțeles, și pentru că sunt o femeie frumoasă. Dar nu este vina mea dacă bărbații îmi oferă daruri sau dacă îmi vând mărfuri la prețuri mai mici. Pe un bărbat îl costă mai mult o femeie urâtă decât o femeie frumoasă, fiindcă unei femei urâte nimeni nu i dă nimic pe gratis.
Dar eram toți atât de stupefiați de veștile ei, încât nici nu am mai fost atenți ce povestea. Dionysios și a ridicat brațele spre cer și a strigat:
— Să aibă zeii milă de noi, altceva nici că mi mai doresc!
— Trebuie să fie vreun șiretlic de al fenicienilor, am spus eu. I au pus pisica în brațe lui Arsinoe, ca să ne poarte nouă nenoroc. Fără îndoială, negustorul trebuie să fi fost fenician.
Arsinoe a strâns pisica la piept și a spus:
— Nicidecum, negustorul era etrusc, mai mult, mi a spus că este prieten cu tine, Turms. Numele lui este Lars Alsir. De aceea mi a și vândut pisica pe datorie.
M am liniștit, fiindcă Lars Alsir, în nici un caz, nu mi ar fi făcut mie vreun rău. Dionysios, un pic mai degajat, a râs, a întins cu prudență degetele și a început să mângâie pisica. Arsinoe l a privit cu recunoștință și fața i s a înseninat.
— O, Dionysios, a suspinat ea, dintre toți doar tu mă înțelegi.
Nu mă îndoiesc că s ar fi aruncat de gâtul lui, dacă nu ar fi avut pisica în brațe. A continuat să bată câmpii.
— Nu crezi că Turms este prea naiv, l a întrebat ea pe Dionysios, dacă nu vede nimic altceva decât ce are în fața nasului? De altfel, nici un negustor fenician nu mi ar fi vândut mie o pisică, fiindcă ei au încetat orice vânzare, și au strâns mărfurile de pe tarabe și au plătit bărbați care să stea și să păzească cu topoarele în mâini. Chiar așa! Pe lângă asta, au interzis și celorlalți negustori să vândă ceva oamenilor tăi și i au amenințat că de le vor vinde, fie chiar pâine sau smochine, niciodată nu vor mai sosi în Himera mărfuri din Cartagina. După părerea mea, aceasta este o nerozie. Cine a mai pomenit negustor care să nu vrea să și vândă marfa?
Mângâind în continuare pisica, Dionysios i a făcut un semn șefului timonierilor și i a șoptit:
— Du te imediat la templul lui Poseidon și deșteaptă i din somn pe preoți să sacrifice pentru noi zece tauri, n are importanță cât va fi prețul. Dacă este nevoie, găsește un om de încredere în oraș, care să cumpere în numele lui taurii. Femurul și grăsimea să rămână la altar, dar restul de carne să fie încărcat pe corăbii chiar în noaptea aceasta!
După aceea i s a adresat foarte prietenos lui Arsinoe:
— Iartă mă că te am întrerupt, însă tot admirându vă, pe tine și pe pisica ta, am simțit nevoia să i aduc jertfe lui Poseidon. Cred că mă înțelegi,
Cu ochii pe jumătate închiși, Arsinoe a continuat:
— Nici chiar Lars Alsir nu s ar fi încumetat să mi vândă mie pisica, dacă oamenii ar fi știut că eu sunt prietena lui Turms. Chiar dacă toată lumea se îngrămădește curioasă să mă privească atunci când mă plimb prin oraș cu băiețelul care mi ține umbrela ca să nu mă ardă soarele, probabil nimeni nu știe cine sunt.
Nu mai era nimic de făcut, mă țineam doar cu mâinile de cap, neputincios. Eu îi interzisesem categoric lui Arsinoe să iasă din casă, ca să nu atragă atenția locuitorilor Himerei asupra ei. Dionysios a prins o de mână și i a spus:
— Povestește ce ai mai văzut și ce ai mai auzit în oraș!
Și Arsinoe a mai povestit:
— Negustorii mai spuneau că ei au împrumutat bani tiranului Krinippos pentru materialele cu care au fost supraînălțate zidurile orașului, iar ceilalți oameni râdeau de ei și spuneau: chiar de vor dărâma fenicienii tot zidul de apărare al orașului, tot nu va ajuta la nimic, banii ce i ați dat tot nu i veți primi înapoi.
Dar, deodată, Arsinoe s a oprit din povestit, m a privit cu duritate și a spus:
— Mi am amintit că Lars Alsir mi a povestit ceva în legătură cu fata fiului tiranului Krinippos. Turms, spune drept, ce a fost între tine și această fată?
Bineînțeles, nici că se putea altfel. În aceeași clipă, în sala banchetului a intrat tiranul Krinippos, care și ținea sandalele n mână. În urma lui, târșâindu și picioarele, venea Terillos, ce purta pe capul pleșuv o cunună de aur, și, ca și cum ar fi fost convocată de spirite răuvoitoare, Kydippe încheia suita. Când a văzut o, Arsinoe a lăsat din brațe pisica și s a ridicat amenințătoare. A spus apoi în bătaie de joc:
— Oare de când fetele tinere îi însoțesc pe bărbați? Mă așteptam eu la tot felul de nerozii în acest oraș, dar așa ceva, chiar că nu credeam să văd. Adică, să și însoțească tatăl fiica înnebunită după un bărbat care nu o bagă în seamă? Acest lucru mi l vei plăti scump, Turms. Să fiu eu astfel umilită! Mai bine m ar înghiți pământul!
Apoi s a apropiat de Kydippe și a început să râdă în hohote arătând o cu degetul:
— Uită te la ea! Nici n are sâni! Ochii îi sunt atât de depărtați unul de altul! O, zei! ce picioare groase are!
Fiindcă nu știam cum s o potolesc, i am pus o mână peste gură și am târât o până n camera noastră, în timp ce ea se zbătea și mă lovea cu picioarele. Pisica a venit repede după noi și a ajuns în pat mai înainte ca eu s o trântesc pe Arsinoe. În orice caz, pisica s a uitat la mine cu mult respect.
— Vai, Turms, a început Arsinoe să se tânguiască. Oare de ce te porți tu cu atâta cruzime față de mine? Încă mai ești îndrăgostit de această fată perversă? Oare din cauza ei te ai întors în Eryx? Dar atunci de ce m ai luat și pe mine aici? Doar ca să te joci cu mine când ai tu chef?
— Kydippe! i am spus eu din greșeală, atâta eram de confuz.
Dar mi am revenit imediat și i am spus:
— Arsinoe! Liniștește te, respiră normal și păstrează ți forțele pentru mai târziu! Bănuiesc că în noaptea aceasta va trebui să plecăm pe mare și nu este imposibil ca deja mâine dimineață să fim hrană pentru pești. Strânge ți lucrurile și, fii atentă: în momentul plecării, nimeni nu va avea timp să vadă ce ți lipsește ție. Și roagă te zeiței să te ocrotească!
Dar ea a început să tragă de veșmintele mele și a urlat:
— Nu pleca de lângă mine acum, Turms, și nu mă minți! Spune mi doar ce a fost între tine și această fată. Am s o omor! Poate că tu gândești că eu voi adormi în timp ce tu te vei duce la această întrunire secretă la care participă și ea.
Nici eu nu înțelegeam prezența lui Kydippe și i am spus:
— Arsinoe, dragostea mea, tu te înșeli și ți faci sânge rău de pomană. Eu sunt încă și mai surprins decât tine să o văd aici pe Kydippe și nu înțeleg de ce acest viclean bunic al ei a adus o cu el la întrunirea secretă. Cât despre pisică, poți s o păstrezi și nu voi mai spune o vorbă împotriva ei, numai să nu se culce cu noi în acest pat. Însă ceea ce mă surprinde cel mai mult este că Lars Alsir, a cărui prietenie eu o respect foarte mult, a putut să ți povestească despre niște lucruri atât de vulgare, care nu sunt demne de reputația ce o are.
Arsinoe s a liniștit și mi a spus:
— Acum mi am amintit că Lars Alsir ți a trimis un mesaj, dar ce mi a spus să ți transmit, acest lucru nu mi l pot aminti. Dar află că eu sunt bucuroasă dacă plecăm pe mare, fiindcă n am să mai sufăr tot timpul din cauza unor fetișcane stupide care ți ar putea tulbura ție inima.
În acel moment, mi a trecut prin minte că, pe o corabie unde sunt doar bărbați, cu sau fără pisică, o femeie ca Arsinoe ar putea cu ușurință să înnebunească tot echipajul și să l ducă la pieire.
— Arsinoe, am întrebat o, oare marea nu te înspăimântă?
S a uitat senină în ochii mei și a spus:
— Dacă mi se permite să iau și pisica cu mine, absolut deloc.
— Dar, i am atras eu atenția, s ar putea să ne și războim.
Arsinoe a spus:
— Abia aștept să văd și eu așa ceva. Să l văd pe Dionysios cum își agită securea și pe Dorieus cum retează capete cu spada. Dar, drept să ți spun, pe tine n aș vrea să te văd cum lupți, fiindcă mi ar fi în permanență teamă să nu ți se întâmple ceva. Bineînțeles, poți să ai parte și tu de o rană, așa, doar ca să te mândrești, dar să fie mică și să nu te doară. Însă, crede mă, Turms, nouă nu ni se va întâmpla nici un rău. Noi avem o pisică. Această pisică ne va purta noroc.
— Și ne va ajuta să înșelăm moartea! am completat o eu. Tu ești o femeie nebună, Arsinoe!
S a alintat lipindu și obrazul de blana pisicii și a spus cu convingere:
— Poate că nu sunt chiar atât de nebună cum crezi tu. Dar sunt o femeie prea frumoasă ca să mi se poată întâmpla ceva rău. Chiar dacă s ar scufunda și corabia, tot nu mi este teamă, fiindcă știu să înot și am convingerea că tot se va găsi un fenician care să lase baltă războiul și să mă salveze.
— Arsinoe, i am spus eu cu inima înghețată, deci tu încă vei dori să mai trăiești după ce fenicienii mă vor jupui de viu, nu i așa?
M a strâns de mână și mi a spus:
— Nu te mai gândi doar la rău, bărbat nerod! Atâta timp cât trăiesc eu, nimeni nu te va jupui pe tine de viu. Iar dacă vei cădea în luptă, cred că n aș mai putea trăi și mi aș curma singură zilele.
A încruntat din sprâncene și a chibzuit un pic, după care a spus:
— Dar nu știu dacă o voi putea face, nu, n aș putea promite un astfel de lucru. Cred că va depinde de starea în care voi fi în acel moment sau de modul în care te vei fi purtat tu față de mine înainte de a ți se întâmpla nenorocirea. Uite, de pildă, în această clipă aș fi dispusă să ți jupoi eu însămi picioarele trăgând pielea de pe ele cu un clește înroșit în foc, așa de tare m a supărat această Kydippe a ta.
— Dar crede mă, Arsinoe, i am spus descurajat, ea nu înseamnă nimic pentru mine. Nu m aș mai atinge de ea nici de m ar amenința cineva cu moartea. De când te am întâlnit pe tine, nici nu m am mai gândit la Kydippe, iar acum, când am revăzut o, nu mi s a mai părut câtuși de puțin atrăgătoare. Și chiar dacă eu nu am observat acest lucru, tu ai dreptate, ea are ochii prea depărtați și picioarele prea groase.
— Ascultă, Turms, termin o cu sporovăială asta dacă nu vrei să ți scot ochii cu unghiile! O devorai din ochi când a intrat, oare cum să i mai fi văzut tu și defectele?
Și a pipăit pieptul și deodată a spus:
— Uite că mi am adus aminte ce mi a spus Lars Alsir să ți transmit!
Și a scos dintre sâni un hipocamp de piatră, de mărimea unui deget, mi l a dat și a spus:
— Þi a trimis acest dar și mi a spus că tu vei putea să i restitui datoriile cândva, într o zi, când îți vei regăsi regatul. Bineînțeles, a spus o în glumă, pentru că, pe lângă pisică, eu am mai cumpărat și câteva bijuterii, tot pe datorie. Și pentru a fi sigur că ți voi da acest hipocamp de piatră, mi a dăruit replica în aur a hipocampului. Nu înțeleg de ce s a îndoit că nu ți aș da această bijuterie, care, de fapt, nu mă interesează, fiindcă nu are nici o valoare.
— Și mesajul? am întrebat o eu nerăbdător.
— Dar nu i nici o grabă, mi a spus Arsinoe încruntând din sprâncene. Și nu mă mai tot întrerupe, că mi încurci gândurile. A spus să ți transmit următoarele: Nu cred că ți se va întâmpla nici un rău, dar ești legat de pământ. Un sfat bun este întotdeauna binevenit. Două corăbii de război din Cartagina așteaptă în apropiere de plaja occidentală a Himerei, iar în afara zidurilor, în apropiere de altarul lui Iakhos, este înălțat un rug, care va fi aprins de veți pleca noaptea. Vor mai sosi și alte corăbii de război. Cel mai înțelept este să plecați cât mai repede.
Apoi a spus fericită:
— Acesta este tot mesajul, nu am omis nici un cuvânt. Dar să știi că reproșurile ce mi le ai făcut mai înainte au fost fără rost, fiindcă, uite, eu sunt deja pregătită de plecare. Nu am luat decât strictul necesar, adică un cufăr și o ladă. Bineînțeles, mai sunt și câteva lucruri mai mici, care n au încăput, de aceea le am pus în trei coșuri și doi saci. În rest, nu mai este decât colivia în care o să stea pisica pe corabie. Și așa nu i mai trebuia, mi a spus Lars Alsir, fiindcă nu mai are altă pisică de vânzare și nici nu poate să pună păsărele în ea, fiindcă are miros de pisică. Vezi deci câte eforturi și sacrificii fac eu pentru tine.
Apoi a suspinat, s a întins pe pat și, cu un aer distrat, a împins pisica mai departe de ea. Dar veștile transmise erau prea grave și nu m am încumetat să o privesc prea mult.
— Eu trebuie să plec, i am spus. Deja au început discuțiile și Dionysios are nevoie de mine.
— Pleci fără să mă săruți? m a întrebat ea cu o voce stinsă. Chiar atât de mult te grăbești s o vezi pe fata aceea cu picioare groase?
M am aplecat să o sărut, ea a închis ochii, mi a prins capul și l a sprijinit pe piept; era atât de plăcut și mi a venit greu să mă desprind de lângă trupul ei fierbinte. Apoi m a împins ușor și a spus:
— O, Turms, dacă și în această noapte, când pericolul este atât de aproape, ție îți este gândul doar în altă parte, eu nu mai știu ce să cred. Noroc cu mine că ți dau sfaturi bune, altfel nu știu ce te ai face.
Și aruncând mi o privire triumfătoare, a luat pisica în brațe și a început s o mângâie.


4

Bănuiesc că tiranul Krinippos, lacom cum era, și ar fi putut însuși bogățiile lui Dionysios și i ar fi putut ucide pe oamenii lui într o noapte, de s ar fi încumetat. Dar el însuși fiind un om viclean, aprecia viclenia lui Dionysios și se temea ca nu cumva acesta să fie pregătit pentru un atac prin surprindere.
Nu atât confruntarea în sine îl neliniștea, cât gândul că talismanele lui magice ar putea cădea în desuetudine și că nimănui din Himera nu i va mai fi frică de ele în caz de nereușită. Era bătrân și bolnav, dar ajutat doar de aceste obiecte sacre ale zeiței Demetra, guvernase Himera atât de mulți ani, încât el însuși se încredea în puterea lor, deși în cazuri nesigure evita să o încerce. Știind că va muri în curând din cauza cumplitelor dureri de pântece, nu voia să ofenseze puterile subpământene printr o eventuală depreciere a talismanelor magice.
Când m am întors în sala banchetului, discuta aprins cu Dionysios despre partea ce i revenea lui din bogățiile noastre. Pretindea a zecea parte din comoară și spunea că după aceea Dionysios este liber să plece unde o vrea cu corăbiile lui.
— Dionysios foceeanule, se văicărea el, înțelege mă și pe mine! Ești liber și poți să mergi încotro vrei. Pentru a obține acest lucru, eu, un om bătrân și bolnav, am contractat niște obligații inimaginabil de scumpe. Ca să nu ți mai spun câte am eu pe cap, fiindcă tot eu trebuie să întăresc zidurile orașului și să înarmez soldați, să construiesc temple și săli de banchet, să plătesc cântăreți și animale de jertfă și, ce să mai vorbim, vremurile sunt așa cum sunt și este prea obosită populația să mai plătească dări pentru orice. Au fost ca o continuă persecuție acești ani de când sunt tiranul Himerei.
Apoi a început să plângă și să suspine și a mai spus:
— Dacă ai putea înțelege cât rău mi ai făcut mie și cât de nesigure au devenit pentru acest oraș relațiile cu Cartagina și Etruria, nu cred că te ai mai zgârci tu pentru câteva drahme. S ar putea ca în curând bogățiile tale să se odihnească pe fundul mării. Oare nu i mai bine dacă a zecea parte din ele rămân folositoare cuiva? Unde mai pui că vei fi și tu mulțumit că ai făcut un bine unui bărbat bătrân și bolnav. Și s ar mai diminua oarecum din datoria ce o ai față de acest oraș, care te a primit, ți a oferit tot ceea ce a avut mai bun, unde oamenii tăi au chefuit și s au destrăbălat cât au vrut, ca să nu mai spun c au stricat și prețurile la toate mărfurile cu indiferența cu care au aruncat ei aurul pe orice, ce mai încolo și ncoace, vremurile liniștite de odinioară nu se vor mai întoarce niciodată în Himera!
Dar Dionysios i a spus că el este destul de mărinimos și că i cedează toți banii pe care Krinippos ar fi trebuit să i plătească oamenilor lui pentru supraînălțarea zidului de apărare al orașului. Și să nu uite că toată iarna oamenii din Foceea au lucrat până la epuizare pentru zidul care va fi mândria Himerei peste veacuri. Cât despre creșterea prețurilor, nu i el chiar atât de prost încât să nu știe ceea ce știe toată lumea, și anume că Krinippos însuși a devalorizat cocoșul Himerei, scăzându i greutatea de argint, pentru a i înșela pe marinari.
Krinippos era obosit și, privind trist spre pântece, i a spus:
— Ascultă, Dionysios, eu nu mai rezist să mă cert cu tine. Cred că zeii sunt deja îngroziți de nerecunoștința ta. Fii decent și răsplătește binele ce ți l am făcut atât eu, cât și băiatul meu, care altă bogăție pe lumea asta nu are decât pe această frumoasă fată Kydippe.
A împins o pe Kydippe în fața lui și i a spus lui Dionysios:
— Pe mine poți să nu mă iei în seamă, în fiul meu poți chiar să și lovești, dar sunt sigur că nu vei face abstracție la plecare de Kydippe și de obiceiurile respectabile pe care zeii le au lăsat în Himera, fiindcă până și tu ai frică uneori de zei.
O ținea de braț și se uita la ea cu atâta dragoste, încât ne am simțit jenați, după care a explicat:
— Apropiata căsătorie a lui Kydippe va consolida poziția politică și independentă a Himerei. Cum ea este prea mândră și rușinoasă, vă transmit eu că vrea să câștige aur de la voi pentru a și spori dota.
Kydippe l a privit pe fiecare dintre noi și i a zâmbit, dar întâlnindu i privirea înghețată de fecioară, mi am adus aminte și i am șoptit lui Dionysios ceea ce aflasem de la Arsinoe. Chiar atunci a apărut și timonierul, care i a spus că au fost deja sacrificați taurii la altarul lui Poseidon. Dionysios i a poruncit să alerge degrabă și să pună oamenii să stingă cu apă jarul rugului din dreptul altarului lui Iakhos și să i adune pe toți oamenii, dacă se poate, fără să facă mult zgomot.
Renunțând la hărțuiala verbală pe care o întreținuse până atunci cu Dionysios, Krinippos a spus:
— Este binecuvântată această noapte a goanei voastre de legea pe care am dat o, ce interzice locuitorilor orașului să umble pe străzi până dimineață. Legea nu i vizează pe preoți, iar de vă veți întâlni cu gardienii, n aveți decât să i loviți, așa cum ați făcut o și până acum! Sunt atât de sătui acești nenorociți de câte lovituri au primit, încât cei mai mulți preferă să se întoarcă cu spatele și să nu vadă, decât să se aleagă cu capul spart.
După aceea a hotărât împreună cu Dionysios ca cei mai de încredere oameni ai lui să intre cu forța în casa tiranului când se vor ivi zorii zilei, să i lovească pe gardieni și să forțeze ușa peșterii în care sunt comorile lui Dionysios.
— Darurile de rămas bun să fie împrăștiate pe pământ, ca și cum ar fi căzut dintr un sac rupt! Dar pe gardienii din casa mea, nu cumva să i omorâți! i a atras atenția Krinippos. Sunt cei mai de încredere oameni ai mei, de aceea este de ajuns de i legați și le puneți un căluș la gură. Mai degrabă omorâți câțiva de la poarta orașului și împrăștiați le sângele, ca să pară ceva mai credibil atacul. De aceea am și ales în această noapte niște bărbați de care, oricum, voiam să scap. Un tiran n are dreptul să omoare pe nimeni, pentru a nu stârni spaima în rândul poporului său. Așa că, de i omorâți, îmi faceți și mie un mare serviciu și vă ajută și pe voi acest lucru, ca să nu vă mai pierdeți timpul cu legatul.
Uitându și durerile de pântece, a început să râdă, să chicotească și să se tragă de barbă, apoi a spus:
— Eu nu știu dacă fenicienii vor crede în povestea aceasta cu fuga voastră și spargerea trezoreriei, dar Consiliul Cartaginei este alcătuit din bărbați încercați și preferă mai degrabă pacea și relațiile comerciale certurilor lipsite de sens, de aceea va accepta ceea ce le voi povesti. Așa că, deși am oferit găzduire unor pirați, reputația mea va rămâne nepătată.
Kydippe i a mângâiat fața și l a rugat:
— Bunicule, nu te mai osteni atâta și nu ți mai bate gura de pomană! Totul a fost corect organizat, așa că, mai bine să mergem noi acasă, să ne vârâm în pat și să ne acoperim urechile ca să nu auzim nimic din ceea ce se va întâmpla. Dar am promis acestor bărbați generoși că i voi săruta și le voi ura drum bun.
Și a înfășurat brațele în jurul gâtului lui Dionysios și i a sărutat mai întâi barba, apoi cu multă înflăcărare l a sărutat pe gură. Apoi l a sărutat pe Dorieus și pe Micon, după care s a oprit în fața mea, s a ridicat în vârful picioarelor, m a privit lung în ochi și, pe neașteptate, m a mușcat de buze. A mușcat cu atâta putere, încât imediat am simțit cum mi se umflă buzele și m am gândit nefericit că nu voi ști cum să i explic lui Arsinoe.
Apoi ne am luat rămas bun de la Krinippos, i am urat să aibă parte de o viață lungă și i am mulțumit pentru extraordinar de amabila lui găzduire în Himera și, după ce a plecat, am adus jertfă de vin atât pentru Herakles, cât și pentru zeul casei lui Tanaquil. Iar Dorieus a izbucnit în râs și a spus:
— Tare aș vrea să i văd fața lui Krinippos, când va auzi că am debarcat pe pământurile Eryxului și am început războiul împotriva Segestului. Va primi mai degrabă decât bănuiește vești de la Consiliul Cartaginei.
Dionysios a clătinat din capul lui de taur și l a aprobat astfel:
— Chiar așa, iar mie mi vine să râd încă de pe acum de mutra lui, fiindcă nu i sigur dacă mai apuc altă dată. Nu mi dă prin cap încotro ar fi mai bine să ne îndreptăm ca să nu ne trezim înconjurați de flota din Cartagina.
Atât de mare îi era iubirea de sine lui Dorieus, dar încă și mai mare orbescu i plan, încât l a bătut pe umeri pe Dionysios și i a spus:
— Tu ești regele mării. Să spun drept, voi fi fericit dacă ne vor vedea cartaginezii. Pentru că voi fi sigur că, în ciuda deprimării ce o vei încerca, nu vei mai naviga pe drumul ce duce spre Massilia. În fond, nu vei pierde nimic dacă vei merge în război contra Segestului. Altfel, sunt destule șanse să te jupoaie de viu cartaginezii.
Dionysios nici nu s a mai ostenit să l contrazică și i a spus:
— Grăiești ca un adevărat urmaș al lui Herakles.
Dorieus a fost mulțumit de răspuns, dar eu mă îndoiesc că Dionysios asta a vrut să spună. Mai degrabă că, dacă a moștenit de la Herakles un trup puternic și violent, inteligență, neavând nici Herakles însuși, nu i a putut lăsa moștenire.
Nu mai aveam prea multă vreme, și, în timp ce Dionysios mi a înmânat sulul pe care erau înscrise bogățiile din trezorerie, pentru a verifica dacă nu cumva Krinippos furase din ele mai mult decât obișnuiește să fure un om cumsecade, Dorieus a spus că tâlhăria și omorul nu se potrivesc principiilor pe care el le respectă. Așa că nu a venit cu noi, ci s a dus să stabilească cu Tanaquil modul în care vor putea comunica și semnele după care să știe despre revolta condusă de fiii lui Tanaquil și despre sicanii ce trăiau în pădurile Eryxului. Generos, el s a oferit s o ajute pe Arsinoe să ajungă cu lucrurile ei pe corabie, dar eu nu am fost chiar în întregime încrezător în el, de aceea l am rugat pe Micon să nu l scape din ochi și să aibă grijă și de pisică.
Totul s a desfășurat operativ și ușor, așa după cum fusese gândit, iar gardienii tiranului Krinippos doar au protestat puțin, după care, cuminți, ne au lăsat să ne vedem de treabă. Oamenii lui Dionysios i au legat și le au împărțit cu generozitate lovituri bine chibzuite, care să lase de înțeles că ei s au opus atacului nostru. Prudent, Krinippos lăsase cheia de la peștera unde erau comorile noastre; adevărul este că era păcat să distrugi o așa frumusețe de poartă.
Am constatat că tiranul ușurase vizibil din bogățiile noastre, dar nu mai era nimic de făcut; însă, chiar și așa, ceea ce a rămas de transportat a fost nemaipomenit de mult și de greu. Și, în timp ce foceenii ieșeau cu spatele încovoiat de greutățile ce le cărau, oamenii bătuți din garda lui Krinippos și au bătut joc de ei. Conform învoielii, Dionysios a împrăștiat pe jos câteva bijuterii pentru familia lui Krinippos, dar nu prea multe, fiindcă tiranul șterpelise deja destule.
Dionysios mi a spus că nu trebuie să mi pierd răbdarea și că meseria de pirat are multe inconveniente. Printre altele, nici unui pirat cumsecade nu i convine să fie jefuit.
Erau destule de făcut în puținul timp ce îl mai aveam, totuși marinarilor lui Dionysios le a fost de ajuns. După ce carnea animalelor sacrificate în templul lui Poseidon a fost încărcată, bănuiesc că oamenii lui Dionysios au avut timp și pentru alte lucruri folositoare, din moment ce din multe case s au auzit gemetele și țipetele femeilor. Dar Dionysios a închis ochii și nu le a reproșat nimic, fiindcă proviziile de ulei și de legume uscate erau destule, și nici când marinarii au încărcat pe corabie burdufuri de vin, pe care le furaseră în mare grabă, tot nu le a spus nimic. În schimb i a consolat în ceea ce privește femeile, pe care erau nevoiți să le abandoneze în Himera:
— Femeile au plâns și s au jelit întotdeauna când bărbații lor au plecat pe mare, a spus el. Este în firea lor să plângă și să se tânguiască. Dar nu va trece multă vreme și se vor bucura când își vor legăna în brațe copiii. Noi nu vom putea fi niciodată uitați în Himera.
Ascultându i vorbele, mi am amintit de toate ce mi s au întâmplat cât am locuit în Himera și am oftat. Apoi am trecut pentru ultima dată de poarta orașului. După ce s a asigurat că Dorieus, Arsinoe și Micon sosiseră pe corabie, Dionysios le a făcut un semn oamenilor lui și aceștia i au omorât în grabă pe toți gardienii de la poarta orașului și, conform înțelegerii cu tiranul Krinippos, le au împrăștiat sângele să fie la vedere. Și, dintr un exces de zel, au desprins cocoșul de piatră de pe poarta orașului și l au luat pe corabie ca amintire din Himera.
Noaptea de primăvară suspina împrejurul nostru, marea gâfâia împingându și valurile înspre pietrele de pe mal. Mi am udat picioarele în timp ce urcam pe corabia ce urma să ne ducă încă nici nu știam unde. Era un întuneric atât de dens, încât abia puteam desluși siluetele cenușii ale celor dimprejur. Simțind mișcarea corabiei sub picioare, Dionysios a adulmecat văzduhul, s a uitat înspre răsărit și înspre apus, însă vântul nu l a simțit de niciunde. Și mi a spus:
— Turms, tu, cel care poți chema vântul! Dacă nu ții să ți vezi pielea cum îți atârnă jalnic pe lângă picioare, adună ți puterile și invocă vântul să sufle în pânzele corăbiilor noastre!
Se înțelege că a spus o doar în glumă, fiindcă, de fapt, nici nu au fost înălțate catargele și el a poruncit marinarilor să pregătească navele pentru atac, iar vâslașilor să și înceapă treaba. Cele două penticontere au alunecat ușor desprinzându se de țărm ca două umbre în lumina puțină a stelelor. Apoi Dionysios însuși s a așezat alături de vâslași, pentru inaugurarea noii noastre corăbii, o triremă, cu care oamenii încă nu erau obișnuiți. Cele trei rânduri de vâsle au lovit apa și în același timp s au auzit gemetele multor vâslași, care, nefamiliarizați încă cu noua corabie, și au izbit și și au zdrobit degetele. În sfârșit, ne am depărtat de țărm, reușind să nu ne izbim de stâncile periculoase din imediata i apropiere și vâslașii s au obișnuit cu noile rame.
Astfel am plecat noi din Himera și inima mea a fost tristă și ochii mi s au umplut de lacrimi. Dar am plâns mai puțin după Himera, cât pentru faptul că o femeie făcuse din mine un sclav. Abia după ce Dionysios mi a cerut în glumă să invoc vântul, am priceput înțelesul cuvintelor pe care Lars Alsir mi le a transmis prin Arsinoe. Eram legat de pământ, Arsinoe era cea care mă legase de pământ, îmi încețoșase mintea, îmi orbise ființa și mă făcea să dau importanță lucrurilor neînsemnate. Doar gândindu mă să invoc vântul, am simțit o apăsare în tot trupul, ce mă împiedica să o fac. Arsinoe risipise puterea ce, până a o fi întâlnit, o purtam în mine.
Observând starea deznădăjduită în care mă aflam și încercările mi zadarnice de a mi regăsi echilibrul și siguranța de mai înainte, Dionysios m a bătut prietenește pe umăr și mi a spus:
— Nu te mai obosi atâta, Turms! Nu este nevoie. Cel mai bine este ca în acest moment să înaintăm cu ajutorul vâslelor. Oamenii noștri trebuie să se obișnuiască cu trirema trăgând la rame. De altfel, încă nici nu știm cât de rezistentă este noua noastră corabie, și o furtună ar putea rupe catargele, ca apoi să ne odihnim pe fundul mării.
— În ce direcție navigăm? l am întrebat.
— Unde o vrea Poseidon, mi a răspuns el vesel. Dar te pot asigura că spada nu va avea timp să ruginească în iarna ce va veni.
Pentru început, noi vom merge să salutăm cele două nave de război din Cartagina. Bănuiesc că nimeni nu se așteaptă la așa ceva din partea noastră. De multe ori eu am pescuit pe aceste maluri și am observat atent semnele pământului și ale mării, de aceea sunt aproape sigur în ce loc au acostat cele două corăbii. Dacă nu am avut dreptate și nu i voi găsi acolo până n revărsatul zorilor, n am decât să scuip pe norocul meu.
I am spus:
— Eu credeam că vom naviga înspre largul mării, undeva unde să ni se piardă urma. Focul ce urma să anunțe plecarea noastră, din fericire a fost stins la timpul potrivit, așa că până dimineață am putea fi deja departe de aceste țărmuri.
Dar Dionysios a răspuns:
— De vom face așa, ei se vor avânta pe urmele noastre și vor încerca să ne încolțească, fiindcă scopul cartaginezilor nu este să se războiască cu noi, ci să ne prindă vii, și pentru acest lucru ei ar fi în stare să și mobilizeze toată flota în urmărirea noastră. De ce să nu profităm de ocazia ce ne este avantajoasă? Mai cu seamă că, după aceea, vâslașii noștri vor fi și mai motivați pentru a vâsli cum trebuie, nu ca acum când parcă și dau duhul. Însă, dacă tu nu vrei să lupți, poți foarte bine să stai în cală și să te odihnești lângă Arsinoe.
Astfel discutam noi înconjurați de tenebrele nopții, corabia se rostogolea peste valuri și am simțit cum se strecoară în mine disperarea. Eu nu știam să citesc nimic din ceea ce spuneau curenții marini și talazurile mării, așa cum o putea face Dionysios. Vântul nu mai răspundea chemării mele. Nu mai eram decât un biet trup de argilă și nu mai credeam în fulgerul ce mă binecuvântase. Acceptam confuzul din jurul meu ca pe un joc al întâmplării. Nu mă mai reconforta nici gândul că jos, în cală, mă aștepta Arsinoe. Certitudinea suferințelor și plăcerilor pe care ea le păstra pentru mine o aveam deja în acel moment în care corabia se strecura prin întunericul nopții, această certitudine mă umplea și mai mult de amărăciune.
Mai târziu, m am aplecat peste bord, am vărsat tot veninul din mine și apoi m am simțit ceva mai bine.
Bănuiesc că acea scurtă incursiune din noaptea de primăvară, pe care Dionysios a întreprins o, a fost mai mult pentru a și antrena vâslașii, decât pentru pregătirea noii corăbii ca să înfrunte vitregiile mării în drumul ce l ar fi avut de făcut spre Massilia, dar acest lucru eu nu l am înțeles atunci.
În zorii zilei, galerele noastre au ajuns în apropierea micului golf unde se aflau corăbiile cartagineze. Surpriza a fost mare și luptătorii din Cartagina nu și au putut crede mai întâi ochilor. Imediat au sunat trâmbițele și au zornăit tobele, oamenii au luat în mână armele și cele două nave de război cartagineze au fost împinse în apă. În confuzia ce s a creat datorită atacului nostru surpriză, se auzeau urlete, ordine contradictorii, gongul nu reușea să dea ritmul vâslașilor și galerele lor înaintau șerpuitor.
Dionysios își încuraja oamenii și, norocul bun, care era de partea lui, așa după cum promisese, ne a îngăduit să răsturnăm una din cele două galere, care s a izbit de stânci. Urlete de groază s au auzit atunci când soldații cu echipament greu au căzut în apă. Vâslașii au încercat să se salveze înotând spre mal. Doar doi arcași au opus rezistență, dar unul a fost străpuns de sulița lui Dionysios, iar celălalt a fost lovit cu o vâslă.
Văzând nemaipomenitul dezastru, echipajul celei de a doua galere cartagineze, eșuate pe nisip, a luat o la goană spre pădure. Întâlnindu se cu cei care au reușit să se salveze de pe corabia ce se izbise de stânci, s au întors și o ploaie de săgeți și de pietre a fost lansată înspre noi. Câteva săgeți au rănit pe unii dintre vâslașii de pe triremă și Micon a coborât imediat în cală împreună cu cei răniți, pentru a i îngriji. Atacul cu pietre și săgeți s a întețit, așa că Dionysios a dat ordin să ne retragem imediat.
— După vechile obiceiuri feniciene, a spus el, ei au mai mulți arcași decât hopliți. Nu din lașitate voiesc eu să ne retragem, ci doar pentru că nu vreau ca navele noastre să se izbească de stânci.
În timpul acesta, cartaginezii au reușit să i scoată din mare pe cei răniți. Se încurajau unul pe altul și ne amenințau cu pumnii, însoțindu și amenințările cu înjurături și blesteme, rostite în diferite limbi. Cei mai mulți cartaginezi erau arămii, dar printre ei erau și negri, și copii imberbi. Dorieus a ridicat scutul amenințător și i a spus lui Dionysios:
— Să coborâm după ei și să i omorâm! Doar n o să i tolerăm să ne insulte, după ce că noi suntem cei care am învins!
— De vom coborî, ei vor fugi în pădure și, de acolo, le va fi mai ușor să ne omoare. Corabia zdrobită de stânci nu are cum să mai navigheze, dar rămâne cea de a doua, pe care ei se vor îmbarca de îndată ce vom pleca, să dea de veste flotei cartagineze. De aceea, cel mai bun lucru este să i dăm foc, chiar dacă și aici există riscul ca fumul să fie reperat de undeva, din Himera.
Dorieus i a spus:
— Permite să mi sporesc gloria și să cobor pe țărm pentru a i ține la distanță pe acești nemernici de cartaginezi, în timp ce oamenii tăi vor da foc galerei care zace pe nisip.
Cu gura căscată de uimire, Dionysios s a uitat la el cu admirație și i a spus:
— Eu nici nu aș fi putut spera că cineva se va oferi să o facă. Þi aș fi cerut eu însumi, dar mi a fost teamă să nu mi răspunzi că așa ceva este prea umilitor pentru tine.
Dorieus și a umflat nările de mândrie și a întrebat dacă mai vrea cineva să câștige gloria nemuritoare luptându se cu cartaginezii, dar toți oamenii Foceei și au adus aminte, în același timp, că au câte ceva urgent de făcut, dând astfel cu piciorul în șansa lor de glorie nemuritoare. Nici ca să dea foc corabiei cartagineze nu se omora nimeni. Abia când Dionysios a spus că pe corabie ar putea să se găsească câteva obiecte de valoare, oamenii de pe una dintre penticontere l au luat la bord pe Dorieus și el a sărit pe țărm cu destulă ușurință, în ciuda echipamentului greu și a înălțimii punții galerei. Doi oameni, încărcați cu iască, smoală și cremene s au cățărat pe corabia cartagineză. Dionysios a strigat la ei că nu trebuie să se grăbească.
Când l au văzut pe Dorieus că înaintează singur pe plajă cu un mănunchi de sulițe sub braț și cu scutul ridicat pentru apărare, cartaginezii au încetat să mai urle la noi. Iar când au văzut fumul care începea să se înalțe dinspre galera lor colorată în negru și roșu, căpitanul corabiei, împreună cu zece hopliți, a ieșit din pădure urlând de furie. Dorieus i a întâmpinat și sulițele lui i au străpuns mortal pe patru hopliți, care au căzut imediat la pământ. Apoi, trăgându și mânios spada și invocându l pe străbunu i Herakles, lacedemonianul a trecut la atac direct. Doi au scăpat, dar ceilalți, printre care și căpitanul, au căzut străpunși de sabia lui Dorieus.
Dionysios a înjurat plin de admirație, s a tras de barbă și a strigat:
— Ce luptător! Păcat că s a țăcănit de la lovitura aceea de vâslă!
În scurtul răgaz ce și l a acordat, cât să și tragă respirația, Dorieus s a aplecat și a smuls din urechile comandantului cartaginez muribund cerceii de aur și i a luat de la gât colierul. Apoi o ploaie de săgeți și sulițe a început să cadă asupra lui și abia își mai putea ține scutul îngreunat de săgețile înfipte în el, apoi scutul i a căzut din mâini și o săgeată i a perforat armura. A căzut la pământ, iar o a doua săgeată i a intrat pe gură și i s a înfipt în gât. Cu un strigăt triumfal, cartaginezii au ieșit din pădure și au început să alerge, dar el s a sculat și când i au văzut statura de uriaș, au făcut cale întoarsă. Și au fugit din nou în pădure, implorându l pe zeul lor Melquart.
Văzând Dionysios toate aceste întâmplări de necrezut, a izbucnit în plâns și a spus:
— Nu pot lăsa să moară un bărbat atât de viteaz, chiar dacă, pentru noi toți, cel mai bine ar fi dacă am pleca în grabă din acest loc.
In acel moment am înțeles că eu însumi dorisem ca Dorieus să moară. Cu inima sfâșiată de vinovăție, am urmărit lupta inegală fără a avea o câtuși de mică intenție de a i veni lacedemonianului în ajutor. Era deja prea târziu, dar Dionysios a dat ordin unei penticontere să se apropie de mal pentru a l salva pe Dorieus. Corabia de război din Cartagina ardea ca un rug și fumul se înălța gros spre cer. Cei doi oameni care i dăduseră foc se întorseseră deja înot pe triremă. Atunci am înțeles că intenția inițială a lui Dionysios fusese să l abandoneze pe Dorieus. Dar probabil a gândit că reputația lui va spori dacă îl va salva pe spartan.
Penticontera a înaintat deci spre mal, ferindu se de apropierea navei cartagineze ce se mistuia în flăcări, câțiva vâslași au sărit în mare și, luându l în brațe pe Dorieus, l au urcat în galeră. Reușise să și salveze și scutul, deși sângele curgea din rănile lui deschise și s a prelins pe punte când a fost ajutat să urce pe corabie.
Am urmărit atât de neliniștit viteaza înfruntare a lui Dorieus cu cartaginezii, încât nu am remarcat prezența pe punte a lui Arsinoe. Stătea în spatele meu și ochii ei ardeau de admirație pentru Dorieus. Era îmbrăcată sumar cu un hiton foarte scurt, prins cu o centură lată, care îi accentua și mai mult îngustimea șoldurilor.
Dionysios și timonierii o devorau din ochi și uitaseră complet de Dorieus. Și cei care stabileau ritmul vâslașilor bătând în scuturi se uitau prostiți la ea și de aceea vâslașii au început să tragă aiurea la rame. Dar Dionysios și a revenit repede din contemplare și a început să răcnească, să înjure și să și lovească oamenii cu biciul de sfoară împletită, ca să și vadă fiecare în continuare de treaba lui.
Debarasat de armură, Dorieus a fost întins pe punte, iar Micon, cu atenție, a început să i cerceteze fiecare rană și s o ungă cu un balsam cicatrizant. Abia atunci m am întors eu spre Arsinoe și i am spus:
— Oare ce va fi fost în capul tău de ai venit aici atât de dezbrăcată? Locul tău este în cală, nu aici. Ar fi putut să te lovească o săgeată.
Avea fața palidă Arsinoe când mi a spus:
— M au deșteptat din somn zgomotele și urletele și am crezut că se scufundă corabia, de aceea nu am avut timp să mă gândesc cu ce ar trebui să mă îmbrac. Când am înțeles că este vorba despre luptă, mi am dorit să mor alături de tine. Acesta i adevărul, chiar dacă tu nu mi ai aruncat nici măcar o privire astă noapte. Noroc cu timonierii, că au fost mai prietenoși decât tine, s au îngrijit să mi aranjeze așternutul și au mângâiat pisica, să nu i fie teamă de călătoria pe mare. Am sperat să te văd luptând, ca să mă pot mândri cu tine, dar nici de asta nu am avut parte, fiindcă tu nici nu ți ai folosit spada, ci doar ai avut grijă să te ferești de săgețile arcașilor din Cartagina.
Și, fără să se uite la mine, s a apropiat de Dorieus ca să l poată vedea mai bine. Se pierduse cu totul de extaz și de admirație în fața lui și i s a adresat astfel:
— O! Dorieus! Tu ești un adevărat erou! Când am văzut cum lupți, am crezut că însuși zeul războiului luptă; în tine nu mai era nimic dintr un muritor de rând. Vai, cât de roșu este sângele ce ți curge din răni! Cât de mult aș vrea să te sărut pe obraji, ca sărutul meu să te însănătoșească! O, dacă ai ști cât de mult îmi sunt răscolite simțurile când îți văd trupul pe care s a închegat sângele ce a curs din răni, iar mirosul sudorii tale mă îmbată.
Micon, care lega cu fașe rănile lui Dorieus, a împins o ușor, fiindcă i stătea în cale, însă trupul lui Dorieus a încetat să mai tremure ca până atunci și gura i s a descleștat, apoi el a deschis ochii și a privit o pe Arsinoe cu recunoștință și dorință.
— Aș fi fost mai fericit dacă Turms ar fi luptat alături de mine, ca altădată, a rostit el. L am așteptat, însă el nu a venit. Dar dacă aș fi știut că tu mă privești, aș fi omorât și mai mulți cartaginezi. Am lăsat să mi scape câțiva și pentru a nu mă obosi prea mult, fiindcă ne așteaptă și așa destule ocazii de luptă.
După ce mi a aruncat o privire mustrătoare, Arsinoe a îngenuncheat pe puntea murdară a corabiei, alături de Dorieus, și a spus:
— Ce luptă memorabilă! Aș fi vrut să fiu pe mal și să iau un pumn de nisip sau câteva scoici, ca să le păstrez. Privindu le, mai târziu, aș fi putut mai ușor să mi amintesc de vitejia ta.
Dorieus a izbucnit atunci într un râs triumfător și a spus:
— Ar fi trebuit să fiu un luptător mai slab, pentru ca numai un pumn de nisip și câteva cochilii de scoici să fie de ajuns pentru gloria mea. Mai bine primește aceste bijuterii, ele te vor ajuta să ți aduci mai bine aminte de luptătorul care sunt.
Și i a întins lui Arsinoe cerceii mari de aur pe care i smulsese din urechile comandantului corăbiilor din Cartagina. Cerceii mai aveau încă bucățile urechilor sfâșiate și erau stropiți cu sânge.
Fericită, Arsinoe a bătut din palme și, fără să fie câtuși de puțin scârbită de sânge și de carnea ce încă mai atârna de cercei, a acceptat darul și a privit încântată în lumina soarelui strălucirea aurului.
— Dacă, într adevăr, tu nu ai ce face cu ei, eu îi accept, fiindcă nu vreau să te jignesc, a spus ea. Bineînțeles, nu pentru aurul lor îi accept, ci pentru a mi aminti de vitejia ta.
A mai așteptat o clipă așezată în genunchi, s a întunecat ușor la față și, cum Dorieus nu a mai rostit nici o vorbă, a spus ea cu mare ipocrizie:
— Nu, nu pot să i accept. De i voi lua eu, tu nu vei avea nimic care să ți amintească de această luptă.
Pentru a o convinge să i primească, Dorieus a scos atunci de sub centură colierul prins cu lanț de aur, pe care îl luase de la gâtul aceluiași nefericit comandant cartaginez. Arsinoe l a luat în mâini ca să l privească mai bine, apoi a exclamat surprinsă:
— Vai, Dorieus! dar acesta este un colier pe care l poartă doar comandanții de corăbii din Cartagina. Pe când învățam la școala preoteselor Afroditei, un astfel de colier cu emblema leului și cu un lanț de aur identic cu acesta a primit în dar o fată de la un comandant de corăbii, care a fost foarte mulțumit de serviciile pe care ea i le a oferit. Îmi aduc foarte bine aminte, fiindcă am plâns multă vreme atunci, gândindu mă că eu nu voi avea parte niciodată de un dar atât de frumos.
A scrâșnit din dinți Dorieus, fiindcă spartanii nu sunt prea darnici din fire, dar până la urmă i a spus lui Arsinoe:
— Păstrează l dacă îți place atât de mult și dacă te poate face fericită acest colier! Pentru mine nu are o prea mare însemnătate și, fără îndoială, Turms nu ți va putea oferi niciodată un dar atât de scump.
Dar Arsinoe, prefăcându se cât este de uimită de un astfel de dar, l a refuzat de mai multe ori, după care a mai spus:
— Nu, nu pot accepta un asemenea dar doar pentru a mi risipi din amintire umilința ce am simțit o cândva în tinerețe. Și niciodată nu ți voi putea răsplăti faptul că mi l ai oferit. Dacă îl accept totuși, este doar pentru că tu și Turms sunteți atât de buni prieteni.
Priveam acest spectacol fără valoare și era departe de mine orice gând legat de prietenie.
Dar, după ce a obținut colierul și a înțeles că Dorieus nu mai are și altceva să i ofere, Arsinoe s a ridicat încet, și a șters praful de pe genunchi și i a spus lui Dorieus că nu vrea să l mai deranjeze, nu cumva să l obosească prea mult și rănile ce le are să nu i se închidă.
În timpul acesta, Dionysios ordonase plecarea, iar pe corăbiile noastre vâslașii trăgeau din greu pentru a se depărta cât mai mult de curenții din apropierea țărmului. Dar, în același timp, Dionysios urmărise de la distanță discuția lui Dorieus cu Arsinoe. S a apropiat de noi pipăindu și imensul inel de aur atârnat de ureche.
— Arsinoe! i s a adresat el respectuos. Oamenii mei sunt bucuroși că pe corabie este o zeiță. Dar, tot admirându ți frumosul trup, uită să mai tragă la vâsle și mai există și riscul să le treacă și alte prostii prin cap. De altfel, cred că și lui Turms i ar fi mai ușor de te vei duce tu jos în cală.
Am văzut după chipul ei că se pregătea să i se adreseze nu prea prietenos lui Dionysios, așa că m am grăbit să spun înainte de a putea spune ea ceva:
— Tu știi prea bine că nimeni nu te poate obliga să faci ceea ce vrea el, dar cred că pielea ta fină și albă va avea de suferit de pe urma soarelui prea puternic.
A scos un țipăt și a încercat să și acopere imediat fața cu mâinile:
— Oare de ce nu mi ai spus mai înainte? mi a strigat ea cu reproș și a coborât imediat să și regăsească locul pe care timonierii i l amenajaseră.
Dionysios a venit după noi cu pași hotărâți. Arsinoe l a invitat să se așeze lângă ea și i a dat pisica să o țină în brațe. Dionysios a oftat și a spus:
— Nu am vrut să l jignesc pe Dorieus, care, de altfel, este un bărbat iute la mânie, dar tu, Arsinoe, ești, într adevăr, o femeie prostuță și s ar putea să mi pricinuiești și mai multe necazuri decât el. Pentru mine, aceste corăbii sunt ca niște ființe vii și orice stricăciune a lor este ca o boală care mi macină trupul. Incursiunea lui Dorieus a fost fără sens, nu a folosit la nimic și, de nu ar fi fost oamenii ce au dat foc celei de a doua corăbii cartagineze, fumul nu l ar fi protejat pe Dorieus. Nu înțeleg ce vei fi găsit de apreciat la un om care s a ales cu niște răni din pricina prostiei lui.
S a uitat ca la o statuie de zeu la el Arsinoe și i a spus:
— O, Dionysios! Nu ești tu prea isteț dacă n ai observat că pe Dorieus, care este sălbatic și violent, nu l apreciez ca bărbat. Dar când am văzut că este rănit, am vrut să i zgândăresc amorul propriu. Am reușit să o fac și m am ales cu aceste daruri scumpe, care îmi vor aminti mai târziu de lupta ce a avut o. Trebuie să recunoști că altceva care să mi amintească de această călătorie tot nu am.
Dionysios a rămas cu pisica atârnându i în brațe și ochii lui de taur au sclipit în semiobscuritatea din cală când a privit o pe Arsinoe. A spus:
— O, femeie! Știu eu prea bine ce vrei tu și poate că ar trebui să fiu ceva mai înțelept, dar ție nu ți se poate refuza nimic.
Și, spre marea mea uimire, și a desfăcut de la ureche marele inel de aur, i l a dat lui Arsinoe și a spus:
— Nu pe mine m ai privit tu cu atâta pasiune, de sclipitoarea bijuterie din urechea mea ți au fost încântați ochii. Þi o dăruiesc și cred că ești de acord că este mai mare și mai grea decât cea pe care ți a dat o în dar Dorieus. Păstreaz o ca amintire de la mine și de la corabia pe care ai urcat.
Dar Arsinoe a izbucnit în plâns și a început să se tânguiască:
— Tu încerci să mă umilești și crezi că eu sunt lacomă după bogății. Mai degrabă voi arunca în mare bijuteriile pe care Dorieus mi le a dăruit – dacă acest lucru te poate liniști – și probabil că aș face o de nu mi ar fi teamă că, de supărare, starea lui s ar înrăutăți. Nu, Dionysios, inelul tău de aur eu nu l voi accepta, chiar de ar fi să te târăști și n patru labe în fața mea ca să mă rogi să l primesc. Ca să mi amintesc de tine, mai degrabă m aș agăța de barba asta neagră a ta, fiindcă o asemenea barbă frumoasă eu încă nu am mai văzut la nici un bărbat.
Atunci i s au împăienjenit de lacrimi și ochii mari de taur ai lui Dionysios, el a gemut și a spus:
— Nu cred nici o vorbă din cele ce le ai spus, știu eu prea bine cum arăt și rațiunea încă nu mi s a tulburat. Dar mai bine este să primești acest inel din mâna mea, decât, cine știe, să mi l smulgă cu ureche cu tot Dorieus sau vreun timonier ca să ți l ofere ție.
Și a căzut în genunchi în fața lui Arsinoe, strângând pisica la piept, și a vărsat lacrimi ca ea să i accepte darul. Și, până la urmă, Arsinoe a fost înțelegătoare și i l a acceptat, dar i a spus:
— Nu am înțeles prea bine ce ai vrut să spui, dar simt că m am disprețuit pe mine însămi acceptând aceste neînsemnate bijuterii de la Dorieus, din moment ce insiști atât să mi oferi acest dar bogat. Întotdeauna mă consolez cu gândul că o femeie nu tânjește atât după o bijuterie pentru că ar fi frumoasă, ci pentru bijuteria pe care nu o are.
Dionysios a fost scuturat de un frison, și a acoperit fața cu mâinile și mi a spus:
— Turms, prietenul meu, rogu te, ai grijă ca această femeie să stea cât mai departe de bărbații din echipaj și nici prea mult timp în fața ochilor mei să nu o văd. Altfel, cu mâinile mele o voi arunca în mare.
Și din nou Arsinoe a izbucnit în plâns și i a spus tânguindu se lui Dionysios:
— Vai, Dionysios! Oare chiar atât de mult te am supărat? Să știi că mi ar face plăcere să mă iei în brațele tale puternice și să mă arunci în mare.
Dar după o clipă de tăcere, a adăugat:
— Deși mă îndoiesc că, după ce mă vei fi atins cu mâinile tale păroase și puternice, îți va arde să mă mai arunci în mare.
Nu a mai rezistat să stea în continuare de vorbă și a ieșit pe punte, dar îi tremurau picioarele când a plecat. După aceea s au auzit țipetele cu care i ocăra pe vâslași și loviturile cu funia împletită cu care i mângâia pe spinare. Arsinoe a început să râdă fericită, și a înfășurat brațele i albe în jurul gâtului meu, m a sărutat pătimaș și mi a spus:
— Ai văzut cât de rapid m am descotorosit de el ca să rămânem și noi doi o clipă singuri? Vai, Turms, nici nu știi ce fericită sunt, fiindcă ai fost atât de înțelept și nu te ai amestecat în lupta aceea fără rost. Cu siguranță aș fi murit dacă ție ți s ar fi întâmplat ceva rău.
Dar întâlnindu mi privirea nu tocmai fericită, mi a spus:
— Nu fi absurd, Turms! Nu te mai frământa și nu mai lua totul în tragic! Pentru numele zeiței, mai bine arunc în mare toate aceste daruri decât să văd că mă privești cu atâta reproș. Poate că sunt lacomă din fire și iubesc bijuteriile. Și este drept, aștept ca bărbații să mi facă daruri, de preferință daruri scumpe. Dar acest lucru nu mi l poți interzice, din moment ce tu însuți nu mi ai făcut până acum nici un dar.
Și a strâns și mai mult brațele împrejurul meu și a continuat:
— Bineînțeles, eu nu aștept de la tine nici un dar, Turms, fiindcă, pentru mine, tu însuți ești cel mai de preț dar. Însă te aș disprețui dacă mi ai interzice să primesc daruri de la alți bărbați. Am observat că tu ești un bărbat risipitor și nu te gândești la viitor ca alți bărbați ce și au legat destinul de o femeie. Tu ai vrea să fiu cum ești tu, să mă mulțumesc să dorm pe o grămadă de paie și să mănânc pește sărat până la sfârșitul vieții. N am nimic împotriva celor care preferă un astfel de trai, dar parcă tot mai bine este să trăiești într o casă frumoasă, să ai slujitori care să o îngrijească și sclavi care să ți cultive pământul. Lasă mă deci pe mine să mă ocup de viitorul nostru așa cum mă pricep!
Vorbele ei au mai diminuat din amărăciunea sufletului meu. Fiindcă era în ele evidentă dorința ei de a trăi alături de mine până la sfârșitul vieții; altceva, de fapt, nici nu voiam. Când a observat că m am mai înmuiat, mi a mângâiat obrajii cu blana pisicii și mi a spus:
— Înțelege mă, Turms, încearcă să te gândești la mine nu numai așa cum vrei tu să mă vezi. Frumusețea este singura mea bogăție, dar această frumusețe, odată și odată, tot se va risipi. Îți cer iertare pentru lipsa mea de modestie ce mă îndeamnă să mă folosesc de frumusețe atâta timp cât ea încă mai există. Iubește mă așa cum sunt și îngroapă ți gândurile rele! Pentru că eu niciodată nu mă voi putea schimba.
— O, Arsinoe! am rostit eu. Vorbele tale sunt ca apa curgătoare, care niciodată nu este în același loc și în fiecare clipă se schimbă. Dar eu te iubesc și sufăr din cauza ta. Spune, dragostea mea, oare ce dorești tu de la mine?
Ochii ei au devenit mari, m a privit cu obrăznicie și mi a spus:
— Tu știi mai bine decât mine ce doresc, nu cred că ai tu nevoie de vreun sfat.
Se auzea bătaia ritmică a vâslelor, corabia se legăna sub noi, iar eu am strâns o pe Arsinoe în brațele mele, și trupul ei încordat ca un arc l am simțit mai tânăr ca niciodată. Când s a lăsat înserarea, trupul ei era ca o vie proaspătă și răcoroasă, iar eu ca peștele acela plat ce are ochii pe aceeași parte. Nu i mai puteam dărui nimic.


5

Ritmul vâslașilor s a domolit progresiv, apoi nu s au mai auzit decât, mai rare, sunetele egale ale celor ce băteau în scuturi pentru a întreține ritmul. Dionysios bea vin împreună cu Dorieus și Micon, sprijinindu și coatele pe perna din lână, ce i o dăruise Krinippos la despărțire și care mirosea puternic a grajd. Din când în când îi striga timonierului să fie vigilent. De altfel, era trist, iar Micon îi vorbea în șoaptă despre uitare și despre eterna întoarcere.
Dionysios a spus:
— Într o eventuală întoarcere eu nu prea cred. Atâta timp cât mușchii îmi sunt încă tari ca fierul, atâta timp cât mâncarea aceasta împuțită are un gust și priește burdihanului meu, atâta timp cât încă nu mi am pierdut dinții, sunt mulțumit și nu tânjesc după nimic altceva. Dar, într o seară ca aceasta, când marea are culoarea rubinie a vinului și în urechi îmi susură plăcut sunetul vâslelor ce se izbesc de valuri, într o seară ca aceasta m aș întoarce, fie doar și pentru a mai vedea o dată pescărușii cu aripile lor albe. M aș întoarce să mai văd o dată cum corabia înfruntă valurile, cum se ridică și coboară cele trei rânduri de vâsle, să mai văd spuma ce se ridică etern în spatele prorei. Fără îndoială, templele sunt frumoase și statuile impunătoare ale zeilor mă răscolesc până și pe mine și mă îndeamnă la meditație, sunt minunate figurile negre și roșii de pe amfore și ochii mei sunt bucuroși să le vadă, însă mai frumoase decât orice altceva sunt corăbiile pe care grecii le construiesc de o mie de ani încoace, minunatele galere cu cincizeci de vâsle și chiar și aceste corăbii mai noi cu trei rânduri de vâsle sunt nespus de frumoase.
Dorieus a spus:
— Frumoase sunt coloanele canelate ale templelor și frumoase sunt vârfurile munților în lumina incandescentă a soarelui. Frumoase sunt plaiurile și orașele neîmprejmuite cu ziduri, dar cel mai frumos lucru din lume este fluviul Eurotas cu mâlul ce l are la maluri. Frumoși sunt băieții goi ce sunt biciuiți în fața templului zeiței Artemis și nu scot un sunet, frumoși sunt învingătorii Olimpiadei, când plini de sudoare își primesc binemeritata cunună de lauri. Insă cel mai frumos este soldatul căzut în luptă pentru gloria patriei sale.
Micon a spus:
— Frumoși sunt porumbeii albi, frumos este șarpele ce se încolăcește în jurul caduceului, dar cel mai frumos este inițiatul – așa cred – când sudoarea morții ce i se prelinge pe frunte nu l sperie, ci dimpotrivă, ochii lui întrezăresc deja lumea de dincolo și pe chipul lui apare un zâmbet.
Cum trebuia să spun și eu ceva, am spus:
— N aș putea spune ce este frumos, chiar dacă știu ce este. Nu mă îndoiesc că și voi știți la ce mă gândesc eu, de aceea vă amăgiți cu vin și sporovăiți astfel.
Se lăsase întunericul, pe cer răsăreau stelele și Dionysios a urlat la păstrătorii de ritm să înceteze cu bătutul în scuturi și a poruncit să fie legate cu funii corăbiile între ele pe timpul nopții, apoi vâslașii au primit mâncare și s au întins pe punte să doarmă.
Și Micon, cu vocea lui caldă, a declamat atât de frumos:

Visul este fratele morții,
suferința este sora omului,
lacrimile lui sunt marea.
Dar eu sunt inițiat,
arată mi te, zeu al celor inițiați,
ia banul din gura mea,
condu mă pe drumul cel bun
care duce la tine,
nu mă lăsa să întârzii la poarta uitării!
Iaooo, iaooo!

Dar cred că urletul impetuos de la sfârșit nu făcea parte din cântecul inițiaților, ci era mai degrabă urletul lui Iakhos.
Navele noastre au înaintat în larg timp de trei zile doar cu ajutorul vâslelor și nu a suflat din nici o parte vreo adiere de vânt. Noaptea, când corăbiile erau legate între ele cu parâme, pisica lui Arsinoe se cățăra pe frânghiile împletite și le zgâria cu ghearele; oamenii lui Dionysios, în mare parte superstițioși, erau îngroziți când îi vedeau ochii ce străluceau ciudat în întunericul nopții. Dar nu spuneau nimic și dimineața trăgeau din nou la vâsle cu putere în speranța de a se îndepărta de amenințătoarele corăbii din Cartagina.
Dar în seara celei de a patra zile, Dorieus și a strâns mai puternic centura, i a adresat câteva vorbe propriei spade, a cântat un cântec lacedemonian de război ca să prindă curaj, apoi s a așezat ostentativ în fața lui Dionysios și l a întrebat:
— Ascultă, Dionysios foceeanule! Încotro navigăm? Am scăpat deja de multă vreme de corăbiile cartagineze. După soare și stele, observ de la o zi la alta că ne îndreptăm spre nord. Dacă vom continua în felul acesta, nu vom mai ajunge niciodată la Eryx.
— Ai dreptate, i a răspuns liniștit Dionysios. Eu însumi confirm că așa este.
Apoi a făcut un semn și într o clipă câțiva bărbați zdraveni din echipaj i au imobilizat mâinile și picioarele lui Dorieus mai înainte ca el să apuce spada. Mai întâi a mugit de furie, dar amintindu și de demnitatea sa, Dorieus a renunțat și s a mărginit doar să privească provocator în jurul său. Și Dionysios i a spus:
— Dorieus, urmaș al lui Herakles, noi te respectăm pentru că tu ești un erou și pentru că obârșia ta este mai nobilă decât a oricăruia dintre noi. Din nefericire, acea vâslă ce te a izbit în cap la Lade ți a mai micșorat din puterea de a înțelege bine unele lucruri. Și străbunului tău Herakles, chiar dacă el a fost zeu, tot i s a întâmplat de i s a răvășit mintea de la o lovitură, de auzea în urechi doar plâns de copil. Am fost răscolit să te văd pe tine, un erou, cum i te adresezi spadei ca unei ființe vii. Însă și mai mult m a mirat să te aud că vorbești despre soare, stele și mare, deși nu te pricepi câtuși de puțin la navigație. Pentru a nu înnebuni și eu, n am altceva mai bun de făcut decât să te leg, așa că vei sta jos în cală până ce te vei liniști și vom ajunge cu bine la Massilia.
Oamenii ce îl imobilizaseră au încercat să l îmbuneze pe Dorieus și i au spus:
— Nu fi supărat pe noi! Doar pentru binele tău o facem. Imensitatea mării tulbură adesea spiritul celor care nu sunt obișnuiți cu ea. Până și Ulise a consimțit să fie legat cu odgoane atunci când a început să vadă sirene și le a auzit cântecul.
Dorieus, care tremura de furie, a răcnit:
— Nu vom merge spre nici o Massilie! În locul unei traversări a mării, plină de pericole, eu vă ofer un război glorios pe pământ și, după ce vom învinge, eu voi fi rege, pe capul meu va fi coroana câinelui din Segest, iar pământul Segestului va fi al vostru, și vă veți putea construi acolo case și întemeia familii, iar copiii voștri vor fi instruiți ca să ajungă adevărați soldați. Îi veți avea sclavi pe toți elimii din Segest, ei vă vor sluji vouă și vor cultiva pământul. Iar ca să vă puteți distra din când în când, veți putea vâna sicanii din păduri și supune femeile lor plăcerilor voastre. De toate bucuriile, pe care eu vi le promit, animalul acesta de Dionysios vrea să vă lipsească.
Ca să l facă să tacă, Dionysios a izbucnit într un râs răsunător și a strigat lovindu și coapsele:
— Ascultați ce spune, se vede din vorbele lui că i scrântit la minte. Oare voi, bărbații Foceei, veți abandona marea pentru a vă lega de pământ?
Dar oamenii lui Dionysios au început să șovăie și să se uite unul la altul dezorientați. Vâslașii și au părăsit băncile lor și au urcat pe punte, iar echipajul celor două penticontere s a înghesuit în apropiere de pupa ca să audă mai bine.
Dionysios a redevenit grav și a spus:
— Vom naviga spre nord până la Massilia. În acest moment, noi suntem deja în apele tireniene. Este drept, marea este imensă, dar norocul sunt sigur că nu ne va părăsi. Iar de va trebui, îi vom învinge noi și pe etrusci și tot vom ajunge la Massilia. Acolo vinul este roșu ca sângele, acolo chiar și sclavii își pot înmuia pâinea în miere, iar o femeie cu pielea albă ca laptele nu costă decât câteva drahme.
Dar Dorieus, care se zbătea să scape de matahalele care i apăsau mâinile și picioarele, a strigat:
— Ascultați mă, oameni! În loc de ținuturi necunoscute și de zei străini, eu vă ofer o țară în care templele păstrează obiceiurile grecilor și în care până și barbarii sunt nevoiți să vorbească grecește. Vă ofer un drum scurt și un război ușor. Voi înșivă m ați văzut în luptă. În fond, eu nu vă ofer decât o viață plină de desfătări sub protecția coroanei ce o voi purta.
Atunci Dionysios a vrut să l lovească n cap, dar oamenii lui l au împiedicat să o facă. Câțiva chiar au luat în serios vorbele lui Dorieus și au spus:
— Sunt multe adevăruri în vorbele lui Dorieus și noi n avem de unde ști cât de bucuroși ne vor întâmpina compatrioții din Massilia. Fără îndoială, etruscii au trimis o sută de corăbii negre și roșii în căutarea noastră, iar noi nu avem decât trei sute de oameni pe trei corăbii.
Dorieus a strigat:
— Trei sute de oameni sub comanda mea valorează cât o adevărată armată. Eu nu vă cer să mă urmați. Dar judecați voi înșivă în cine puteți să vă încredeți mai mult. În fond, acest Dionysios și a călcat promisiunea ce mi a făcut o.
Dionysios a ridicat mâinile și a cerut tuturor să facă liniște, după care a spus:
— Dați mi voie să vă spun doar câteva vorbe. Este drept că eu am discutat cu Dorieus. Este de asemenea drept că atacând Eryxul nu avem ce pierde, fiindcă oricum, Cartagina nu ne va ierta niciodată pentru tâlhăriile de pe mare. Dar acest lucru l am fi întreprins dacă zeii nu ne ar fi fost favorabili și am fi fost nevoiți să coborâm pe uscat pentru a scăpa de urmărirea cartaginezilor. Deci numai într o situație disperată am fi trecut noi la atac în Eryx.
Pe mare, Dionysios era mai puternic decât Dorieus, așa că, după ce au discutat cât au discutat, oamenii din Foceea au hotărât că cel mai înțelept este să navigăm spre Massilia, așa după cum fusese, de fapt, planul inițial.
Însă marea străină era înspăimântătoare, și atunci când s au desfășurat velele, vânturile s au dovedit a fi capricioase. Apa de băut începuse să se împută și mulți s au îmbolnăvit. Aveau febră și, în delir, viziunile lor erau înfricoșătoare. Și nici crizele de furie de care era stăpânit frecvent Dorieus, care stătea legat în cala corabiei, nu ajutau la ameliorarea stării de neliniște de care era dominat tot echipajul. Arsinoe, la rândul ei, era palidă, îi era nespus de rău, zăcea în împuțitura de cabină și și dorea moartea. Și în fiecare noapte mă îndemna să l dezleg pe Dorieus din funiile cu care era strâns legat și să i încurajez pe oameni să se revolte împotriva lui Dionysios, fiindcă, spunea ea, orice altceva ar fi mai bun decât această interminabilă călătorie pe mare, unde, în afară de făina în care mișunau deja viermii și uleiul rânced, nimic nu mai era de mâncare.
Într un sfârșit, s a văzut un petec de pământ la orizont. Dionysios a mirosit și a gustat apa mării, apoi a luat mâl de pe fundul mării cu ajutorul unui vas greu pe care l a lansat în mare și l a privit atent.
— Eu nu cunosc această țară, a recunoscut el. Atât înspre nord, cât și înspre sud, ea se întinde atât cât pot cuprinde ochii. Tare îmi este teamă că ne aflăm pe continentul etrusc, probabil că vântul ne a împins prea mult înspre est.
Și foarte repede, în fața noastră au apărut două corăbii comerciale grecești, iar oamenii de pe ele ne au asigurat că suntem, într adevăr, în Etruria. Le am cerut apă proaspătă și ulei, dar oamenii din echipaj ne au privit suspicioși; bărbile neîngrijite, cicatricele de pe obraji și fețele noastre prea arse de soare nu le au inspirat câtuși de puțină încredere. Ei erau greci din Cumae și se duceau spre casă. Ne au spus:
— Nu putem să dăm unor străini apă și mâncare. Cel mai înțelept este să vă apropiați de mal și să cereți de la pescari. Pescarii vă vor da tot ceea ce doriți după ce le veți fi arătat tăblița de navigație în apele etruscilor.
Și fiindcă ei erau greci, Dionysios nu a vrut să i atacăm și să i jefuim. Cum nu aveam de ales, Dionysios a dat ordin să ne apropiem de țărm. Nu departe de noi se vedeau gura de vărsare a unui râu și niște colibe de paie. Era o regiune civilizată, fiindcă oamenii nu au luat o la fugă atunci când ne au văzut. Casele lor erau construite din bârne, iar în fața porților aveau vase din fier și zei din argilă arsă, iar femeile purtau multe podoabe.
Doar vederea acestui ținut surâzător, cu munții albăstrii ce se profilau în depărtare, a fost de ajuns și nimeni nu a mai avut nici o dorință de înfruntări violente. Cât a durat încărcarea apei pe corăbii, nimeni nu s a grăbit, fiindcă nimeni nu era bucuros de reîntoarcerea pe mare. Dionysios dăduse ordin să nu ne depărtăm prea mult pe mal. Am mai tras de timp privind la izvorul ce se găsea lângă un copac sacrificial și atunci a apărut un car de luptă condus de un bărbat înarmat, care a oprit în apropierea noastră și ni s a adresat cu o voce hotărâtă. Deși a vorbit într o limbă străină, toți au înțeles că voia să vadă permisul de navigație în apele etrusce. Cum noi ne am prefăcut a nu înțelege ce vrea el, după ce s a uitat cu atenție la armele noastre, ne a făcut semn să nu ne mișcăm de acolo și a dispărut într o goană nebună cu carul lui, ale cărui roți erau din bronz, și în urma lui s a văzut doar un nor de praf. Și, nu după multă vreme, a apărut o trupă de lăncieri, care s a postat în drumul nostru să ne păzească.
Nu ne au împiedicat să ajungem pe corăbii, însă când au văzut că ne pregătim de plecare, au lansat câteva săgeți de avertisment înspre noi. Și pe când, fără să mai stăm mult pe gânduri, ne am depărtat rapid de mal, am văzut cum se aprind, rând pe rând, focuri și apoi, dinspre partea de nord, cum înaintează spre noi un grup de galere ușoare și rapide. Vâslașii noștri trăgeau din toate puterile să ajungem în largul mării, dar erau atât de obosiți, încât foarte repede galerele etrusce au fost în apropierea noastră.
Cum noi nu răspundeam semnalelor lor, o săgeată pe care erau prinse pene însângerate s a înfipt pe puntea corabiei noastre mari. Dionysios a smuls o de pe punte și a privit o cu atenție.
— Știu ce înseamnă acest semn, a spus el, dar eu sunt un om răbdător și n am de gând să mă angajez în nici o luptă dacă nu voi fi atacat.
Navele etruscilor ne au urmărit îndeaproape până la lăsarea serii. Dar, la un moment dat, s au desfășurat ca un evantai și au pornit la atac. Totul a început rapid și am auzit cum vâslele au fost sfărâmate, cum pintenii de metal s au înfipt în cele două penticontere, apoi urletele de agonie ale vâslașilor împunși de săgeți și de sulițe. După aceea, o galeră etruscă a trecut prin spatele triremei rupându i cârma. Furios, Dionysios a aruncat atunci un lanț cu cârlig, care s a agățat de pupa corabiei dușmane. În felul acesta, de pe puntea înaltă a triremei, nu a fost greu să fie omorâți toți vâslașii etrusci. Un atac la pupa, pe care ei l au încercat, a fost ineficient, fiindcă pintenii percutori nu au putut străpunge lemnul de stejar al bordajului.
Chiar dacă lupta nu a durat decât câteva clipe, stricăciunile și pagubele ce noi le am avut au fost considerabile, în special la cele două galere ușoare. Oamenii lui Dionysios au putut repara cârma triremei, iar găurile din penticontere au fost astupate cu piei de berbec. Dar era deja noaptea târziu când apa din cala penticonterelor noastre a putut fi scoasă. Apa mării se amestecase cu apa de băut și înmuiase deja toate proviziile ce reușiserăm să le cumpărăm.
Însă ceea ce era mai rău, era faptul că încă nu scăpasem de urmărirea navelor etrusce. Chiar dacă cea mai mare parte dintre ele se îndreptase spre țărm, două galere continuau să ne urmărească și să ne supravegheze cu încăpățânare. De două ori am încercat să le atacăm, dar de fiecare dată nu ne am putut apropia prea mult de ele, fiindcă imediat a început să plouă cu săgețile pe care etruscii le lansau.
Plin de amărăciune, Dionysios a spus:
— În acest moment, sfaturile bune sunt la mare cinste. Eu parcă și aud cum se răspândește vestea în toate orașele Etruriei, cum toți comandanții de corăbii își adună în mare grabă echipajul ca să pornească la vânătoare, sperând fiecare că va fi primul ce ne va avea în mână. La drept vorbind, eu nu am auzit niciodată până acum că etruscii i ar jupui de vii pe pirați, așa cum fac cei din Cartagina, dar are multă cruzime și acest popor, din moment ce i pune pe cei ce au săvârșit fărădelegi să se lupte pe viață și moarte unul cu altul. Dar pe străinii ce le tulbură marea îi pedepsesc strașnic, de acest lucru nu mă îndoiesc.
Pe când spunea aceste lucruri triste ce ar fi putut să ni se întâmple, pisica lui Arsinoe, fără să facă nici un zgomot, s a strecurat pe lângă noi și, după ce și a frecat spinarea de picioarele lui Dionysios, a plecat să și continue plimbarea pe care, noapte de noapte, o făcea pe corabie.
Și Dionysios a șoptit cu admirație:
— Acest animal sacru este mai înțelept decât noi. După cum se poate vedea, și a întors capul spre est și zgârie puntea pentru a chema vântul de vest. Să zgâriem deci și noi puntea, poate se vor îndura zeii să ne trimită vântul cel bun.
Și el a poruncit oamenilor să zgârie puntea și baza catargelor. Unii au încercat să danseze străvechile dansuri din Foceea cu care era chemată odinioară ploaia. Dar până și briza ușoară ce suflase până atunci a încetat dintr o dată, așa că Dionysios a poruncit să fie legate navele între ele ca oamenii să se poată odihni și ruga zeilor, să și aranjeze părul, să se spele și să se ungă cu ulei pentru a fi gata în zorii zilei să și aștepte moartea.
Dionysios mi a arătat apoi semnul pe care l a lăsat pe pieptarul lui de bronz spada comandantului navei etrusce, care a încercat să l omoare în înfruntarea rapidă ce o avusesem în ziua aceea. Se vedea clar tăietura adâncă. Și Dionysios a spus:
— Ca să vezi cu ce adversari avem noi de a face! Chiar dacă a rezistat trirema noastră șocului, tirenienii sunt cei mai grozavi prelucrători de fier ai lumii. Până și vasele în care își pregătesc mâncarea le fac din fier. N aș fi crezut dacă nu aș fi văzut cu ochii mei cum și un om obișnuit, care este sărac, își pregătește mâncarea în ceaune de fier. Atâta de bogați sunt. În insula din care extrag ei minereul de fier sunt resurse inepuizabile. De aceea un scut obișnuit din bronz nu rezistă loviturii unei spade de fier.
Focul torțelor de pe cele două galere etrusce nu se mai vedea, împrejurul nostru era atât de întuneric, încât nici marea nu se mai vedea. Și i am spus bucuros lui Dionysios:
— O, Dionysios foceeanule! Norocul nu ne a părăsit chiar de tot. Se pare că etruscilor nu le place noaptea pe mare și că s au dus înapoi pe pământul lor.
S a străduit Dionysios să privească prin întunericul greu al nopții, dar nu a văzut nimic, până când, deodată, dinspre pupa s a auzit o trosnitură. Am aprins o torță și ne am dus să vedem ce s a întâmplat. Profitând de întuneric, etruscii se apropiaseră pe furiș și distruseseră, încă o dată, cârma. După care, întorcându se pe galerele lor, ce se aflau nu chiar atât de departe, au aprins din nou câteva torțe. Mulți oameni au strigat că pe marea tirenienilor sunt, fără îndoială, alți zei, care n au nici un motiv special să ne protejeze. Iar alții i au strigat lui Dionysios:
— Oare unde este acum norocul tău, despre care ne ai tot vorbit?
Nu a avut încotro Dionysios și a mers să repare până dimineață cârma. Era mânios, își smulgea barba și a spus cu multă amărăciune:
— Nu mi am imaginat că noaptea pe corabia mea vor arde torțele ca ntr o casă de desfrâu.
Mă simțeam vinovat că am răpit o pe Arsinoe din templul ei, unde era în siguranță și ducea o viață lipsită de griji, ca s o aduc pe mare, unde nu avea nimic altceva de așteptat decât moartea. Am coborât în cală. Ea mă aștepta întinsă pe așternutul murdar, fața ei era palidă și suptă în lumina tremurătoare a opaițului.
— Arsinoe, i am spus eu în șoaptă, nu mai avem cum să scăpăm de etrusci. Corabia are stricăciuni ce trebuie reparate până în zori și s ar părea că nimic nu ne mai poate salva, fiindcă marea este calmă și nu suflă nici un pic de vânt.
Îmi era teamă că ea era pierdută de spaimă și i am pipăit fruntea, dar fruntea ei nu ardea. I am spus:
— Arsinoe, am făcut o mare greșeală că te am luat cu forța din templu. Dar încă nu este prea târziu. Am putea să le cerem etruscilor, mai înainte de a începe lupta, să te protejeze. Când le vei spune că tu ești preoteasă a templului din Eryx, etruscii nu ți vor face nici un rău, fiindcă sunt un popor care respectă zeii.
Dar Arsinoe nu era atentă la ce i spuneam eu și nu a înțeles cât de greu îmi venise mie pentru a hotărî un astfel de lucru. Și mi a spus neîncrezătoare:
— Dar oare care este vina mea? Sau poate că tu vrei să găsești în Massilia o sclavă cu pielea albă ca spuma mării, fiindcă nu ți mai place acuma de mine că am slăbit prea mult și poate că m am și urâțit din cauza acestei călătorii nu prea ușor de suportat.
Era o prostie din partea mea să discut ceva serios cu ea. Când am început din nou să i explic despre ce este vorba, a izbucnit în plâns, și a încolăcit brațele în jurul gâtului meu, s a strâns mai aproape de mine și mi a spus:
— O, Turms! Dar eu nu pot accepta ceea ce spui tu, chiar dacă este o prostie acest lucru. Eu nu pot trăi fără tine, eu te iubesc doar pe tine și nu cred că am iubit până acum pe nici un bărbat așa cum te iubesc pe tine. Și îmi este teamă că am rămas grea de la tine și voi avea un copil. Acest lucru trebuie să se fi întâmplat atunci, prima dată, când am venit în casa în care locuiați voi în Eryx și am uitat la templu inelul meu fermecat din argint, pentru că nu mi aș fi imaginat că voi fi în brațele tale ziua n amiaza mare. Îți mai amintești ce furtună s a stârnit atunci când noi ne am iubit?
— Pentru numele zeiței, am spus eu surprins de a binelea. Dar este imposibil.
— De ce ar fi imposibil? m a întrebat ea. Bineînțeles, ar fi fost o adevărată rușine dacă aș fi fost în continuare preoteasă și mi s ar fi întâmplat așa ceva. Dar în acea zi nu m am mai gândit la nimic și am fost atât de fericită în brațele tale, fiindcă așa ceva nu am mai încercat niciodată până atunci. Poate că ar fi fost mai bine dacă am fi murit imediat după aceea, Turms.
— O, Arsinoe! i am spus, strângând o tare la pieptul meu. Acum am înțeles și probabil că așa s a întâmplat. Nici eu nu am mai încercat până în acea zi când s a dezlănțuit furtuna o atât de intensă bucurie. Cât de fericit sunt, Arsinoe!
— Fericit? a întrebat ea uimită. Eu sunt atât de departe de a fi fericită și îmi este atât de rău, încât am început să te urăsc. Niciodată nu am crezut că un bărbat îmi va face atâta rău cât ai putut să mi faci tu. Dacă ai avut intenția să mă legi de tine, află că ai reușit deja și poate chiar mai mult decât ai vrut o tu însuți.
Am strâns o cu putere în brațe, era atât de plăpândă, moale, amară, lipsită de orice putere și am simțit pentru ea o tandrețe intensă și am iertat o pentru orice se va fi petrecut între ea și Dorieus sau Micon, erau întâmplări fără nici o importanță pentru dragostea noastră. Atât de mare îmi era încrederea pe care o aveam încă în ea.
Dar mi am amintit destul de repede unde ne aflam, ce urma să se întâmple nu peste multă vreme, și am înțeles că nimeni altcineva decât mine nu i putea salva pe Arsinoe și pe copilul nostru. Atunci nu m am gândit deloc la mine. Mâncarea proastă, oboseala drumului pe mare, nopțile nedormite și gândurile sumbre mă înmuiaseră și mi tăiaseră legăturile cu pământul, iar trupul meu pieritor de argilă nu mai era atât de puternic ca atunci când plecasem din Himera. Am simțit că se naște din nou acea forță ce o purtam odinioară în mine și din nou nu am mai fost asemenea celorlalți oameni și am crezut în mine însumi și în puterea mea. Brațele mele voiau să se ridice spre cer și nu aș fi putut să le cobor nici de aș fi vrut. Și am simțit deodată cum se strecoară în mine bucuria. Și am ieșit afară pe puntea corabiei, mi am ridicat brațele și am strigat:
— Vino, vântule! Vino, furtună! Eu, Turms, fiul fulgerului, chem vântul să vină!
Atât de tare am strigat, atât de puternic am simțit că sunt atunci. Tot echipajul s a trezit din somn și cei care reparau stricăciunile corabiei și au încetat lucrul. Dionysios a venit alături de mine și a spus:
— Chemi vântul, Turms? Este bine că invoci vântul. Dar dacă tot îl invoci, cheamă vântul de est, fiindcă doar el ne mai poate ajuta.
Am simțit cum picioarele mele încep să bată în puntea corabiei ritmul dansului ce se revărsa din nou din mine ca altădată, era o atâta bucurie în sacrul dans al furtunii și am strigat:
— Liniște, Dionysios! Nu tulbura dorința zeilor! Lasă i pe ei să hotărască încotro să ne ducă! Eu nu pot face altceva decât să chem furtuna.
Marea a început atunci să clocotească de valuri, corabia a gemut din toate încheieturile, catargele au trosnit și am fost învăluiți de furtună. Dionysios a urlat să fie stinse imediat toate torțele și a fost acest lucru făcut la timpul potrivit, fiindcă vântul bătea cu putere și de la torțele aprinse una dintre corăbiile etrusce a luat foc și s a mistuit. Urletele disperate ale nefericitului echipaj etrusc se amestecau cu vuietul furtunii și peste puțină vreme s a auzit cum s a prăbușit catargul celei de a doua galere etrusce.
Dansul meu era din ce în ce mai viguros, invocațiile îmi erau aprige și Dionysios a fost speriat de intensitatea furtunii, mi a tras un pumn puternic, am căzut pe punte și am încetat să mai chem furtuna. Una dintre penticontere s a scufundat, fiindcă pieile de berbec ce i astupau găurile fuseseră smulse de vânt și Dionysios a strigat oamenilor să o părăsească și să urce pe corabia noastră și acest lucru nu a fost chiar așa de ușor când marea era atât de înfuriată și unii din oameni au murit atunci înecați. Apoi a dispărut în abisuri și a doua penticonteră.
Dionysios urla la timonieri să dubleze numărul de vâslași ca să poată întoarce corabia în direcția în care bătea vântul și aceștia au făcut o sforțându se din toate puterile, doar acest lucru a împiedicat răsturnarea. Nu pot înțelege cum se puteau mișca și cum puteau munci oamenii pe corabia care, de la o clipă la alta, își schimba poziția; în ceea ce mă privește, eu alunecam dintr o parte în alta a punții și nu reușeam să mă prind de nimic pentru a mă ridica. Însă Dionysios a reușit să repună catargele pe poziție verticală și să desfășoare o parte din pânze, așa că până la urmă corabia s a redresat și nu a mai fost nevoie ca oamenii să vâslească. Era și timpul, fiindcă mulți vâslași erau epuizați și strigau că li se apropie clipa morții.
După ce s a domolit agitația de pe punte și corabia a început să înainteze împinsă de vânt, s a apropiat Dionysios de mine, m a apucat de gât și mi a urlat în urechi:
— Oare de ce ai invocat această înfricoșătoare furtună? Oare nu era îndeajuns doar un vânt? Ai făcut o doar pentru a te mândri în fața oamenilor mei cu puterea ce o ai? Ascultă, Turms! Eu însumi am adulmecat văzduhul și știam că vom fi ajutați în zorii zilei de un vânt bun, dar după o astfel de furtună nicidecum nu râvneam. S au dus în mare bogățiile cu care erau încărcate cele două galere ce au pierit. Și încă s a pierdut și cocoșul din piatră al Himerei, care era cea mai de preț amintire a noastră pentru când vom fi ajuns la Massilia.
Am înțeles că mă muștruluia doar din invidie, fiindcă invocarea vântului era lucrul pentru care oamenii lui îl respectau cel mai mult. Pentru mine, dacă am invocat furtuna, a fost pentru că așa am simțit. A fost ceva în mine ce m a îndemnat să o fac, ceva, într o oarecare măsură, independent de voința mea. Și atunci când s a dezlănțuit, mi am amintit de grădina din Eryx în care m am iubit cu Arsinoe și de acoperișurile ce zburau de pe case smulse de vânt. Eu nu mă temeam de furtună, nici pe mare furtuna nu ar fi putut să mi facă mie vreun rău. Nici de fulgerul ce a strălucit pentru o clipă deasupra corabiei noastre, luminând fețele încordate ale marinarilor nu mi a fost mie teamă. Am văzut marea răscolită și înaltele ei valuri înspumate și m am gândit că Poseidon se bucura mânându și atelajele. Iar fulgerul a fost un salut pentru mine, o promisiune de bine.
După ce și a vărsat tot veninul ce l avea în suflet, Dionysios m a împins cu atâta putere, încât m am izbit de capacul tambuchiului și am căzut acolo, printre amforele sparte și apă. Apoi, cu mișcări nesigure, m am strecurat printre lucruri răsturnate de furtună până la locul în care era Arsinoe. Era întinsă și se ținea cu mâinile de perete, iar din nas îi curgea sânge.
Era întuneric și am mângâiat o. Când mi a simțit mâinile, a izbucnit în plâns și mi a spus:
— Doar pentru a ți exprima bucuria că vei fi tată ai dezlănțuit această teribilă furtună? Ai fi putut și altfel să ne salvezi dacă ai fi avut încredere în tine și ai fi încercat. Dar scoate mă de aici ca să pot respira.
Am luat o în brațe și am dus o cu grijă pe punte. Ultimele rafale ale furtunii încetaseră, soarele se înălța pe cer, marea era liniștită și limpede, sufla un vânt tocmai cum era mai bine și corabia noastră înainta spre vest. Oamenii au început să râdă și au urlat de bucurie. Dionysios a oferit apoi, generos, fiecăruia, câte o cană cu vin și a vărsat și în mare, pentru Poseidon, o cantitate convenabilă de vin, deși mulți au șușotit că nu era nevoie de o așa risipă.
Dar la un moment dat, observatorul care era cățărat pe catarg a urlat că la orizont se vede o pânză de corabie. Ne am bucurat când am înțeles că erau velele unuia dintre penticonterele dispărute ce plutea în derivă. Abia în miezul zilei l am ajuns noi din urmă și am putut vedea că nu suferise prea mari stricăciuni.
Vântul care ne purta era, într adevăr, vântul de est, însă nu era nicidecum meritul meu acest lucru. Cerul era senin, dar vântul bătea continuu, împingând în pânzele umflate ale celor două corăbii și am călătorit așa timp de trei zile, până când la orizont am văzut pământul și umbrele albastre ale munților ce se înălțau până la cer. Dionysios a spus:
— Fără îndoială, aceasta este una dintre cele două mari insule, unde străbunii noștri au dorit să se stabilească. Între ele este o strâmtoare. Dacă ne va ajuta în continuare norocul, vom trece cu bine prin ea, apoi, după ce vom străbate marea, vom ajunge pe țărmul de nord la Massilia.
Și a poruncit să fie întoarsă, pe cât de mult era posibil, prora corabiei spre nord ca să putem naviga de a lungul malului, dar, puțin câte puțin, vântul ne a împins până atât de aproape de țărm, încât am putut distinge turnurile de pietre și gura afumată a unei mine. Vântul ne împingea înapoi spre largul mării și din nou au început să i se împotrivească vâslașii, iar curenții marini ne antrenau într o perpetuă mișcare circulară. Pentru a evita ca trirema să se izbească de stâncile submarine care, se pare, erau numeroase în apropierea țărmului, Dionysios a ordonat penticonterei să navigheze în fața corabiei, fiind ea mai ușoară. A cercetat țărmul cu atenție împreună cu timonierii, dar nu se putea hotărî unde să acostăm, fiindcă nu știa nimic despre ținutul în care ne aflam și despre primejdiile ce ne așteptau. Corabia cu cincizeci de vâsle s a apropiat de țărm, și întâlnindu ne noi cu o barcă de pescari, care era pe jumătate plină cu pește, i am luat ostateci pe cei trei pescari cu fețele arămii întunecate și cu ochii negri ca smoala, pentru a ne pilota până la țărm. Ei nu vorbeau o limbă cunoscută și le era teribil de teamă. Dar șfichiul biciului lui Dionysios i a stimulat ca să înțeleagă ce se dorea de la ei, și așa am aflat că cel mai bine ar fi fost dacă am fi navigat pe lângă insule și am fi evitat strâmtoarea, care este foarte îngustă și periculoasă.
Vârfurile uneltelor de pescuit ale acestor pescari erau din fier, de aceea am gândit că erau etrusci sau poate cumpăraseră uneltele lor de la vreo piață etruscă. Dionysios s a dovedit generos cu ei și nu le a pricinuit vreun rău, doar le a plătit cu două monede de argint de ale Himerei barca cu pește cu tot.
Ei au cântărit curioși în mâini argintul și ne au condus spre malurile aride ale insulei. Dincolo de dealuri se vedea undeva departe pământul roditor, dar Dionysios ne a interzis să ne aventurăm mai departe și am rămas pe malul arid și ne am desfătat burțile cu pește crud și sărat, fiindcă Dionysios se temea că dacă vom aprinde focuri și îl vom fierbe sau prăji, s ar putea să atragem atenția locuitorilor insulei. Dar și această hrană a fost bună după lunga perioadă în care nu mâncasem decât uscături și ulei rânced.


6

Ne am întins pe nisipul zgrunțuros de pe mal și am dormit neîntorși, fiindcă nisipul era mai grozav decât puntea împuțită a corabiei și mirosul săracei vegetații încă mai bun decât păturile de lână cu care ne înveleam pe mare. Dar unii nu s au putut odihni, fiindcă, din lăcomie, mâncaseră prea mult pește crud, și acest lucru, se pare, nu priise burților lor. Arsinoe a dormit cu capul sprijinit de pieptul meu. Dar Dorieus încă nu a fost dezlegat din funii și a rămas în cala corabiei, fiindcă după furtună el a devenit și mai agitat și a promis cu ardoare că, atunci când va scăpa din frânghiile ce l împiedicau să fie liber, chiar și cu mâinile goale îl va omori pe Dionysios.
Dimineața ne am trezit înțepeniți din cauza răcorii. Și primul lucru ce l am văzut a fost că sarzii și au recuperat barca cu încărcătura ei. Dionysios s a repezit ca turbat la oamenii de veghe și a început să i muștruluiască, însă aceștia i au răspuns calm că datoria lor a fost doar să păzească corăbiile și să ne protejeze pe noi în timp ce dormim. Despre sarzi el nu le a spus nimic, așa că dacă ei i au văzut dimineața cum au dezlegat barca, s au gândit că vor merge la pescuit, ca să avem din nou pește proaspăt pentru a ne putea astâmpăra foamea, mai cu seama că, în timp ce plecau, le au arătat monedele de argint, așa că, oamenii de veghe au crezut că ei vor să mai câștige ceva argint de pe urma peștelui. Dar Dionysios le a spus cuvinte grele și i a insultat și încă a mai spus că astfel de bărbați ca ei nu pot fi din Foceea, sau poate că sunt, dar, nu încape îndoială, trebuie să fie odraslele unor prostălăi din Abdera, care din întâmplare au ajuns în paturile mamelor lor, altfel nu se poate explica de unde au moștenit ei atâta prostie.
Eram frământați de prevestiri rele și Dionysios a ordonat reîntoarcerea pe corăbii, deși toți am fi vrut să rămânem în acea zi pe pământ, mai înainte de a ne înfrunta cu greaua traversare a strâmtorii sarde.
Și a spus Dionysios că cel mai regretabil lucru este că nu avem pe cineva care să cunoască locurile și să ne conducă prin strâmtoare, mai ales în întunericul nopții. Și aceasta doar dacă nu cumva sarzii se vor fi dus să i alarmeze pe etrusci povestindu le de prezența noastră sau dacă același vânt ce ne a condus pe noi în Sardinia nu i va fi împins și pe etruscii ce ne urmăreau în aceeași direcție. Așa că, a mai spus Dionysios, doar de ne vom grăbi, vom fi salvați. Și nici n avem de ales, a mai spus el, va trebui să trecem prin strâmtoare, după care să ne continuăm drumul spre Massilia. Și încă o dată ne a îndemnat să ne încredem în norocul lui, care până în acea clipă nu ne părăsise.
Însă, începând din acel moment, în continuare totul a fost greu și, în ciuda eforturilor pe care vâslașii le au făcut, parcă ar fi fost o vrajă care ne împiedica să ne depărtăm de mal. Mulți dintre marinari au spus că pescarii sarzi ne au atras special spre acest loc vrăjit, dar Dionysios a spus că nu este decât o urmare a furtunii, care a împins mase imense de apă spre mal și, din cauza aceasta, retragerea apei nu se mai face normal, și s a blestemat pe el însuși, pentru că ar fi trebuit să se gândească mai înainte la acest lucru, și a început să se tânguiască spunând că nu se aștepta ca nici unul dintre marinarii lui să nu cunoască semnele fluxului și refluxului.
Soarele era deja în înaltul cerului când am reușit noi, în sfârșit, să ne îndepărtăm de mal. Curenții au început să ne tragă înspre strâmtoare și să ne împingă mult prea aproape de mal; atunci am văzut noi, la răsărit, pânze, și, nu după multă vreme, am putut distinge corăbiile etrusce de război, vopsite în roșu și negru, care se apropiau de noi.
Și oamenii de pe galera cu cincizeci de vâsle au strigat îngroziți către Dionysios că nu mai vor să se războiască cu nimeni și că nu vor mai continua să însoțească trirema de va fi așa, fiindcă este îndeajuns sacrificiul celor ce s au înecat în timpul furtunii.
Iar Dionysios le a strigat la rândul lui:
— Mie îmi vine încă de acum să vă plâng de milă. Oare credeți că veți putea să vă strecurați mai repede decât noi ca să scăpați de urmărirea cartaginezilor? Dar chiar de veți izbuti, fără mine niciodată nu veți putea ajunge la Massilia. Doar împreună putem fi noi puternici. De ne vom despărți, tirenienilor le va fi mai ușor să ne distrugă, atât pe unii, cât și pe ceilalți.
Cerul era albastru, senin, dar noi nu îi vedeam frumusețea în acea zi în care prevestirile ni se păreau din ce în ce mai proaste și în fața ochilor noștri era doar apa mării ce ne împingea spre regatul umbrelor. Vântul s a întețit și ne a răsucit spre nord, așa că nu am făcut decât să dăm ocol peninsulei. Nici vorbă să fi ajuns la strâmtoare, iar pe mal, în spatele peninsulei, se vedeau corăbiile din port, iar la poalele muntelui, orașul cu turnurile conice din piatră. Alertate de pescari, navele de gardă se îndreptau spre noi și sunetele gongurilor, ce dădeau cadența, se auzeau din ce în ce mai distinct. Iar dinspre nord se apropiau, ca un nor cenușiu, alte multe corăbii. Și am crezut că ne a venit sfârșitul.
Dar, în ciuda pericolului evident, Dionysios s a arătat o dată în plus iscusit, și a dat pe spate capul de taur și a scos un strigăt cumplit de război, apoi, încurajându și oamenii, a spus:
— Oamenii de pe aceste insule sunt etrusci liniștiți, iar navele de veghe care păzesc strâmtoarea nu au nimic a face cu navele de război, ci doar pentru plata vămii sunt și pentru cercetarea permisului de navigație în apele etruscilor. Să le dăm un pinten în coaste, fiindcă, în același timp, îi vom răzbuna pe străbunii noștri, ale căror oase au albit pe aceste maluri.
Au prins din nou curaj oamenii din Foceea și, strângându și armele în mâini, au început să cânte un cântec războinic din ținuturile lor. Apoi totul a mers de minune, fiindcă atât trirema, cât și galera cu cincizeci de vâsle a trecut la atac și nu a fost câtuși de puțin greu să percuteze cu pintenul două corăbii nu prea solide de pază, ce au făcut imprudența de a ne ieși în cale.
Auzind urletele de groază ale congenerilor lor, nava pe care era comandantul flotei de gardă s a apropiat. Comandantul era etrusc, se putea vedea acest lucru după scutul lui și după coif. A fost el mișcat de strigătele de agonie ale celor ce se înecau, dar nebun nu era, fiindcă văzând corabia noastră cu trei rânduri de vâsle, care arăta înspăimântător de mare în comparație cu cea pe care era, a făcut cale întoarsă, numai că vâslașii noștri au tras cu putere și apa clocotea în jurul vâslelor, iar când am ajuns la o distanță convenabilă, cu toată viteza, pintenul a intrat și toți oamenii ce erau pe acea corabie au căzut în mare.
După ce s au mai liniștit strigătele agoniei, vâslașii au tras din apă un bărbat etrusc, care avea aparența unei persoane importante. Era un bărbat pântecos, dar, în nici un caz, soldat nu era. Ochii îi erau parcă ieșiți din orbite. După ce a vărsat apa de mare ce o înghițise, ne a asigurat că vorbește limba greacă. Prevenitor, ne a arătat relieful capului Gorgonei ce era turnat pe pieptarul lui, ne a spus că numele lui este Lars Tular și ne a cerut să l ducem la țărm, fiindcă el este reprezentant al puterii judecătorești.
Oamenii lui Dionysios au râs cu poftă și și au bătut joc de el împingându l în mijlocul punții, apoi au început să l dezbrace. Dar Dionysios i a oprit și a spus:
— Fără îndoială tu ești un aristocrat. De aceea voi porunci să fii omorât fără prea multe chinuri, doar cu o lovitură de spadă, deși mă îndoiesc că tu ai fi fost tot atât de milos față de noi, de am fi căzut în mâinile tale. Dar te aș putea lăsa în viață și te vei putea întoarce în țara ta, dacă ne vei arăta cum să trecem prin strâmtoare.
Etruscul a spus:
— Eu ar fi trebuit să cred în prevestiri, fiindcă ieri noapte am văzut un arici ghemuit și am mai văzut cum, ieșind din soare, un roi de muște negre s a năpustit asupra mea. Muștele m au înțepat cumplit și atunci m am trezit din somn. Poate că mai bine ar fi fost să mă scufund o dată cu corabia, decât să ajung în mâinile voastre. Dar un bărbat care a ajuns la vârsta mea și s a bucurat de toate plăcerile vieții, poate că ar trebui să se gândească și la moarte. M am agățat de vâsla ce mi ați întins o, mai înainte de a chibzui bine ce am de gând să fac.
În timpul acesta, Dionysios era atent la zgomotul pe care l făceau vâslele și a urlat la supraveghetorii ritmului să i atenționeze pe vâslași, iar aceștia au spus că nu este posibil să fie întreținut ritmul acesta nebun, fiindcă vâslașii nici nu mai au timp să răsufle. Și Dionysios s a blestemat pe el însuși că a durat atât de mult construirea acestei corăbii în Himera, de nu am putut noi să plecăm ceva mai devreme din acel loc blestemat.
Apoi i a cerut etruscului iertare că a întrerupt discuția ce o începuse și a mai spus:
— În nici un caz nu am vrut să te jignesc. După cum ai văzut, am necazuri cu corabia, dar te voi omorî imediat, n are nici un rost să te neliniștești.
Curgea sudoarea pe fața acelui bărbat, fiindcă se vedea că i este frică de moarte și nu l mai ajuta la nimic nici capul Gorgonei ce l avea pe piept. Disperat, a cerut îndurare și a explicat:
— Dar eu nu sunt nici marinar, nici războinic, eu sunt doar socotitor al supraveghetorilor din mină și comandant al portului. Mă pricep să i îndrum pe sclavii ce lucrează în mină și să apreciez locurile de unde poate fi extras minereul de fier. Am urcat absolut prostește pe acea corabie de război pe care voi ați distrus o.
Și a acoperit ochii cu brațul stâng, și a ridicat brațul drept și a murmurat rugându se în limba lui. După aceea, fără să mai fie câtuși de puțin înspăimântat, cum fusese până atunci, a zâmbit spre noi și a spus liniștit:
— Am văzut deja poarta uitării și i am văzut și pe paznicii ce stau de o parte și de alta a ei. În fața acestei porți nu mai înseamnă nimic de mori respectabil sau de mori abject. Pentru trup, într adevăr, ar fi fost mai bine să se odihnească într un mormânt. Dar și marea poate fi un mormânt pentru mine, cel care încă mai sunt pentru puțină vreme Lars Tular.
Când au văzut cât de calm este pregătit pentru moarte, oamenilor lui Dionysios le a pierit cheful să mai râdă de el. În spatele nostru se vedeau valurile înspumate pe care corăbiile de război vopsite în roșu și negru le împingeau spre noi. Dionysios l a privit furios pe etrusc, a încercat tăișul spadei, s a scărpinat în barbă și a spus:
— Fără îndoială, tu ești un bărbat curajos, dar nu mi ai răspuns de vrei sau nu să ne conduci prin strâmtoare. Dacă îți este teamă că reputația ta va avea de suferit în fața poporului tău, poți veni cu noi în Massilia.
Dar etruscul a scuturat din cap și a spus:
— Nu, nu cred că aș putea să vă conduc și, de altfel, eu nu mă pricep câtuși de puțin la navigație. Mai degrabă aleg drumul cel mai scurt, fiindcă, de fapt, sunt deja sătul de acest trup.
Micon, eu și chiar și timonierul i am spus într un glas lui Dionysios că este păcat să omoare un bărbat atât de înțelept. Dar Dionysios ne a arătat corăbiile ce veneau în urma noastră, a început să râdă zgomotos și a spus:
— Sunteți nerozi, voi nu știți ce spuneți. Vorbele pe care acest bărbat le a rostit sunt o dovadă a ceea ce el însuși voiește. El este o jertfă ideală pentru zeii mării. Zeii înșiși au voit să l ridicăm pe corabia noastră pentru a le aduce lor un sacrificiu uman. Alte păreri nici nu vreau să le aud.
S a uitat apoi înspre cer, înspre apă și înspre pământ. Apa mării fremăta, vântul răbufnea din când în când, iar pe cer, undeva, departe, în nord, se vedeau nori negri. Păstrătorul ritmului i a strigat încă o dată lui Dionysios că vâslașii sunt prea obosiți pentru a trage atât de repede cum a poruncit. Dionysios a strigat comandantului galerei cu cincizeci de vâsle să înalțe catargul și să pregătească pânzele și același ordin l a dat timonierului triremei.
— Nu vom pierde nimic de vom pregăti velele. De vom fi nevoiți să ne înfruntăm din nou cu dușmanii, le vom strânge repede, ce importanță mai are? a rostit el.
Apoi i a poruncit lui Lars Tular să dea jos toate veșmintele de pe el, până și inelul de pe deget i a poruncit să l scoată, i a pus în mâini faină și sare, iar pe cap, el însuși a pus cununa sacrificială. Pe trupul gol al etruscului se prelingea sudoarea, era un bărbat gras și tremura ușor, deși pe buze avea un zâmbet mulțumit. A spus:
— Nu îmi este teamă. Doar acestui trup de argilă îi este teamă.
Micon, care îl privea fascinat, s a apropiat de el și i a spus:
— Tu ești inițiat, Lars Tular, nu i așa? Tu ești sigur că te vei întoarce.
Lars Tular și a ridicat capul, l a privit cu dispreț și i a spus:
— Am mai auzit deja în urechi zgomotul furtunii întoarcerii, este mai slab ca un piuit depărtat de pasăre. Dar eu sunt un Lars. Eu nu am nevoie de nici o inițiere, cunoașterea era deja în mine când m am născut.
Oarecum invidios, Micon a scuturat din cap și ar fi vrut să l întrebe încă ceva, dar Dionysios, care era nerăbdător, l a condus pe Lars Tular înspre pupa, apoi, apucându l cu o mână de păr, i a tăiat beregata de la o ureche la alta, împroșcând sângele pe punte. Și în același timp a invocat zeii văzduhului și ai mării și le a strigat numele omului pe care l a sacrificat pentru ei. Sângele încă mai curgea când a început să sufle cu putere vântul și corabia noastră cu pânzele orientate a început să înainteze din ce în ce mai repede, până când vâslașii nu au mai avut nimic de făcut decât să se odihnească după epuizanta muncă de mai înainte. Cerul s a întunecat, Dionysios a împins în gura sacrificatului un ban de aur, apoi i a aruncat trupul în mare. Și trupul a dispărut înghițit de ape, doar cununa am mai văzut o un oarecare timp la suprafața mării, apoi nu a mai fost nimic.
Am căpătat astfel un avans considerabil față de corăbiile care ne urmăreau, fiindcă ei au fost pregătiți până în clipa în care s a pornit vântul să ne atace și înaintarea lor rapidă s a făcut doar cu ajutorul vâslelor. Dar nici unul dintre noi nu a strigat de bucurie, nici Dionysios nu s a mândrit cu jertfa umană ce a adus o zeilor. De altfel, atât el, cât și ceilalți aveau destule de făcut, fiindcă era mai șubredă ca niciodată corabia noastră și din cala vâslașilor oamenii scoteau apa ce ajunsese deja până la bănci.
Sumbra jertfă nu fusese pe placul nimănui, chiar dacă mai târziu, oamenii au discutat mult despre acest fapt și au admis ca Dionysios a procedat așa cum trebuia în acel moment. Ca și cum am fi încheiat un legământ, fiecare încercam să uităm și cred că, mai târziu, nimeni dintre cei care au supraviețuit nu a simțit nevoia să povestească cuiva această întâmplare tristă.
Dar nici eu nu mai am puterea și dorința să povestesc în amănunt despre călătoria noastră și despre suferințele ce le am îndurat atunci, tot ceea ce se întâmplase mai înainte fusese doar un joc în comparație cu suferințele de atunci. Și nu aș mai putea spune că doar calitățile deosebite de navigator ale lui Dionysios ne au salvat viața. Mai degrabă aș fi înclinat să afirm că marea lui putere ne a dominat, că el doar s a jucat cu noi în elementul marin, unde era atât de puternic.
Ca prin minune, nu ne am izbit de stâncile de pe malul Sardiniei, când, împinși de vântul din nord, am navigat atât de repede, încât corăbiile de război etrusce s au lăsat păgubașe și au întrerupt urmărirea. Când a venit întunericul, eram deja în largul mării, nu mai știam în ce parte este țărmul, iar furtuna ce s a abătut asupra noastră atunci a distrus tot ceea ce era mobil pe corabia noastră. După acea noapte nu am mai văzut niciodată galera cu cincizeci de vâsle și nici mai târziu nu am mai auzit nimic, nici despre ea, nici despre bărbații ce erau pe galeră.
Mai departe, totul a mers din ce în ce mai greu și ne am supus cu umilință vântului, care ne a purtat unde a vrut el. Când a bătut dinspre nord, ne am temut că în loc de Massilia vom ajunge pe coasta Africii. Când și a schimbat direcția, ne am temut că vom ajunge pe țărmuri necunoscute. Foamea și setea ne chinuiau cumplit și oamenii culegeau dimineața picăturile de rouă. În zadar se holba Dionysios în fiecare noapte la lună și la stele, în zadar gusta apa sărată a mării și încerca să vadă ce este pe fundul ei.
Luna era în faza crescătoare și, într una din nopți, vântul a încetat să mai bată și am văzut plutind pe ape o epavă în apropierea corabiei noastre. Și am fost cuprinși de disperare mai mult ca niciodată și Dionysios a poruncit cu o voce pierdută și rugoasă să fie împărțite fiecăruia tot ceea ce mai era de mâncat și apa care fusese strânsă de la ploaie. Pentru că eram sfârșiți de foame și de sete, au fost ca o beție acele ultime îmbucături și acele ultime picături de apă și am vorbit ca niște nebuni între noi și vorbele fiecăruia nu au avut nici un înțeles pentru alții. După ce s a privit într o oglindă de bronz și și a înroșit cu culoare buzele și obrajii, Arsinoe s a urcat cu pași șovăitori pe punte.
Dionysios a privit o uimit și s a întrebat oare de unde are încă forță să umble, atât de mult slăbise Arsinoe. Oricare altă femeie ar fi murit deja după atâtea încercări prin care am trecut noi. Pisica venea în urma ei cu pași săltăreți și a început să se cațăre pe parâme și, când au văzut o, toți oamenii au strigat că, într adevăr, acea pisică era sacră, dacă a reușit să rămână încă în viață. Iar eu voiam să cred în acel moment că apariția pisicii pe punte, în plină zi, este o prevestire bună.
In timpul nopții corabia a navigat în derivă purtată de curenții marini și observatorul de veghe a anunțat că simte mirosul pământului. Iar în zorii zilei următoare am simțit apropierea pământului și am văzut la orizont siluetele munților. Dionysios a strigat uimit:
— Pentru numele tuturor zeilor mării! Dar acești munți eu îi cunosc, nu cred că poate fi o iluzie. Oare zeii au vrut să râdă de noi? Am ajuns din nou acolo de unde am pornit. Acești munți sunt munții de coastă ai Siciliei, în fața noastră se află țărmul de nord al țării Eryx, iar în spatele munților este orașul port Panormos.
Încă a mai spus:
— Se pare că zeii nu au dorit să ajungem la Massilia. Dar ei sunt mai puternici decât mine și nu a ajutat la nimic iscusința mea de navigator dacă ei nu au vrut ca noi să ajungem acolo. Dorieus va prelua comanda, fiindcă se pare că asta este voința zeilor. Iar eu mă voi supune ordinelor lui.
După care, a trimis câțiva oameni să vadă dacă Dorieus mai este în viață și să l dezlege. La drept vorbind, eu și Micon îl desfăcusem deja mai de mult din funiile cu care era legat, fiindcă el nu se simțea câtuși de puțin bine.
În așteptarea lui Dorieus, Dionysios adulmeca văzduhul, rotea biciul împletit din frânghii în mână și discuta cu vâslașii încotro ar fi mai bine să se îndrepte și ei au spus că cel mai bine ar fi de ar ajunge în portul orașului Panormos.
— Ce să facem în port? a întrebat el.
— Păi, i au răspuns vâslașii, nu avem nimic de mâncare, nu avem apă și deja prin spărturi pătrunde apa în corabie.
Și vâslașii și au adunat ultimele puteri ca să ajungem în port. In așteptarea lui Dorieus, Dionysios își freca nervos mâinile, apoi a poruncit oamenilor lui să pună la prora corabiei pieptarul lui Lars Tular pe care era capul Gorgonei, pentru a le da la ce să se gândească locuitorilor din Panormos când vom intra în port, așa a zis.
Într un sfârșit a apărut și Dorieus cu părul încâlcit și îmbâcsit de apa mării, cu barba răvășită și obrajii buhăiți. Trecuse doar o lună de când zăcea el în cala corabiei, dar parcă îmbătrânise cu zece ani, așa arăta. Își strângea ochii ca un liliac la lumina zilei. Dar nimeni nu a râs de starea jalnică în care era. S a ridicat singur pe punte și a refuzat ajutorul celor care s au repezit să i l dea. A respirat adânc. S a lăsat o liniște de mormânt și nimeni nu a îndrăznit să mai spună o vorbă. După ce ochii i s au obișnuit cu lumina zilei, i a privit pe rând pe fiecare, apoi, căzându i privirea pe Dionysios, a scrâșnit din dinți și a spus cu o voce stinsă să i se aducă spada și scutul.
Toți s au uitat întrebători la Dionysios, dar el a ridicat indiferent din umeri, așa că m am dus eu și i am adus spada și i am spus că scutul lui fusese aruncat în mare ca ofrandă pentru zei. Nu s a enervat, dimpotrivă, a spus că înțelege că nu putea fi oferit un obiect lipsit de importanță pentru salvarea unei corăbii.
— Mulțumiți i deci scutului meu că sunteți încă vii, mizerabili bărbați din Foceea! Eu însumi m am sacrificat zeiței Thetis, care mi este favorabilă și am trăit momente stranii acolo jos în cală, unde probabil voi credeați doar că mă odihnesc. Dar despre asta, mai bine este să nu spun nimic.
Ochii lui aveau cenușiul sării când s a întors spre Dionysios și, pipăindu și tăișul spadei, a zis:
— Eu ar fi trebuit să te omor, Dionysios, foceeanule. Am gândit mult că așa voi face, dar când te văd atât de abătut și umil cum îți înclini capul în fața mea, nu mai am nici un chef să o fac. Mai mult, sunt de acord că acea vâslă care m a lovit în cap la Lade mi a tulburat într o oarecare măsură mintea.
A izbucnit apoi în râs, l a lovit prietenește cu cotul pe Dionysios și a spus:
— Da, o lovitură de vâslă, nu o lovitură de spadă. Nu pot înțelege de ce simțeam că este dezonorant să primești o lovitură de vâslă. Când am avut revelația zeiței Thetis, am înțeles că mie nu poate să mi se întâmple nimic dezonorant, că toate faptele mele sunt demne de cele ale unui zeu. Thetis însăși a hotărât să se întâmple tot ceea ce s a întâmplat. Iar eu am înfăptuit ceea ce au vrut zeii. De aceea, mai degrabă îți mulțumesc pentru cele întâmplate între noi, decât să mă răzbun pe tine.
Dar, imediat după acest discurs conciliant, și a corectat poziția în care stătea și a urlat:
— Ajunge! Destulă vorbărie! În altceva nu cred decât în zeița ce ne va proteja în țara Eryxului. Bravi luptători, înarmați vă și să pornim la cucerirea orașului Panormos, așa după cum ne a fost învoiala! Dar mai întâi să vedem câți oameni am mai rămas.
Micon mi a spus în șoaptă.
— Se pare că și a pierdut mințile bietul om acolo, jos, în cala întunecată, dar trebuie să ne încredem în vorbele lui.
Chipul lui încremenit, cenușiu, m a făcut să mă gândesc la privirea ucigătoare a zeului războiului. Nici unul dintre oameni nu a ezitat la îndemnul lui și s au înarmat imediat cu spade, sulițe și arcuri, și au pus pieptarele de protecție și genunchierele. Păstrătorul ritmului vâslașilor a întețit bătăile în scut și Dionysios nu a făcut nimic altceva decât să aprobe acest lucru.
După ce s a făcut numărătoarea, s a constatat că mai eram în viață doar o sută cincizeci de suflete, fără să le fi pus la socoteală pe Arsinoe și pisica. Din Himera plecasem trei sute de bărbați. Faptul că rămăsesem exact jumătate, i s a părut fiecăruia un semn bun, de aceea au urlat toți plini de uimire.
Dar Dorieus le a ordonat să se abțină și să nu discute despre lucruri pe care nu le pot înțelege.
— Trei sute noi am fost, a urlat el. Trei sute suntem încă și trei sute vom fi întotdeauna, chiar dacă unii vor cădea în luptă. Dar voi nu veți cădea, fiindcă voi sunteți trei sute de Dorieus. Trei sute de strigăte de război pentru ca trei sute de ani să se povestească încă despre isprăvile noastre!
— Trei sute! Trei sute! au început să urle toți și au bătut cu spadele și sulițele în scuturi.
Și nu au încetat decât după ce Dionysios le a ordonat să termine zadarnica bravadă.
Rătăciți în delirul foamei și setei, uitând toate nenorocirile prin care trecusem, toți așteptam lupta ce urma să vie când vom fi ajuns la Panormos. Nerăbdători, unii alergau de a lungul punții înainte și înapoi, iar vâslașii, în ciuda oboselii, trăgeau vioi la rame și cântau. Apa spumega și au apărut coastele pântecoase ale muntelui, apoi orașul Panormos. Câteva bărci și galere erau ancorate în port. Mai departe erau câmpurile, pădurile. În fundal, undeva departe, pantele abrupte ale munților Eryxului își înălțau semețe formele albastre.