agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-14 | [This text should be read in romana] | Submited by NC INTRODUCERE Pe la începutul anului 1985, regizorul chilian de film Miguel LittÃn, al cărui nume se afla pe lista celor cinci mii de exilaÈ›i cărora le era absolut interzis să revină în patrie, a stat clandestin în Chile timp de È™ase săptămâni È™i a filmat, folosind mai bine de È™apte mii de metri de peliculă, chipul patriei sale după doisprezece ani de dictatură militară. Cu înfățiÈ™area schimbată, îmbrăcându-se È™i vorbind diferit, cu acte false, sprijinit È™i ocrotit de organizaÈ›iile democratice care acÈ›ionau în ilegalitate, LittÃn a condus de-a lungul È™i de-a latul È›arii sale, È™i chiar în Palatul La Moneda , trei echipe europene de filmare ce intraseră o dată cu el în Chile, sub diverse acoperiri legale, È™i È™ase echipe de tineri din Rezistență chiliana. Rodul muncii lor a fost un film de televiziune de patru ore È™i altul artistic de două ore, a căror vizionare începe zilele acestea în întreaga lume. ÃŽn urmă cu È™ase luni, la Madrid, când Miguel LittÃn mi-a istorisit ce È™i cum făcuse, mi-a trecut prin minte că în spatele filmului său se afla altul încă neîntocmit, în primejdie să rămână inedit. Din pricina aceasta, el a acceptat să se supună unui epuizant interviu de aproape o săptămână, a cărui versiune pe bandă magnetică măsura optsprezece ore. Pe banda aceea s-a păstrat întreaga lui aventură umană, cu toate implicaÈ›iile ei profesionale È™i politice, pe care eu am condensat-o, repovestind-o în acest serial de zece capitole. Unele nume È™i multe împrejurări au fost schimbate, pentru a-i proteja pe protagoniÈ™tii lor care continuă să trăiască în Chile. Am decis să menÈ›in persoana întâi, aÈ™a cum a facut-o chiar LittÃn când mi-a istorisit aceste lucruri, È™i am încercat să păstrez astfel tonul său, uneori confidenÈ›ial, fără dramatisme facile È™i pretenÈ›ii istorice. Stilul textului final e desigur al meu, căci glasul unui scriitor nu poate fi schimbat, cu atât mai puÈ›in cu cât a trebuit să comprim aproape È™ase sute de pagini în mai puÈ›in de o sută cincizeci. Cu toate acestea, în multe împrejurări, m-am străduit să păstrez expresiile chiliene originale È™i să respect fără greÈ™ filozofia naratorului, care nu coincide întotdeauna cu a mea. Prin metoda de cercetare È™i caracterul materialului, Aventura lui Miguel LittÃn, clandestin în Chile este un reportaj. Dar este, mai degrabă, reconstituirea emoÈ›ională a unei aventuri cu o finalitate fără doar È™i poate mult mai profund intimă È™i emoÈ›ionantă decât scopul iniÈ›ial, de altfel întru totul atins, de a face un film, în pofida primejdiilor generate de puterea militară. ÃŽnsuÈ™i LittÃn a spus-o: "Acesta nu e actul cel mai eroic al existenÈ›ei mele, ci cel mai demn". Acest adevăr cred că este la baza măreÈ›iei înseÈ™i a acestui act. G.G.M. I CLANDESTIN ÃŽN CHILE Zborul Ladeco nr. 115 de la Asuncion se apropia de sfârÈ™it, cu mai bine de un ceas întârziere, È™i avionul se pregătea să aterizeze pe aeroportul oraÈ™ului Santiago de Chile. La stânga, sub strălucirea lunii, cu cei aproape È™apte mii de metri înălÈ›ime, vârful Aconcagua părea un promontoriu de oÈ›el. Avionul s-a lăsat pe aripa stângă cu o graÈ›ie terifiantă, apoi s-a îndreptat scrâșnind lugubru din toate fiarele sale È™i a atins pământul înainte de vreme, făcând trei salturi de cangur. Eu, Miguel LittÃn, fiul lui Hernán È™i al Cristinei, regizor de film È™i unul dintre cei cinci mii de chilieni cărora le este absolut interzis să revină în patrie, eram din nou în È›ara mea, după doisprezece ani de exil, deÈ™i încă dezrădăcinat lăuntric: aveam o identitate falsă, un paÈ™aport fals È™i chiar o soÈ›ie falsă. FaÈ›a È™i înfățiÈ™area îmi erau atât de mult modificate, încât nici chiar mama nu avea să mă recunoască pe lumină, câteva zile mai târziu. Foarte puÈ›ine persoane îmi cunoÈ™teau taina È™i una dintre ele era în acelaÈ™i avion cu mine: Elena, militantă a RezistenÈ›ei chiliene, tânără È™i nespus de atrăgătoare, pe care organizaÈ›ia o însărcinase să menÈ›ină legăturile cu reÈ›eaua clandestină din interior, să stabilească o serie de contacte secrete, să aleagă locurile potrivite pentru întâlniri, să evalueze situaÈ›ia operativă, să se ocupe de întâlniri È™i de protecÈ›ia noastră, în caz că m-ar fi descoperit poliÈ›ia sau aÈ™ fi dispărut, sau ca, în cel mult douăzeci È™i patru de ore, nu aÈ™ fi stabilit legăturile dinainte hotărâte, ea urma să facă publică prezenÈ›a mea în Chile, în vederea declarării alarmei internaÈ›ionale. DeÈ™i actele noastre de identitate nu aveau nici o legătură, călătorisem încă de la Madrid, trecând prin È™apte aeroporturi din lumea largă, întruchipând perechea ideală. ÃŽn ultima parte a zborului, vreme de un ceas È™i jumătate, hotărâsem, cu toate acestea, să stăm separat È™i să debarcăm de parcă nici nu ne-am fi cunoscut. Ea avea să iasă în urma mea, pentru a-È™i aviza tovarășii, în caz că eu aÈ™ fi întâmpinat vreo piedică la controlul paÈ™apoartelor. Dacă însă totul mergea bine, la ieÈ™irea din aeroport aveam să redevenim doi soÈ›i obiÈ™nuiÈ›i. Pe hârtie, È›elul nostru era foarte simplu, dar, în practică, presupunea un mare risc: voiam să filmăm clandestin un documentar despre realitățile din Chile după doisprezece ani de dictatură militară. Visul acesta îmi umbla prin minte de multă vreme, pentru că pierdusem chipul patriei în ceÈ›urile dorului, iar pentru un cineast nu există cale mai sigură de a-È™i regăsi patria pierdută decât să o filmeze din nou, din interior. Visul acesta a devenit È™i mai arzător când Guvernul chilian a început să publice listele exilaÈ›ilor cărora li se permitea să revină acasă, iar eu nu mi-am zărit numele pe nici una dintre ele. Dar am ajuns pe culmile disperării mai târziu, când m-am regăsit pe lista celor cinci mii care nu puteau reveni acasă. Când, în sfârÈ™it, proiectul s-a concretizat, aproape din întâmplare È™i atunci când mă aÈ™teptam mai puÈ›in, îmi pierdusem de mai bine de doi ani speranÈ›a de-al pune în practică. Totul a început în toamna lui 1984, în oraÈ™ul basc San Sebastián. Mă instalasem aici cu È™ase luni mai înainte, împreună cu Ely È™i cu cei trei copii ai noÈ™tri, pentru a face un film de ficÈ›iune la care, ca în atâtea alte situaÈ›ii din istoria secretă a cinematografului, producătorii renunÈ›aseră cu doar o săptămână înainte de începerea filmărilor. Am rămas interzis. Dar, la festivalul de film, pe când cinam cu prietenii la un restaurant popular, am evocat din nou vechiul vis. M-au ascultat mâncând È™i l-au comentat cu mult interes, nu doar pentru evidentul său È›el politic, ci È™i considerându-l ca pe o persiflare a atotputerniciei lui Pinochet . Nimănui nu i-a trecut prin minte că acesta nu era altceva decât o pură fantezie de exilat. Cu toate acestea, pe când ne întorceam în zori acasă, pe străzile adormite ale vechiului oraÈ™, producătorul italian Luciano Balducci, care abia deschisese gura în timpul mesei, m-a luat de braÈ› È™i m-a dus departe de grup, ca din întâmplare: — Omul de care ai nevoie, mi-a spus, te aÈ™teaptă la Paris. Zis È™i făcut. Omul de care aveam nevoie avea o funcÈ›ie importantă în RezistenÈ›a din Chile, iar proiectul său se deosebea de-al meu doar prin câteva detalii formale. O singură discuÈ›ie de patru ceasuri cu el, în mondena atmosfera din La Coupole È™i cu entuziasta prezență a lui Luciano Balducci, ne-a fost suficientă pentru a configura fantezia pe care o pusesem la cale, până în ultimele amănunte, în himericele-mi insomnii de exilat. Primul pas presupunea trimiterea în Chile a trei echipe de filmare: una italiană, una franceză È™i una de orice altă naÈ›ionalitate europeană, dar cu acreditare olandeză. Toate legale, cu autorizaÈ›ii legale È™i sub obiÈ™nuita protecÈ›ie a ambasadelor lor. Echipa italiană, condusă de preferință de un jurnalist, ar fi avut ca acoperire filmarea unui documentar despre imigraÈ›ia italiană din Chile, insistând pe opera lui Joaquin Toesca , arhitectul care a construit Palatul La Moneda. Echipa franceză ar fi trebuit să-È™i ceară o acreditare în vederea realizării unui documentar ecologic despre geografia chiliană. Cea de-a treia echipă avea să facă un studiu despre ultimele cutremure. Nici una nu trebuia să aibă habar de existenÈ›a celorlalte. Nici unul dintre membrii lor nu trebuia să È™tie ce făceau ceilalÈ›i în realitate, nici cine îi conducea din umbră, cu excepÈ›ia regizorului echipei, care trebuia să fie un profesionist cunoscut în mediul său de activitate, bine pregătit politic È™i conÈ™tient de primejdii. Asta a fost partea cea mai uÈ™oară, pe care am rezolvat-o în cursul unei scurte călătorii în țările de origine ale fiecărui grup. Cele trei echipe, acreditate formal È™i cu toate contractele în regulă, se aflau de-acum în Chile È™i aÈ™teptau instrucÈ›iuni chiar în noaptea sosirii mele. Drama de a te preschimba într-altul ÃŽn realitate, cel mai greu mi-a fost să devin altul. Schimbarea personalității este o luptă de zi cu zi, în care te revolÈ›i adeseori împotriva propriei hotărâri de a te schimba È™i vrei să continui a fi tu însuÈ›i. De aceea, cea mai grea nu a fost ucenicia, cum s-ar putea crede, ci rezistenÈ›a mea inconÈ™tientă la schimbările fizice È™i comportamentale. Trebuia să mă resemnez, încetând de a mai fi bărbatul dintotdeauna È™i transformându-mă într-altul, foarte diferit, astfel încât poliÈ›ia represivă, ce mă obligase să-mi părăsesc patria, să nu mă poată bănui, iar propriii prieteni să nu mă poată recunoaÈ™te. Sub conducerea unui bine cunoscut expert chilian în operaÈ›ii clandestine speciale, doi psihologi È™i un machior de film au izbutit miracolul în mai puÈ›in de trei săptămâni, luptând fără răgaz împotriva instinctivei mele porniri de a rămâne cum eram. Mai întâi a fost barba. Nu era vorba de simpla chestiune a bărbieritului, ci de abandonarea personalității mele. ÃŽmi lăsasem barba să crească încă de foarte tânăr, când mă pregăteam să fac primul film, È™i apoi mi-o răsesem de vreo câteva ori, dar niciodată nu filmasem fără ea. Era ca È™i cum aÈ™ fi identificat-o cu profesia de regizor. Unchii mei purtaseră È™i ei barbă È™i fără doar È™i poate că din pricina aceasta o iubeam atât de mult. Mi-o dădusem jos în urmă cu câțiva ani, în Mexic, dar nu izbutisem să-mi impun noul chip nici prietenilor, nici familiei È™i cu atât mai puÈ›in mie însumi. ToÈ›i aveau impresia că se află în faÈ›a unui intrus, dar eu perseveram, nemailăsând-o să crească din nou, căci credeam că aÈ™a arăt mai tânăr. Dar Catalina, fiica mea cea mică, mi-a înlăturat orice îndoială: — Fără barbă pari mai tânăr, mi-a spus, dar È™i mai urât. AÈ™a încât a-mi tăia din nou barba pentru a intra în Chile nu era doar o chestiune de spumă È™i brici, ci un proces mult mai profund, de depersonalizare. Mi-au taiat-o puÈ›in câte puÈ›in, analizând schimbările în fiecare etapă, evaluând efectele fiecărui tuns asupra înfățișării È™i caracterului meu, până când au ajuns la suprafaÈ›a pielii. Am avut nevoie de câteva zile ca să-mi adun curajul È™i să mă uit în oglindă. Apoi a urmat părul. Al meu, negru ca pana corbului, e moÈ™tenit de la mama grecoaică È™i de la tatăl palestinian, dinspre care mă pândeÈ™te È™i ameninÈ›area unei calviÈ›ii premature. Mai întâi È™i mai întâi m-au vopsit castaniu-deschis. Apoi mi-au încercat diferite pieptănături È™i au hotărât să nu se împotrivească naturii. ÃŽn loc să-mi acopere chelia, cum au chibzuit la început, au preferat să insiste asupra ei, nu numai pieptănându-mi părul lins pe spate, ci È™i desăvârÈ™ind cu penseta ravagiile depilatorii ce începuseră o dată cu vârsta. Nu-i de crezut, dar există retuÈ™uri aproape imperceptibile ce pot schimba structura unei feÈ›e. A mea, care-i ca o lună plină, chiar dacă acum am mai puÈ›ine kilograme decât atunci, s-a lungit o dată cu epilarea profundă a capetelor sprâncenelor. Curios e că asta mi-a dat un aer mai oriental decât cel din naÈ™tere, dar care se potrivea È™i mai bine cu originile mele. Ultimul pas au fost ochelarii cu lentile heliomate, care în primele zile aveau să-mi provoace cumplite dureri de cap, dar care mi-au schimbat nu numai forma, ci È™i expresia ochilor. Transfigurarea trupului a fost mai lesnicioasă, dar mi-a cerut un mai mare efort mintal. Schimbarea la față e, în esență, o chestiune de machiaj, dar cea a trupului necesită un antrenament psihologic specific È™i un grad superior de concentrare. Căci trebuia să-mi asum profund schimbarea de clasă. De data aceasta, trebuia să trec de la blugii pe care îi purtam mai întotdeauna È™i de la jachetele vânătoreÈ™ti din piele neagră la veÈ™minte întru totul din postav englezesc, de mari firme europene, la cămăși confecÈ›ionate pe măsură, la pantofi din piele de elan, la cravate italieneÈ™ti pictate cu flori È™i să mă mai È™i obiÈ™nuiesc cu toate acestea. Iar în locul accentului meu de chilian de la È›ară, iute È™i chinuit, trebuia să învăț ritmul uruguayanu-lui bogat, căci aceasta era naÈ›ionalitatea cea mai convenabilă noii mele identități. Trebuia să învăț să râd într-un chip mai special decât al meu, să merg pe îndelete È™i să-mi folosesc mâinile pentru a fi mai convingător când dialogam. ÃŽn fine, trebuia să încetez de a mai fi regizorul de film sărac È™i nemulÈ›umit de ceea ce fusese întotdeauna, pentru a deveni ceea ce-mi doream cel mai puÈ›in pe lume: un burghez mulÈ›umit de sine. Sau, cum spunem noi chilienii, un momio, un mahăr. ÃŽn vreme ce deveneam altul, am învățat treptat să trăiesc cu Elena într o casă boierească din arondismentul al XVI-lea al Parisului, supunându-ma pentru întâia oară în viață unei ordini dinainte stabilite de altcineva È™i unei diete de cerÈ™etor, pentru a pierde zece din cele optzeci È™i È™apte de kilograme. Casa nu era a mea È™i nici nu semăna întru nimic cu a mea, dar aÈ™a trebuia să fie în mintea mea, căci trebuia să-mi cultiv amintiri, pentru a evita viitoare contradicÈ›ii. A fost una dintre cele mai ciudate experienÈ›e din viaÈ›a mea, căci am intuit nespus de repede că Elena era simpatică È™i avea să fie È™i în viaÈ›a privată, dar că niciodată nu aÈ™ fi putut trai alături de ea. O aleseseră experÈ›ii, È›inând seama de pregătirea ei profesională È™i politică; ea trebuia să mă oblige să merg pe È™inele de fier ce nu lăsau nici un loc inspiraÈ›iei. Mai târziu, când totul avea să se termine cu bine, aveam să-mi dau seama că nu fusesem drept cu ea, căci poate o identificam în mod inconÈ™tient cu lumea celuilalt eu al meu, în care refuzam să mă stabilesc, chiar dacă È™tiam că aceasta era o problemă de viață È™i de moarte. Acum, evocând acea ciudată experiență, mă întreb dacă, la urma urmelor, nu eram o pereche perfectă: căci abia de ne puteam suporta sub acelaÈ™i acoperiÈ™. Elena nu avea probleme de identitate. E chiliană, chiar dacă de mai bine de cincisprezece ani nu a trăit permanent în Chile È™i niciodată nu s-a exilat, nici n-a fost căutată de poliÈ›ie, astfel încât acoperirea ei era perfectă. ÃŽndeplinise multe misiuni politice importante în multe țări, iar ideea de a face un film clandestin în Chile i se părea fascinantă. Eu eram cel cu probleme, căci naÈ›ionalitatea care li se păruse cea mai convenabilă din motive tehnice mă obliga să mă deprind cu o fire foarte diferită de a mea È™i să-mi inventez un întreg trecut într-o È›ară pe care nu o cunoÈ™team. Cu toate acestea, înainte chiar de data prevăzută, învățasem să întorc capul imediat ce mă strigau pe numele fals È™i eram capabil să răspund la cele mai ciudate întrebări despre Montevideo, numărul autobuzelor pe care trebuia să le iau pentru a merge acasă, È™i chiar despre viaÈ›a pe care, în urma cu douăzeci de ani, o duceau colegii mei de Liceul nr. l l de pe Bulevardul Italia, la două străzi de farmacie È™i doar la una de cel mai nou supermarket. Trebuia doar să evit să râd, căci hohotele mele erau atât de caracteristice, încât m-ar fi trădat în ciuda travestiului. Chestiunea era atât de gravă, încât cel ce răspundea de transformarea mea m-a avertizat cu tot dramatismul de care era în stare: "Dacă râzi, mori". TotuÈ™i, o față impenetrabilă, incapabilă să schiÈ›eze un surâs, n-ar fi fost nimic ciudat la un rechin internaÈ›ional al marilor afaceri. ÃŽn zilele acelea s-a profilat È™i o îndoială neprevăzută cu privire la oportunitatea proiectului, dat fiind că se declarase o nouă stare de urgență în Chile. Dictatura, afectată de spectaculosul eÈ™ec al aventurii economice a Școlii din Chicago, a reacÈ›ionat astfel în faÈ›a acÈ›iunii unanime a opoziÈ›iei, pentru întâia oară unită într-un front comun. ÃŽn mai 1983, începuseră primele proteste de stradă, ce se repetaseră de-a lungul întregului an cu hotărâta participare a tinerilor, mai ales a fetelor, dar aceste manifestări fuseseră urmate de o represiune sângeroasă. ForÈ›ele de opoziÈ›ie, legale È™i ilegale, la care pentru întâia oară se raliau sectoarele cele mai progresiste ale burgheziei, au convocat o grevă naÈ›ională de o zi. A fost o demonstraÈ›ie de forță È™i hotărâre socială, care a dus dictatura la exasperare È™i a grăbit declararea stării de urgență. Disperat, Pinochet a lansat un strigăt, al cărui ecou a avut în lume accente de muzică de operă: — Dacă mai continuă, vom avea nevoie de un nou 11 septembrie. Desigur că circumstanÈ›ele păreau favorabile unui film ca al nostru, care urmărea să reliefeze chiar È™i elementele mai puÈ›in vizibile ale realității interne, dar controalele poliÈ›ieneÈ™ti aveau să fie mult mai severe, represiunea mai brutală, iar timpul util mai scurt, din pricina interdicÈ›iilor nocturne de tot felul. Cu toate acestea, RezistenÈ›a a luat în considerare toate aspectele situaÈ›iei È™i a fost de părere să-i dam înainte, aÈ™a cum voiam È™i eu. Astfel încât, la data stabilită, am ridicat pânzele, bucurându-ne de o mare prielnică È™i de vânt la pupa. O coadă de măgar cât mai lungă pentru Pinochet Am trecut prin prima încercare grea chiar în ziua plecării, pe aeroportul din Madrid. Trecuse mai bine de o lună de când nu-i văzusem pe Ely È™i pe copiii noÈ™tri: micuÈ›a Pocni, Miguelito È™i Catalina. Nici măcar nu aveam È™tiri directe de la ei, iar cei care răspundeau de securitatea mea doreau să plec fără a-i anunÈ›a, pentru a evita emoÈ›iile despărÈ›irii. Și chiar mai mult: la începutul proiectului, se considerase că, pentru mai marea siguranță a tuturor, era mai bine ca familia mea să ignore adevărul, dar ne-am dat seama în curând ca asta n-avea nici un sens. Din contra, nimeni nu putea fi mai folositor ca Ely pentru a ne acoperi spatele. Călătorind între Madrid È™i Paris, între Paris È™i Roma, ba chiar la Buenos Aires, ea era persoana cel mai bine pregătită pentru a È›ine sub control primirea È™i developarea materialului pe care l-aÈ™ fi trimis treptat din È›ară È™i chiar pentru a obÈ›ine fonduri suplimentare, dacă ar fi fost cazul. Și aÈ™a s-a È™i întâmplat. Pe de altă parte, fiica mea Catalina observase încă de la primele pregătiri că în dormitorul meu se adunau veÈ™minte noi, în contradicÈ›ie cu modul meu de a mă îmbrăca È™i chiar de a fi, È™i s-a simÈ›it atât de nedumerită È™i de curioasă, încât n-am avut altă soluÈ›ie decât să-mi strâng familia È™i s-o pun la curent cu planurile mele. Au primit totul cu bucurie È™i complicitate, de parcă dintr-o dată s-ar fi trezit într-unul din filmele pe care obiÈ™nuiam să le inventăm în familie pentru a ne amuza. Dar, la aeroport, când m-au văzut transformat într-un uruguayan clerical, care avea extrem de puÈ›ine lucruri în comun cu mine, atât ei cât È™i eu am devenit conÈ™tienÈ›i de faptul că filmul nostru era o dramă din viaÈ›a reală, pe cât de importantă, pe atât de primejdioasă, în care eram cu toÈ›ii implicaÈ›i. Cu toate acestea, reacÈ›ia lor a fost unanimă: — Cel mai important, mi-au spus, e să-i pui lui Pinochet o coadă de măgar foarte lungă. Făceau aluzie la cunoscutul joc de copii în care un băieÈ›el legat la ochi trebuie să ataÈ™eze o coadă unui măgar din carton cât mai aproape de locul ce-i corespunde acesteia. — S-a făcut, le-am zis È™i, calculând lungimea filmului pe care mă pregăteam sa-l fac, am adăugat: Va fi o coadă de È™apte mii de metri. O săptămână mai târziu, Elena È™i cu mine aterizam la Santiago de Chile. Din motive tehnice, călătoria fusese o hoinăreală cu escale neprevăzute în È™apte oraÈ™e europene, ca să mă obiÈ™nuiesc treptat să-mi folosesc noua identitate, cu sprijinul unui paÈ™aport dincolo de orice bănuială. Acesta era în realitate unul autentic uruguayan È™i avea înscrise numele È™i toate datele titularului său legitim, care ni-l dăduse ca pe propria contribuÈ›ie politică, È™tiind că avea să fie folosit pentru a intra în Chile. Nu am făcut decât să punem în locul fotografiei lui pe cea pe care mi-o făcusem după transformare. Toate lucrurile mi-au fost adaptate la numele titularului: monograma brodată pe cămăși, iniÈ›ialele de pe servieta de om de afaceri, antetul de pe cărÈ›ile de vizită È™i de pe hârtia de scris. După ce practicasem vreme îndelungată, învățasem să-i imit semnătura fără È™ovăială. Singurul lucru pe care n-am izbutit să-l rezolv, È™i asta din lipsă de timp, a fost cel legat de cărÈ›ile de credit, viciu primejdios, căci nu era credibil ca bărbatul drept care mă dădeam să fi plătit pe parcurs mai multe bilete de avion cu bani peÈ™in. ÃŽn pofida incompatibilităților care în viaÈ›a reală ne-ar fi obligat să divorțăm după două zile, Elena È™i cu mine învățaserăm să ne purtăm ca doi soÈ›i capabili să supravieÈ›uiască celor mai cumplite dezastre domestice. Fiecare cunoÈ™tea falsa viață, falsul trecut È™i falsele gusturi burgheze ale celuilalt È™i nu cred că am fi comis greÈ™eli prea grave la un interogatoriu serios. Povestea noastră era perfectă. Conduceam o agenÈ›ie de publicitate cu sediul la Paris È™i însoÈ›eam o echipă de filmare, în vederea realizării unui film de promovare a unui nou parfum, care trebuia lansat în toamna următoare în Europa. Alesesem Chile, pentru că era una dintre puÈ›inele țări unde puteam găsi în orice sezon peisajele È™i atmosfera proprii celor patru anotimpuri, de la plajele arzătoare până la zăpezile veÈ™nice. Elena purta cu o dezinvoltură de invidiat costisitoare rochii europene, de parcă n-ar fi fost una È™i aceeaÈ™i cu cea pe care mi-o prezentaseră la Paris, cu părul în vânt, fustă scoÈ›iană È™i mocasini de liceană. Eu m-am simÈ›it foarte comod în ambalajul meu de om de afaceri, până când m-am văzut într-o vitrină de pe aeroportul din Madrid, cu un costum de culoare închisă, guler tare È™i cravată, cu aerul unui magnat al industriei ce-mi întorcea stomacul pe dos. "Ce oroare! m-am gândit. De n-aÈ™ fi eu, aÈ™ fi leit-poleit asta". ÃŽn clipa aceea, nu mai păstram din vechea-mi identitate decât un exemplar jerpelit din PaÈ™i pierduÈ›i, marele roman al lui Alejo Carpentier, pe care-l aveam în servietă, căci de vreo cincisprezece ani îl luam cu mine în toate călătoriile, pentru a alunga teama de înălÈ›ime, pe care nu mi-o puteam È›ine în frâu. Cu toate acestea, a trebuit să sufăr în faÈ›a a nenumărate ghiÈ™ee de control din diferite aeroporturi ale lumii, pentru a învăța să stăpânesc nervozitatea paÈ™aportului străin. Sunt sigur că prima întâmplare, petrecută la Geneva în circumstanÈ›e absolut normale, nu o voi uita până la sfârÈ™itul vieÈ›ii, pentru că ofiÈ›erul de la punctul de control mi-a cercetat paÈ™aportul cu multă atenÈ›ie, aproape pagină cu pagină, È™i la sfârÈ™it m-a privit pentru a-mi compara chipul cu fotografia. L-am privit drept în ochi, neîndrăznind să respir, cu toate că fotografia era singurul lucru ce-mi aparÈ›inea în paÈ™aport. A fost un tratament de dezintoxicare: din clipa aceea, n-am mai simÈ›it senzaÈ›ia ameÈ›itoare, nici inima nu mi-a mai bătut atât de alandala până în momentul în care, într-o tăcere de moarte, s-a deschis uÈ™a avionului pe aeroportul din Santiago de Chile È™i am simÈ›it din nou, după doisprezece ani, aerul îngheÈ›at al piscurilor andine. Pe frontonul clădirii scria mare cu litere albastre: "Chile merge înainte în ordine È™i pace". M-am uitat la ceas: era mai puÈ›in de o oră până când se interzicea circulaÈ›ia pe timpul nopÈ›ii. II PRIMA DEZILUZIE: SPLENDOAREA ORAȘULUI Când funcÈ›ionarul de la punctul de control mi-a deschis paÈ™aportul, am avut clara presimÈ›ire că, de-ar fi ridicat ochii pentru a mă privi drept în față, È™i-ar fi dat seama de substituire. Erau trei ghiÈ™ee, deservite toate de bărbaÈ›i în civil, iar eu optasem pentru cel mai tânăr, care mi se păruse cel mai expeditiv. Elena s-a aÈ™ezat la altă coadă, de parca nu ne-am fi cunoscut, pentru că, dacă unul din noi ar fi avut probleme, celălalt urma să iasă din aeroport ca să dea alarma. N-a fost nevoie, căci funcÈ›ionarii de la punctul de control erau tot atât de grăbiÈ›i ca È™i pasagerii, evident ca să nu-i prindă ora interdicÈ›iilor de circulaÈ›ie, È™i abia de se uitau la documente. Cel care se ocupa de mine nici măcar nu s-a uitat la vize, căci È™tia că vecinii uruguayeni nu aveau nevoie de ele. A pus È™tampila de intrare pe prima pagină curată de care a dat È™i, când mi-a înapoiat paÈ™aportul, m-a privit drept în ochi cu o atenÈ›ie ce mi-a îngheÈ›at rărunchii. — MulÈ›umesc, am spus cu voce fermă. Iar el mi-a răspuns cu un surâs luminos: — Bun venit. Valizele ieÈ™eau fără întrerupere, cu o iuÈ›eală ce-ar fi părut insolită în orice aeroport al lumii, căci È™i funcÈ›ionarii de la vamă voiau să ajungă acasă înainte de ora interdicÈ›iei de circulaÈ›ie. Mi-am luat geamantanul. Apoi l-am luat pe cel al Elenei, căci căzusem de acord că eu aveam să ies primul, cu bagajele, ca să câștig timp, È™i le-am dus pe amândouă la punctul de control vamal. ÃŽn loc să înregistreze valizele, controlorul, tot atât de grăbit ca È™i pasagerii, È™i tot din pricina interdicÈ›iilor de circulaÈ›ie, îi grăbea pe călători să iasă. Abia încercasem să urc valizele pe platformă, când m-a întrebat: — CălătoriÈ›i singur? I-am spus că da. A aruncat o privire rapidă celor două valize È™i mi-a poruncit în grabă mare: "Gata, duceÈ›i-vă". Dar o supraveghetoare pe care nu o mai văzusem până atunci, o cerberă clasică, purtând, blondă È™i bărbătoasă, o uniformă la două rânduri de nasturi, a strigat din capăt: "Controlează-l pe ala!" Abia atunci mi-am dat seama că n-aÈ™ putea explica de ce aveam în bagaj haine muiereÈ™ti. Pe lângă asta, nici nu-mi puteam închipui că, din atâția pasageri grăbiÈ›i, supraveghetoarea mă alesese tocmai pe mine pentru o pricină diferită È™i mai serioasă decât valizele. ÃŽn timp ce bărbatul îmi percheziÈ›iona hainele, ea mi-a cerut paÈ™aportul È™i l-a cercetat cu atenÈ›ie. Mi-am amintit de bomboana pe care o primisem în avion înainte de a decola È™i am băgat-o în gură, căci È™tiam că aveau să-mi pună întrebări È™i nu prea mă credeam în stare să-mi ascund adevărata identitate chiliană sub prostul meu accent uruguayan. Prima a venit de la bărbat. — VeÈ›i rămâne multe zile aici, domnule? — Suficiente, am spus. Nici chiar eu nu m-am auzit din cauza bomboanei din gura, dar lui nici că i-a păsat È™i mi-a cerut să deschid È™i cealaltă valiză. Avea cheie. Fără să È™tiu ce să fac, am căutat-o neliniÈ™tit pe Elena cu privirea È™i am văzut-o stând impasibilă la coadă la punctul de control, fără să fi remarcat drama ce se petrecea atât de aproape de ea. Pentru întâia oară am fost conÈ™tient de cât de multă nevoie aveam de ea nu numai atunci, ci pe parcursul întregii noastre aventuri. Eram gata să dezvălui că ea era stăpâna valizei, fără să mă gândesc măcar la consecinÈ›ele buimacei mele hotărâri, când supraveghetoarea mi-a înapoiat paÈ™aportul È™i a dat ordin să fie percheziÈ›ionat următorul bagaj. Atunci am privit din nou după Elena È™i n-am mai văzut-o. A fost o împrejurare magică, pe care nu ne-am putut-o încă explica: Elena devenise invizibilă. Mai târziu mi-a spus că, stând la coadă, È™i ea mă văzuse târându-i valiza È™i se gândise că era o imprudență, dar că, după ce m-a văzut ieÈ™ind din vamă, s-a liniÈ™tit. Am traversat holul aproape pustiu, urmându-l pe omul cu cărucior, care mi-a primit bagajul la ieÈ™ire, È™i acolo am simÈ›it primul impact al revenirii acasă. Nicăieri nu se observa militarizarea, care presupunea lipsa celei mai mici mizerii. E adevărat că nu eram în uriaÈ™ul È™i sumbrul Aeroport Los Cerrilleros unde, cu doisprezece ani înainte, într-o ploioasă noapte de octombrie, îmi începusem exilul, copleÈ™it de teribilul sentiment al răzleÈ›irii, ci în modernul Aeroport din Pudahuel, pe unde trecusem o singură dată, în grabă mare, înaintea loviturii militare de stat. Oricum, impresia mea nu era subiectivă. Nu dădeam nicăieri de sistemul armat pe care mi-l închipuisem, mai ales în epoca aceea, caracteristic stării de asediu. ÃŽn aeroport, totul era curat È™i luminos, cu anunÈ›uri în culori vesele, magazine mari È™i bine aprovizionate cu articole de import; nicăieri nu se zăreau gardieni obiÈ™nuiÈ›i, care să se milostivească a da vreo explicaÈ›ie călătorilor rătăciÈ›i. Taxiurile ce aÈ™teptau pe peron nu mai erau maÈ™inile decrepite de pe vremuri, ci modele japoneze recente, toate la fel È™i aÈ™ezate în ordine. Nu era momentul pentru reflecÈ›ii premature, căci Elena nu-È™i făcea apariÈ›ia, iar eu pusesem de-acum valizele în taxi È™i acele ceasului se roteau ameÈ›itor, înaintând spre ora interdicÈ›iilor de circulaÈ›ie. Atunci m-a apucat altă îndoială. Conform normelor, dacă unul din doi pățea ceva, celălalt își continua drumul, urmând să anunÈ›e la telefoanele È™tiute orice urgență. Dar era tare greu să iau decizia de a pleca singur, cu atât mai mult cu cât nu hotărâsem încă la ce hotel aveam să tragem. ÃŽn formularul completat la intrarea în È›ară scrisesem El Conquistador, hotel unde obiÈ™nuiau să tragă oameni de afaceri È™i care deci corespundea cel mai bine falsei noastre imagini. Mai mult, È™tiam că acolo trăsese È™i echipa italiană, dar m-am gândit că Elena ignora lucrul acesta. Eram gata să nu o mai aÈ™tept, căci tremuram din pricina îngrijorării È™i a frigului, când am văzut-o fugind spre mine, urmată îndeaproape de un civil care flutura un impermeabil închis la culoare. Am rămas stană de piatră, aÈ™teptându-mă la ce era mai rău, când, în fine, bărbatul a ajuns-o din urmă È™i i-a dat impermeabilul pe care-l uitase pe platforma de la vamă. ÃŽntârziase din alta cauză: pe cerberă o intrigase faptul că ea călătorea fără bagaj È™i îi percheziÈ›ionaseră minuÈ›ios fiecare obiect din bagajul de mână, de la documentele de identitate până la obiectele de toaletă. Nu-È™i puteau închipui, desigur, că micul ei receptor japonez de radio era tot o armă, căci urma să păstreze legătura cu RezistenÈ›a pe o frecvență specială. Cu toate acestea, eram mai speriat decât ea, căci calculasem că întârziase mai bine de o jumătate de oră, deÈ™i mi-a demonstrat în taxi că nu întârziase decât È™ase minute. Taximetristul a izbutit să mă liniÈ™tească, observând că până la ora interdicÈ›iilor de circulaÈ›ie nu erau douăzeci de minute, cum credeam eu, ci optzeci, È™i asta pentru că ceasul meu păstra încă ora de la Rio de Janeiro. ÃŽn realitate, erau orele zece È™i patruzeci de minute ale unei nopÈ›i dense È™i îngheÈ›ate. De asta am venit oare? Pe măsură ce ne apropiam de oraÈ™, bucuria lacrimogenă pe care mi-o planificasem pentru sosire lăsa loc unui sentiment de nesiguranță. Și asta pentru că la vechiul Aeroport Los Cerrillo se ajungea urmând o È™osea, È™i ea veche, care trecea printre barăci industriale È™i mahalale sărace, care suferiseră sângeroasa represiune a loviturii militare. ÃŽn schimb, la actualul aeroport internaÈ›ional se ajungea pe o autostradă luminată ca în cele mai dezvoltate țări ale lumii, È™i asta era de rău augur pentru unul ca mine, care nu numai că eram convins de răul dictaturii, ci aveam nevoie să-i percep eÈ™ecurile în stradă, în viaÈ›a de zi cu zi, în obiceiurile oamenilor, pentru a le filma È™i a le face cunoscute în întreaga lume. Cu fiecare metru parcurs, îngrijorarea iniÈ›ială se transforma într-o sinceră deziluzie. Elena mi-a mărturisit mai târziu că È™i ea, deÈ™i fusese recent în Chile de câteva ori, simÈ›ise aceeaÈ™i nedumerire. Nu era lucru de È™agă. Spre deosebire de ceea ce ni se povestea în exil, Santiago era un oraÈ™ strălucitor, cu venerabilele-i monumente luminate, cu multă ordine È™i curățenie pe străzi. Mijloacele de represiune erau mai puÈ›in vizibile ca la Paris sau la New York. NesfârÈ™itul bulevard Bernardo O'Higgins se deschidea în faÈ›a privirilor noastre ca un torent de lumini, ce începea în istorica Gară Centrală, construită de însuÈ™i Gustave Eiffel, cel care a ridicat È™i turnul din Paris. Chiar È™i micuÈ›ele prostituate nocturne de pe trotuarul opus păreau mai puÈ›in sărmane È™i triste decât în alte vremuri. Deodată, chiar pe partea unde mergeam, s-a ivit Palatul La Moneda, ca o nălucă nedorită. Când îl văzusem ultima oară era o boltă acoperită cu cenușă. Acum, restaurat È™i locuit din nou, părea un conac de vis, în adâncul unei grădini franÈ›uzeÈ™ti. Marile simboluri ale oraÈ™ului defilau prin faÈ›a ferestruicii. Club de la Union, unde cei mai mari mahări se adunau pentru a trage firele politicii tradiÈ›ionale; ferestrele stinse de la Universitate, biserica San Francisco, impunătorul palat al Bibliotecii NaÈ›ionale, magazinele Paris. Alături de mine, Elena se ocupa de viaÈ›a reală, convingându-l pe È™ofer să ne ducă la Hotelul El Conquistador, căci acesta insista să mergem la altul, unde fără doar È™i poate că primea comision pentru că aducea clienÈ›i. ÃŽi vorbea cu mult tact, fără să zică sau să facă nimic ce l-ar fi putut jigni sau i-ar fi putut atrage atenÈ›ia, căci mulÈ›i taximetriÈ™ti din Santiago sunt informatori ai poliÈ›iei. Eu eram prea năucit ca să intervin. Pe măsură ce ne apropiam de oraÈ™, renunÈ›am să mai privesc È™i să mai admir splendoarea materială cu care dictatura încerca să È™teargă urma sângeroasă a celor mai bine de patruzeci de mii de morÈ›i, două mii de dispăruÈ›i È™i un milion de exilaÈ›i. ÃŽn schimb, priveam la trecătorii neobiÈ™nuit de grăbiÈ›i, poate pentru că se apropia ora interdicÈ›iei de circulaÈ›ie. Dar nu numai asta m-a miÈ™cat. Le citeam sufletele pe feÈ›ele bătute de vântul îngheÈ›at. Nimeni nu vorbea, nimeni nu privea undeva anume, nimeni nu gesticula, nici nu surâdea, nimeni nu făcea nici cel mai mic gest care să-i trădeze starea de spirit de sub paltoanele închise la culoare, de parcă toÈ›i ar fi fost singuri într-un oraÈ™ necunoscut. Pe chipurile lor albe nu se citea nimic. Nici măcar teama. Atunci am început să-mi schimb dispoziÈ›ia È™i nu am putut rezista tentaÈ›iei de a lăsa baltă taxiul, pentru a-mi pierde urma în mulÈ›ime. Elena mi-a făcut tot felul de observaÈ›ii, avertizându-mă judicios, dar nu atât de multe È™i atât de explicite pe cât aÈ™ fi vrut, de teamă să nu o audă È™oferul. Pradă unei irezistibile emoÈ›ii, am cerut taximetristului să oprească È™i am coborât, trântind portiera în urma mea. Nu am mers pe jos mai mult de două sute de metri, indiferent la iminenÈ›a cu care se apropia ora la care intra în vigoare interdicÈ›ia de circulaÈ›ie, dar prima sută de metri mi-a fost de ajuns pentru a începe să-mi recuperez oraÈ™ul. Am mers pe strada Estado, pe strada Huerfanos, printr-o întreagă zonă închisă traficului vehiculelor spre incântarea pietonilor, aÈ™a cum sunt strada Florida din Buenos Aires, Via Condotti din Roma, Place de Beaubourg din Paris, Zona Rosa din Ciudad de Mexico. Era o altă reuÈ™ită a dictaturii, dar tocmai aici devenea transparentă realitatea, în pofida scaunelor pe care te puteai aÈ™eza pentru a sta de vorbă, în pofida bucuriei luminilor È™i a rondurilor de flori bine îngrijite. Printre puÈ›inele grupuri ce conversau la colÈ›ul străzii, vorbind nespus de încet, pentru a nu fi ascultate de numeroasele urechi răspândite de tiranie, unii vindeau toate fleacurile imaginabile È™i mulÈ›i copii cerÈ™eau pe lângă pietoni. Cu toate acestea, cel mai mult mi-au atras atenÈ›ia predicatorii evanghelici, care încercau să vândă formula fericirii veÈ™nice oricui ar fi vrut să-i asculte. Dintr-o dată, la un colÈ›, am dat nas în nas cu primul carabinier pe care-l vedeam de când sosisem. Se plimba foarte calm de la un capăt la celalalt al trotuarului, în timp ce un grup de camarazi de-ai lui stătea într-o gheretă de pază la răscrucea cu Huerfanos. Am simÈ›it un gol în stomac È™i genunchii mi s-au înmuiat brusc. M-a înfuriat simpla idee că, ori de câte ori aÈ™ fi văzut un carabinier, aveam să mă simt la fel. Dar mi-am dat iute seama că È™i ei erau încordaÈ›i, căci urmăreau trecătorii cu priviri neliniÈ™tite, È™i impresia că lor le era mai frică decât mie m-a consolat. Aveau dreptate. La doar câteva zile de la sosirea mea în Chile, membri din Rezistență au dinamitat tocmai acel post de pază. ÃŽn sânul dorurilor mele Acelea erau cheile trecutului. Memorabilul edificiu al vechiului Canal de Televiziune È™i Departamentul Audiovizualului, unde îmi începusem cariera cinematografică. Școala de Teatru, unde sosisem din satul meu, la È™aptesprezece ani, pentru a mă prezenta la examenul de admitere, ce a fost definitiv în viaÈ›a mea. Tot acolo organizam È™i adunările politice ale Unității Populare , unde trăisem cei mai grei È™i cei mai hotărâtori ani din viaÈ›a mea. Am trecut pe lângă Cinematograful City, unde văzusem pentru prima oară capodoperele ce încă îmi stimulează vocaÈ›ia È™i cea mai de neuitat dintre toate: Hiroshima, mon amour. Cineva a trecut fredonând celebrul cântec al lui Pablo Milanes: Și voi paÈ™i din nou pe străzile fostului Santiago însângerat. Era prea mare coincidenÈ›a pentru a nu simÈ›i cum mi se urca un nod în gât. Cutremurându-mă până în străfundul sufletului, am uitat de oră, de identitate, de clandestinitate È™i, pentru o clipă, am fost din nou eu însumi È™i nimeni altul în oraÈ™ul redobândit, È™i a trebuit să fac față impulsului iraÈ›ional de a-mi dezvălui identitatea, strigându-mi numele cu toată puterea, È™i de a înfrunta pe oricine pentru dreptul de a fi acasă. M-am întors plângând la hotel, în pragul orei la care intrau în vigoare interdicÈ›iile de circulaÈ›ie, iar portarul a trebuit să-mi descuie uÈ™a pe care tocmai o încuiase. Elena ne înregistrase la recepÈ›ie È™i era de-acum în cameră, întinzând antena aparatului portativ de radio. Părea liniÈ™tită, dar când m-a văzut intrând a izbucnit ca o nevastă exemplară. Nu accepta că aÈ™ fi putut înfrunta primejdia inutilă de a merge singur pe străzi chiar până la ora interdicÈ›iei de circulaÈ›ie. Dar nu-mi ardea de predici È™i m-am purtat È™i eu ca un soÈ› exemplar. Am ieÈ™it trântind uÈ™a È™i m-am dus să caut echipa italiană din hotel. Am bătut la uÈ™a camerei 306, două etaje mai jos de a noastră, È™i m-am pregătit să nu greÈ™esc lunga parolă pe care, cu două luni în urmă, o hotarâsem la Roma împreună cu regizoarea echipei. O voce pe jumătate adormită — caldul glas al Graziei pe care aÈ™ fi recunoscut-o fără să am nevoie de nici o cheie — m-a întrebat dinăuntru: — Cine-i? — Gabriel. — Și ce încă? m-a întrebat Grazia. — Arhanghelii, am spus. — Sfântul Gheorghe È™i Sfântul Mihail? ÃŽn loc să o liniÈ™tească siguranÈ›a răspunsurilor, vocea îi era din ce în ce mai tremurătoare. Lucru ciudat, căci È™i ea trebuia să-mi cunoască vocea după lungile noastre conciliabule din Italia, dar cu toate acestea a prelungit parola È™i după ce i-am confirmat că arhanghelii erau Sfântul Gheorghe È™i Sfântul Mihail. — Sarco, a spus. Acesta era numele protagonistului filmului pe care nu l-am făcut la San Sebastiăn — Călătorul celor patru anotimpuri — È™i atunci i-am răspuns cu alt nume: — Nicolás. Grazia, jurnalistă care a trecut proba de foc a misiunilor dificile, nu s-a mulÈ›umit cu toate aceste probe: — Câți metri de film? a întrebat. Atunci am priceput că voia să ducă parola la bun sfârÈ™it, care era departe, È™i m-am temut că jocul acela dubios ar fi putut fi ascultat din camerele vecine. — Nu te mai sclifosi È™i deschide-mi uÈ™a, i-am zis. Dar ea, cu o rigoare de care n-avea să uite nici o clipă în zilele următoare, nu a deschis uÈ™a până nu s-a sfârÈ™it parola. "Blestemată să fie", mi-am zis, gândindu-mă nu numai la Elena, ci È™i la Ely. "Toate muierile sunt la fel". Și am continuat să răspund la chestionar cu ceea ce detest cel mai mult în viață, supunerea soÈ›ilor dresaÈ›i. Când am ajuns la ultimul rând, aceeaÈ™i Grazia juvenilă È™i încântătoare pe care am cunoscut-o în Italia a deschis uÈ™a fără rezerve, m-a privit de parcă avea sub ochi o nălucă È™i a în-chis-o la loc terorizată. Mai târziu mi-a spus: "Te-am văzut ca pe unul pe care-l mai zărisem, dar pe care nu-l cunoÈ™team". Era de înÈ›eles, în Italia cunoscuse un Miguel LittÃn dedat neglijenÈ›ei, cu barbă, fără ochelari È™i îmbrăcat la voia întâmplării, iar bărbatul care-i bătuse la ușă, chel, miop È™i bărbierit cu grijă, purta haine de director de bancă. — Deschide fără nici o grijă, i-am spus. Sunt Miguel. Chiar È™i după ce m-a examinat cu atenÈ›ie È™i m-a poftit înăuntru, a continuat să se uite la mine cu oarece reticență. ÃŽnainte de a mă saluta pusese radioul cât se poate de tare, pentru ca nu cumva din camerele vecine să ni se poată asculta sau înregistra spusele cu ajutorul microfoanelor ascunse. Dar se liniÈ™tise. Sosise cu o săptămână înainte, împreună cu o echipă formată din alte trei persoane, È™i avea deja acreditările È™i licenÈ›ele necesare pentru lucru, graÈ›ie bunelor oficii ale ambasadei sale, ai cărei funcÈ›ionări ignorau, desigur, adevăratul nostru scop. Mai mult chiar: începuseră de-acum să-i filmeze pe înalÈ›ii funcÈ›ionari ai regimului, care asistaseră cu câteva nopÈ›i în urma la gala spectacolului Madame Butterfly, oferită de Ambasada Italiei la Teatrul Municipal. Invitat È™i el, generalul Pinochet se scuzase în ultimul moment. Cu toate acestea, prezenÈ›a echipei de filmare italiene la spectacolul de gală a fost deosebit de importantă pentru noi, căci astfel È™i-a semnalat oficial prezenÈ›a la Santiago È™i în zilele ce urmau avea să fie văzută pe străzi fără să trezească suspiciuni. Pe de alta parte era în curs de rezolvare obÈ›inerea permisiunii de a filma în Palatul La Moneda, iar cei care o ceruseră primiseră asigurări că nu aveau să existe obstacole. Vestea m-a entuziasmat într-atât, încât am vrut să încep lucrul imediat. De n-ar fi fost interdicÈ›ia de circulaÈ›ie, i-aÈ™ fi cerut Graziei să trezească restul echipei, pentru a merge să înregistrăm mărturia primei mele nopÈ›i acasă. Am făcut planuri concrete pentru începerea filmării încă de la primele ore, dar am căzut de acord că restul echipei nu trebuia să cunoască programul cu anticipaÈ›ie È™i trebuia să creadă că ea era regizoarea. La rândul ei, Grazia nu avea să È™tie niciodată că mai existau alte două echipe care lucrau la acelaÈ™i film. Făcusem progrese serioase, luând câteva guri de grappa, un rachiu italienesc tare ca focul, când a sunat telefonul. Am sărit amândoi deodată, dar Grazia a prins receptorul din zbor, a ascultat o clipă È™i a închis. Era cineva de la recepÈ›ia hotelului, care ne cerea să punem muzica mai încet, căci un client din camerele vecine îi sunase să se plânga. O liniÈ™te înspăimântătoare de È›inut minte Fuseseră prea multe emoÈ›ii pentru o singură zi. Când m-am întors în camera mea, Elena dormea deja, dar lăsase aprinsă lampa de pe noptiera mea. M-am dezbrăcat fără zgomot, pregătindu-mă să dorm cum avea să dea Dumnezeu, dar mi-a fost imposibil. De cum m-am întins pe pat, am devenit conÈ™tient de liniÈ™tea înspăimântătoare a interdicÈ›iei de circulaÈ›ie. Nu-mi pot închipui o tăcere similară pe lumea asta. ÃŽmi apăsa pieptul, din ce în ce mai grea, interminabilă. Nu se auzea nici un zgomot în oraÈ™ul vast, cufundat în întuneric. Nici zgomotul apei în È›evi, nici respiraÈ›ia Elenei, nici chiar zgomotele trupului meu în adâncul sau. M-am ridicat tulburat È™i m-am dus la fereastră, încercând să respir aerul liber al străzii, să vad oraÈ™ul pustiu, dar real, căci, de când îl zărisem pentru întâia oară, în zilele tulburi ale adolescenÈ›ei, niciodată nu fusese atât de singur È™i de trist. Fereastra de la etajul al cincilea dădea spre o fundătură cu ziduri înalte È™i roase, deasupra cărora se zărea doar un petic de cer prin ceaÈ›a cenuÈ™ie. Nu m-am simÈ›it la mine acasă, nici măcar în viaÈ›a reală, ci ca un criminal încolÈ›it într-unul dintre vechile filme iernatice ale lui Marcel Carné. Cu doisprezece ani în urmă, într-o zi pe la È™apte dimineaÈ›a, un sergent din fruntea unei patrule militare trăsese o rafală de mitralieră pe lângă capul meu È™i-mi ordonase să mă alătur grupului de prizonieri duÈ™i în graba mare spre clădirea unde se afla Chile Films, compania la care lucram. OraÈ™ul întreg era cutremurat de exploziile provocate de dinamită, de tirurile cu arme lungi, de zborurile razante ale avioanelor de luptă. Sergentul care mă arestase era atât de nervos, încât m-am întrebat ce se petrecea. "Noi suntem neutri", mi-a spus. Dar n-am È™tiut nici de ce-o spunea, nici pe cine includea în acel plural. La un moment dat, când am rămas singuri, m-a întrebat: — Dumneavoastră aÈ›i făcut Șacalul din Nahualtoro? l-am spus că da È™i a părut că uitase de toate, de împuÈ™cături, de exploziile dinamitei, de bombele incendiare din palatul preÈ™edinÈ›ilor, È™i m-a rugat să-i explic cum facem să le curgă sânge din răni morÈ›ilor fictivi din filme. I-am explicat È™i a părut fascinat. Dar aproape imediat a revenit la realitate. — Nu priviÈ›i înapoi, ne-a strigat, că vă zbor creierii. Am fi putut crede că era un joc, dacă doar cu câteva minute mai înainte n-am fi văzut primii morÈ›i pe străzi, un rănit care sângera pe trotuar fără ca nimeni să-i vină într-ajutor È™i bande de civili ce-i omorau pe loc pe adepÈ›ii preÈ™edintelui Salvador Allende . Văzusem un grup de arestaÈ›i cu spatele la un zid È™i un pluton de soldaÈ›i care se făceau că-i împuÈ™că. Dar soldaÈ›ii care ne duceau pe noi întrebau ce se petrecea È™i insistau: "Noi suntem neutri". Rumoarea È™i confuzia erau înnebunitoare. Edificiul în Care se afla Chile Films era înconjurat de soldaÈ›i cu mitraliere, iar acestea erau instalate pe trepiede È™i îndreptate spre intrarea principală. Un portar cu bască neagră È™i purtând insigna Partidului Socialist ne-a ieÈ™it în întâmpinare. — Ah, a strigăt arătând spre mine, domnul acesta, LittÃn, e responsabil de tot ceea ce se petrece aici. Sergentul l-a îmbrâncit, trântindu-l la pământ. — Du-te dracului, i-a strigat. Nu fi dobitoc! Portarul s-a ridicat în patru labe, terorizat, È™i m-a întrebat: — Nu doriÈ›i o cafeluță, domnule LittÃn? O cafeluță? Sergentul mi-a cerut să aflu prin telefon ce se întâmpla. Am încercat să i dau ascultare, dar nu am izbutit să comunic cu nimeni. ÃŽn fiecare clipă intra câte un ofiÈ›er care dădea un ordin, urmat de altul, care dădea un ordin contrar: să fumăm, să nu fumăm, să ne aÈ™ezăm, să ne ridicăm în picioare. După o jumătate de oră, a sosit un soldat foarte vesel È™i m-a împuns cu arma. — Dacă-mi permiteÈ›i, domnule sergent, a spus, a venit o domniÈ™oară care întreabă de domnul acesta. Era Ely, fără doar È™i poate. Sergentul a ieÈ™it să stea de vorba cu ea. ÃŽn timpul acesta, soldaÈ›ii ne-au spus că fuseseră scoÈ™i din cazărmi încă din zori, că nici măcar nu mâncăseră de dimineață, că aveau ordin să nu primească nimic, că le era frig È™i foame. Tot ce am putut face pentru ei a fost să le dăm È›igările noastre. Aici ajunsesem, când sergentul s-a întors cu un locotenent care a început legitimarea arestaÈ›ilor, pentru a-i duce pe stadion. Când mi-a venit rândul, sergentul nu m-a lăsat să răspund. — Nu, domnule locotenent, i-a spus ofiÈ›erului, domnul acesta n-are nici o legătură, a venit aici să reclame că niÈ™te vecini i-au făcut praf automobilul cu bâtele. Locotenentul m-a privit perplex. — Cum poate fi cineva atât de laÈ™, încât să mai reclame ceva în aceste clipe? a exclamat. Șterge-o de-aici! Am luat-o la goană, convins că vor trage în mine pe la spate, cu eternul pretext al scăpării de sub escortă. Dar n-a fost aÈ™a. Ely, căreia un prieten îi spusese că fusesem împuÈ™cat în față la Chile Films, venise să-mi ridice cadavrul. Unele case de pe stradă arborau steaguri, semnul stabilit pentru ca militarii să-È™i recunoască adepÈ›ii. Pe de altă parte o vecină, care ne cunoÈ™tea relaÈ›iile cu Guvernul, denunÈ›ase participarea mea entuziastă la campania prezidenÈ›ială a lui Allende È™i reuniunile ce aveau loc la mine acasă, când lovitura de stat era de-acum iminentă. De aceea, nu ne-am întors acasă, ci vreme de o lună ne-am tot mutat dintr-un loc într-altul cu cei trei copii È™i cu lucrurile de strictă necesitate, fugind de moartea ce ne călca pe urme, până când cercul s-a strâns atât de tare, încât ne-a aruncat cu forÈ›a în tunelul exilului. III ȘI CEI RÃMAȘI SUNT ÃŽN EXIL La orele opt dimineață, am rugat-o pe Elena să sune la un număr de telefon pe care-l È™tiam doar eu È™i să întrebe de un tip căreia prefer să-i dau un nume fictiv: Franquie. I-a răspuns chiar el, iar ea l-a rugat, în numele lui Gabriel È™i fără nici un fel de explicaÈ›ii, să vină la camera 501 a Hotelului El Conquistador. A sosit în mai puÈ›in de o jumătate de oră. Elena era pe picior de plecare, dar eu mai eram în pat È™i, când am auzit bătăi în ușă, m-am acoperit cu cearÈ™aful până peste cap. ÃŽn realitate, Franquie nu È™tia pe cine urma să întâlnească, căci căzusem de acord asupra faptului că oricine l-ar fi chemat cu numele de Gabriel era trimis de mine. ÃŽn ultimele zile îl sunaseră la telefon cei trei Gabrieli care conduceau echipele de filmare, inclusiv Grazia, È™i nu avea cum bănui că noul Gabriel eram chiar eu. Eram prieteni cu multă vreme înainte de Unitatea Populară, lucraserăm împreună la primele mele filme, ne întâlniserăm la diferite festivaluri de film È™i ultima oară ne văzuserăm cu un an înainte, în Mexic. Dar când mi-am luat cearÈ™aful de pe față nu m-a recunoscut, până când n-am izbucnit în râs, caracteristica mea inconfundabilă. Asta mi-a dat È™i mai mare încredere în noua mea înfățiÈ™are. Pe Franquie îl recrutasem la sfârÈ™itul anului trecut. Avea sarcina de a primi separat echipele de filmare, de a le distribui instrucÈ›iuni preliminare È™i a face o serie de aranjamente fundamentale, care să ne uÈ™ureze munca, fără să intre în contradicÈ›ie cu orientările Elenei. Avea un dosar curat: era chilian, după lovitura militară se exilase la Caracas din propria voinÈ›a, căci nu exista nici o acuzaÈ›ie împotriva lui, È™i de atunci îndeplinise numeroase misiuni ilegale în Chile, unde se miÈ™ca perfect liber, cu o acoperire fără pată. Popularitatea lui printre cineaÈ™ti, bazată pe simpatia personală pe care o trezea, pe imaginaÈ›ia È™i pe îndrăzneala lui, făceau din el un partener ideal în aventura noastră. Nu m-am înÈ™elat. AÈ™a cum stabiliserăm, venise singur È™i pe jos din Peru, cu o săptămână mai înainte, pentru a primi È™i coordona separat cele trei echipe, iar acestea lucrau deja. Echipa franceză hălăduia prin nordul țării, filmând între Africa È™i Valparaiso, în conformitate cu un plan minuÈ›ios pe care È™eful ei È™i cu mine îl stabiliserăm cu luni în urmă la Paris. Echipa olandeză făcea acelaÈ™i lucru în sud. Iar cea italiană avea să rămână în Santiago sub conducerea mea, gata să filmeze în fiecare clipă orice eveniment neprevăzut. Cele trei echipe aveau sarcina de a sta de vorbă cu oamenii despre Salvador Allende, ori de câte ori ar fi avut ocazia de a o face, fără nici un risc È™i fără a trezi vreo bănuială, căci ne gândiserăm că preÈ™edintele martir era cel mai bun punct de referință pentru a stabili poziÈ›ia fiecărui chilian față de È›ara de azi È™i față de È™ansele ei de viitor. Franquie avea itinerarul precis al fiecărei echipe È™i lista hotelurilor unde aveau să stea, astfel încât putea lua legătura cu ele în orice moment. Avea astfel posibilitatea de a le da instrucÈ›iuni personale prin telefon. Pentru È™i mai mare siguranță, Franquie avea să-mi fie È™ofer, la volanul unui automobil închiriat, pe care aveam să-l schimbăm la fiecare trei sau patru zile, închiriind altul de la diferite agenÈ›ii. ÃŽn toată perioada cât am filmat, ne-am despărÈ›it de foarte puÈ›ine ori. Trei decapitaÈ›i duc la căderea unui general Am început să lucrăm la nouă dimineaÈ›a. Piaza de Armas , la doar câteva străzi de hotel, era mai emoÈ›ionantă în realitate decât în amintirile mele, sub soarele palid È™i blând al toamnei australe, ce-È™i filtra lumina printre copacii înalÈ›i. Florile dintotdeauna, schimbate săptămânal, mi s-au părut mai proaspete È™i mai luminoase ca oricând. Echipa italiană începuse cu o oră înainte să filmeze o dimineață obiÈ™nuită: pensionari care citeau ziarul aÈ™ezaÈ›i pe scăunele din lemn, bătrânei care dădeau mâncare porumbeilor, vânzători de nimicuri, fotografi cu aparate anacronice cu manivelă neagră, pictori care făceau caricaturi în trei minute, lustragii bănuiÈ›i a fi informatori ai regimului, copii cu baloane colorate în faÈ›a cărucioarelor cu îngheÈ›ată, oameni care ieÈ™eau din Catedrală. ÃŽntr-un colÈ› al pieÈ›ei, stătea grupul obiÈ™nuit de artiÈ™ti È™omeri, aÈ™teptând să fie contactaÈ›i pentru petreceri neprevăzute: muzicieni cunoscuÈ›i, prestidigitatori È™i clovni pentru copii, al căror sex real era imposibil de ghicit din pricina hainelor È™i a machiajelor extravagante. Spre deosebire de noaptea trecută, în dimineaÈ›a aceea frumoasă erau postate în piață patrule de carabinieri, grăbiÈ›i È™i bine înarmaÈ›i, din ale căror autobuze, cu combine muzicale puternice, cu volumul pus la maximum, răsunau cântece la modă. Mai târziu, am descoperit că lipsa forÈ›elor de ordine pe străzi era doar o iluzie pentru nou-veniÈ›i. La orice oră găseai patrule ale trupelor de È™oc ascunse în principalele staÈ›ii de metrou È™i camioane prevăzute cu furtunuri cu apă de mare presiune pe străzile laterale, gata să reprime cu furie brutală orice mugur de protest al numeroaselor izbucniri intempestive zilnice. Paza era mai serioasă în Piaza de Armas, centrul nevralgic al Capitalei, unde se afla sediul Vicariatului de Solidaritate, un mare bastion al luptei împotriva dictaturii sub auspiciile cardinalului Silva Henrâquez, sprijinit nu numai de catolici, ci de toate forÈ›ele care luptă pentru revenirea democraÈ›iei în Chile. Faptul acesta îi conferă un ascendent moral greu de combătut, drept pentru care casei coloniale unde e instalat pare că i s-a organizat în patio o însorită piaÈ›a alimentară. Acolo își găsesc refugiu È™i adăpost umanitar urmăriÈ›ii de toate culorile, cale rapidă de a da ajutor celor care au nevoie, oferindu-le siguranÈ›a, mai ales deÈ›inuÈ›ilor politici È™i familiilor lor, că vor ajunge unde trebuie. Tot din locul acesta sunt denunÈ›ate torturile È™i promovate campaniile în favoarea celor dispăruÈ›i È™i împotriva tuturor nedreptăților. Cu câteva luni înainte de sosirea mea clandestină în È›ară, dictatura sfidase în chip sângeros Vicariatul È™i faptul acesta se întorsese împotriva Juntei Militare, punându-i în pericol stabilitatea. La sfârÈ™itul lui februarie 1985, trei militanÈ›i ai opoziÈ›iei fuseseră arestaÈ›i, făcându-se o mare paradă de forță, care nu ne mai îngăduia să punem la îndoială identitatea autorilor. Sociologul Jose Manuel Parada, funcÈ›ionar la Vicariat, fusese ridicat în prezenÈ›a micuÈ›ilor lui fii, chiar în faÈ›a È™colii unde învățau, după ce poliÈ›ia întrerupsese traficul pe raza a trei străzi de jur împrejur, în vreme ce întreaga zonă era survolată de elicoptere militare. AlÈ›i doi fuseseră arestaÈ›i în alte două locuri din oraÈ™, la distanță de doar câteva ore. Unul era Manuel Guerrero, conducătorul AsociaÈ›iei Profesionale a EducaÈ›iei din Chile, iar celălalt Santiago Nattino, un grafician de mare prestigiu profesional, despre care nu se È™tiuse până atunci că ar fi fost un militant activ. Spre stupoarea întregii naÈ›iuni, cadavrele lor, decapitate È™i purtând urme de o sălbăticie È™i o cruzime ieÈ™ite din comun, au apărut pe 2 martie 1985 pe un drum pustiu de lângă aeroportul internaÈ›ional al Capitalei. Generalul Cesár Mendoza Durán, comandantul corpului de carabinieri È™i membru al Juntei de Guvernământ, a declarat presei că tripla crimă era rezultatul luptelor interne dintre comuniÈ™tii conduÈ™i de la Moscova. Dar reacÈ›ia naÈ›ională a dejucat scorneala. Iar generalul Mendoza Durán, considerat de opinia publică drept promotorul carnagiului, a trebuit să părăsească Guvernul. De atunci, È™ters de pe placă, numele străzii Puente, una dintre cele patru care dau în Piaza de Armas, a rămas cel care i se cunoaÈ™te astăzi: Strada Jose Manuel Parada. "Vă felicit că sunteÈ›i uruguayan" Mâhnirea trezită de drama aceea sălbatică mai plutea încă în jurul nostru în dimineaÈ›a în care Franquie È™i cu mine am ajuns, ca oricare alÈ›i trecători, în Piaza de Armas. Am văzut echipa de filmare în locul pe care Grazia È™i cu mine îl hotărâseram cu o seară înainte, iar ea ne observase venind. Pentru moment, nu a dat nici un ordin cameramanului. Atunci Franquie s-a despărÈ›it de mine, iar eu am preluat personal conducerea filmului, urmând metoda dinainte stabilită împreună cu È™efii celor trei echipe. ÃŽnainte de orice, am străbătut mai întâi aleile pietruite, oprindu-mă ici È™i colo, pentru a-i indica Graziei momentele È™i direcÈ›ia în care trebuiau să filmeze când eu aveam să repet traiectul. Nici ea, nici eu nu trebuia să căutăm pentru moment vreun detaliu care să pună în evidență regimul represiv latent pe străzi. ÃŽn dimineaÈ›a aceea trebuia să captăm doar atmosfera unei zile ca toate celelalte, punând accentul pe purtarea oamenilor, care continuau să-mi pară, la fel ca în noaptea trecuta, mult mai puÈ›in comunicativi decât în alte timpuri. Mergeau mai grăbiÈ›i, aproape fără să se intereseze de ceea ce se petrecea în jurul lor, È™i chiar cei care stăteau de vorbă o făceau parcă în secret È™i fără a-È™i sublinia vorbele cu mâinile, aÈ™a cum îmi aminteam că obiÈ™nuiau să facă chilienii de pe vremuri È™i cei din exil. Aveam în buzunarul cămășii un reportofon în miniatură, foarte sensibil, È™i mergeam printre grupuri, încercând să captez convorbiri ce mi-ar fi putut servi pentru a organiza mai bine nu numai acea primă zi, ci întregul film. După ce am marcat punctele de filmare, m-am aÈ™ezat să-mi scriu notele lângă o doamnă care stătea la soare pe un scaun din piață, pe ale cărui stinghii de lemn, vopsite în verde, generaÈ›ii de îndrăgostiÈ›i zgâriaseră cu cuÈ›itul nume È™i inimi. Cum întotdeauna îmi uit caietul de notiÈ›e, îmi făceam însemnările pe dosul unui pachet de Gitane, celebrele È›igări franÈ›uzeÈ™ti din care îmi făcusem o bună provizie la Paris. AÈ™a am procedat de-a lungul întregii filmări È™i, deÈ™i nu am păstrat pachetele de È›igări cu acest scop, notele mi-au folosit drept jurnal de bord, pentru a reconstitui în cartea aceasta amănuntele călătoriei. Pe când scriam în dimineaÈ›a aceea în Piaza de Armas, am observat că doamna de lângă mine mă privea cu coada ochiului. Avea o vârstă medie È™i purta hainele demodate ale clasei mijlocii de jos, o pălărie foarte uzată È™i un palton cu guler de blană. Nu pricepeam ce făcea acolo, singură È™i tăcută, fără a privi la nimic È™i fără a se sinchisi de porumbeii ce se roteau deasupra capetelor noastre sau ciugulindu-ne ramele pantofilor. Și nici n-aÈ™ fi priceput vreodată, daca nu mi-ar fi spus mai târziu că răcise în timpul liturghiei È™i voia să stea câteva minute la soare înainte de a coborî la metrou. M-am făcut că citesc ziarul È™i am văzut cum mă examina din cap până-n picioare, fără îndoială pentru că aveam haine mai puÈ›in obiÈ™nuite decât ale celor care obiÈ™nuiau să se plimbe la ora aceea prin piață. I-am zâmbit, iar ea m-a întrebat de unde eram. Atunci, cu un gest imperceptibil, am pornit reportofonul din buzunarul cămășii. — Sunt uruguayan, i-am spus. — Ah, a spus ea. Vă felicit pentru norocul pe care-l aveÈ›i. Se referea la revenirea sistemului electoral în Uruguay È™i vorbea de asta cu un gingaÈ™ dor de propriul trecut. Am făcut pe prostul, ca să fie mai explicită, dar n-am reuÈ™it s-o provoc la confidenÈ›e despre situaÈ›ia sa. Mi-a vorbit însă fără rezerve de lipsa libertăților individuale È™i de dramele È™omajului din Chile. La un moment dat mi-a arătat scaunele cu È™omeri, clovni, muzicanÈ›i, travestiÈ›i, al căror număr era din ce în ce mai mare. — UitaÈ›i-vă la oamenii aceia, mi-a zis. Stau zile întregi aÈ™teptând ajutor, pentru că n-au de lucru. ÃŽn È›ară e foamete. Am lăsat-o să vorbească. Apoi, când am calculat că trecuse o jumătate de oră de la primul traiect, l-am început pe cel de-al doilea, iar Grazia i-a ordonat cameramanului să filmeze fără să se apropie de mine È™i fără să le sărim în ochi carabinierilor. Problema era tocmai pe dos: eu nu-i pierdeam din ochi pe carabinieri, pentru că exercitau în continuare asupra mea o fascinaÈ›ie căreia îmi era greu să-i fac faÈ›a. DeÈ™i în Chile au existat întotdeauna vânzatori ambulanÈ›i, nu-mi amintesc să fi fost atât de mulÈ›i ca acum. E greu să-È›i imaginezi un loc din centrul comercial unde să nu-i găseÈ™ti în lungi rânduri tăcute. Vând de toate È™i sunt atât de numeroÈ™i È™i de diferiÈ›i, încât simpla lor prezență face cunoscută o întreagă dramă socială. Alături de un medic È™omer, de un inginer scăpătat sau de o doamnă cu aere de marchiză, cărora, oricum ar fi, le dau lovitura de graÈ›ie hainele din vremuri mai bune, stau copii fără părinÈ›i, care oferă lucruri de furat, sau femei sărace, care încearcă să vândă pâini dospite. Majoritatea acestor profesioniÈ™ti în dizgraÈ›ie au renunÈ›at la tot, cu excepÈ›ia demnității. ÃŽn spatele tarabelor cu fleacuri, ei continuă să stea îmbrăcaÈ›i ca în prosperele lor birouri de acum câțiva ani. Un È™ofer de taxi, ce fusese un prosper negustor de textile, mi-a făcut timp de câteva ore turul turistic al oraÈ™ului È™i, la sfârÈ™it, nu a primit să-i plătesc serviciile. ÃŽn timp ce cameramanul filma atmosfera din piață, eu mergeam printre oameni, înregistrând fragmente de dialoguri ce aveau să-mi servească apoi la comentariul cu care aveam să ilustrez imaginile, având grija să nu compromit pe cineva, putând fi identificat mai târziu pe ecran. Grazia mă urmărea cu atenÈ›ie din alt unghi, iar eu o urmăream pe ea. Respecta instrucÈ›iunile pe care i le dădusem, de a filma pentru început clădirile cele mai înalte, pentru a coborî apoi puÈ›in câte puÈ›in, deplasând camera spre laturi È™i încheind cu imaginea carabinierilor. Voiam să prindem tensiunea de pe chipurile ior, din ce în ce mai mare, pe măsură ce creÈ™tea animaÈ›ia din piață, la apropierea amiezii. Dar aceÈ™tia au observat foarte repede traiectoria camerei, s-au simÈ›it observaÈ›i È™i i-au cerut Graziei să le arate autorizaÈ›ia de a filma pe stradă. Am văzut cum le-o arăta È™i graba cu care agentul s-a declarat mulÈ›umit È™i mi-am continuat traiectul cu un sentiment de uÈ™urare. Am aflat mai târziu că acel carabinier îi ceruse Graziei să nu fie filmaÈ›i, dar n-a avut argumente când ea îi replicase că excepÈ›ia nu figura în licență È™i invocase condiÈ›ia ei de italiancă pentru a nu accepta ordine lipsite de respect. Chestiunea m-a interesat, căci ne demonstra că faptul de a fi o echipă europeană prezenta în Chile avantajele pe care le prevăzusem. Și cei care rămân sunt exilaÈ›i Carabinierii deveniseră pentru mine o obsesie. Am trecut de mai multe ori pe lânga ei, cautând ocazia de a intra în vorba. Deodată, neputând rezista unui impuls, m-am apropiat de o patrulă È™i am pus câteva întrebări despre clădirea colonială a Municipalității, avariată de cutremurul din luna martie a anului trecut, care se reconstruia. Agentul mi-a răspuns fără să mă privească, pentru că nu pierdea din ochi nimic din cele ce se petreceau în piață. Tovarășul său făcea la fel, dar, din ce în ce mai nerăbdător, mă privea din când în când cu coada ochiului, căci începea să-È™i dea seama de prostia deliberată a întrebărilor mele. Apoi m-a privit drept în față cu o încruntare de temut È™i mi-a ordonat: — CirculaÈ›i! Dar vraja se rupsese È™i neliniÈ™tea pe care mi-o trezeau se transformase într-un fel de beÈ›ie. ÃŽn loc să-i dau ascultare, am început să-i dăscălesc referitor la purtarea pe care poliÈ›ia e obligată să o adopte față de curiozitatea unui străin paÈ™nic. Și nu mi-am dat seama că falsul meu accent uruguayan nu făcea faÈ›a unei încercări atât de grele, până când carabinierul nu s-a plictisit de cuvântarea mea civică È™i nu mi-a ordonat să mă legitimez. Poate că în nici un alt moment al călătoriei n-am suferit o descărcare de spaimă ca aceea. M-am gândit la toate: să câștig timp, să rezist È™i chiar să fug în goana mare, deÈ™i È™tiam că aÈ™ fi fost prins. M-am gândit la Elena, care cine È™tie pe unde era atunci, È™i prin minte mi-a sticlit, ca o luminiță îndepărtată, gândul că operatorul de imagine avea să filmeze totul È™i că dovada aceea de necontestat a arestării mele avea să fie răspândită în străinătate. Mai mult, Franquie era pe-aproape È™i, cunoscându-l cum îl cunoÈ™team, eram sigur că nu mă pierduse din ochi. Cel mai uÈ™or, desigur, era să mă legitimez cu paÈ™aportul, deja încercat pe diferite aeroporturi. Dar mă temeam de control, căci doar atunci îmi amintisem de eroarea de moarte pe care o duceam cu mine. ÃŽn aceeaÈ™i servietă cu paÈ™aportul È›ineam È™i adevărata mea carte de identitate chiliană, pe care o uitasem acolo din neatenÈ›ie, ca È™i o carte de credit cu numele meu adevărat. ConÈ™tient că nu-mi mai rămânea decât să-mi asum riscul cel mai puÈ›in periculos, am arătat paÈ™aportul. Carabinierul, care nu era prea sigur de ceea ce trebuia să facă, a aruncat o privire fotografiei È™i mi l-a înapoiat cu un gest mai puÈ›in aspru. — Ce vreÈ›i să È™tiÈ›i despre edificiu? m-a întrebat. Am răsuflat uÈ™urat. — Nimic, am spus. Mă amuzam. Incidentul m-a lecuit pentru tot restul călătoriei de neliniÈ™tea pe cure mi-o transmiteau carabinierii. De atunci i-am privit cu tot atâta naturaleÈ›e ca È™i chilienii legali sau clandestini, care sunt mulÈ›i, iar de două sau de trei ori a trebuit să le cer favoruri ocazionale, pe care ei mi le-au făcut cu plăcere. Printre altele, nici mai mult, nici mai puÈ›in, decât să mă ducă la aeroport cu un automobil-patrulă, ca să pot prinde un avion internaÈ›ional, cu doar câteva minute înainte ca poliÈ›ia să-mi descopere prezenÈ›a la Santiago. Elena nu a putut admite să am sfidat poliÈ›ia numai pentru a mă detensiona, iar relaÈ›iile noastre de muncă, care înregistrau deja unele fisuri primejdioase, au început să se deterioreze. Dar cel puÈ›in m-am căit de imprudenÈ›a mea înainte ca ea sau altcineva să-mi facă observaÈ›ie. De cum mi-a înapoiat carabinierul paÈ™aportul, i-am făcut Graziei semnul convenit pentru terminarea filmării. La rândul său, Franquie, care privise totul din alt capăt al pieÈ›ei, tot atât de neliniÈ™tit ca È™i mine, s-a grăbit să-mi iasă în cale, dar l-am rugat să vina să mă ia de la hotel după prânz. Voiam să fiu singur. M-am aÈ™ezat pe un scaun, să citesc ziarele zilei, dar parcurgeam rândurile fără să le văd, într-atât mă emoÈ›iona faptul de a sta aÈ™ezat acolo, în dimineaÈ›a aceea străvezie de toamna, È™i nu mă puteam concentra. Deodată, din depărtare s-a auzit bătând de ora douăsprezece, porumbeii È™i au luat zborul speriaÈ›i, iar orologiul Catedralei a prefirat în văzduh acordurile celui mai miÈ™cător cântec al Violetei Parra: MulÈ›umire vieÈ›ii. Era mai mult decât puteam suporta. M-am gândit la Violeta, la nopÈ›ile ei fără merinde È™i fără adăpost din Paris, m-am gândit că întotdeauna existase un sistem care a negat-o, care nu i-a simÈ›it cântecele È™i È™i-a râs de firea-i răzvrătită. Un preÈ™edinte glorios trebuise să moară luptând cu arma în mână, Chile trebuise să sufere martiriul cel mai sângeros din istorie, iar Violeta Parra trebuise să moară de propria mână, pentru ca patria să-i descopere profundele valori umane È™i frumuseÈ›ea cântecului. Chiar È™i carabinierii o ascultau cu devoÈ›iune, fără să aibă nici cea mai mică idee despre cine era, ce gândea È™i de ce cânta în loc să plângă, de cât i-ar fi detestat, de-ar fi fost acolo, bolnavă de miracolul acelei toamne splendide. Dornic să-mi recapăt trecutul pas cu pas È™i palmă cu palmă, m-am dus singur la o locantă din oraÈ™ul de sus, unde Ely È™i cu mine obiÈ™nuiam să prânzim când eram logodiÈ›i. Era aceeaÈ™i, se mânca în aer liber, cu mesele puse sub ulmi È™i cu multe flori ce creÈ™teau la voia întâmplării, dar locul crea impresia că nu mai exista de multă vreme. Era pustiu. A trebuit să fac tărăboi ca să mi se dea atenÈ›ie È™i au întârziat aproape un ceas până mi-au servit o bucată bună de carne friptă. Eram pe terminate, când a intrat o pereche, pe care nu o mai văzusem de când Ely È™i cu mine eram clienÈ›i asidui ai locului. El se numea Ernesto, mai cunoscut ca Neto, iar ea Elvira. Aveau o dugheană întunecoasă la câteva străzi mai încolo, unde vindeau stampe, medalii cu sfinÈ›i, mătănii, relicvarii È™i ornamente funebre. Dar n aveau nimic în comun cu afacerea, căci firea le era batjocoritoare È™i mintea uÈ™uratică; în unele sâmbete, când era vreme bună, obiÈ™nuiam să rămânem acolo până noaptea târziu, bând vin È™i jucând cărÈ›i. Când i-am văzut cum intrau È›inându-se de mână, ca întotdeauna, m-a suprins nu numai fidelitatea lor față de acel loc, după atât de multe schimbări petrecute în lume, ci È™i cât de mult îmbătrâniseră. Nu mi-i aminteam ca pe o pereche convenÈ›ională, ci mai curând ca pe doi logodnici întârziaÈ›i, entuziaÈ™ti È™i ageri, iar acum păreau doi bătrâni graÈ™i È™i fanaÈ›i. Au fost ca o oglindă, în care mi-am văzut pe loc propria bătrâneÈ›e. Dacă m-ar fi recunoscut, m-ar fi privit cu siguranță cu aceeaÈ™i stupoare, dar m-a ocrotit travestiul de uruguayan bogat. Au mâncat la o masă din apropierea mea, trăncănind cu glas tare, dar de-acum fără elanurile din alte vremuri; din când în când mă priveau curioÈ™i, fără să bănuiască măcar că vreodată stătusem fericiÈ›i la aceeaÈ™i masă. Atunci am devenit conÈ™tient de anii de exil, lungi È™i devastatori. Și nu numai pentru noi, cei care plecaserăm, cum crezusem eu până atunci, ci È™i pentru ei, cei care rămăseseră. IV SANTIAGO DE CHILE ARE CINCI PUNCTE CARDINALE Am mai filmat la Santiago încă cinci zile, timp suficient pentru a demonstra utilitatea sistemului nostru, È™i în toată această vreme am păstrat telefonic legătura cu echipa franceză, din nord, È™i cu echipa olandeză, din sud. Legăturile Elenei erau foarte eficiente, astfel încât aranja treptat interviurile pe care voiam să le luăm conducătorilor clandestini, ca È™i oamenilor politici ce acÈ›ionau în legalitate. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, mă resemnasem să nu exist. Era un sacrificiu greu de suportat pentru mine, căci erau numeroase rude È™i prieteni pe care voiam să-i vad. ÃŽncepând cu ai mei, È™i tot atâtea clipe din tinereÈ›e pe care doream să le retrăiesc. Dar se aflau în lumea interzisă mie, cel puÈ›in până terminam filmul, astfel încât mi-am înăbuÈ™it sentimentele È™i mi-am asumat ciudata condiÈ›ie de exilat în propria È›ară, forma cea mai amară a exilului. Arareori m-am simÈ›it neajutorat pe stradă, dar tot timpul m-am simÈ›it singur. ÃŽn orice loc m-aÈ™ fi aflat, privirile RezistenÈ›ei mă ocroteau, chiar fără să-mi dau seama. Doar când mă întâlneam cu persoane de absolută încredere, pe care nu voiam să le compromit nici măcar în faÈ›a propriilor prieteni, ceream dinainte să mi se retragă supravegherea. Când Elena a încheiat ajutorul ce mi-l dădea pentru a pune treaba pe roate, eram de-acum antrenat să mă descurc singur È™i, prin urmare, nu s-a petrecut nici un incident. Filmul a fost făcut după cum fusese prevăzut È™i nici unul dintre colaboratorii mei n-a avut nici cea mai mică neplăcere, din pricină vreunei neglijenÈ›e sau greÈ™eli comise de mine. Cu toate acestea, unul dintre responsabilii operaÈ›iunii mi-a zis bine dispus când eram ca È™i ieÈ™it din Chile: — Niciodată, de când e lumea lume, nu au fost violate atât de des È™i în chip atât de primejdios atât de multe norme de securitate. ÃŽn orice caz, esenÈ›ial e că în mai puÈ›in de o săptămână depășisem planul de filmare în Santiago. Un plan foarte flexibil, care îngăduia tot soiul de schimbări la faÈ›a locului, iar realitatea ne-a demonstrat că acesta era singurul mod de a acÈ›iona într-un oraÈ™ imprevizibil care, în fiece clipă, ne făcea câte o surpriză È™i ne inspitea cu idei nebănuite. Până atunci, schimbasem hotelul de trei ori. El Conquistador era confortabil È™i practic, dar, fiind chiar în sânul represiunii, aveam motive să credem că era printre cele mai supravegheate. Fără doar È™i poate, ca toate hotelurile de cinci stele, pe unde miÈ™unau neîntrerupt străinii, suspecÈ›i din principiu în ochii serviciilor dictaturii. TotuÈ™i, în cele de categoria a doua, unde controlul intrărilor È™i al ieÈ™irilor e îndeobÈ™te mai rigid, ne temeam să nu atragem mai mult atenÈ›ia. AÈ™a că cel mai sigur era sa ne mutăm la două, trei zile, fără să ne preocupăm de numărul stelelor È™i fără să mai revenim vreodată în acelaÈ™i hotel, căci am superstiÈ›ia că întotdeauna îmi merge rău, dacă mă întorc într-un loc unde am fost în primejdie. CredinÈ›a asta È™i-a făcut loc în mintea mea la 11 septembrie 1973, în timp ce aviaÈ›ia bombarda Palatul La Moneda È™i oraÈ™ul cădea prada confuziei. ReuÈ™isem să scap fără probleme din birourile de la Chile Films, unde mă dusesem pentru a încerca să fac față loviturii militare de stat împreună cu tovarășii mei dintotdeauna, dar după ce condusesem cu automobilul meu până la Parcul Forestier un grup de prieteni care aveau motive să se teamă pentru propriile vieÈ›i, am comis atunci grava eroare de a mă întoarce. M-am salvat ca prin minune, aÈ™a cum am povestit. Ca o precauÈ›ie în plus în schimbarea hotelurilor, după cea de-a treia mutare, Elena È™i cu mine am hotărât să avem odăi separate, fiecare cu noua personalitate. Uneori ne înscriam eu ca regizor È™i ea ca secretară, alteori, ca È™i cum nu ne-am fi cunoscut. ÃŽn rest, această separare treptată se potrivea foarte bine cu relaÈ›iile noastre, extrem de eficiente în planul muncii, deÈ™i din ce în ce mai incomode în cel personal. Trebuie să spun că doar în două din multele hoteluri unde am tras am avut motive de îngrijorare. Primul a fost Sheraton. Chiar în noaptea sosirii noastre, de cum am adormit, a început să sune telefonul. Elena s-a dus la o reuniune secretă, care a durat mai mult decât fusese prevăzut, È™i a trebuit să rămână să doarmă în casa unde a prins-o ora interdicÈ›iei de circulaÈ›ie, aÈ™a cum avea să se mai întâmple È™i în alte daÈ›i. Am răspuns buimac, fără să-mi dau seama unde mă aflam, È™i, ceea ce era mai rău, fără să-mi amintesc cine eram în clipa aceea. O voce chiliană a întrebat de mine, dar sub numele de împrumut. Era gata să răspund că nu-l cunoÈ™team pe domnul acela, când m-am deÈ™teptat, surprins că mă căuta cineva cu numele acela, la ora È™i în locul acela. Era telefonista hotelului care voia să-mi facă legătura pentru o convorbire internaÈ›ională. ÃŽntr-o secundă mi-am dat seama că numai Elena È™i Franquie È™tiau unde trăsesem, È™i că nu era probabil ca vreunul din ei să mă cheme în felul acesta, la ora aceea din zorii zilei, È™i cu trucul convorbirii internaÈ›ionale, decât dacă era vorba de o chestiune de viață È™i de moarte. AÈ™a că am hotărât să răspund. O femeie care vorbea în engleză a dat drumul pe un ton familiar unei rafale de vorbe căreia nu-i puteam È›ine piept, spunându-mi: darling, sweetheart, honey È™i, când am izbutit s-o întrerup pentru a o lămuri că nu vorbeam engleză, a închis cu un suspin foarte dulce: shit. Cercetările pe care le-am făcut împreună cu centralista hotelului au fost zadarnice È™i am putut descoperi numai că în hotel se aflau doi clienÈ›i cu nume apropiate celui din paÈ™aportul meu fals. N-am putut dormi nici un minut È™i, de cum a sosit Elena, pe la È™apte dimineaÈ›a, am plecat din hotel. A doua spaimă am tras-o în mucegăitul Hotel Carrera, de la ale cărei ferestre frontale se vede în întregime Palatul La Moneda, È™i a fost retrospectivă. Câteva zile după ce am dormit acolo, o pereche foarte tânără, care spunea că era în luna de miere, a închiriat odaia vecină cu cea pe care o ocupaserăm noi È™i a instalat pe un trepied de fotograf o bazooka cu acÈ›iune întârziată, îndreptată spre camera de lucru a lui Pinochet. ConcepÈ›ia È™i mecanismul acesteia erau dintre cele mai bune, iar Pinochet se afla în birou la ora respectivă, dar picioarele trepiedului s-au desfăcut sub impactul împuÈ™căturii, iar proiectilul fără direcÈ›ie a explodat în încăpere. Cele cinci puncte ÃŽn vinerea celei de-a doua saptămâni, Franquie È™i cu mine am hotărât că de a doua zi aveam să începem călătoriile prin È›ară cu automobilul, ducându-ne mai întâi la Concepcion. Nu realizasem încă interviurile cu conducătorii legali È™i clandestini È™i nici nu filmasem interioarele din La Moneda. Primele necesitau o pregătire complicată, iar Elena se ocupa de ele cu o sârguință admirabilă. Filmarea în La Moneda fusese aprobată, dar autorizaÈ›ia oficială scrisă nu avea să ne fie înmânată decât peste o săptămână. AÈ™a că Franquie È™i cu mine aveam la dispoziÈ›ie timpul necesar pentru a ne încheia lucrul în È›ară. ÃŽn acest scop, am cerut prin telefon ca echipa franceză să revină la Santiago de cum își termina programul din nord È™i ca echipa olandeză să-È™i continue programul în sud, mergând până la Puerto Montà și, odată ajunsă acolo, să aÈ™tepte instrucÈ›iuni. Ca întotdeauna, eu aveam să-mi continui lucrul alături de echipa italiană. AÈ™a cum era prevăzut, vinerea aceea aveam să o folosim pentru a mă filma pe mine însumi pe străzi, astfel încât mai târziu serviciile dictaturii să nu poată nega că regizasem filmul chiar în Chile. Am filmat în cinci puncte tipice pentru Santiago: exterioarele Palatului La Moneda, Parcul Forestier, podurile de pe râul Mapocho, dealul San Cristobal È™i Biserica San Francisco. ÃŽn ultimele zile, Grazia le localizase È™i studiase amplasamentele camerei de luat vederi, pentru a nu pierde nici un minut, căci era hotărât de-acum că fiecărui loc aveam să-i consacram doar două ore, deci zece în total. Eu urma să sosesc la cincisprezece minute după echipă È™i, fără să vorbesc cu nici unul dintre membrii ei, aveam să dau câteva indicaÈ›ii de regie deja hotărâte cu Grazia. Palatul La Moneda ocupa un spaÈ›iu compact, dar are două faÈ›ade principale, una înspre PiaÈ›a Bulnes, pe bulevard, unde se află Ministerul Afacerilor Externe, È™i alta înspre PiaÈ›a ConstituÈ›iei, unde se afla preÈ™edinÈ›ia Republicii. După ce a fost distrus în bombardamentul din 11 septembrie, ruinele birourilor prezidenÈ›iale au fost părăsite. Guvernul s-a instalat în vechile birouri ale Comisiei ONU pentru ComerÈ› È™i Dezvoltare (UNCTAD), o clădire cu douăzeci de etaje căreia Guvernul militar, dornic de legitimitate, i a dat numele marelui bărbat liberal don Diego Portales . Acolo a rămas până acum zece ani, când au luat sfârÈ™it interminabilele lucrări de restaurare a Palatului La Moneda, în timpul cărora i s-a adăugat o adevărată fortăreață subterană: subsoluri blindate, tuneluri secrete, ieÈ™iri de siguranță, accese de urgență la un parcaj oficial, care exista cu mult înainte sub carosabil. Cu toate acestea, în Santiago se spune că râvna birocratică a lui Pinochet a fost îngreunată de imposibilitatea de a-È™i încinge eÈ™arfa lui O'Higgins , simbolul puterii legitime din Chile, distruse în timpul bombardării palatului. Odată, un reprezentant al puterii militare a încercat să acrediteze ideea că eÈ™arfa fusese salvata din flăcări de către primii ofiÈ›eri care au ocupat La Moneda, dar afirmaÈ›ia era atât de ingenuă, încât n-a È›inut. PuÈ›in înainte de orele nouă dimineață, echipa italiană filmase faÈ›ada dinspre bulevard, din faÈ›a monumentului înălÈ›at în onoarea Tatălui NaÈ›iunii, Bernardo O'Higgins, unde acum arde permanent o flacără cu propan: "Flacăra libertății". Apoi s-au dus să filmeze cealaltă faÈ›ada, unde sunt mai vizibili carabinierii de elită ai gărzii palatului, cei mai eleganÈ›i È™i cei mai înfumuraÈ›i, care îndeplinesc ceremonia È™tafetei de două ori pe zi, cu un delir al grandorii egal cu cel de la Palatul Buckingham, deÈ™i sunt priviÈ›i de mai puÈ›ini curioÈ™i din întreaga lume. Pe partea aceasta, paza e mai severă. De aceea, când carabinierii au văzut că echipa italiană se pregătea sa filmeze, s au grăbit să ceară autorizaÈ›ia scrisă ce îi fusese cerută È™i pe latura ce da spre bulevard. Se È™tia fără greÈ™: că în orice loc din oraÈ™ s-ar fi ivit camera de luat vederi, imediat È™i-ar fi făcut apariÈ›ia È™i un carabinier pentru a cere autorizaÈ›ia scrisă. Atunci am sosit È™i eu. Ugo, cameramanul, un băiat simpatic È™i hotărât, care se distra ca un japonez pe seama neîntreruptei aventuri a filmărilor, făcuse în aÈ™a fel încât să-È™i poată arata legitimaÈ›ia cu o mână, în timp ce cu cealaltă acÈ›iona camera, filmându-l pe carabinier, fără ca acesta să-È™i dea seama. Franquie mă lăsase la patru străzi distanță de locul acela È™i urma să mă ia cu maÈ™ina patru străzi mai încolo È™i după cincisprezece minute. DimineaÈ›a era rece È™i ceÈ›oasă, tipică toamnelor noastre premature, iar eu tremuram de frig, în ciuda paltonului meu de iarnă. Parcursesem distanÈ›a cu paÈ™i repezi, ca să mă încălzesc, printre trecătorii grăbiÈ›i, È™i am mai mers o bucată, pentru ca echipa să aibă vreme să se legitimeze. Când m-am întors, m-au filmat fără nici un incident, pe când treceam prin faÈ›a Palatului La Moneda. După cincisprezece minute, echipa È™i-a strâns catrafusele È™i a plecat spre obiectivul următor. Eu am ajuns din urmă automobilul lui Franquie pe Strada Riquelme, în faÈ›a staÈ›iei de metrou Los Heroes, È™i am demarat în goana mare. Parcul Forestier ne-a luat mai puÈ›in timp decât prevăzusem, deoarece, revăzându-l, am înÈ›eles că interesul meu pentru el era mai curând subiectiv. ÃŽn realitate, e un loc foarte frumos È™i propriu capitalei noastre, mai ales sub vântoasa de frunze galbene din acea liniÈ™titoare zi de vineri. Cel mai tare mă atrăgea să-mi caut acolo dorurile. Acolo se afla Facultatea de Belle Arte, pe ale cărei scări am prezentat prima mea piesă de teatru, când de-abia sosisem din sat. Mai târziu, când devenisem un regizor de film în fașă, trebuia să traversez parcul aproape în fiecare zi, când mă întorceam acasă, iar lumina frunziÈ™ului sau în amurg mi-a rămas pentru totdeauna legată de amintirea primelor mele filme. N-ar mai fi nimic de spus. Ne-am mulÈ›umit să stabilim un scurt traiect pe care trebuia să-l străbat printre arborii ce-È™i pierdeau frunzele în susur ca de ploaie, apoi am continuat să merg spre centrul comercial unde mă aÈ™tepta Franquie. Vremea continua să fie străvezie È™i rece, iar munÈ›ii se vedeau clar pentru prima oară de când sosisem. Căci Santiago e o căldare între munÈ›i È™i totul se zăreÈ™te prin ceaÈ›a poluării. La orele unsprezece dimineaÈ›a, pe Strada Estado era, ca de obicei, multă lume, È™i se intra de-acum la primul spectacol la cinematograf. La Rex anunÈ›au Amadeus de Milos Forman, pe care voiam să-l văd cu orice preÈ›, È™i a trebuit să dau dovadă de multă voință ca să nu intru. De cum dau colÈ›ul, soacră-mea! Pe când filmam, în zilele din urmă, văzusem în trecere mulÈ›i cunoscuÈ›i: jurnaliÈ™ti, oameni politici È™i de cultură. Nu-mi aduc aminte ca vreunul să mă fi privit măcar È™i asta mă făcea mereu mai încrezător. Dar în vinerea aceea s a întâmplat ceea ce mai devreme sau mai târziu trebuia să se întâmple. ÃŽn faÈ›a mea, înaintând spre mine, am văzut o femeie distinsă, cu un costum taior de dril crem, fără palton, îmbrăcată aproape ca vara, pe care am recunoscut-o abia când era la mai puÈ›in de trei metri distanță de mine. Era Leo, soacra mea. Ne văzusem cu mai puÈ›in de È™ase luni în urma în Spania È™i, pe deasupra, mă cunoÈ™tea atât de bine, încât era imposibil să nu mă recunoască la o distanță atât de mică. M-am gândiÈ› să mă întorc, dar chiar atunci mi-am amintit că mă avertizaseră să-mi È›in sub control acest impuls natural, căci multe persoane clandestine, care au trecut fără probleme văzute din faÈ›a, au fost recunoscute din spate. Aveam destulă încredere în soacra mea, pentru a nu mă alarma că avea să mă recunoască, dar nu era singură. Mergea la braÈ› cu una din surorile ei, mătuÈ™a Mina, care mă cunoÈ™tea È™i ea, È™i vorbea cu ea foarte încet, aproape È™uÈ™otind. Nici asta nu m-ar fi neliniÈ™tit, dacă circumstanÈ›ele ar fi fost altele, dar mă temeam de surpriza lor. N-ar fi fost de mirare să înceapă să strige de emoÈ›ie în plină stradă: "Miguel, fiule, ai izbutit să intri, ce miracol!" Sau orice altceva asemănător. Pe lângă asta, pentru ele era primejdios să cunoască secretul prezenÈ›ei mele clandestine în Chile. ÃŽn faÈ›a imposibilității de a face ceva, am decis să-mi continui drumul È™i să o privesc cu cea mai mare atenÈ›ie de care eram în stare, pentru a-i putea controla reacÈ›ia, în caz că m-ar fi văzut. Abia de-a ridicat privirea când a trecut, iar ochii ei s-au întâinit cu ai mei, care o priveau È›intă înspăimântaÈ›i, dar a continuat să trăncănească cu mătuÈ™a Mina, m-a privit fără să mă vadă È™i am trecut atât de aproape unul de celălalt, că i-am simÈ›it parfumul, i-am văzut ochii frumoÈ™i È™i dulci È™i am auzit foarte clar ce spunea: "Copiii îți creează mai multe probleme când sunt mari". Și a trecut mai departe. De curând, i-am povestit această întâlnire la telefon, de la Madrid, È™i a rămas trăsnită: dar conÈ™tiinÈ›a ei n-a înregistrat lucrul acesta. Pentru mine, întâmplarea a fost tulburătoare. Buimăcit de întâmplare, am căutat un loc unde să stau să mă gândesc È™i am intrat într-un mic cinematograf unde rula Insula fericirii, un film italian căruia nu-i lipsea nimic pentru a fi pornografic. Am stat acolo cam zece minute. Am văzut bărbaÈ›i zvelÈ›i È™i femei foarte frumoase È™i vesele, care se aruncau în apa mării, într-o zi strălucitoare din cine È™tie ce colÈ› de paradis. Nici măcar nu am încercat să mă concentrez. Dar întunericul mi-a îngăduit să-mi refac expresia de pe chip È™i abia atunci am înÈ›eles cât de banale È™i de liniÈ™tite îmi fuseseră zilele dinainte. La unsprezece È™i un sfert, Franquie m-a luat cu maÈ™ina din colÈ›ul pe care-l făcea Strada Estado cu bulevardul È™i m-a dus la următorul punct de filmare: podurile de pe râul Mapocho. Râul Mapocho străbate oraÈ™ul, urmând un făgaÈ™ pietruit, È™i are poduri foarte frumoase, cu magnifice structuri de fier ce le apără de orice cutremur. Pe vreme de secetă, cum era cazul atunci, scade È™i se transformă într-un fir de noroi lichid, paralizat între niÈ™te barăci mizerabile. ÃŽn sezonul ploilor, dă pe-afară din cauza apelor ce vin din munÈ›i, iar barăcile plutesc precum bărcuÈ›ele în derivă pe o mare de noroi. ÃŽn lunile ce au urmat loviturii militare de stat, râul Mapocho s-a făcut cunoscut în lumea întreagă prin cadavrele maltratate pe care apele lui le purtau după asalturile nocturne ale patrulelor militare în cartierele mărginaÈ™e: vestitele mahalale ale Capitalei. Dar, de vreo câțiva ani È™i mai ales în acesta din urmă în întregime, drama râului Mapocho o constituie gloatele flămânde ce-È™i dispută cu câinii È™i cu vulturii resturile de mâncare pe care pieÈ›ele populare le aruncă în apă. E reversul miracolului chilian patronat de Junta Militară sub paradiziaca inspiraÈ›ie a Școlii din Chicago. Chile nu numai că a fost o È›ară modestă până la Guvernul Allende, dar însăși burghezia sa conservatoare considera că austeritatea era o virtute naÈ›ională. Pentru a oferi o impresionantă aparență de prosperitate imediată, Junta Militară a reprivatizat tot ceea ce naÈ›ionalizase Allende È™i a vândut È›ara capitalului privat È™i corporaÈ›iilor transnaÈ›ionale. Rezultatul a fost o explozie a articolelor de lux, ce-È›i luau ochii, dar erau inutile, È™i a lucrărilor publice ornamentale, ce promovau iluzia unei bunăstări spectaculoase. ÃŽntr-un singur cincinal s-au importat mai multe lucruri decât în ultimii două sute de ani, È™i asta cu credite în dolari, pe care Banca NaÈ›ională le-a garantat cu banii luaÈ›i pe reprivatizări. Complicitatea Statelor Unite È™i a organismelor internaÈ›ionale de credit a făcut restul. Dar realitatea È™i-a arătat colÈ›ii la ora plăților: È™ase sau È™apte ani de miraje s-au prăbuÈ™it într-unul singur. Datoria externă a statului Chile, care în ultimul an de guvernare a lui Allende era de patru miliarde, a ajuns acum la aproape douăzeci È™i trei de miliarde de dolari. E suficient să dai o raită prin pieÈ›ele populare de pe malurile râului Mapocho, ca să afli costul social al acestei risipe de nouăsprezece miliarde de dolari. Căci miracolul militar a îmbogățit È™i mai mult un mic număr de bogaÈ›i È™i i-a sărăcit pe restul chilienilor. Podul care a văzut totul Cu toate acestea, în mijlocul acelui târg pe viață È™i pe moarte, podul Recoleta de pe râul Mapocho e un amant neutru: e de folos atât pieÈ›elor, cât È™i cimitirului. ÃŽn timpul zilei, înmormântările trebuie să-È™i deschidă drum prin mulÈ›ime. Noaptea, când nu sunt interdicÈ›ii de circulaÈ›ie, acela e drumul obligatoriu spre cluburile de tangou, nostalgice vizuini de amară mahala, unde groparii sunt campioni ai dansului. Dar ceea ce mi-a atras mai mult atenÈ›ia în vinerea aceea, după atâția ani de când nu mai văzusem acele locuri sfinte, a fost numărul tinerilor îndrăgostiÈ›i ce se plimbau È›inându-se de mijloc pe terasele ce dădeau spre râu È™i se sărutau printre tarabele cu flori luminoase pentru morÈ›ii din mormintele aflate în apropiere, iubindu-se pe ndelete, fără să se intereseze de timpul ce nu-È™i oprea zborul È™i se scurgea nemilos pe sub poduri. Doar la Paris, cu mulÈ›i ani în urmă, mai văzusem atâta iubire pe străzi, în schimb, îmi aminteam de Santiago ca de un oraÈ™ cu sentimente mai puÈ›in vizibile, iar acum eram aici, asistând la un spectacol îmbucurător, care murise puÈ›in câte puÈ›in la Paris È™i pe care-l credeam dispărut din lume. Atunci mi-am amintit ce-mi spusese cineva în zilele acelea la Madrid: "Iubirea înfloreÈ™te în vremea ciumei". ÃŽncă dinainte de Unitatea Populară, chilienii cu costume închise la culoare È™i umbrele; femeile care nu puteau trăi fără noutățile È™i bârfele Europei È™i bebeluÈ™ii în costume de iepuraÈ™ din cărucioare dispăruseră pe aripile vântului înnoitor adus de Beatles. Moda tindea în chip definit spre confuzia sexelor: unisexul. Femeile aproape că se răseseră pe cap È™i-È™i disputau cu sexul opus pantalonii patte d'elephant strâmÈ›i pe È™olduri, iar bărbaÈ›ii își lăsaseră părul să crească. Toate acestea au fost alungate de fanatismul fățarnic È™i habotnic al dictaturii. O întreagă generaÈ›ie È™i-a tăiat pletele înainte ca patrulele militare să le taie cu baionetele, aÈ™a cum au făcut de nenumărate ori în primele zile ale loviturii militare. Până în vinerea aceea petrecuta pe podurile de pe râul Mapocho nu-mi dădusem seamă că tineretul se schimbase din nou. OraÈ™ul aparÈ›inea generaÈ›iei de după a mea. Copiii, care aveau zece ani la plecarea mea È™i abia erau în stare să aprecieze catastrofa noastră în toată măreÈ›ia ei, mergeau acum pe douăzeci È™i doi de ani. Mai târziu, aveam să descoperim È™i alte mărturii despre cum È™tiuse generaÈ›ia lor, care se iubea în public, să se apere de cântecul de sirenă al seducÈ›iei. Ei își impun gusturile, modul de trai, concepÈ›iile originale despre iubire, artă, politică, spre senila exasperare a dictaturii. Nici o represiune nu-i poate opri. Muzica pusă la maximum ce se aude peste tot, chiar È™i în autobuzele blindate ale carabinierilor, care o aud fără să È™tie ce aud, sunt cântecele cubanezilor Silvio Rodriguez È™i Pablo Milanes. Copiii care mergeau la È™coala primară în anii lui Salvador Allende sunt acum în fruntea RezistenÈ›ei. Acest lucru a fost pentru mine o dovadă revelatoare È™i totodată neliniÈ™titoare È™i pentru întâia oara m-am întrebat dacă, în realitate, recolta mea de doruri va servi la ceva. Această îndoială mi-a trezit noi porniri. Numai pentru a îndeplini programul zilnic am dat o raită rapidă pe dealul San Cristobal È™i apoi pe la Biserica San Francisco, a cărei piatră devenise aurie în amurg. Apoi l-am rugat pe Franquie să aducă de la hotel geanta mea de voiaj È™i să vină să mă ia cu maÈ™ina peste trei ore de la ieÈ™irea cinematografului Rex, unde am intrat să văd Amadeus. L-am mai rugat să-i spună Elenei că aveam să dispărem vreo trei zile. Nimic în plus. ÃŽncălcam normele stabilite, căci Elena trebuia să È™tie în orice moment unde mă aflam, dar n-am putut evita lucrul acesta. Franquie È™i cu mine ne-am dus la Concepcion fără È™tirea nimănui, pentru câtă vreme era nevoie, cu un tren care pleca la orele unsprezece noaptea. V UN OM ÃŽN FLÃCÃRI ÃŽN FAÞA CATEDRALEI A fost o inspiraÈ›ie de moment, deÈ™i avea o bază raÈ›ională neîndoielnică. Mi se părea că trenul era mijlocul cel mai sigur pentru a calatori prin Chile, fără controalele de care trebuie să treci pe aeroporturi sau pe È™osele. Și, mai ales, pentru că puteam folosi nopÈ›ile, inutile în oraÈ™e, din pricina interdic-È›iilor nocturne de circulaÈ›ie. Franquie nu era prea convins, deoarece È™tia că trenurile sunt mijlocul de transport aflat sub cea mai strictă observaÈ›ie. Dar eu argumentam că, tocmai din acel motiv, erau cel mai sigur. Nici unui poliÈ›ist nu i-ar trece prin minte că un clandestin ar putea călători cu un tren supravegheat. Franquie, din contră, credea că poliÈ›ia È™tia că oamenii clandestini călătoresc cu trenul, căci ea consideră că locurile cele mai sigure sunt cele mai controlate. Credea, pe lângă aceasta, că un om bogat, cu o lungă experiență È™i mari afaceri în Europa, e dispus să călătorească în cele mai minunate trenuri europene, dar nu în bietele trenuri de provincie din Chile. Cu toate acestea, l-a convins argumentul meu că avionul spre Concepcion nu era locul cel mai recomandabil pentru o întâlnire sau realizarea unui plan de muncă, fiindcă nu se È™tia niciodată dacă ceaÈ›a avea să îi permită să aterizeze. ÃŽntre noi fie vorba, eu aÈ™ fi preferat oricum trenul, din cauza fricii mele incurabile de avion. AÈ™a încât, la unsprezece noaptea ne-am urcat într-un tren din Gara Centrală, a cărei structură de fier are frumuseÈ›ea de neînÈ›eles a Turnului Eiffel, È™i ne-am instalat într-un compartiment confortabil È™i curat al vagonului de dormit. Muream de foame, căci de dimineaÈ›a mâncasem doar două batoane de ciocolată la cinematograf, în timp ce tânarul Ylozart făcea salturi acrobatice în faÈ›a împăratului Austriei. Conductorul ne-a informat că puteam mânca numai la vagonul-restaurant, care nu comunica însă cu al nostru, printr-o dispoziÈ›ie reglementară, dar chiar el ne-a dat soluÈ›ia: înainte de plecarea trenului trebuia să mergem la restaurant, să mâncăm cum puteam È™i să revenim în vagonul de dormit o oră mai târziu, în timpul opririi de la Rancagua. Am făcut totul în graba mare, căci deja sunase ora interdicÈ›iilor noc-turne de circulaÈ›ie, iar conductorii ne mânau strigând: "GrăbiÈ›i-vă, domnilor, grabiÈ›i-vă, să nu încălcăm legea". Numai că gardienilor din gara Rancagua, somnoroÈ™i È™i morÈ›i de frig, nu le pasa nici cât negru sub unghie de încălcarea consimÈ›ită È™i inevitabilă a legii marÈ›iale. Gara era îngheÈ›ată È™i pustie, fără nici un suflet, acoperită de o ceață fantomatică. Semăna leit cu gările din filmele cu deportaÈ›i în Germania nazistă. Deodată, în timp ce conductorii ne mânau din urmă, ne-a ieÈ™it în cale un picolo din restaurant, purtând clasica jacheÈ›ică albă È™i ducând o farfurie cu orez, cu un ou prăjit deasupra. A fugit vreo cincizeci de metri cu o viteză de neînchipuit fără ca farfuria să-È™i piardă echilibrul magic, a dat-o pe fereastră ultimului vagon cuiva care, fără doar È™i poate, îi plătise, È™i înainte ca noi să fi ajuns la al nostru, se È™i întorsese la vagonul-restaurant. Am străbătut cei aproape cinci sute de kilometri ce ne despărÈ›eau de Concepcion într-o tăcere absolută, de parca interdicÈ›ia de circulaÈ›ie pe timpul nopÈ›ii ar fi fost obligatorie nu numai pentru pasagerii acelui tren somnambul, ci È™i pentru toate fiinÈ›ele vii din natură. Uneori mă aplecam pe fereastră, dar nu izbuteam să vad prin ceață gările pustii, câmpurile pustii, vasta noapte pustie a unei țări în È™omaj. Singura dovadă a existenÈ›ei omului pe pământ erau interminabilele garduri de sârmă ghimpată de-a lungul liniei de tren, în spatele cărora nu era nimic, nici oameni, nici flori, nici animale — nimic. Mi-am amintit de Neruda: "Pâine, orez È™i mere în tot locul; doar sârmă, sârmă, sârmă-n Chile". La orele È™apte dimineaÈ›a, când mai aveam încă mult de mers până să se termine sârmă ghimpată, am ajuns la Concepcion. ÃŽn timp ce ne socoteam cu privire la pasul următor, ne-am gândit să mergem să ne bărbierim. Din partea mea nu era nici o problemă. Profitasem de ocazie pentru a-mi lăsa încă o dată barba să crească. Mai rău era cu mutrele noastre de tâlhari la drumul mare, de care aveau să dea carabinierii, într-un oraÈ™ pe care toÈ›i chilienii îl considera arena marilor lupte sociale. Acolo s-a născut miÈ™carea studenÈ›ească a anilor '60, acolo a găsit Salvador Allende un sprijin hotărâtor în alegeri È™i tot acolo preÈ™edintele Gabriel González Videla a început represiunile sângeroase din 1946, puÈ›in înainte de a înfiinÈ›a lagărul de la Pisagua, unde s-a antrenat în artele terorii È™i ale morÈ›ii un tânăr ofiÈ›er, pe numele său Augusto Pinochet. Flori eterne în PiaÈ›a Sebastián Acevedo Din taxiul ce ne ducea în centrul oraÈ™ului, printr-o ceață deasă È™i îngheÈ›ată, am văzut crucea singuratică din atriumul Catedralei È™i buchetul de imortele susÈ›inut de mâini necunoscute. Sebastián Acevedo, un umil miner cărbunar, își dăduse foc în acel loc, cu doi ani în urmă, după ce încercase în zadar să convingă pe oricine să intervină pe lângă Centrala NaÈ›ională a InformaÈ›iilor (CNI) pentru ca fiul său de douăzeci È™i doi de ani È™i fiica sa de douăzeci de ani, arestaÈ›i pentru port ilegal de armă, să nu mai fie torturaÈ›i. Sebastián Acevedo nu a făcut o cerere, ci a dat un avertisment. Deoarece arhiepiscopul era plecat într-o călătorie, a vorbit cu funcÈ›ionarii de la arhiepiscopie, cu jurnaliÈ™tii cei mai cunoscuÈ›i, cu liderii partidelor politice, cu mai marii industriei È™i ai comerÈ›ului, cu oricine a vrut să-l asculte, inclusiv cu funcÈ›ionari ai Guvernului, È™i tuturor le-a spus acelaÈ™i lucru: "Dacă nu faceÈ›i nimic pentru a împiedica torturarea în continuare a fiilor mei, îmi voi turna benzină pe cap È™i-mi voi da foc în atriumul Catedralei". Unii nu l-au crezut. AlÈ›ii n-au È™tiut ce să facă. ÃŽn ziua pe care-o menÈ›ionase, Sebastián Acevedo s-a instalat în atrium, È™i-a turnat o găleată de benzină pe cap È™i a avertizat mulÈ›imea adunată în stradă ca, de va trece dincolo de linia galbenă, își va da foc. N-a È›inut seama nici de rugăminÈ›i, nici de ordine, nici de amenințări, încercând să-i împiedice sacrificiul, un carabinier a trecut peste linie, iar Sebastián Acevedo s-a transformat într-un rug omenesc. A mai trăit încă È™apte ore, lucid È™i fără dureri. EmoÈ›ia publică a fost atât de radicală, încât poliÈ›ia s-a văzut obligată să-i îngăduie fiicei sale să-l viziteze la spital, înainte de a muri. Dar medicii n-au vrut ca ea să-l vadă în starea aceea oribilă È™i i-au permis să-i vorbească numai prin citofon. "De unde È™tiu eu că eÈ™ti tu, Candelaria?" a întrebat Sebastián Acevedo, auzindu-i vocea. Atunci, ea i-a spus diminutivul cu care o alinta când era mică. Cei doi fraÈ›i au fost scoÈ™i din camerele de tortură, aÈ™a cum ceruse martirul cu propria viață, È™i puÈ™i la dispoziÈ›ia unui tribunal obiÈ™nuit. De atunci, locuitorii din Concepcion au un nume secret pentru locul sacrificiului: PiaÈ›a Sebastián Acevedo. Nu-i uÈ™or să te bărbiereÈ™ti la Concepcion! Să apărem în acel bastion istoric la orele È™apte dimineață, travestiÈ›i în burghezi, dar nebărbieriÈ›i, era un risc ce nu merita osteneala. Pe lângă asta, oricine È™tia că un director de publicitate din timpurile acelea, care are un reportofon în miniatură, cu care-È™i imprimă ideile, are în servietă un aparat electric de ras, pentru a se bărbieri în avion, în tren, în automobil, înainte de a ajunge la o întâlnire de afaceri. Cu toate acestea, poate că nu riscai prea mult la Concepcion căutând o frizerie unde să te bărbiereÈ™ti într-o sâmbătă oarecare, la orele È™apte dimineaÈ›a. Prima tentativă am făcut-o lângă Piaza de Armas, în singura frizerie deschisă la ora aceea, al cărui nume apărea scris pe ușă: Unisex. O fată de vreo douăzeci de ani, încă adormită, mătura salonul, iar un bărbat, aproape tot atât de tânăr ca ea, punea în ordine cutiile de pe toaletă. — Un ras, am spus. — Nu, a spus bărbatul; aici nu facem aÈ™a ceva. — Dar unde? — MergeÈ›i mai înainte, a răspuns. Sunt multe frizerii. Am mers până la strada următoare, spre locul în care Franquie rămăsese pentru a închiria un automobil, È™i l-am găsit legitimându-se în faÈ›a a doi carabinieri. Mi-au cerut È™i mie actele, dar n-au fost probleme. Din contră, în timp ce Franquie închiria automobilul, unul din carabinieri m-a însoÈ›it cale de încă două străzi până la altă frizerie, care tocmai deschidea, È™i apoi s-a despărÈ›it de mine, strângându-mi mâna. Pe uÈ™a acesteia apărea scris acelaÈ™i lucru: Unisex. Ca È™i la primul salon, înăuntru erau un bărbat de vreo treizeci È™i cinci de ani È™i o fată mai tânără. Bărbatul m-a întrebat ce voiam. I-am spus: "Să mă rad". Amândoi m-au privit miraÈ›i. — Nu, domnule, aici nu facem aÈ™a ceva, mi-a spus el. — Aici suntem unisex, a spus fata. — Bine, am spus eu; dar oricât de unisex aÈ›i fi, tot mă puteÈ›i rade. — Nu, domnule, a spus el, aici nu. Și s-au întors amândoi cu spatele. Am continuat să străbat străzile pustii, prin ceaÈ›a apăsătoare, È™i m-am mirat nu numai de numărul mare de frizerii unisex din Concepcion, ci È™i de unanimitatea deprinderilor lor: în nici una nu au vrut să mă radă. Stăteam pierdut în ceață, când un copil al străzii m-a întrebat: — CăutaÈ›i ceva, domnule? — Da, i-am spus, caut o frizerie care să nu fie unisex, ci numai pentru bărbaÈ›i, ca pe vremuri. Atunci m-a dus la o frizerie tradiÈ›ională, care avea la ușă cilindrul cu spirală roÈ™u cu negru È™i scaunele rotative din vremea mea. Doi bătrâni cu È™orÈ›uri murdare se ocupau de un singur client. Unul îl tundea È™i celălalt scutura cu o măturică părul ce-i cădea pe față È™i pe umeri. ÃŽnăuntru mirosea a alifie, a alcool mentolat, a farmacie de pe timpuri È™i abia atunci mi-am dat seama că acesta era mirosul căruia-i simÈ›isem lipsa în frizeriile dinainte. Mirosul copilăriei mele. — Un ras, am spus. Și ei, È™i clientul m-au privit surprinÈ™i. Bătrânul cu măturică m-a întrebat ceea ce fără doar È™i poate gândeau toÈ›i trei: — De unde sunteÈ›i? — Chilian, am spus fără să mă gândesc È™i m-am grăbit să rectific: dar sunt uruguayan. Nu au observat că rectificarea era mai rea decât eroarea, dar m-au făcut să-mi dau seamă că de mulÈ›i ani nu se mai spunea în Chile a se rade, ci a se bărbieri. Poate de aceea în frizeriile unisex pentru tineri nu au înÈ›eles jargonul meu demodat de vechi chilian. ÃŽn schimb, în aceasta, s-au entuziasmat de venirea cuiva care vorbea ca-n timpurile bune, iar frizerul liber m-a aÈ™ezat în fotoliu, mi-a pus È™ervetul în jurul gâtului, după moda veche, È™i a deschis un brici oxidat. Avea cel puÈ›in È™aptezeci de ani bătuÈ›i pe muchie, era înalt È™i puhav, cu parul foarte alb È™i o barbă nerasă de trei zile. — Vă bărbieriÈ›i cu apă caldă sau cu apă rece? m-a întrebat. Mâna în care È›inea briciul îi tremura atât de tare, încât abia de-l putea È›ine. — Cu apă caldă, desigur, i-am replicat. — Atunci ne-a luat dracul, domnule, a zis, pentru că nu avem apă caldă, ci doar apă chioară È™i rece. Atunci m-am întors la prima frizerie unisex È™i, când am spus că vreau să mă bărbieresc — nu să mă rad — s-au ocupat imediat de mine, dar cu condiÈ›ia să mă È™i tundă. De cum am acceptat, băiatul È™i fata au transformat atitudinea neglijentă într-o lungă ceremonie profesională. Ea mi-a pus un È™ervet în jurul gâtului, m-a spălat pe cap cu apă rece —căci nici acolo nu exista apă caldă — È™i m-a întrebat dacă doream o mască numărul trei, patru sau cinci, È™i dacă să-mi facă un tratament împotriva calviÈ›iei. I-am cântat în strună, până când, deodată, pe când îmi usca faÈ›a, s-a oprit brusc, spunând ca pentru sine: "Ce ciudat!" Eu am deschis ochii speriat: "Ce e?" Ea s-a supărat mai mult decât mine. — AveÈ›i sprâncenele epilate! a spus. Enervat de descoperirea ei, mi-a trecut prin minte să-i fac o glumă urâtă È™i, privind-o languros, am întrebat-o: — Da' ce, ai ceva împotriva poponarilor? Ea s-a înroÈ™it până la rădăcina părului È™i a făcut semn cu capul că nu. Apoi m-a preluat frizerul È™i, în pofida grijii È™i a preciziei cu care i-am dat indicaÈ›ii, m-a tuns prea mult, m-a pieptănat în alt fel È™i m-a transformat la loc în Miguel LittÃn. Era logic, căci stilistul de la Paris mersese cu intenÈ›ie împotriva tendinÈ›ei naturale a părului meu, iar acum cel din Concepcion nu făcuse decât să pună lucrurile la locul lor. Dar nu mi-a păsat, căci era uÈ™or să mă pieptăn din nou precum celalalt eu al meu, ceea ce am È™i făcut. Desigur că nu fără un mare efort moral, împotriva dorinÈ›ei mele de a fi din nou eu însumi, înÈ›r-un oraÈ™ îndepărtat, înceÈ›oÈ™at, unde oricum nimeni nu avea să mă recunoască. După ce m-a tuns, fata m-a dus în spate È™i, cu tot felul de ezitări, de parcă ar fi fost vorba de ceva interzis, a pus maÈ™ina de bărbierit în priză lângă o oglindă È™i mi-a dat-o să mă rad. Din fericire, nu aveam nevoie de apă caldă. Un paradis al iubirii în iad Franquie închiriase automobilul. Am luat micul dejun într-o cafenea unde, pentru că nici acolo nu exista apă caldă, am băut o cafea rece È™i ne am îndreptat spre minele de cărbune Lota y Schwager, parcurgând marele pod de peste BÃo-BÃo, râul cu cele mai îmbelÈ™ugate ape din Chile, ale cărui unde de metal somnolent abia de se puteau distinge în ceață. ÃŽn secolul trecut, scriitorul chilian Baldomero Lillo a descris amănunÈ›it minele È™i viaÈ›a minerilor, iar cronica sa pare încă actuală. Atât ceaÈ›a saturată cu funingine, cât È™i condiÈ›iile de muncă, care continuă să pară anterioare revoluÈ›iei industriale, te fac să crezi că te afli în Wales, cu un secol în urmă. ÃŽnainte de sosire, trebuia să trecem prin trei controale. Cel mai greu a fost, după cum prevăzusem, primul. De aceea, când ne-au întrebat ce urma să facem la Lota y Schwager, am făcut uz de întreaga noastră artilerie verbală. Eu însumi am fost mirat de cursivitatea răspunsului meu. Am spus că veniseram să vedem parcul, unul dintre cele mai frumoase din America, datorită araucariilor bătrâne È™i gigantice È™i a numeroaselor statui, printre care miÈ™ună păuni de rău augur È™i lebede cu gâtul negru. Voiam să-l folosim drept fundal într-un film de publicitate, care să prezinte lumii întregi prestigiul unui parfum nou, botezat Araucaria, în cinstea acelui loc idilic. Nu există poliÈ›ist chilian care să facă față unei explicaÈ›ii atât de lungi, cu atât mai puÈ›in dacă exaltă peste măsură frumuseÈ›ile patriei. Ne-au urat bun venit È™i probabil că au anunÈ›at sosirea noastră următorului post de control, căci acolo nu ne-au mai cerut să ne legitimăm, dar ne-au percheziÈ›ionat valijoarele È™i automobilul. Nu i-a interesat decât camera super-8, pentru care, deÈ™i nu era profesionistă, era nevoie de autorizaÈ›ie scrisă pentru a putea filma în mină. I-am lămurit că doream să ajungem doar la parcul cu statui È™i cu lebede din vârful muntelui È™i am încercat să le dăm lovitura de graÈ›ie afișând o indiferență aristocratică. — Nu ne interesează săracii, le-am spus. Examinând fără prea mare interes fiecare lucru găsit, unul dintre carabinieri a replicat fără să mă privească: — Pe-aici suntem săraci cu toÈ›ii. Au rămas mulÈ›umiÈ›i de percheziÈ›ie. O jumătate de oră mai târziu, la capătul unei corniÈ™e înguste È™i abrupte, am trecut fără nici o greutate de al treilea control È™i am ajuns în parc. Un loc delirant, pe care don MatÃas Cousino, vestitul podgorean, l-a construit pentru doamna inimii sale. Pentru a-i face pe plac, a adus arbori fabuloÈ™i din toate colÈ›urile țării. A adus animale mitologice, statui de zei îndoielnici, care simbolizează diferite stări de suflet: bucurie, tristeÈ›e, nostalgie, iubire. ÃŽn fundul parcului, se află un palat ca din basme, de pe ale cărui terase se vede Oceanul Pacific până în cealaltă parte a lumii. Ne-am petrecut acolo întreaga dimineață, filmând cu camera super-8 locurile pe care echipa avea să le înregistreze după aceea cu o autorizaÈ›ie în toată regula. ÃŽncă de când filmam primele imagini, se apropiase de noi un paznic, pentru a ne avertiza că era interzisă chiar È™i realizarea de simple fotografii. I-am repetat povestea cu filmul de publicitate pentru întreaga lume, dar el a È›inut-o pe-a lui. Cu toate acestea, s-a oferit să ne întovărășească până jos, la mine, ca să cerem o autorizaÈ›ie de la superiorii săi. — Acum nu vom mai filma, i-am zis. Dar întovărășeÈ™te-ne, dacă vrei, ca să fii sigur. A acceptat È™i am reînceput să străbatem parcul împreună. Era tânăr È™i avea un chip foarte trist. Franquie întreÈ›inea conversaÈ›ia, căci eu preferam să nu vorbesc mai mult decât strictul necesar, să nu mi se simtă prostul accent uruguayan. La un moment dat, paznicul a vrut să fumeze È™i i-am dat toate È›igările noastre. Atunci ne-a lăsat singuri È™i am continuat să filmăm tot ce am crezut necesar. Nu numai sus, în parc, ci È™i jos, în jurul minelor. Am stabilit punctele care mă interesau: unghiurile, lentilele, distanÈ›ele, spaÈ›iul complet al marelui parc È™i apoi mizeria de jos, unde trăiesc buimaci mineri È™i pescari. O realitate maniheistă È™i aproape neverosimilă, dar reală. Barul unde se duc să doarmă pescăruÈ™ii Când am coborât, după miezul zilei, tocmai ieÈ™eau în larg luntrele ce se aventurează zilnic până spre apropiata insula Santa MarÃa, pe o mare înspăimântătoare È™i primejdioasă, cu enorme valuri negre, cu familii întregi care duc uneltele uzate, lucruri È™i animale pentru hrana. Minele de cărbune se afla în tuneluri adânci, care înaintează pe sub fundul marii, È™i în ele lucrează ziua întreagă È™i în condiÈ›ii mizerabile mii de muncitori. Afară, în jurul intrărilor în tuneluri, sute de bărbaÈ›i È™i de femei, ca È™i copiii lor scurmă pământul precum cârtiÈ›ele, scoțând cu unghiile reziduurile miniere. Sus, în parc, aerul e curat È™i transparent, din cauza oxigenului primenit de copaci. Jos, praful de cărbune din ceață se trage în piept, făcând respiraÈ›ia dureroasă È™i sedimentându-se în bronhii. Văzută de sus, marea e de o frumuseÈ›e inimaginabilă. Jos, e tulbure È™i tumultoasă. Aceasta era fortăreaÈ›a politică È™i emoÈ›ională a lui Salvador Allende. ÃŽn 1958, aici a avut loc ceea ce atunci s-a numit "marÈ™ul cărbunelui", când minerii au străbătut podul de peste BÃo-BÃo într-o masă compactă, neagră, tăcută, È™i au ocupat oraÈ™ul Concepcion cu steaguri È™i pancarte, dând dovadă de o hotărâre de luptă atât de mare, încât au pus în È™ah Guvernul. Episodul a fost înregistrat în Steagurile poporului, regizat de compatriotul Sergio Bravo, unul dintre cele mai emoÈ›ionante filme documentare chiliene. Allende era acolo È™i cred că atunci i-a fost clar că se bucura de sprijinul întregului popor. Apoi, când a ajuns preÈ™edinte, una din primele sale călătorii a avut drept scop un dialog cu minerii în Piaza de Lota. Eu eram în suită. Mi-a atras atenÈ›ia faptul că un bărbat ca el, care întotdeauna s-a mândrit cu vitalitatea sa tinerească la È™aizeci de ani, a spus în ziua aceea ceva ce i-a ieÈ™it din adâncul sufletului: "Am trecut de vârsta timpurie, sunt aproape un bătrân". Minerii micuÈ›i, fără lustru, ermetici, cărora timp de atâția ani li se făcuseră promisiuni nicicând împlinite, au stat de vorbă cu el fără rezerve, devenind bastionul definitiv al victoriei lui. Una dintre primele măsuri pe care Allende le-a luat apoi, când se afla în fruntea Guvernului, a fost, aÈ™a cum promisese în seara aceea la Lota y Schwager, naÈ›ionalizarea minelor. Iar una dintre primele măsuri luate de Pinochet a fost reprivatizarea lor, aÈ™a cum a făcut cu aproape toate celelalte: cimitirele, trenurile, porturile È™i chiar strângerea gunoiului. Odată terminat planul de filmare în mine, la ora patru după-amiază, fără ca vreo autoritate militară sau civilă să fi încercat să ne împiedice, ne am întors la Concepcion prin Talcahuano. Era greu de înaintat printre numeroÈ™ii mineri care se întorceau acasă prin ceață, trăgând după ei vagoneÈ›ii cu bucăți de cărbune recuperate din deÈ™eurile miniere. BărbaÈ›i mititei È™i fantasmagorici, femei micuÈ›e È™i puternice, ducând în spate enormi saci cu cărbuni, creaturi de coÈ™mar care ieÈ™eau dintr-o dată din ceață, abia luminate de farurile maÈ™inii. Talcahuano e principalul port militar din Chile: aici se află sediul È™colii navale de subofiÈ›eri È™i È™antierul naval cel mai activ al țării. A devenit celebru în zilele ce au urmat loviturii de stat, datorită tristului privilegiu de a fi locul de obligatorie concentrare a deÈ›inuÈ›ilor politici care urmau să fie duÈ™i în infernul din insula Dawson. Pe străzi, amestecaÈ›i cu minerii în zdrenÈ›e, se zăresc tinerii cadeÈ›i cu uniforme ninse È™i nu-i uÈ™or să respiri aerul contaminat de teribilele emanaÈ›ii ale fabricilor de făină de peÈ™te, de catranul È™antierului naval È™i de putreziciunea mării. Spre deosebire de ceea ce presupuneam, nu se făcea nici un control militar al călătorilor. Majoritatea caselor erau în întuneric, iar puÈ›inele lumini de la ferestre păreau opaiÈ›e din alte vremi. Nu mâncasem nimic după cafeaua îngheÈ›ată de la micul dejun, astfel încât neaÈ™teptata ivire a unui restaurant luminat a fost ceva de basm. Și chiar mai mult, când ne-am dat seama că era plin de pescăruÈ™i, care intrau prin terasele dinspre mare. Niciodată nu mai văzusem atât de mulÈ›i È™i nici nu-i mai văzusem ieÈ™ind din întuneric È™i zburând pe deasupra capetelor clienÈ›ilor impasibili, de parcă ar fi fost orbi È™i hăbăuci, lovindu-se de toate obiectele È™i făcând un zgomot ca de abordaj. Am luat micul dejun la ora cinci È™i am mâncat preistorice fructe de mare chiliene, cu miros de mări teritoriale, adânci È™i îngheÈ›ate, È™i apoi ne am întors la Concepcion. Ne-am urcat în trenul spre Santiago din mers, pentru că am găsit închisă agenÈ›ia de la care închiriasem automobilul È™i am pierdut aproape patru ore căutând o persoană căreia să i-l înapoiem. VI DOI MORÞI NEMURITORI: ALLENDE ȘI NERUDA Mahalalele, enorme cartiere mărginaÈ™e ale celor mai mari oraÈ™e chiliene, sunt oarecum teritorii eliberate, cum ar fi o casbah din oraÈ™ele arabe, ai căror locuitori tăbăciÈ›i de sărăcie au dezvoltat o uimitoare cultură labirintică. PoliÈ›ia È™i armata preferă să nu se aventureze, înainte de a se gândi de două ori, printre acei faguri de săraci, unde un elefant poate dispărea fără urmă, în care trebuie să înfrunte forme de rezistență originale È™i inspirate, care scapă metodelor convenÈ›ionale de represiune. Această condiÈ›ie istorică a transformat mahalalele în poli activi de coagulare electorală, în timpul regimurilor democratice, È™i a dat întotdeauna bătaie de cap guvernelor. Pentru noi, mahalalele au fost decisive pentru a putea stabili, în termenii fil-mului-mărturie, care e starea de spirit a populaÈ›iei față de dictatură È™i cât de vie se păstrează amintirea lui Salvador Allende. Prima noastră surpriză a fost să constatăm că numele marilor conducători din exil nu spun prea multe noii generaÈ›ii, care astăzi È›ine în È™ah dictatura. Ei sunt protagoniÈ™tii unei legende glorioase, care nu prea are legătură cu realitatea actuală. DeÈ™i poate părea paradoxal, acesta este cel mai mare eÈ™ec al regimului militar. La începutul guvernării, generalul Pinochet È™i-a proclamat voinÈ›a de a rămâne la putere până va È™terge din memoria noilor generaÈ›ii ultima rămășiță a sistemului democratic. Dar nu È™i-a imaginat niciodată că victima acestei dorinÈ›e exterminatoare va fi tocmai propriul regim. Cu puÈ›in timp în urmă, exasperat de agresivitatea băieÈ›ilor care luptă în strada împotriva trupelor de È™oc sau cu arma în mâna în ilegalitate, care conspiră È™i fac politică pentru a restabili un sistem pe care mulÈ›i dintre ei nici nu l-au cunoscut, generalul Pinochet È™i-a ieÈ™it din fire È™i a strigat că tineretul face ceea ce face pentru că nu are nici cea mai mică idee despre ce era democraÈ›ia în Chile. Trecutul e susÈ›inut de numele lui Salvador Allende, iar cultul memoriei lui atinge în mahalale dimensiuni mitice. Aceste mahalale ne interesau, înainte de orice, pentru a cunoaÈ™te condiÈ›iile în care se trăieÈ™te, gradul de conÈ™tientizare a dictaturii È™i imaginarul formelor de luptă. La toate ni s-a răspuns cu spontaneitate È™i cu sinceritate, dar răspunsurile erau legate întotdeauna de amintirea lui Allende. Multe mărturii separate păreau una singură: "Am votat întotdeauna cu el, niciodată cu altul". Lucrul acesta se explica prin faptul că, de-a lungul vieÈ›ii, Allende a fost de multe ori candidat È™i că, înainte de a fi ales, se complăcea să spună că epitaful său avea să fie: "Aici zace Salvador Allende, viitor preÈ™edinte al Republicii Chile." Până să fie ales, fusese de patru ori candidat, dar înainte fusese deputat È™i senator, È™i a continuat să fie în alegeri succesive. Pe lângă aceasta, în lunga-i carieră parlamentară, fusese candidat al majorității provinciilor din cuprinsul țării, de la frontiera cu Peru până în Patagonia, astfel încât nu numai că le cunoÈ™tea profund fiecare centimetru pătrat, diversele culturi, oamenii, cu amărăciunile È™i visele lor, dar întreaga lor populaÈ›ie îl cunoÈ™tea în carne È™i oase. Spre deosebire de atâția alÈ›i politicieni, care au fost văzuÈ›i doar în presă sau la televiziune, sau ascultaÈ›i la radio, Allende aducea politica în case, din cămin în cămin, în contactul cald È™i direct cu semenii, aÈ™a cum se cuvenea să facă un om care rămăsese ceea ce era în realitate: un medic de familie. Modul în care înÈ›elegea fiinÈ›a umană È™i instinctul aproape animalic al îndatoririi politice de care dădea dovadă ajungeau să trezească sentimente contradictorii deloc uÈ™or de conciliat. Când deja ajunsese preÈ™edinte, la o manifestaÈ›ie, un bărbat a defilat prin faÈ›a lui cu o pancartă insolită: "Guvernul acesta e de rahat, dar e al meu". Allende s-a ridicat, l-a aplaudat È™i a coborât să dea mâna cu el. ÃŽn lungul nostru drum prin È›ară nu am găsit nici un loc care să nu păstreze urma trecerii lui. ÃŽntotdeauna dădeam de cineva care dăduse mâna cu el, căruia îi botezase un fiu, căruia îi vindecase o tuse rebelă cu o infuzie de frunze din curtea casei sale, căruia îi găsise de lucru sau pe care îl bătuse la È™ah. Orice lucru atins de el era păstrat ca o relicvă. Unde ne aÈ™teptam mai puÈ›in ne arătau un scaun mai bine păstrat decât celelalte: "A stat odată pe el". Sau ne arătau un flecuÈ™teÈ› artizanal: "El ni l-a dăruit". O fată de nouăsprezece ani, care avea un fiu È™i era din nou însărcinată, ne-a spus: "Eu i-l arăt mereu fiului meu pe cel care ne-a fost preÈ™edinte, deÈ™i de-abia l am cunoscut, căci aveam abia nouă ani când s-a dus". Am întrebat-o ce-È™i amintea de el È™i ne-a spus: "Eram cu tata È™i am văzut că vorbea de la un balcon, agitând o batistă albă"; într-o casă unde se afla o icoană cu Sfânta Fecioară del Carmen, am întrebat-o pe stăpână dacă fusese adepta lui Allende È™i ea ne-a răspuns: "Nu am fost: sunt". Atunci a dat la o parte icoana Fecioarei È™i în spatele ei era un portret al lui Allende. Pe timpul Unității Populare, în pieÈ›ele populare se vindeau mici busturi ale lui, venerate acum în mahalale, înconjurate de glastre cu flori È™i candele. Amintirea i se perpetuează în toÈ›i, în bătrânii care au votat de patru ori pentru el, în cei care au votat de trei ori, în cei care l-au ales, în copiii care-l cunosc numai din tradiÈ›ia memoriei istorice. Mai multe femei intervievate au repetat aceeaÈ™i frază: "Singurul preÈ™edinte care a vorbit de drepturile femeii a fost Allende". Și aproape niciodată nu-i spun pe nume, ci zic doar: "PreÈ™edintele", de parcă încă ar mai fi, de parcă ar fi fost singurul, de parcă ar aÈ™tepta să revină. Dar în memoria mahalalelor se păstrează nu atât imaginea lui, cât măreÈ›ia gândirii lui umaniste. "Nu ne pasă nici de casă, nu ne pasă nici de masă, ne vrem demnitatea acasă", spun. Și adaugă: "Vrem doar ceea ce ni s-a luat: vocea È™i votul". Doi morÈ›i nemuritori Cultul lui Allende e mult mai puternic la Valparaiso, zgomotosul port unde s-a născut, a crescut È™i s-a format ca politician. Acolo, în casa unui cizmar anarhist, a citit primele cărÈ›i teoretice È™i s-a molipsit pentru vecie de pasiunea lăuntrică pentru È™ah. Bunicul său, Ramon Allende, a fondat prima È™coală laică È™i prima lojă masonică din Chile, în care Salvador Allende a ajuns la gradul suprem de Mare Maestru. Prima lui activitate memorabilă datează din vremea celor "douăsprezece zile socialiste" ale deja miticului Marmaduque Grove , al cărui frate s-a căsătorit cu o soră a lui Allende. E ciudat că regimul dictatorial l-a îngropat pe Allende la Valparaiso unde, fără doar È™i poate, chiar el ar fi dorit oricum să fie îngropat. ÃŽn noaptea de 11 septembrie 1973, fără anunÈ›uri È™i ceremonii, l-au dus acolo cu un avion primitiv cu elice al ForÈ›elor Aeriene, prin ale cărui fisuri pătrundeau vânturile îngheÈ›ate ale sudului, doar în tovărășia soÈ›iei, Hortensia Busi, È™i a surorii sale, Laura. Un vechi membru al Serviciilor Secrete ale Juntei Militare, care a intrat o dată cu primii asaltanÈ›i în Palatul La Moneda, i-a declarat jurnalistului american Thomas Hauser că văzuse cadavrul preÈ™edintelui "cu capul despicat È™i resturi de creier împrăștiate pe podea È™i pe perete". Probabil că de aceea, când doamna Allende a cerut să-i vadă chipul în sicriu, militarii au refuzat să-l dezvelească, iar ea n-a putut zări decât ceva inform, acoperit cu un cearÈ™af. L-au îngropat în mausoleul familiei lui Marmaduque Grove din cimitirul Santa Ines, fără alte ofrande decât un buchet de flori adus de soÈ›ia lui, iar pe mormânt scria: "Aici este îngropat Salvador Allende, preÈ™edinte al Republicii Chile". S-a crezut că astfel veneraÈ›ia poporului nu avea să poată ajunge până la el, dar lucrul acesta nu a fost posibil. Mormântul este acum locul unor neîntrerupte pelerinaje, iar mâini nevăzute îl acoperă mereu cu flori. ÃŽncercând să împiedice lucrul acesta, Guvernul a dat de înÈ›eles că rămășiÈ›ele lui pământeÈ™ti au fost mutate în altă parte, dar mormântul continuă să fie acoperit cu flori proaspete. Noile generaÈ›ii păstrează mereu viu È™i cultul lui Pablo Neruda, în casa poetului din cătunul marin Isla Negra. Acest sătuc legendar nu e nici insulă, nici neagră, aÈ™a cum o arată numele, ci un cătun de pescari situat la patruzeci de kilometri sud de Valparaiso, pe È™oseaua San Antonio, cu drumuri de pământ galben È™erpuind printre pini giganÈ›i È™i cu o mare verde, cu valuri mari È™i agitate. Pablo Neruda a avut acolo o casă, astăzi loc de pelerinaj al îndrăgostiÈ›ilor din lumea întreagă. Franquie È™i cu mine ne duseserăm până acolo, pentru a stabili planul de lucru, în timp ce echipa italiană făcea ultimele filmări în portul Valparaiso; carabinierul de gardă ne a arătat unde se aflau podul, locanta È™i alte locuri pe care poetul le-a imortalizat în versuri, dar m-a avertizat că vizitarea casei era interzisă. — O puteÈ›i vedea pe dinafară, a spus. AÈ™teptând echipa în locantă, am înÈ›eles că poetul fusese într-adevăr sufletul cătunului Isla Negra. Când se afla acolo, tineri din întreaga lume umpleau locul, având drept unic ghid turistic cele douăzeci de poeme de dragoste ale lui. Nu doreau nimic altceva decât să-l vadă o clipă È™i cel mult să-i ceară un autograf, căci le ajungea amintirea locului. Locanta era pe atunci un loc vesel È™i zgomotos, unde Neruda își făcea din când în când apariÈ›ia, purtând un poncho multicolor È™i o căciulă de munte, mare È™i lent ca un papă. Se ducea să vorbească la telefon, căci pusese să-i fie desfiinÈ›at telefonul, pentru a avea mai multă liniÈ™te, sau să convină cu dona Elena, proprietara, asupra vreunei cine pe care o oferea prietenilor acasă. Ceea ce înseamnă că bucătăria locantei era de mare rafinament, căci Neruda era specialist în delicatesele lumii È™i È™tia să le prepare ca un profesionist. Avea un cult foarte rafinat al mâncarurilor gustoase È™i nu neglija nici cel mai mic amănunt când punea masa; era în stare să schimbe faÈ›a de masă, vesela È™i tacâmurile ori de câte ori i se părea necesar, pentru ca ele să se potrivească felurilor de mâncare ce se serveau. Dar, după doisprezece ani de la moartea lui, totul părea atins de vântul dezolării. Dona Elena plecase la Santiago, copleÈ™ită de dor È™i de durere, iar locanta stătea să se prăbuÈ™ească. Se mai păstra totuÈ™i un vestigiu de o mare poezie: de la ultimul cutremur, la Isla Negra se simt mai tot timpul replici intermitente la zece, cincisprezece minute, atât ziua cât È™i noaptea. Pământul se cutremură fără întrerupere la Isla Negra Am găsit casa lui Neruda la umbra È™i sub paza pinilor, înconjurată pe toate cele patru laturi de un gard înalt de aproape un metru, ridicat de poet în jurul vieÈ›ii lui private. Acum lemnul a mucegăit. Un anunÈ› avertizează că locuinÈ›a e sigilată de poliÈ›ie È™i că intrarea È™i fotografiatul sunt interzise. Carabinierul care se învârtea pe acolo din când în când a fost È™i mai explicit: "Aici totul e interzis". Cum È™tiam asta încă dinainte de a sosi, cameramanul italian a adus două aparate, unul mare, la vedere, pentru a fi reÈ›inut la postul de carabinieri, È™i unul portativ, ascuns. Mai mult, grupul a urcat în trei automobile, care aveau să ducă filmele la Santiago pe măsură ce le realizam, astfel încât, dacă eram prinÈ™i, să pierdem doar materialul avut în clipa aceea. Dacă am fi fost surprinÈ™i, membrii echipei urmau să se poarte ca È™i cum nu mă cunoÈ™teau, iar Franquie È™i cu mine ca niÈ™te turiÈ™ti nevinovaÈ›i. UÈ™ile erau închise pe dinăuntru, ferestrele acoperite cu perdele albe, iar catargul de la intrare nu avea steag, căci acesta era arborat doar pentru a semnala că poetul se afla acasă. Dar, în mijlocul acestei nemărginite tristeÈ›i, atrăgea atenÈ›ia splendoarea grădinii, pe care mâini necunoscute continuau să o îngrijească. După lovitura militară de stat, Matilde, soÈ›ia lui Neruda, care murise cu puÈ›in înaintea vizitei noastre, luase de acolo mobilele, cărÈ›ile, colecÈ›iile de lucruri divine È™i omeneÈ™ti pe care poetul le adunase de-a lungul întregii lui vieÈ›i rătăcitoare. Casa aceasta se deosebea de cele pe care bardul le avusese în diferite locuri din lume nu prin simplitate, ci mai curând printr-o grandilocvență impresionantă. DorinÈ›a fierbinte de a cuprinde natura nu numai în versuri magistrale a dus la adunarea unor colecÈ›ii de enorme È™i sucite ghiocuri, mascaroane de galioane, fluturi de coÈ™mar, cupe È™i pahare exotice. ÃŽn una dintre casele lui, în mijlocul unui cabinet de lucru, dădeai brusc peste un cal împăiat, ce părea viu. De altfel, dintre marile-i obsesii creatoare, cea mai vizibilă după poezie era transformarea, după cum i se năzărea, a arhitecturii caselor unde locuia. Una dintre ele era atât de originală, încât pentru a trece din salon în sufragerie trebuia făcut un ocol prin patio, iar poetul avea umbrele de ploaie disponibile, pentru ca invitaÈ›ii să poată lua masa acolo, fără să răcească, pe vreme de ploaie. Nimeni nu se distra È™i nici nu râdea mai mult decât el însuÈ™i de propriile năzbâtii. Prietenii săi venezueleni, care făceau legătura între lipsa de gust È™i lipsa de noroc, îi spuneau că acele colecÈ›ii erau pavosas . Adică, fatidice. Murind de râs, le spunea că poezia e antidotul oricărei vrăji È™i a demonstrat-o până la saÈ›ietate cu temutele-i colecÈ›ii. ÃŽn realitate, principala sa locuință se afla în Strada Marques del Plata din Santiago, unde a murit de o veche leucemie, agravată de tristeÈ›e, la doar câteva zile după lovitura militară de stat; casa a fost jefuită de patrulele represiunii, care au aprins ruguri de cărÈ›i în grădină. Cu banii de la Premiul Nobel, câștigat pe când era ambasador al Unității Populare la Paris, Neruda a cumpărat în Normandia, pe malul unui lac cu nuferi de culoare roz, vechiul grajd al unui castel È™i l-a transformat, făcându-l locuibil. Avea acoperiÈ™uri înalte cât bolÈ›ile de biserică È™i vitralii ale căror lumini îl învăluiau pe poet în culori radiante, când își primea prietenii aÈ™ezat în pat, îmbrăcat ca un pontif È™i cu un aer pe măsură. Nu s-a bucurat de casa aceea nici măcar un an. Dar casa din Isla Negra e cea pe care cititorii o identifică cu poezia sa cel mai bine. Chiar È™i după moartea poetului È™i în actuala ei stare de părăsire, casa e vizitată de o nouă generaÈ›ie de îndrăgostiÈ›i, care nu aveau mai mult de opt ani pe când poetul mai era încă în viață. AceÈ™tia vin din lumea întreagă, pictează inimi cu iniÈ›iale È™i scriu mesaje de iubire pe gardul ce împiedică intrarea. Majoritatea sunt variaÈ›iuni pe aceeaÈ™i tema: "Juan È™i Rosa se iubesc prin intermediul lui Pablo"; "MulÈ›umesc, Pablo, tu ne-ai învățat ce-i iubirea"; "Vrem să iubim tot atât de mult ca tine". Dar sunt È™i altele, pe care carabinierii nu reuÈ™esc nici să le prevină, nici să le È™teargă: "Iubirea nu moare niciodată, generalilor"; "Allende È™i Neruda trăiesc"; "Un minut de întuneric nu ne face orbi". Sunt scrise până È™i în locuri greu imaginabile, iar gardul dă impresia ca generaÈ›iile de inscripÈ›ii se suprapun, din lipsă de spaÈ›iu. Dacă cineva ar avea răbdare, ar putea reconstitui poeme întregi de-ale lui Neruda, punând în ordine versurile pe care îndrăgostiÈ›ii le au scris din memorie pe scândurile gardului. Dar cel mai mult ne-a impresionat în timpul vizitei faptul că la fiecare zece, cincisprezece minute, inscripÈ›iile păreau să prindă viață, o dată cu replicile profunde ale cutremurului, care zguduiau pământul. Gardul dădea să iasă din pământ, scândurile scrâșneau din țâțâni È™i se auzea clinchet de sticle È™i metale ca pe un cuter de pescuit în derivă, de aveai impresia că lumea întreagă se cutremura de atâta iubire risipită în grădina casei. La momentul adevărului, toate precauÈ›iile luate s-au dovedit inutile. Nimeni nu ne-a confiscat camerele, nici nu ne-a împiedicat să trecem, căci carabinierii plecaseră la masă. Am filmat totul, nu numai ceea ce era prevăzut, ci mult mai mult, căci pe Ugo părea că-l îmbătau cutremurările mării È™i se băga până la brâu în valurile ce se spărgeau de stânci, cu vuiet preistoric. ÃŽÈ™i punea viaÈ›a în primejdie, căci, È™i fără să se cutremure, marea neîmblânzită l-ar fi purtat până la faleza stâncoasă. Dar nimeni nu-i putea sta în cale. Ugo filma fără răgaz È™i fără regie, cu vizorul delirând, È™i oricine cunoaÈ™te cinematograful din interior È™tie prea bine că un cameraman în transă nu poate fi supus nici regiei, nici controlului. "Grazia s-a înălÈ›at la ceruri" AÈ™a cum prevăzusem, fiecare rolă de film realizată era urgent trimisă la Santiago, pentru ca Grazia să o ducă în Italia chiar în noaptea aceea. Data călătoriei sale nu fusese aleasă la întâmplare. Se împlinea o săptamână de când ne tot gândeam cum să scoatem din Chile tot materialul filmat până atunci, dar nu putusem găsi căile prevăzute iniÈ›ial. Tocmai ne ocupam de asta, când am aflat că sosea de la Roma noul cardinal de Chile, monseniorul Francisco Fresno, pentru a-l înlocui pe cardinalul Silva Henriquez, care se pensionase, căci împlinise È™aptezeci È™i cinci de ani. Acesta din urmă, inspiratorul Vicariatului Solidarității, trezise gratitudinea poporului È™i conÈ™tiinÈ›a de luptă a clerului, care provocau insomnii dictaturii. Nu era lucru de È™agă. ÃŽn mahalalele cele mai sărace există preoÈ›i care fac muncă de dulgheri, zidari, menestreli, lucrând cot la cot cu localnicii, iar unii au fost omorâți de poliÈ›ie în timpul unor manifestaÈ›ii de stradă. Nu atât din politeÈ›e față de noul cardinal, a cărui filozofie politică era încă o enigmă, cât de bucurie că Silva Henriquez se retrăgea, Guvernul a suspendat pentru câteva zile restricÈ›iile stării de urgență È™i, prin toate mijloacele oficiale de comunicare, a lansat chemarea de a i se face monseniorului Fresno o primire somptuoasă. ÃŽn acelaÈ™i timp, generalul Pinochet a plecat, pentru orice eventualitate, într-o călătorie de două săptămâni în nordul țării, însoÈ›it de familie È™i de întreaga-i curte de tineri miniÈ™tri necunoscuÈ›i, fără doar È™i poate pentru ca nici unul dintre ei să nu se vadă obligat să participe la primirea de neevitat. Cum oraÈ™ul a fost buimăcit de astfel de hotărâri oficiale contradictorii, în Piaza de Armas s-au strâns doar două mii de persoane, deÈ™i erau aÈ™teptate cel puÈ›in È™ase. ÃŽn orice caz, era uÈ™or de ghicit că seara aceea de incertitudine oficială era cea mai propice pentru a scoate din È›ară primul transport de filme developate. Chiar atunci ne-a sosit la Valparaiso mesajul cifrat: "Grazia s-a înălÈ›at la ceruri". Și aÈ™a a fost: a sosit pe un aeroport mai păzit ca niciodată de cordoane de carabinieri, dar È™i mai plin de lume È™i mai anarhic ca niciodată, È™i poliÈ›iÈ™tii înÈ™iÈ™i au ajutat-o să-È™i înregistreze valizele È™i să se îmbarce, fără să mai piardă vremea, în acelaÈ™i avion cu care tocmai sosise cardinalul. VII POLIÞIA LA PÂNDÃ: CERCUL Dà Sà SE ÃŽNCHIDà Pe când filmam Ia Concepcion È™i Valparaiso, fără a intra în legătură cu ea, Elena petrecuse un sfârÈ™it de săptămână zbuciumat. Avea sarcina de a denunÈ›a dispariÈ›ia mea, dar È™i-a îngăduit o amânare peste timpul prevăzut, È™tiind ca eram un incorigibil improvizator. A aÈ™teptat toată noaptea de sâmbătă. Duminică, văzând că nu-mi făceam apariÈ›ia, a luat legătura, fără nici un rezultat, cu cei care i-ar fi putut revela vreo pistă. Fixase drept ultim termen pentru a da alarma ora douăsprezece a zilei de luni, când m-a văzut intrând în hotel nedormit È™i nebărbierit. ÃŽndeplinise multe misiuni nespus de importante È™i riscante, dar mi-a jurat că niciodată nu suferise atât de mult alături de un fals soÈ› rebel, aÈ™a cum i se întâmplase cu mine. De data aceasta avea un motiv serios în plus. După nenumărate diligenÈ›e, întâlniri neizbutite È™i o planificare milimetrică, avea aranjată, chiar pentru ora unsprezece a acelei zile, întâlnirea cu conducătorii Frontului Patriotic Manuel Rodriguez. Era, fără doar È™i poate, cea mai grea, cea mai primejdioasă È™i cea mai importantă întâlnire planificată. Frontul Patriotic Manuel Rodriguez e format în totalitate din membrii unei generaÈ›ii ce abia ieÈ™ea de pe băncile È™colii primare când generalul Pinochet a luat cu asalt puterea. S-a declarat partizanul unității tuturor sectoarelor opoziÈ›iei în vederea răsturnării dictaturii È™i a revenirii la o democraÈ›ie care să-i permită poporului să-È™i hotărască propriile destine în deplină autonomie. Numele È™i l-a luat de la un personaj alegoric al independenÈ›ei chiliene din 1810, care avea, se pare, puteri supranaturale È™i-È™i bătea joc de toate controalele, interne È™i externe, astfel încât a menÈ›inut neîntreruptă comunicarea între armata eliberatoare, ce activa la Mendoza, de partea argentinienilor, È™i forÈ›ele clandestine care rezistau în interiorul țării, după ce patrioÈ›ii au fost înfrânÈ›i È™i puterea recâștigată de regaliÈ™ti. Multe caracteristici ale circumstanÈ›elor de atunci sunt mai mult decât similare cu cele ale actualei situaÈ›ii din Chile. Un interviu cu È™efii Frontului Patriotic e un privilegiu la care visează orice bun jurnalist. Iar eu nu puteam face excepÈ›ie. Am izbutit să ajung în ultimul moment, după ce i-am poziÈ›ionat pe membrii echipei în diferitele locuri stabilite. Am ajuns singur la o staÈ›ie de autobuz din Strada Providencia, cu semnul meu de identificare: numărul din ziua aceea al ziarului El Mercurio È™i un exemplar al revistei Que pasa?. Nu trebuia să fac nimic până nu venea cineva să mă întrebe: "MergeÈ›i la plajă?" Eu trebuia să i răspund: "Nu, mă duc la Grădina zoologică". Parola mi se părea absurdă, pentru că toamna nimănui nu i-ar fi trecut prin minte să meargă la plajă, dar cei doi ofiÈ›eri de legătură ai Frontului Patriotic mi-au spus mai târziu È™i, pe bună dreptate, că tocmai pentru că era absurdă nu exista nici o È™ansă ca altcineva să o folosească din greÈ™eală sau din întâmplare. După zece minute, când simÈ›eam de-acum că prezenÈ›a mi-era prea vizibilă într-un loc atât de frecventat, am văzut că se apropia un băiat de statură mijlocie, foarte slab, È™chiopătând de piciorul stâng È™i cu o bască care-l identifica imediat drept un conspirator. S-a apropiat fără nici o ezitare, iar eu i-am ieÈ™it în cale înainte de a-mi fi spus parola. — Nu te puteai travesti altfel? l-am întrebat râzând. Pentru că aÈ™a chiar È™i eu te-am recunoscut. Mai mult decât surprins, m-a privit cu mare tristeÈ›e. — E chiar atât de evident? — De la o poÈ™tă, i-am spus. Băiatul avea simÈ›ul umorului È™i nu-È™i dădea nici un fel de aere de conspirator, ceea ce a slăbit tensiunea din primul moment. De cum se apropiase, o furgonetă pe care era inscripÈ›ionat numele unei brutării s-a oprit în faÈ›a mea È™i am urcat lângă È™ofer. Am dat câteva raite prin centrul oraÈ™ului, pentru a-i aduna din diferite puncte pe membrii echipei italiene. Mai târziu, ne-au lăsat pe fiecare în cinci locuri diferite, ne-au dus separat cu alte cinci automobile È™i, la final, ne-au adunat din nou în altă furgonetă, în care se aflau deja camerele, luminile È™i aparatura de sunet. Nu eram conÈ™tient că trăiam o aventură serioasă È™i gravă din viaÈ›a reală, ci mi se părea că mă jucam de-a spionii. Omul de legătură cu bască È™i față de conspirator dispăruse într-una din nenumăratele ocoluri pe care le dădusem È™i nu l-am mai revăzut niciodată. ÃŽn locul lui È™i-a făcut apariÈ›ia un È™ofer plin de umor, dar cu o rigoare de nezdruncinat. M-am aÈ™ezat lângă el, iar restul echipei, în spate, acolo unde se încarcă marfa. — O să vă duc la plimbare, ne-a spus, ca să simÈ›iÈ›i izul mării din Chile. A pus radioul foarte tare È™i a început să ne plimbe prin oraÈ™, până n-am mai È™tiut unde ne aflăm. Dar nu i-a ajuns, ci ne-a poruncit să închidem ochii cu o expresie chiliană pe care o uitasem: "Ei bine, băieÈ›aÈ™i; ahora van ahacer tutito" . Văzând că nu-l prea luam în serios, a insistat ceva mai direct: — DaÈ›i-i bătaie, închideÈ›i ochiÈ™orii È™i nu-i mai deschideÈ›i până când nu vă spun eu, că de nu, se duce naibii povestea. Ne-a istorisit că pentru astfel de operaÈ›iuni avea un model special de ochelari negri, care pe dinafară păreau de soare, dar prin care nu se vedea nimic. Dar că de data aceea îi uitase. Italienii din spate nu-i înÈ›elegeau jargonul chilian È™i a trebuit să le traduc ce spunea. — DormiÈ›i, le-am zis. Atunci au părut să înÈ›eleagă È™i mai puÈ›in. — Să dormim? — AÈ™a cum vă spun, am replicat; culcaÈ›i-vă, închideÈ›i ochii È™i nu-i deschideÈ›i decât când vă spun. DistanÈ›a exactă: zece bolerouri S-au culcat grămadă pe podeaua furgonetei, iar eu am încercat în continuare să identific mahalaua pe care începusem să o traversăm. Dar È™oferul m-a avertizat fără nici un ocol: — Ce-am spus e valabil È™i pentru dumneavoastră, tovarășe, aÈ™a că faceÈ›i imediat nani. Atunci mi-am sprijinit ceafa de spătarul scaunului, am închis ochii È™i m-am lăsat purtat de valurile bolerourilor ce răsunau neîntrerupt la radio. Bolerourile dintotdeauna: Raul Chu Moreno, Lucho Galica, Hugo Romani, Leo Marini. Timpul trecea, generaÈ›iile treceau unu după alta, dar boleroul era invincibil în inimile chilienilor, mai mult decât oriunde. Furgoneta se oprea din când în când, se auzeau È™oapte de neînÈ›eles, apoi vocea È™oferului: "Ciao, la revedere". Cred că vorbea cu alÈ›i militanÈ›i, care aÈ™teptau la răscruci È™i-i dădeau informaÈ›ii cu privire la drumul de urmat. O dată am încercat să deschid ochii, crezând că nu mă vedea, dar am descoperit că aÈ™ezase oglinda retrovizoare astfel încât putea conduce sau vorbi cu altcineva fără să-È™i ia ochii de la noi. — AveÈ›i grijă! ne-a spus. Dacă deschide vreunul ochii, ne întoarcem acasă È™i adio plimbare. Am închis ochii din nou È™i am început să cânt o dată cu radioul: "Te iubesc, vei È™ti că te iubesc". Italienii care dormeau în spate m-au acompaniat în cor. Șoferul s-a entuziasmat: — Asta e, băieÈ›aÈ™i, cântaÈ›i numai, că o faceÈ›i foarte bine, a zis. SunteÈ›i pe mâini bune. ÃŽnainte de a pleca în exil, existau unele locuri în Santiago pe care le recunoÈ™team cu ochii închiÈ™i: abatorul, din pricina mirosului de sânge stătut, comuna San Miguel, din cauza uleiurilor de motor È™i a materialelor pentru căi ferate. ÃŽn Mexic, unde am trăit mulÈ›i ani, È™tiam că mă aflu lângă ieÈ™irea din Cuernavaca, atunci când simÈ›eam inconfundabilul miros al fabricii de hârtie, sau că eram în sectorul Azcapotzalco, atunci când ajungea până la mine fumul de la rafinărie. ÃŽn timpul acelei amieze de la Santiago n am dat de nici un miros cunoscut, în pofida faptului că, pe când cântam, le adulmecam din pură curiozitate. După zece bolerouri, furgoneta s-a oprit. — Nu deschideÈ›i încă ochiÈ™orii, s-a grăbit să ne avertizeze È™oferul. O să coborâți foarte cuminÈ›i, È›inându-vă de mâini unii cu alÈ›ii, ca să nu vă rupeÈ›i fundul. AÈ™a am È™i făcut, apoi am apucat-o pe un drum de pământ bătătorit, care ba urca, ba cobora, probabil că pieziÈ™ È™i neînsorit. Spre sfârÈ™it, ne-am cufundat într-un întuneric mai puÈ›in rece, care mirosea a peÈ™te proaspăt, È™i, pentru o clipă, mi s-a părut că o luasem spre Valparaiso, coborând spre malul mării. Dar nu am fi avut vreme. Când È™oferul ne-a poruncit să deschidem ochii, eram toÈ›i cinci într-o încăpere micuță, cu pereÈ›i curaÈ›i È™i mobile ieftine, dar foarte bine întreÈ›inute. ÃŽn faÈ›a mea stătea un tânăr bine îmbrăcat, cu mustăți false, lipite nu se È™tie cum. M-a pufnit râsul. — Aranjează-te mai bine, i-am zis, ca nimeni nu-È›i ia în serios mustățile. L-a pufnit È™i pe el râsul È™i È™i le-a scos. — De fapt, eram tare grăbit, a spus. GheaÈ›a s-a spart complet È™i am trecut cu toÈ›ii glumind în cealaltă încăpere, unde zăcea, aparent adormit, un bărbat foarte tânăr, cu capul bandajat. Doar atunci ne-am dat seama că ne aflam într-un spital clandestin, foarte bine echipat. Iar rănitul era Fernando Larenas Seguel, cel mai căutat chilian. Avea douăzeci È™i unu de ani È™i era un militant activ al Frontului Patriotic Manuel Rodriguez. Cu două săptămâni în urmă, pe când se întorcea acasă de la Santiago, singur È™i neînarmat, conducându-È™i automobilul pe la ora unu noaptea, l-au înconjurat patru bărbaÈ›i îmbrăcaÈ›i civil È™i înarmaÈ›i cu puÈ™ti de luptă. Fără să-i poruncească ceva sau să-i pună vreo întrebare, unul dintre ei a tras prin geamul portierei, iar proiectilul i-a trecut prin antebraÈ›ul stâng È™i i-a atins craniul. Patruzeci È™i opt de ore mai târziu, patru ofiÈ›eri ai Frontului Patriotic Manuel Rodriguez l-au recuperat cu arma în mână din Spitalul Clinic Nuestra Senora de las Nieves, unde se afla în comă sub paza poliÈ›iei, È™i l-au dus într-unul din cele patru spitale clandestine ale miÈ™cării. ÃŽn ziua interviului, își revenise în mare măsura È™i era destul de stăpân pe sine, pentru a putea răspunde întrebărilor noastre. La doar câteva zile după această întâlnire, am fost primiÈ›i de conducerea superioară a Frontului Patriotic, cu aceleaÈ™i precauÈ›ii aproape cinematografice, dar cu o diferență semnificativă: în locul unui spital clandestin am ajuns într-o casă veselă È™i caldă, aparÈ›inând cuiva din clasa de mijloc, cu o copleÈ™itoare colecÈ›ie de discuri ale marilor maeÈ™tri È™i cu o excelentă bibliotecă de literatură cu cărÈ›ile deja citite, lucru nu prea frecvent în multe biblioteci bune. Ideea iniÈ›ială era să-i filmăm mascaÈ›i, dar până la urmă am hotărât să-i protejăm cu ajutorul resurselor tehnice oferite de lumini È™i cadre. Rezultatul — aÈ™a cum se vede în film — e mai convingător È™i mai omenesc, È™i desigur mult mai puÈ›in agresiv decât interviurile tradiÈ›ionale cu conducători în clandestinitate. Odată terminate întâlnirile cu personalități publice È™i secrete, Elena È™i cu mine am hotărât de comun acord ca ea să se întoarcă la obiÈ™nuitele-i activități din Europa, unde trăia de la o vreme. Munca ei politică era prea importantă pentru a o supune È™i altor riscuri decât cele strict necesare, iar experienÈ›a dobândită până atunci îmi îngăduia să închei fără ajutorul său partea finală a filmului, ceea ce presupunea mai puÈ›ine primejdii. N-am mai întâlnit-o de atunci, dar când am văzut-o îndepărtându-se spre staÈ›ia de metrou, purtând din nou fusta scoÈ›iană È™i mocasinii de È™colăriță, am înÈ›eles că aveam să-i simt lipsa mai mult decât îmi închipuiam, după atâtea ore de iubire prefăcută È™i spaime trăite împreună. Presupunând că echipele străine ar fi trebuit să părăsească Chile în caz de forță majoră sau că avea să li se interzică să lucreze, o celulă a RezistenÈ›ei m-a ajutat să formez o echipă din tineri cineaÈ™ti care acÈ›ionau în rândurile sale. Am nimerit-o bine. Echipa lor a dus la bun sfârÈ™it o muncă tot atât de rapidă È™i cu tot atât de bune rezultate ca È™i ceilalÈ›i, la care s-a adăugat, îmbunătățind-o, entuziasmul celor care È™tiau pentru ce lucrau; organizaÈ›ia politică din care făceau parte ne-a asigurat că erau nu numai de absolută încredere, ci È™i antrenaÈ›i în vederea primejdiilor. La sfârÈ™it, când nu ne mai ajungeau străinii, am avut nevoie de mai multe persoane pentru a filma în mahalale, iar echipa s-a ocupat de formarea altora similare, È™i acestea din urmă, la rândul lor, de formarea altora, până când, în ultima săptămână, am ajuns să avem È™ase echipe chiliene care lucrau concomitent în diferite locuri. Pe mine toate acestea m-au ajutat È™i să-mi fac o idee mai clară despre gradul de hotărâre È™i eficiență al noii generaÈ›ii care, fără grabă sau zgomot, participă cu toată dăruirea la înlăturarea din societatea chiliană a efectelor dezastrului militar. ÃŽn pofida tinereÈ›ii, toÈ›i au chiar mai mult decât o viziune proprie cu privire la viitor. Ei au de-acum un trecut de aventuri incognito È™i de victorii tainice, pe care le păstrează în suflet cu mare modestie. Cercul începe să se închidă Cam în zilele în care am intervievat conducerea Frontului Patriotic, echipa franceză a ajuns la Santiago, după ce îndeplinise cu rezultate excelente programul prevăzut. Lucrul era indispensabil, căci nordul e zona istorică a formării partidelor politice din Chile. Acolo poate fi mai bine apreciată continuitatea ideologică È™i politică, de la Luis Emilio Recabarren, creatorul primului partid muncitoresc, în pragul secolului al XX-lea, până la Salvador Allende. ÃŽn zona aceea se află una dintre minele de aramă cele mai bogate din lume, industrializată de englezi în secolul al XlX-lea, o dată cu revoluÈ›ia industrială, È™i în ea își află rădăcinile clasa noastră muncitoare. De acolo pleacă È™i miÈ™carea socială chiliană, fără îndoială cea mai de anver- gură din America Latină. Când Allende a cucerit puterea, măsura cea mai importantă È™i cea mai primejdioasă pe care a luat-o a fost naÈ›ionalizarea cuprului, iar una din primele măsuri luate de Pinochet a fost restituirea acestei ramuri a mineritului stăpânilor ei tradiÈ›ionali. Raportul de activitate al È™efului echipei franceze, Jean-Claude, a fost foarte amplu È™i minuÈ›ios. Trebuia să-mi închipui cele povestite pe ecran, pentru a nu strica unitatea filmului, căci nu puteam vedea probele înainte de a ne întoarce la Madrid cu tot materialul gata È™i atunci avea să fie prea târziu pentru a mai face vreo schimbare. Din motive de securitate, dar mai ales pentru plăcerea de a fi în Chile, nu ne-am adunat într-un loc fix, ci am străbătut oraÈ™ul într-o dimineață a acelei toamne cruciale. Am mers pe jos prin centru, am urcat în cele mai ciudate autobuze, am băut cafea în locurile cele mai vizibile, am mâncat fructe de mare È™i am băut bere È™i, când s-a lăsat seara, ne-am întâlnit atât de departe de hotel, că a trebuit sa luăm metroul. Eu nu-l È™tiam, pentru că fusese inaugurat de Junta Militară, deÈ™i construirea lui fusese iniÈ›iată de Guvernul lui Frei È™i continuată de cel al lui Allende. M-au surprins curățenia È™i eficacitatea lui, ca È™i naturaleÈ›ea cu care compatrioÈ›ii mei se obiÈ™nuiseră să călătorească pe sub pământ. Era o lume pe care nu o descoperisem până atunci, pentru că nu avusesem nici un argument convingător ca să solicit o autorizaÈ›ie de filmare. Faptul că fusese construit de francezi ne-a dat ideea ca echipa lui Jean-Claude l-ar fi putut filma. Pe când vorbeam de asta, am ajuns la staÈ›ia Pedro Valdivia È™i, pe scara ce ducea spre ieÈ™ire, am avut fără nici un echivoc impresia că ne privea cineva. AÈ™a È™i era: un poliÈ›ist îmbrăcat civil ne privea atât de atent, încât privirile ni s-au întâlnit la mijlocul drumului. Pe atunci eram în stare să recunosc un poliÈ›ist îmbrăcat civil într-o mulÈ›ime, căci, deÈ™i se cred îmbrăcaÈ›i civil, aceÈ™tia sunt inconfundabili, cu jacheta trei sferturi de culoare albastru-închis, demodată, È™i cu părul tuns foarte scurt, ca recruÈ›ii. Dar primul lucru care-i trădează e modul de a privi, căci chilienii nu privesc pe nimeni pe stradă, ci merg, pe jos sau cu autobuzul, privind fix. Astfel încât, când l-am văzut pe omul acela corpolent, care a continuat să mă privească È™i după ce È™i-a dat seama că fusese descoperit, l-am identificat pe loc drept un poliÈ›ist în civil. Þinea mâinile în buzunarele jachetei groase de postav, È›igara între buze È™i ochiul stâng pe jumătate închis, căci îl supăra fumul, imitându-i prost pe detectivii din filme. Nu È™tiu de ce mi s-a părut că era Guaton Romo, un ucigaÈ™ angajat de dictatură, care se dăduse drept un înflăcărat om de stânga È™i denunÈ›ase numeroÈ™i activiÈ™ti din clandestinitate, mai târziu sacrificaÈ›i. Recunosc că am greÈ™it grav când l-am privit, dar fusese inevitabil, pentru că nu am făcut-o în chip voluntar, ci dintr-un impuls inconÈ™tient. Din acelaÈ™i impuls instinctiv, am privit mai întâi în stânga È™i apoi imediat în dreapta, È™i am mai văzut doi. "Sa vorbim despre orice", i-am spus cât se poate de încet lui Jean-Claude, adăugând: "VorbeÈ™te-mi, dar nu gesticula, nu privi, nu face nimic". A înÈ›eles È™i am continuat să înaintăm cu nevinovată naturaleÈ›e, până când am ieÈ™it la suprafață. Era de-acum noapte, dar aerul era călduÈ› È™i mai transparent decât în zilele dinainte, iar bulevardul era plin de lume care se întorcea acasă. Atunci m-am depărtat de Jean-Claude. — Dispari, i-am spus. Te găsesc eu mai târziu. A luat-o la fugă în dreapta È™i eu m-am pierdut în mulÈ›ime în partea opusă. Am luat un taxi ce a trecut în clipa aceea pe lângă mine, de parca mi l-ar fi trimis mama, È™i am apucat să văd trei bărbaÈ›i stupefiaÈ›i, care tocmai ieÈ™eau din metrou È™i nu È™tiau pe cine să urmărească, pe Jean-Claude sau pe mine, È™i care au luat-o prin mulÈ›ime. Patru străzi mai încolo am coborât, am luat un taxi în sens opus È™i apoi altul, È™i altul, până când mi s-a părut imposibil să mă mai urmărească cineva. Singurul lucru pe care nu l-am înÈ›eles È™i pe care nu l-am putut pricepe niciodată a fost de ce trebuiau să ne urmărească. Am coborât din taxi în faÈ›a primului cinematograf È™i am intrat fără măcar să privesc programul, convins ca întotdeauna, din pură deformare profesională, că nu există loc mai sigur È™i mai propice gândirii. Vă plac rotunjimile mele, domnule? Programul combina filmul cu spectacolul pe viu. Nici nu mă aÈ™ezasem bine, când s-a terminat proiecÈ›ia, s-au aprins luminile pe jumătate È™i prezentatorul a început o lungă peroraÈ›ie, pentru a-È™i vinde spectacolul. Eram încă atât de emoÈ›ionat, că am continuat să privesc spre ușă, să mă asigur că nu mă urmăreau. Vecinii au început să privească È™i ei, cu acea curiozitate de nestăpânit care e aproape o lege a comportării umane, aÈ™a cum se întâmplă pe stradă când cineva priveÈ™te spre cer È™i trecătorii încep să se uite È™i ei, încercând să vadă despre ce e vorba. Dar mai exista, desigur, È™i alt motiv. Totul era echivoc acolo. Decorurile, luminile, combinaÈ›ia de film cu strip-tease È™i mai ales spectatorii, numai bărbaÈ›i, cu aerul că fugiseră cine È™tie de unde. ToÈ›i, È™i eu mai mult ca oricare dintre ei, păreau că se ascundeau. Pentru orice poliÈ›ist, cu sau fără motiv, am fi fost o adunătură de suspecÈ›i. Impresia de spectacol interzis era foarte bine creată de impresari È™i în mod special de prezentator, care anunÈ›a coristele pe scenă cu descrieri ce păreau a fi mai curând ale unor suculente feluri de mâncare dintr-un meniu. Sub vraja lui, ele-È™i făceau apariÈ›ia mai dezbrăcate chiar decât veniseră pe lume, căci își machiau trupul, pentru a-È™i inventa graÈ›iile de care duceau lipsă. După defilarea iniÈ›ială, a rămas pe scenă doar o brună cu rotunjimi astronomice, care-È™i mlădia trupul È™i-È™i miÈ™ca buzele pentru a simula că ea era cea care cânta în gura mare cântecul de pe un disc al lui Rocio Jurado. Trecuse destulă vreme, pentru a putea risca să ies, când bruna a coborât de pe scenă, trăgând după ea un È™arpe cu microfon È™i a început să pună întrebări, făcând glume indecente. Eu aÈ™teptam prilejul să ies, când m-a descoperit lumina reflectorului È™i imediat am auzit vocea de mahala a falsei Rocio: — Ia sa vedem, dumneavoastră, domnul cu cheliuță atât de elegantă. Nu eram eu, desigur, ci celălalt, dar din nefericire trebuia să răspund pentru el. Corista s-a apropiat târând cablul microfonului È™i mi-a vorbit atât de aproape, că i-am simÈ›it ceapa din răsuflare. — Cum vi se par È™oldurile mele? — Foarte frumoase, i-am spus în microfon, ce vreÈ›i să vă spun? Apoi mi-a întors spatele È™i mi-a dat din È™olduri drept în nas. — Și rotunjimile mele, domnule, cum vi se par? — Minunate, am spus, vă imaginaÈ›i doar. După fiecare din răspunsurile mele, în difuzoare se auzea o cascadă de hohote conservate pe bandă de magnetofon, ca în puerilele comedii ale televiziunii americane. Trucul era indispensabil, căci nimeni nu râdea în sală È™i pe chipurile tuturor se citea dorinÈ›a de a se face nevăzuÈ›i. Corista s-a apropiat È™i mai mult, continuând să-È™i miÈ™te È™oldurile foarte aproape de obrazul meu, pentru a-i vedea aluniÈ›a adevărată de pe coapsă, neagră È™i păroasă ca un păianjen. — Vă place aluniÈ›a mea, domnule? După fiece întrebare îmi apropia microfonul de buze, pentru a mări volumul răspunsului meu. — Desigur, am spus, sunteÈ›i cu totul foarte frumoasă. — Și ce aÈ›i face cu mine, domnule, dacă v-aÈ™ propune să petrecem o noapte împreuna? Hai, povestiÈ›i-mi totul! — UitaÈ›i ce este, nu È™tiu ce să va spun, am zis eu. V-aÈ™ iubi mult. Supliciul nu se mai sfârÈ™ea. Și, pe deasupra, supărat cum eram, uitasem să vorbesc cu accent uruguayan È™i am vrut să-mi îndrept greÈ™eala în ultima clipă. Atunci m-a întrebat de unde eram, încercând să-mi imite accentul neclar, iar când i-am spus, a exclamat: — Uruguayenii sunt foarte buni la pat. Dumneavoastră nu? Nu-mi mai rămăsese decât să fac pe supăratul. — Vă rog, i-am zis, nu mă mai întrebaÈ›i nimic. Atunci s-a prins că nu-i mergea cu mine È™i a căutat alt interlocutor. De cum am crezut că plecarea nu avea să fie prea ostentativă, am È™ters-o în graba mare È™i am luat-o pe jos spre hotel, frământat din ce în ce mai tare de neliniÈ™tea că nimic din cele petrecute în seara aceea nu fusese întâmplător. VIII ATENÞIE, UN GENERAL E DISPUS Sà POVESTEASCà TOTUL Pe lângă legăturile Elenei, eu dusesem È™i o muncă marginală cu prieteni de pe timpuri, care m-au ajutat să formez echipele chiliene de filmare È™i să ne miÈ™căm cu toată libertatea prin mahalale. Prima persoană pe care am căutat-o, chiar când ne-am întors de la Concepcion, a fost Eloisa, o femeie elegantă È™i frumoasă, căsătorită cu un industriaÈ™ foarte cunoscut. Ea m-a dus la soacra sa, o văduvă de peste È™aptezeci de ani, curajoasă È™i ingenioasă, care-È™i trata singurătatea devorând telenovele, căci visul ei de aur era să fie protagonista unor intrepide aventuri din viaÈ›a reală. Eloisa È™i cu mine fuseserăm complici în activitățile politice din Universitate, iar prietenia ni se consolidase în timpul ultimei campanii a lui Salvador Allende, la care am participat împreună, făcând propagandă. La doar câteva zile după ce m-am întors, am aflat din întâmplare că devenise steaua unei firme de relaÈ›ii cu publicul È™i n-am putut rezista tentaÈ›iei de a-i da un telefon anonim, pentru a verifica dacă era ea într-adevăr. Vocea liniÈ™tită È™i hotărâtă care mi-a răspuns părea să fie într-adevăr a ei, dar dicÈ›iunea ei avea ceva neconvingător. De aceea, în după-amiaza aceleiaÈ™i zile m-am postat singur într-o braserie din Strada Huerfano, de unde o puteam vedea când ieÈ™ea de la birou, aÈ™a cum s-a È™i întâmplat. Nu numai că nu i se citeau pe chip cei doisprezece ani ce trecuseră peste noi, dar era mai elegantă È™i mai frumoasă ca niciodată. Am mai observat că È™oferul ei nu purta livrea, cum ar fi fost de presupus în cazul soÈ›iei unui burghez influent, iar ea însăși își conducea orbitorul BMW 635 platinat. Atunci i-am trimis prin poÈ™tă o hârtie pe care scrisesem un singur rând: "Antonio e aici È™i vrea să te vadă". Era numele fals sub care mă cunoscuse în timpul luptelor politice universitare È™i speram să-È™i aducă aminte de el. Calculasem corect. A doua zi, fix la ora unu, rechinul arginitiu a trecut în goană pe la colÈ›ul Străzii Apoquindo, prin faÈ›a agenÈ›iei Renault. Am sărit în maÈ™ină, am închis portiera È™i ea a rămas cu gura căscată, până când mi-a recunoscut râsul. — EÈ™ti nebun! a spus. — Mai ai vreo îndoială? am replicat. Ne-am dus să luăm prânzul în locanta unde mersesem doar în prima zi, dar am găsit pe uÈ™ile bătute în scânduri încruciÈ™ate un anunÈ› ce părea mai curând un epitaf: "ÃŽnchis pentru totdeauna". Atunci ne-am dus la un restaurant franÈ›uzesc pe care-l È™tiam prin împrejurimi. Nu-mi amintesc numele, dar e confortabil, se serveÈ™te bine È™i se află în faÈ›a celui mai cunoscut È™i mai elegant motel din oraÈ™. Eloisa se distra, recunoscând automobilele clienÈ›ilor care preferau să facă dragoste, pe când mâncam de prânz, iar eu nu oboseam să admir maturitatea bunei ei dispoziÈ›ii. Am mers drept la È›intă. I-am povestit fără rezerve motivul È™ederii mele clandestine È™i am rugat-o să colaboreze cu mine pentru a stabili unele legături ce ar fi fost mai puÈ›in primejdioase pentru o femeie ca ea, ocrotită de privilegiile clasei sale sociale. Lucrurile acestea se petreceau când încă nu stabilisem cum să filmăm prin mahalale È™i mă gândeam că m-ar fi putut ajuta să-i găsesc pe unii dintre prietenii noÈ™tri din anii Unității Populare, pe care-i pierdusem în ceÈ›urile clandestinității. Nu numai că a acceptat cu mare entuziasm, dar m-a È™i întovărășit, timp de trei nopÈ›i, la reuniuni secrete, în sectoarele oraÈ™ului unde era mai puÈ›in primejdios să ajungi cu un automobil venerat ca al ei. — Nimeni nu poate crede că un BMW 635 ar putea fi duÈ™manul dictaturii, a spus încântată. GraÈ›ie acestui lucru, nu m-au arestat într-o noapte în care pe Eloisa È™i pe mine ne-a surprins la o adunare secretă o pană de curent, una din numeroasele provocate de Rezistență în zilele acelea. Responsabilii adunării mă anunÈ›aseră dinainte. Urma să aibă loc mai întâi o pană de curent de patruzeci de minute, apoi alta de o oră È™i, în fine, a treia, care avea să lase Santiago fără lumină vreo două sau trei zile. Adunarea era programată foarte devreme, căci în timpul opririlor de curent forÈ›ele represive erau cuprinse de o nervozitate aproape isterică, iar raziile de stradă erau brutale È™i fără nici o discriminare. Apoi aveau să urmeze interdicÈ›iile de circulaÈ›ie pe timpul nopÈ›ii. Dar s-a petrecut ceva È™i tuturor ne-au apărut probleme de ultimă oră, astfel încât nu terminasem nici măcar discuÈ›ia principală când a avut loc prima pană de curent. Responsabilii politici ai adunării au hotărât că Eloisa È™i cu mine trebuia să plecăm imediat ce avea să revină lumina, iar ceilalÈ›i trebuiau să plece apoi separat. Zis È™i făcut. De cum s-a reaprins lumina, am ieÈ™it pe o È™osea neasfaltată, de la poalele muntelui. Deodată, la o curbă, am dat nas în nas cu niÈ™te camionete, ce formau un soi de tunel la cele două capete ale drumului. AgenÈ›i îmbrăcaÈ›i civil stăteau de pază cu pistoale-mitraliere. Eloisa a încercat să frâneze, dar n-am lăsat-o. — Trebuie să oprim, a spus. — Mergi înainte, am replicat. Nu te enerva, continuă să vorbeÈ™ti È™i să râzi È™i nu opri până când nu-È›i spun eu. Am acte în regulă. Când am terminat, mi-am pipăit buzunarul È™i mi-a îngheÈ›at sângele în vine: nu aveam la mine portofelul cu actele de indentitate. Unul din bărbaÈ›i ni s-a aÈ™ezat atunci în drum, ridicând braÈ›ul, È™i Eloisa a trebuit să oprească. Ne-a luminat feÈ›ele amândurora cu o lanternă cu baterii, a cercetat interiorul maÈ™inii cu fasciculul de lumină È™i ne-a lăsat să trecem fără să spună vreo vorbă. Eloisa avea dreptate: nu era posibil să crezi că un automobil ca al ei era primejdios din punct de vedere politic. O bunică cu paraÈ™ută ÃŽn zilele acelea i-am cunoscut È™i soacra, pe care, încă de la prima vizită, am hotărât amândoi s-o numim Clemencia Isaura, printr-o asociaÈ›ie de idei pe care niciodată n-am izbutit s-o descifrăm. Ne-am dus pe neanunÈ›ate la somptuoasa ei locuință, numărul 727 din cartierul rezidenÈ›ial, pe la cinci după-amiază, È™i am găsit-o în starea-i de obiÈ™nuită placiditate, bând o ceaÈ™că cu ceai È™i ronțăind biscuiÈ›i englezeÈ™ti, pe când în tot salonul răsunau focuri de puÈ™că, iar ecranul televizorului se umplea de sânge. Purta un costum taior de firmă, pălărie È™i mănuÈ™i, căci avea obiceiul să-È™i bea ceaiul fix la ora cinci a după-amiezii, îmbrăcată ca pentru o aniversare, chiar dacă era singură. Dar obiceiurile-i de roman englezesc nu se potriveau prea bine cu personalitatea sa: când era deja căsătorită È™i cu copii, pilotase planoare în Canada È™i obÈ›inuse un record notabil la săritura cu paraÈ™uta. Când a aflat ca o căutam pentru o chestiune clandestină, importantă È™i primejdioasă, a exclamat: "Ce bine, pentru că aici viaÈ›a e atât de plicticoasă, că te îmbraci, te aranjezi È™i nu È™tii de ce". Dar propunerea clară de a mă ajuta să localizez cinci persoane în cartiere problematice ale oraÈ™ului a dezamăgit-o întrucâtva. — Dacă cel puÈ›in ar fi trebuit să punem bombe! a spus ea cu regret. Nu voiam să-i caut pe cei cinci bărbaÈ›i pe căile obiÈ™nuite ale RezistenÈ›ei. ToÈ›i lucraseră cu mine, încă dinainte de Unitatea Populară. Nici unul nu se exilase. Unul o anunÈ›ase pe Ely, în ziua loviturii militare de stat, că aveam să fiu împuÈ™cat în faÈ›a birourilor companiei Chile Films. Al doilea stătuse într-un lagăr de concentrare în primul an al dictaturii, iar apoi continuase să locuiască la Santiago, ducând în aparență o viață normală, dar desfășurând în realitate o neobosită activitate politică. Al treilea stătuse o vreme în Mexic, unde intrase în legătură cu exilaÈ›ii chilieni, È™i revenise cu acte în regulă, să activeze în miÈ™carea de rezistență. Al patrulea colaborase cu mine la Școala de Teatru, continuaserăm să lucrăm împreună în cinematograf È™i în televiziune, iar acum era un activ conducător al miÈ™cării muncitoreÈ™ti. Al cincilea stătuse doi ani în Italia, iar acum era È™ofer pe camioane de transport, ceea ce-i îngăduia să desfășoare o bună activitate de coordonare. ToÈ›i cinci își schimbaseră locuinÈ›ele, profesia È™i identitatea, È™i nu È™tiam cum să dau de ei. Mai bine de o mie de chilieni trăiesc astfel, făcând parte din Rezistență, cu o identitate diferită de cea de până în 1973, iar Clemencia Isaura trebuia să dea de capătul firului, pentru a ajunge la ghem. Pe de altă parte, legăturile prealabile pe care urma să le stabilească erau indispensabile, pentru că ne-ar fi îngăduit să cunoaÈ™tem starea de spirit a vechilor mei prieteni, înainte de a le dezvălui că eram în Chile È™i aveam nevoie de ajutorul lor. Nu È™tiu amănunÈ›it cum a procedat. Abia de-am avut vreme să ne vedem liniÈ™tiÈ›i înainte de plecarea mea È™i nu i-am pus prea multe întrebări concrete, pentru că pe atunci nu credeam că aveam să povestesc aventura ei într-o carte. Mi-a spus doar că niciodată nu mai văzuse la televiziune un film atât de emoÈ›ionant ca acela pe care-l trăise. Știu că zile întregi a trebuit să străbată pe jos cartierele mărginaÈ™e, întrebând ici, verificând colo, plecând de la puÈ›inele fire disparate de care dădusem, aproape È™terse, în amintirile mele. Am avertizat-o să se îmbrace astfel încât să fie luată drept o femeie săracă, dar nu mi-a dat atenÈ›ie. A plecat să-È™i pună viaÈ›a în primejdie pe coclaurile tulburi din Santiago de parcă mergea să-È™i bea ceaiul cu biscuiÈ›i englezeÈ™ti. Probabil că mare era surpriza celor care se vedeau abordaÈ›i deodată de o bătrână simandicoasă, care întreba de adrese nesigure cu o curiozitate dubioasă. Dar simpatia irezisitibilă È™i căldura ei umană trezeau imediat încrederea. Fapt este că, după o săptămână, îmi găsise trei din cei cinci prieteni pierduÈ›i, È™i a organizat pentru ei la numărul 727 o masă care n-ar fi fost nici mai bună, nici mai solemnă, dacă ar fi fost o cină de gală. Acolo am format prima echipă chiliană È™i am stabilit toate filmările din mahalale. Protagonista de neuitat a următoarei etape organizatorice a fost o femeie admirabilă, subÈ›irică, modestă, aproape invizibilă, iar hărnicia neobiÈ™nuită È™i simÈ›ul ei organizatoric ne-au ajutat să nu întâmpinam nici un obstacol în timpul filmărilor prin mahalale. Numele pe care l-am dat, singurul pe care i l-am cunoscut, a fost totodată definiÈ›ia imaginii sale È™i omagiul adus curajului ei: furnicuÈ›a invincibilă. Lunga căutare a unui General Electric ÃŽn timp ce Clemencia Isaura muncea, eu am profitat de clipele când nu filmam, pentru a stabili legături la nivel înalt cu ajutorul Eloisei. ÃŽntr-o noapte, aÈ™teptam amândoi la un restaurant de lux un emisar care, de altfel, nu a ajuns niciodată, când È™i-au făcut apariÈ›ia doi generali, cu piepturile blindate cu decoraÈ›ii. Ea i-a salutat de la distanță, făcând un gest atât de familiar cu mâna, încât mi-a trezit temeri obscure. Unul din ei s-a apropiat de masa noastră È™i a conversat câteva minute în picioare cu Eloisa despre unele frivolități mondene, fără să-mi arunce nici măcar o privire. Nu i-am putut ghici rangul, căci niciodată n-am putut deosebi stelele generalilor de cele ale hotelurilor. Când s-a întors la masă, ea a coborât tonul È™i, pentru prima oară, mi-a vorbit de bunele-i relaÈ›ii cu unii militari de rang înalt, pe care obiÈ™nuia să-i frecventeze în virtutea profesiei. După părerea ei, menÈ›inerea lui Pinochet la putere se datorează È™i faptului că i-a pensionat pe ofiÈ›erii din generaÈ›ia lui È™i a păstrat un înalt comandament format din ofiÈ›eri noi, toÈ›i inferiori lui, care nu-i sunt prieteni, abia de-l cunosc È™i, în majoritate, îi dau ascultare cu o supunere totală. Dar ei sunt, în acelaÈ™i timp, È™i flancul lui cel mai vulnerabil, căci mulÈ›i dintre noii ofiÈ›eri cred că nu pot fi făcuÈ›i vinovaÈ›i de asasinarea preÈ™edintelui Allende, nici de anii barbari ai represiunii sângeroase È™i ai luării puterii. Simt că au mâinile curate È™i de aceea se cred predestinaÈ›i să cadă la înÈ›elegere cu civilii referitor la întoarcerea fără dureri la democraÈ›ie. ÃŽn faÈ›a uimirii mele, Eloisa a mers mai departe: cel puÈ›in un general, pe care ea-l cunoÈ™tea, era dispus să facă mărturisiri despre profundele fisuri din rândul ForÈ›elor Armate. — ÃŽi vine să verse că nu vorbeÈ™te, mi-a zis. Știrea m-a cutremurat. Posibilitatea de a introduce în film o astfel de mărturie spectaculoasă a schimbat cu totul perspectiva zilelor ce urmau. Mai rău era că Eloisa nu-È™i putea asuma riscul de a stabili primul contact, nici n-ar fi avut vreme să încerce aÈ™a ceva, pentru că peste două zile urma să-È™i întovărășească soÈ›ul în Europa, într-o călătorie de trei luni. Câteva zile mai târziu, Clemencia Isaura m-a convocat urgent la ea acasă È™i mi-a comunicat totuÈ™i cheia pe care cineva o lăsase, la cererea Eloisei, pentru a-l putea găsi pe militarul nonconformist, căruia îi dădusem deja un nume secret: Generalul Electric. Mi-a dat o tablă electronică foarte mică, pentru a putea juca È™ah de unul singur, cu care trebuia să merg, încă de a doua zi, la Biserica San Francisco, după ora cinci după-amiaza. Nu-mi mai amintesc de când nu mai intrasem într-o biserică. Mi-a atras atenÈ›ia faptul că mulÈ›i bărbaÈ›i È™i femei citeau romane sau ziare, dădeau pasienÈ›e, tricotau sau jucau jocuri de copii, cum ar fi cel de-a È™oarecele È™i pisica. Abia atunci am priceput de ce mă trimisese Eloisa cu o tablă electronică de È™ah, care la început mi s-a părut total nepotrivită pentru a trece neobservat într-o biserică. Oamenii, aÈ™a cum îi văzusem pe stradă în noaptea sosirii mele, erau muÈ›i È™i taciturni în penumbră înserării. ÃŽn realitate, chilienii erau aÈ™a È™i înainte de Unitatea Populară. Marea schimbare s-a produs când candidatura lui Allende È™i-a luat avânt È™i s-a observat că el ar putea să câștige, iar victoria lui ne-a transformat dintr-o dată în altă È›ară: cântam pe străzi, pictam pe pereÈ›i È™i toată lumea se pierdea într-o mulÈ›ime de manifestaÈ›ii, în care fiecare își exprima bucuria de a trăi. AÈ™teptam de două zile la rând, jucând È™ah cu uruguayanul din mine, când am auzit în spatele meu È™oapta unei femei. Stăteam jos, iar ea îngenunchease lângă scaunul din spatele meu È™i aproape că-mi È™optea la ureche: — Nu priviÈ›i È™i nu spuneÈ›i nimic, mi-a spus vorbind ca la spovedanie, memoraÈ›i numărul de telefon È™i parola pe care v-o dau È™i nu ieÈ™iÈ›i din biserică decât la cincisprezece minute după mine. Doar când s-a ridicat È™i s-a îndreptat spre altarul principal mi-am dat seama că era o călugăriță tânără È™i foarte frumoasă. Nu a trebuit să memorez decât parola, căci numărul de telefon l-am însemnat cu pionii pe tabla de È™ah. Se presupunea că drumul sugerat avea să mă duca până la Generalul Electric. Cu toate acestea, cănile păreau de-acum împărÈ›ite altfel. ÃŽn zilele ce au urmat, am sunat fără greÈ™eală È™i mereu mai neliniÈ™tit la numărul indicat, obÈ›inând doar un singur răspuns: "Mâine". Cine înÈ›elege poliÈ›ia? Când mă aÈ™teptam mai puÈ›in, Jean-Claude m-a surprins, dându-mi o veste proastă. ÃŽn conformitate cu o È™tire France Presse publicată la Paris, dar datată cu o săptămână înainte la Santiago, trei membri ai unei echipe italiene de filmare, care lucrau în Chile în condiÈ›ii incerte, fuseseră arestaÈ›i de poliÈ›ie, pe când filmau fără autorizaÈ›ie în mahalaua La Legua. Franquie credea că mai rău nu se putea. Eu încercam să iau lucrurile cu mai mult calm. Jean-Claude nu È™tia să fi existat È™i alte echipe în afară de a sa care să lucreze cu mine, la fel cum nici ceilalÈ›i nu È™tiau nimic de existenÈ›a unei echipe franceze, È™i se alarmase mai curând prin analogie: dacă, în aceleaÈ™i condiÈ›ii cu el, cineva fusese arestat, atunci È™i el era în aceeaÈ™i primejdie. Am încercat să-l calmez. — Nu-È›i face griji, i-am spus, asta n-are nici o legătură cu noi. De cum m-a lăsat singur, m-am dus să-i caut pe italieni È™i i-am găsit teferi È™i sănătoÈ™i, acolo unde trebuiau să fie. Grazia se întorsese din Europa È™i reintrase în echipă. Dar Ugo mi-a confirmat că È™tirea fusese publicată È™i în Italia, deÈ™i agenÈ›ia italiană de È™tiri o dezminÈ›ise. Mai rău era că falsa È™tire se referea la ei, dându-le numele, È™i se răspândise în graba mare. Asta nu era ciudat. Sub dictatură, Santiago e stup de zvonuri. Ele se nasc, se reproduc È™i mor cu o rapiditate uimitoare de câteva ori pe zi, dar au întotdeauna un fundament adevărat. Știrea despre italieni nu a fost o excepÈ›ie. Atât de mult se vorbise de ei în noaptea dinainte, la o recepÈ›ie de la ambasada italiană, încât, când au intrat membrii echipei, i-a primit nici mai mult, nici mai puÈ›in decât È™eful DirecÈ›iei NaÈ›ionale de ComunicaÈ›ii, care a spus ca să-l audă toÈ›i invitaÈ›ii: — VedeÈ›i? Aici sunt cei trei arestaÈ›i. ÃŽnainte de a È™ti de existenÈ›a telegramei din presă, Grazia a avut impresia că erau urmăriÈ›i. ÃŽn fine, când au ajuns la hotel, după petrecerea de la ambasadă, li s-a părut că le răscolise cineva valizele È™i hârtiile în camere, dar nu lipsea nimic. Poate că spaima le provocase o iluzie, dar putea fi vorba È™i de o violare de domiciliu ca avertisment. ÃŽn orice caz, existau motive pentru a crede că se petrecea ceva real. Am petrecut noaptea scriindu-i preÈ™edintelui Tribunalului Suprem o misivă în care-i mărturiseam repatrierea mea clandestină, pentru a o avea pregătită, în caz ca aÈ™ fi fost prins. N-a fost o inspiraÈ›ie subită, ci rodul unei lente reflecÈ›ii, care era din ce în ce mai presantă, pe măsură ce se strângea cercul. La început, am conceput-o ca pe o singură frază dramatică, la fel cu mesajele din sticlele pe care naufragiaÈ›ii le aruncau în mare. Dar, când să o scriu, mi-am dat seamă că aveam nevoie să dau acÈ›iunii mele o justificare politică È™i omenească, deoarece trebuia să exprim cumva simțămintele a mii È™i mii de chilieni care îndurau că È™i mine ciuma exilului. Am început-o de multe ori, am rupt multe foi din pricina căinÈ›ei, stând încuiat într-o cameră întunecoasă de hotel, care oricum era camera unui exilat în propria È›ară. Când am terminat, trecuse ceva vreme de când clopotele bisericilor, ce anunÈ›au liturghia, încălcaseră tăcerea interdicÈ›iilor din timpul nopÈ›ii È™i primele lumini se iÈ›eau cu greu prin ceaÈ›a acelei toamne de neuitat. IX NICI MAMA NU Mà RECUNOAȘTE ÃŽn realitate, aveam motive cu prisosință să mă tem că poliÈ›ia era informată cu privire la prezenÈ›a mea în Chile È™i la activitățile pe care le desfășuram. Eram de aproape o lună la Santiago, echipele fuseseră văzute în public mai mult decât ar fi fost convenabil, luasem legătura cu persoane foarte diverse È™i mulÈ›i È™tiau că eu eram regizorul filmului. Mă familiarizasem într-atât cu noua-mi identitate, încât uitam să vorbesc ca un uruguayan, iar în viaÈ›a cotidiană nu mă mai comportam de-acum ca un clandestin prea riguros. La început, ne adunam în automobile ce mergeau la întâmplare prin tot oraÈ™ul È™i pe care obiÈ™nuiam să le schimbăm la fiecare patru sau cinci străzi, după o metodă atât de complicată, încât adeseori nimeream în situaÈ›ii chiar mai primejdioase decât cele pe care încercam să le evităm. Astfel, într-o noapte, am coborât dintr-un automobil la intersecÈ›ia străzilor Providencia È™i Los Leones, de unde, cinci minute mai târziu, trebuia să mă ia un Renault 12 de culoare albastră, purtând pe parbriz un permis de liberă trecere al Societății pentru ProtecÈ›ia Animalelor. A fost atât de punctual, atât de Renault 12 È™i atât de albastru-strălucitor, încât nici măcar nu m-am uitat dacă avea sau nu permisul de carton, ci am urcat în spate, unde o femeie matură, dar încă frumoasă, se scălda în bijuterii, avea un parfum provocator È™i un mantou de vizon roz, ce probabil costa de două sau trei ori mai mult decât automobilul. Un exemplar inconfundabil, deÈ™i nu foarte comun, al cartierului rezidenÈ›ial din Santiago. Când m-a văzut intrând, a rămas cu gura căscată de spaimă, dar m-am grăbit să o liniÈ™tesc cu parola: — Unde aÈ™ putea cumpăra o umbrelă de ploaie la ora aceasta? Șoferul în livrea s-a întors spre mine È™i a lătrat: — Coborâți sau chem poliÈ›ia! Dintr-o singură privire mi-am dat seama că de pe parbriz lipsea permisul de carton È™i am simÈ›it în stomac durerea ridicolului. "ScuzaÈ›i-mă, am spus, am greÈ™it automobilul". Dar femeia își recăpătase curajul. M-a prins de braÈ› È™i l-a liniÈ™tit pe È™ofer cu o voce dulce, de soprană: — Oare mai sunt deschise încă magazinele Paris? l-a întrebat. Șoferul credea că da, aÈ™a că s-a ambiÈ›ionat să mă duca să cumpăr umbrela de ploaie. Nu era numai frumoasă, ci È™i graÈ›ioasă È™i plină de căldură, de-È›i venea să uiÈ›i pentru o noapte de represiune, de politică, de artă È™i să rămâi cu ea acolo, în ambianță aceea saturată de intimitate. M-a lăsat la intrarea magazinelor Paris, cerându-È™i pe deasupra È™i scuze că nu mă întovărășea în căutarea umbrelei de ploaie, pentru că întârziase deja aproape o jumătate de oră la întâlnirea cu soÈ›ul ei, pe care trebuia să-l ia cu maÈ™ina, pentru a merge la concertul dat de un pianist de faimă mondială, al cărui nume l-am uitat. Acestea erau riscurile obiÈ™nuinÈ›ei. Foloseam din ce în ce mai puÈ›ine fraze criptice de identificare la întâlnirile clandestine. Ne împrieteneam cu emisarii de la primul salut È™i nu abordam direct chestiunile, ci ne întindeam la vorbă, comentând situaÈ›ia politică, trăncănind despre noutățile din film È™i din literatură, despre prieteni comuni pe care voiam să-i văd, în pofida avertismentelor ce mi se dăduseră cu privire la aceasta tentaÈ›ie. Poate că pentru a-È™i sublinia nevinovăția, un emisar a sosit la întâlnire cu unul din cei doi copii, iar acesta m-a întrebat, înecându-se de emoÈ›ie: "Tu eÈ™ti cel care face un film despre Superman?" AÈ™a am început să înÈ›eleg că puteam trăi pe ascuns în Chile, ca atâtea sute de exilaÈ›i ce se întorseseră incognito È™i-È™i trăiau viaÈ›a de zi cu zi fără tensiunea pe care o simÈ›isem eu la început. Și am înÈ›eles-o atât de bine, încât, de n-ar fi fost angajamentul de a face filmul, luat nu numai față de È›ară È™i de prieteni, ci È™i faÈ›a de mine însumi, mi-aÈ™ fi schimbat profesia È™i mediul È™i aÈ™ fi rămas să trăiesc la Santiago cu chipul meu dintotdeauna. Dar un minimum de prudență mă obliga să acÈ›ionez în alt fel, căci bănuiam că poliÈ›ia ne luase urma. Mai aveam de filmat de-acum în Palatul La Moneda, dar nu È™tiam de ce autorizaÈ›ia era succesiv amânată; mai aveam de filmat È™i la Puerto Montà și la Válle Centrál, È™i exista posibilitatea de a-l intervieva pe Generalul Electric. Pe de altă parte, filmarea la Valle Central voiam să o fac chiar eu, pentru că acolo mă născusem È™i îmi petrecusem adolescenÈ›a. Mama continua să trăiască în regiunea aceea, într-un sat sărac numit Palmilla, dar fusesem categoric avertizat să nu încerc să o văd în cursul călătoriei, din minime raÈ›iuni de securitate. Mai întâi am reorganizat munca echipelor străine, astfel încât să È™i-o poată încheia cu riscuri minime È™i cât mai repede posibil, pentru a se întoarce imediat în țările lor. Doar italienii aveau să rămână la Santiago, întovărășindu-ne la filmările din Palatul La Moneda. Echipa franceză avea să se întorcă la Paris de cum se va fi filmat "marÈ™ul foamei", anunÈ›at pentru una din zilele ce urmau. Echipa olandeză mă aÈ™tepta la Puerto MontÃ, pentru a filma împreună până foarte aproape de Cercul Polar, urmând să părăsească apoi Chile È™i să treacă în Argentina prin punctul de frontieră de la Bariloche. ÃŽn momentul plecării celor trei echipe, ar fi urmat ca optzeci la sută din film să fie gata, iar materialul să fie developat cu mari precauÈ›ii la Madrid. Ely a fost atât de eficace, încât, când am ajuns în Spania, am găsit filmul gata de montaj. "LittÃn a venit, a filmat È™i a plecat" ÃŽn circumstanÈ›ele incerte ale acelor zile, cel mai nimerit părea ca Franquie È™i cu mine să ne prefacem că plecăm din È›ară, pentru a reintra apoi cu precauÈ›ii sporite. Călătoria la Puerto Montà era cel mai bun prilej, căci se putea merge acolo la fel de uÈ™or atât prin Argentina, cât È™i prin Chile. Zis È™i făcut. Am cerut ca echipa olandeză să mă aÈ™tepte acolo, uneia dintre echipele chiliene i-am dat întâlnire peste trei zile în Válle de Colchagua, în centrul țării, È™i împreună cu Franquie am luat avionul spre Buenos Aires. Cu câteva ore mai înainte am sunat la revista Analisis, fără a spune dinainte cine eram, È™i i-am acordat jurnalistei Patricia Collier un amplu interviu despre trecerea mea clandestină prin Santiago. Două zile după plecarea mea, revista a publicat interviul, cu fotografia mea pe copertă È™i cu un titlu în care se vădea un strop de batjocură romană: "LittÃn a venit, a filmat È™i a plecat"'. Pentru ca totul să fie È™i mai veridic, Clemencia Isaura ne-a dus pe Franquie È™i pe mine la aeroportul de la Pudahuel, la volanul propriului automobil, È™i È™i-a luat adio de la noi cu un întreg teatru de săruturi È™i plânsete. AÈ™a că am plecat în chipul cel mai ostentativ cu putință, dar urmăriÈ›i îndeaproape de serviciile de protecÈ›ie ale RezistenÈ›ei, ce urmau să dea alarma, în caz că am fi fost arestaÈ›i. Asta ne-a îngăduit să aflăm pentru început că nu aveam fișă la aeroport È™i să ne înregistrăm la ieÈ™ire pentru ca, în cazul unei cercetări ulterioare, poliÈ›ia să creadă că părăsisem È›ara. La Buenos Aires m-am legitimat cu paÈ™aportul adevărat, pentru a nu comite o ilegalitate într-o È›ară prietenă. Dar, când să-l arăt la ghiÈ™eul de control, mi-am dat seama de ceva neprevăzut: fotografia de pe documentul meu autentic, făcută înaintea transformării, semăna prea puÈ›in cu mine. Eram greu de recunoscut cu sprâncenele epilate, cu chelia mărită È™i cu ochelarii de miop. Mă avertizaseră din timp, de altfel, că era la fel de greu să È›i asumi o personalitate străină È™i să È›i-o recuperezi apoi pe a ta, dar tocmai când aveam mai mare nevoie de aceasta din urmă, am uitat complet de sfatul dat. Din fericire, controlorul de la Buenos Aires nu m-a privit È™i am izbutit să supravieÈ›uiesc dramei mute de a nu putea fi eu nici măcar când, în realitate, chiar eram. ÃŽn conformitate cu instrucÈ›iunile mele, Franquie trebuia să coordoneze de la Buenos Aires, vorbind cu Ely la telefon, o serie de amănunte legate de munca ce mai rămânea de făcut È™i să încaseze banii trimiÈ™i de ea de la Madrid, pentru ultimele cheltuieli. AÈ™a că ne-am despărÈ›it acolo, dându-ne întâlnire la Santiago. Am luat avionul spre Mendoza, tot pe teritoriul argentinian, pentru a filma, după cum prevăzusem, câteva imagini ale munÈ›ilor chilieni. A fost foarte uÈ™or, căci de la Mendoza se trece în Chile printr-un tunel fără controale prea severe. Eu am trecut pe jos, ducând cu mine o cameră uÈ™oară de È™aisprezece milimetri, am făcut ceea ce aveam de făcut È™i am ieÈ™it cu o maÈ™ină a poliÈ›iei chiliene, al cărei È™ofer s-a milostivit de un biet jurnalist uruguayan care nu avea cum să se întoarcă în Argentina. De la Mendoza am plecat la Bariloche, o altă localitate de frontieră, dar mai sudică. Un vaporaÈ™ ca vai de lume, plin ochi cu turiÈ™ti argentinieni, uruguayeni, brazilieni È™i chilieni, se întorcea È™i ne-a dus de acolo până la frontiera cu Chile, străbătând un peisaj polar orbitor, cu imense prăpăstii de gheață È™i cu valuri agitate. Ultima porÈ›iune de drum, până la Puerto MontÃ, am parcurs-o pe un transbordor care ducea sticlă spartă, prin care vântul polar trecea urlând ca lupii È™i unde nu aveai nici unde să te adăposteÈ™ti de frigul înspăimântător, nici ce să mănânci sau să bei: nici o cafea, nici un pahar cu vin, nimic. Dar calculele mi-au fost corecte. Dacă plecarea mea din Chile fusese înregistrată de poliÈ›ia aeroportului, acesteia nu i-ar fi venit uÈ™or să-È™i închipuie că, în ziua următoare, aÈ™ fi putut intra din nou în È›ară, printr-un punct de frontieră situat la mii de kilometri de Santiago. Cu puÈ›in înainte de a ajunge la postul de control de la frontieră, un funcÈ›ionar de pe vaporaÈ™ a strâns nu mai puÈ›in de trei sute de paÈ™apoarte, care abia de-au fost privite pe deasupra, în grabă, È™i n-au fost È™tampilate. Cu excepÈ›ia celor chiliene, ce au fost confruntate cu lunga listă a exilaÈ›ilor care nu puteau intra în È›ară, listă ce stătea lipită pe perete, în faÈ›a controlorilor. Pentru ceilalÈ›i, È™i eu printre ei, trecerea frontierei se făcea fără nici un obstacol, până când doi ofiÈ›eri de care, din pricina costumului polar, nu mi am dat seama că erau carabinieri chilieni, au ordonat să deschidem valizele. Mi-am dat seama că percheziÈ›ia era minuÈ›ioasă, dar nu mi-am făcut griji, pentru că eram sigur că nu aveam la mine nimic care să nu corespundă falsei mele identități. Dar, când mi-am deschis valiza, au căzut, rostogolindu-se pe podea, numeroase pachete de È›igări Gitane, dintre care multe pe care făcusem note în timpul filmărilor. Sosisem în È›ară cu o bogată provizie de Gitane pentru două luni È™i nu îndrăznisem să arunc pachetele, care sunt mari, de carton tare È™i foarte cunoscute în Chile, de teama să nu ofer o pistă uÈ™oară poliÈ›iei. Cele pe care le goleam în timpul lucrului le È›ineam în buzunare È™i apoi le ascundeam peste tot, mai ales dacă făcusem pe ele note la filmări. La un moment dat, totul părea un fel de iluzionism, căci ajunsesem să È›in pachete goale prin toate buzunarele hainelor din È™ifonier, sub salteaua de pe pat, în genÈ›ile de voiaj, până când izbuteam să scap de ele. Ajunsesem la spaima tantalică a deÈ›inuÈ›ilor care sapă un tunel pentru a evada È™i nu È™tiu unde să ascundă pamântul. Ori de câte ori îmi făceam bagajul pentru a schimba hotelul, mă întrebam ce aveam să fac cu atâtea pachete goale de È›igări. ÃŽn fine, n-am găsit altă soluÈ›ie mai simplă decât să le pun în valiză, căci, dacă m-ar fi surprins distrugându-le, ar fi părut mai dubios decât adevărul. Mă gândeam să le arunc în Argentina, dar acolo toate s-au succedat atât de rapid, încât nici n-am deschis valiza. Până când a trebuit să o fac la frontiera sudică È™i am citit înspăimântat uimirea È™i neîncrederea pe chipurile carabinierilor, când m-am găbit să strâng de pe jos È™uvoiul de pachete de È›igări. — Sunt goale, am spus. Desigur că nu m-au crezut. Pe când cel mai tânăr se ocupa de alÈ›i pasageri, cel mai în vârstă a deschis pachetele unul câte unul, le-a examinat pe o parte È™i pe cealaltă, È™i a încercat să descifreze unele din notele mele. Atunci m-a fulgerat inspiraÈ›ia. — Sunt versuleÈ›e ce-mi trec uneori prin minte, i-am zis. A continuat să le cerceteze în tăcere, iar la sfârÈ™it m-a privit drept în ochi, încercând să-mi descifreze pe chip taina insondabilă a pachetelor de È›igări goale. — Dacă vreÈ›i, păstraÈ›i-le, i-am spus. — Și la ce mi-ar servi? a replicat. Atunci m-a ajutat să le pun la loc în valiză È™i a trecut la următorul pasager. Am fost atât supărat, încât nici măcar nu mi-a dat prin minte să arunc pachetele goale la gunoi, chiar acolo, în faÈ›a carabinierilor, ci le-am cărat după mine tot restul călătoriei. Când m-am întors la Madrid, n-am lăsat-o pe Ely să le arunce. Eram atât de legat de ele, că am hotărât să le păstrez tot restul vieÈ›ii, ca pe relicvele atâtor experienÈ›e puternice, pe care memoria avea să le pună să fiarbă la foc mic în bucătăria nostalgiei. "FotografiaÈ›i-vă cu viitorul țării" La Puerto Montà mă aÈ™tepta echipa olandeză. Am filmat acolo nu numai pentru frumuseÈ›ea indescriptibilă a peisajelor, ci È™i pentru semnificaÈ›ia regiunii în istoria noastră recentă. Fusese scena unor lupte neîntrerupte. Pe vremea guvernării lui Eduardo Frei, avuseseră loc aici represiuni atât de brutale, încât până È™i ultimele elemente progresiste părăsiră Guvernul. Stânga democratică devenise conÈ™tientă că viitorul — nu numai al ei, ci al întregii țări — depindea de unitate È™i aÈ™a a început procesul rapid È™i neîntrerupt ce a culminat cu victoria lui Salvador Allende în alegeri. Odată terminate filmările la Puerto MontÃ, È™i o dată cu ele întregul program din sud, echipă olandeză a plecat spre Buenos Aires, prin Bariloche, cu o substanÈ›ială cantitate de material filmic, pentru a i-l lăsa lui Ely la Madrid. Eu m-am dus singur la Taica, mergând cu trenul o noapte întreagă, în care nu s-a petrecut nimic demn de amintit, cu excepÈ›ia unui pui fript ce s-a întors în bună stare la bucătărie, deoarece n-am putut să-i tai nici măcar carapacea blindată. La Taica am închiriat un automobil È™i am plecat la San Fernando, în inima văii Colchagua. ÃŽn Piaza de Armas nu era nici măcar un locÈ™or, un copac sau o piatră din zid care să nu mă ducă cu gândul la copilărie. Mai mult ca orice însă, vetustul edificiu al liceului, unde am scris primele litere. M-am aÈ™ezat pe un scaun, să fac câteva fotografii, pe care mai târziu aveam să le folosesc în film. PiaÈ›a era treptat invadată de hărmălaia copiilor care mergeau la È™coală. Unii pozau în faÈ›a aparatului de fotografiat, alÈ›ii ridicau mâna în faÈ›a obiectivului, încercând să-l acopere, iar o fetiță a făcut un pas de dans atât de profesionist, încât am rugat-o să-l repete, pentru a o fotografia pe un fond mai potrivit; imediat, mai mulÈ›i copii s-au aÈ™ezat lângă mine È™i mi-au spus: — FotografiaÈ›i-vă cu viitorul țării! Fraza m-a surprins, pentru că răspundea celei notate de mine pe unul dintre numeroasele pachete de È›igări Gitane: "AÈ™ spune că în Chile e aproape imposibil să găseÈ™ti pe cineva care să nu aibă o idee despre viitor". Mai ales copiii generaÈ›iei care nu cunoscuse cealaltă È›ară aveau deja, cu toate acestea, convingeri proprii cu privire la destinul lor. Hotărâsem cu echipa chiliană să ne întâlnim la unsprezece È™i jumătate dimineaÈ›a pe podul Maquis. Am ajuns la fix pe malul drept È™i am văzut camerele instalate pe malul celalalt. DimineaÈ›a era senină, parfumată de aroma de cimbru de grădină ce venea dinspre tufiÈ™uri, È™i m-am simÈ›it sigur È™i mai puÈ›in exilat ca oricând pe meleagul meu natal, căci îmi scosesem cravata È™i costumul englezesc ale celuilalt eu, redevenind eu însumi, cu poncho È™i blugi. Umbra bărbii care-mi crescuse în cele două zile cât călătorisem de la Buenos Aires, È™i pe care-mi făcuse plăcere să nu mi-o rad, era încă o trăsătură a identității mele recuperate. Când mi-am dat seama că operatorul mă văzuse prin vizor, am coborât din automobil, am trecut tacticos podul, ca să-i las timp să mă filmeze, apoi i-am salutat pe toÈ›i, unul câte unul, stimulat de entuziasmul È™i de maturitatea lor precoce. Aveau vârste neverosimile: cincisprezece, È™aptesprezece, nouăsprezece ani. Lui Ricardo, cel mai în vârstă, care conducea echipa È™i avea douăzeci È™i unu de ani, ceilalÈ›i îi spuneau: "Bătrânul". Nimic nu m-a stimulat mai mult în acele zile decât faptul de a le fi câștigat complicitatea. Chiar acolo, rezemaÈ›i de balustrada podului, am făcut programul filmărilor È™i le-am început pe loc. Trebuie să recunosc faptul că motivele mele din acea zi se depărtau întrucâtva de scopurile mele iniÈ›iale È™i mergeau mai curând pe urmele amintirilor mele din copilărie. De aceea am început cu imaginile podului dorurilor mele, de unde, pe când aveam doisprezece ani, un grup de veriÈ™oare zăpăcite mă împinseseră în apă, pentru a mă învăța cu forÈ›a să înot. ÃŽn cursul acelei zile însă, pricina originară a călătoriei s-a impus din nou. Valea San Fernando e o vastă zonă agricolă unde, pe vremea Guvernului Unității Populare, țăranii, reduÈ™i până atunci la È™erbia seculară, se transformaseră pentru întâia oară în indivizi liberi. ÃŽnainte fusese o fortăreață a oligarhiei feudale, care decidea în alegeri prin voturile captive ale vasalilor ei. ÃŽn vremea guvernării creÈ™tin-democrate a lui Eduardo Frei, aici a fost organizată prima grevă țărănească în stil mare, cu participarea lui Salvador Allende în persoană. Când a ajuns la guvernare, el a abrogat privilegiile nemăsurate ale moÈ™ierilor È™i a organizat țăranii în comunități active È™i solidare. Acum, ca un simbol al restauraÈ›iei, în Valle Central se află casa de vacanță a lui Pinochet. Nu puteam pleca de acolo fără să iau cu mine imaginea statuii lui Nicolas Palacio, autorul volumului Rasa chiliană, o carte insolită în care se demonstrează că chilienii autentici, dinaintea marilor imigrări — bască, italiană, arabă, franceză, germană — sunt descendenÈ›ii direcÈ›i ai locuitorilor din Grecia clasică È™i, ca atare, destinul a hotărât È™i le-a ursit să fie forÈ›a hegemonică a Americii Latine, care va deschide calea adevărului È™i a salvării lumii. Eu m-am născut foarte aproape de acest loc È™i, toată copilăria, am fost obiÈ™nuit să vad statuia aceasta de câteva ori pe zi, în drumul dintre casa È™i È™coală, dar nimeni nu È™tiuse să-mi explice a cui era. Pinochet, cel mai mare admirator al lui don Nicolas Palacio, l-a recuperat acum din limbul său istoric, ridicându-i un monument în inima oraÈ™ului Santiago. Am terminat lucrul o dată cu lăsarea serii È™i abia de am avut vreme să parcurgem o sută patruzeci de kilometri până la Santiago, înaintea interdicÈ›iilor de circulaÈ›ie din timpul nopÈ›ii. Echipa, fără Ricardo, a plecat direct spre Santiago. Ricardo a rămas cu mine, la volanul automobilului; am făcut un lung ocol până la mare È™i, pe când alegeam locurile pentru filmarea de a doua zi, eram atât de absorbiÈ›i de munca noastră, încât am trecut de patru controale ale poliÈ›iei fără cea mai mică emoÈ›ie. Dar după primul am avut precauÈ›ia de a-mi scoate hainele neprotocolare ale lui Miguel LittÃn, regizorul de film, È™i de a-mi relua identitatea de uruguayan. Nu am observat când s-a făcut douăsprezece noaptea. Dar ne-am dat seama imediat — o jumătate de oră după intrarea în vigoare a interdicÈ›iilor de circulaÈ›ie pe timpul nopÈ›ii — È™i timp de o clipă ne-am simÈ›it în mare primejdie. Atunci i am sugerat lui Ricardo să iasă de pe È™oseaua principală È™i am luat-o pe un drum de È›ară pe care mi-l aminteam de parcă-l străbătusem doar cu o zi mai devreme; i-am spus să facă la stânga, să o ia pe pod È™i apoi să facă la dreapta, pe ulicioara invizibilă din al cărei întuneric se auzea zgomot de animale treze, să stingă luminile È™i să meargă mai departe pe drumul neasfaltat, cu curbe adânci È™i cu povârniÈ™uri abrupte; la capătul labirintului am trecut printr-un sătuc adormit, ai cărui câini agitaÈ›i au trezit toate animalele de prin ogrăzi, È™i când am ieÈ™it din cătun ne-am oprit în faÈ›a casei mamei mele. Lui Ricardo nu i-a venit să creadă È™i nici acum nu crede că n-a fost vorba de un plan premeditat. Dar jur că nu. Adevărul e că, atunci când mi am dat seama că încălcăm interdicÈ›iile nocturne de circulaÈ›ie, nu mi-a trecut prin minte decât s-o luăm pe ascuns pe scurtătură È™i să rămânem pe acolo până dimineaÈ›a, căci mai erau de trecut patru controale ale carabinierilor până la Santiago. Doar când am ieÈ™it de pe È™osea am recunoscut drumul de È›ară al copilăriei, lătrăturile câinilor la celălalt capăt al podului, mirosul de cenușă al sobelor de gătit stinse È™i nu mi-am putut reprima pornirea instinctivă de a-i face o surpriză mamei. "Trebuie să fii un prieten al copiilor mei" Satul Palmilla, cu patru sute de locuitori, e la fel ca atunci când eram copil. Bunicul meu din partea tatei — un palestinian născut la Beith Sagur — È™i bunicul meu din partea mamei — grecul Cristos Cucumides — au ajuns printre primii cu valul migrator ce s-a instalat la începutul secolului în jurul gării. Pe vremea aceea, Palmilla era important numai pentru că aici se sfârÈ™ea linia de tren care acum uneÈ™te Santiago cu litoralul. Aici transbordau pasagerii È™i debarcau produsele ce veneau de la mare sau se duceau la mare, È™i asta dezvoltase schimbul de mărfuri care a adus locului o prosperitate de moment. Apoi, când s-a prelungit linia ferată până la mare, gara a fost menÈ›inută din pricina necesității de a opri acolo pentru a alimenta locomotivele cu apă timp de zece minute, ce de multe ori se prelungeau până la o zi întreagă; trenurile treceau fluierând pe lângă casa matadei, bunica mea arabă, anunțându-È™i astfel sosirea. Dar sătucul n-a fost nicicând mai mult ca acum: o uliță lungă cu câteva case disparate È™i un drumeag cu mai puÈ›ine case decât uliÈ›a. Mai jos se află locul numit La Galera, vestit pentru că familiile din sat produc un vin excelent pe care-l oferă spre degustare oricărui trecător, pentru ca acesta să spună care-i cel mai bun. Astfel, La Galera a devenit la un moment dat paradisul beÈ›ivilor din întreaga È›ară. Matilde a adus la Palmilla primele reviste ilustrate, pentru care a nutrit întotdeauna un interes insaÈ›iabil, È™i împrumuta livada de vizavi circurilor, teatrelor ambulante È™i păpuÈ™arilor. Tot aici se proiectau È™i puÈ›inele filme ce ajungeau din când în când pe acele coclauri, iar eu am avut revelaÈ›ia vocaÈ›iei de cum l-am văzut pe primul, la cinci ani, aÈ™ezat pe genunchii bunicii. Era Genoveva de Brabant, È™i-i păstrez o amintire mai curând de spaimă, căci au trebuit să treacă mulÈ›i ani pentru a înÈ›elege cum de galopau caii È™i cum de mă priveau chipurile acelea enorme de pe cearÈ™aful aÈ™ezat printre copaci. Ricardo È™i cu mine am ajuns în noaptea aceea la casă bunicului grec, unde locuieÈ™te acum mama mea, Cristina Cucumides, È™i unde am locuit È™i eu până în adolescență. Casa a fost construită în anul zero È™i încă mai păstrează stilul rural tradiÈ›ional chilian, cu coridoare lungi, treceri întunecoase, odăi labirintice, bucătării enorme È™i, dincolo de ele, staulul È™i grajdurile. Ea se află la Los Naranjos, locul unde, într-adevăr, se simte o mireasmă continuă de portocale acre È™i există un tufiÈ™ de bougainvillea È™i tot felul de flori luminoase. Am fost atât de emoÈ›ionat că mă aflam acolo, încât am coborât din maÈ™ină înainte de a frâna. Am luat-o pe coridoarele pustii È™i am străbătut bezna din patio; mi-a ieÈ™it înainte doar un câine prostănac, ce mi s-a încurcat printre picioare, dar am continuat să merg înainte, deÈ™i n-am dat de nimeni. Cu fiecare pas recuperam câte o amintire, o oră de seară, o mireasmă uitată. La capătul unui coridor lung m-am oprit în pragul uÈ™ii salonului, abia luminat, È™i acolo stătea mama. Imaginea era ciudată. Salonul e foarte mare, cu tavanul înalt È™i pereÈ›ii netezi, È™i nu are alte mobile decât fotoliul în care È™edea mama, cu spatele la ușă È™i cu un brasero lângă ea, È™i cel în care È™edea fratele ei, unchiul meu, Pablo. Tăceau, privind amândoi în acelaÈ™i punct, cu ingenuitatea liniÈ™tită cu care ar fi privit la televizor, dar în realitate privau doar peretele gol. M-am dus la ei, neîncercând să nu fac zgomot È™i, văzând că nu se miÈ™cau, am spus: — Să fiu al naibii, dar aici nimeni nu salută. Atunci mama s-a ridicat. — Trebuie să fii un prieten al copiilor mei, a spus. Vino să te-mbrățiÈ™ez! Unchiul Pablo nu mă văzuse de când plecasem din Chile, cu doisprezece ani în urmă, È™i nici măcar nu s-a clintit din fotoliu. Mama mă văzuse în luna septembrie a anului trecut la Madrid, dar se ridicase să mă îmbrățiÈ™eze È™i încă nu mă recunoscuse. AÈ™a că am apucat-o de braÈ›e È™i am scuturat-o, încercând s-o scot din stupoare. — Dar priveÈ™te-mă bine, Cristina, i-am spus, uitându-mă în ochii ei, eu sunt. M-a privit din nou, cu alÈ›i ochi, dar nu m-a putut recunoaÈ™te: — Nu, a zis, nu È™tiu cine eÈ™ti. — Cum să nu È™tii, am spus, murind de râs. Sunt fiul tău, Miguel. Atunci m-a privit din nou È™i chipul i s-a descompus, palid ca de mort. — Ay, a zis, o să leÈ™in. A trebuit să o sprijin, să nu cadă, iar unchiul Pablo s-a ridicat tot atât de emoÈ›ionat. — Ãsta-i ultimul lucru pe care mă aÈ™teptam să-l văd, a spus, È™i acum chiar că pot să mor împăcat. M-am repezit să-l îmbrățiÈ™ez. Părea o păsaruică, cu părul foarte alb È™i cu mantaua bătrânească, cu toate că are doar cinci ani în plus față de mine. S-a căsătorit È™i a divorÈ›at cândva, È™i de atunci locuieÈ™te în casa mamei. A fost întotdeauna un solitar È™i, încă de mic, părea bătrân. — Nu te prosti, unchiule, i-am zis, n-o să-mi faci figura, murind chiar acum. Adu o sticlă cu vin să sărbătorim întoarcerea mea. Mama ne-a întrerupt, ca întotdeauna, cu o dezvăluire supranaturală. — Am deja gata niÈ™te mastul, a spus. Nu am crezut-o până când nu l-am văzut în bucătărie. Nu era lucru de È™agă. Mâncarea numită mastul se prepară numai în casele greceÈ™ti È™i numai pentru ocazii speciale, căci prepararea ei e foarte costisitoare. ÃŽn anul acela, era pentru prima oară când mama pregătise această mâncare de miel, cu năut È™i cu boabe de gris asemănătoare cuÈ™cuÈ™ului arăbesc, de altfel fără nici un motiv. Din pură inspiraÈ›ie. Ricardo a mâncat cu noi È™i apoi s-a dus la culcare, fără doar È™i poate pentru a ne lăsa în totală intimitate. PuÈ›in după aceea, s-a retras È™i unchiul meu, iar mama È™i cu mine am stat de vorbă până-n zori. Ea È™i cu mine am stat întotdeauna mult de vorbă, mai curând ca doi prieteni, pentru că diferenÈ›a de vârstă dintre noi nu e mare. Ea s-a căsătorit cu tata la È™aisprezece ani È™i m-a avut un an mai târziu, aÈ™a că-mi amintesc foarte bine cum arăta la douăzeci de ani, foarte frumoasă È™i gingașă, È™i cum se juca cu mine de parcă aÈ™ fi fost nu fiul, ci una dintre păpuÈ™ile ei de cârpă. Radia de fericire din pricina sosirii mele, dar o descuraja întrucâtva noul meu mod de a mă îmbrăca, căci întotdeauna îi plăcuse să mă vadă cu trusoul meu de docher. "Pari un popă", mi-a spus. Nu i-am explicat pricinile schimbării, nici condiÈ›iile È™i motivele venirii mele în Chile, pe care ea o socotea legală. Am preferat s-o È›in departe de aventura mea, pentru a nu o neliniÈ™ti, desigur, dar mai ales pentru a nu o compromite. ÃŽnainte de a se crăpa de ziuă, m-a dus de mână prin patio, fără a-mi spune de ce, luminând drumul cu lumânarea È›inută în palmă, ca în romanele lui Dickens, È™i mi-a făcut marea surpriză a călătoriei. ÃŽn fundul acelui patio era instalat, aÈ™a cum îl lăsasem È™i cu tot ce avusesem în el, studioul pe care, până la exil, îl avusesem în casa din Santiago. După ce militarii percheziÈ›ionaseră casa pentru ultima oară È™i mă văzusem obligat să plec cu Ely È™i cu copiii în Mexic, mama angajase un arhitect prieten, care demontase studioul scândură cu scândură, pentru a-l reconstrui identic în bătrâna casă familială din Palmilla. ÃŽnăuntru era ca È™i cum n-aÈ™ fi plecat niciodată. ÃŽn acelaÈ™i loc unde le lăsasem, chiar în aceeaÈ™i dezordine, se aflau hârtiile mele de-o viață, piese de teatru din tinereÈ›e, proiecte de scenarii, scheme de scene. Aerul avea aceeaÈ™i culoare, acelaÈ™i miros, È™i chiar m-am gândit că erau chiar data È™i ora când îmi văzusem studioul pentru ultima oară. M-am cutremurat din adâncul sufletului, pentru că nu È™tiam dacă mama făcuse meticuloasa reconstruire pentru ca mie să nu-mi lipsească locuinÈ›a de pe vremuri, daca vreodată m-aÈ™ fi întors, sau pentru a-È™i aminti mai bine de mine, dacă aÈ™ fi murit în exil. X FINAL FERICIT, CU SPRIJIN DE LA POLIÞIE De data aceasta, întoarcerea la Santiago a fost întoarcerea la angoase. Impresia că cercul se strângea din ce în ce mai tare în jurul nostru devenise aproape palpabilă. "MarÈ™ul foamei" fusese reprimat cu o brutalitate sângeroasă, iar poliÈ›ia îi bătuse pe unii membri ai echipelor noastre È™i distrusese o cameră. Persoanele pe care le frecventam din motive profesionale aveau impresiă ca nimeni nu luase în serios manevra cu plecarea È™i chiar Clemencia Isaura era convinsă că ne băgasem ca sfinÈ›ii nevinovaÈ›i în groapa cu lei. ÃŽncercările de a-l găsi pe generalul disident erau blocate de eternul răspuns: "SunaÈ›i din nou mâine". Aceasta era starea de spirit care domnea când echipa italiană a fost anunÈ›ată că se autorizase filmarea în Palatul La Moneda pentru a doua zi, la orele unsprezece dimineaÈ›a. Paradoxul final a fost că de data aceea renunÈ›asem la travestiul de jurnalist uruguayan È™i-mi pusesem blugii È™i un poncho căptuÈ™it pe dinăuntru cu blăniță de iepure. Luasem hotărârea în ultimul moment, pentru că antecedentele Graziei ca jurnalistă, ale lui Ugo în calitate de cameraman È™i ale lui Guido ca sunetist, fuseseră profund investigate, în schimb, ajutoarelor lor nici măcar nu li se ceruse legitimaÈ›ia, în pofida faptului că È™i numele lor figurau în cererea de autorizare. Lucrul acesta mi-a rezolvat situaÈ›ia: am intrat ca ajutor de lumininist, cărând cabluri È™i reflectoare. Am filmat două zile întregi perfect liniÈ™tiÈ›i È™i în bune condiÈ›ii tehnice, sub paza, în ture, a trei tineri ofiÈ›eri foarte amabili. Am cercetat tot ceea ce avea legătură cu restaurarea, căci Grazia se pregătise foarte bine cu privire la Toesca È™i la arhitectura italiană în Chile, ca nimeni să nu se îndoiască de faptul că acesta È™i numai acesta era scopul filmului nostru. Dar È™i militarii erau bine pregătiÈ›i. Ne vorbeau foarte siguri pe ei de semnificaÈ›ia È™i istoria fiecărei încăperi din palat, de forma È™i felul în care fusese restaurat față de edificiul dinainte, dar făceau minuni pentru a evita È™i ocoli referirile la 11 septembrie 1973. Adevărul e că restaurarea n-a fost foarte fidelă față de planurile originale. Au închis unele uÈ™i, au deschis altele, au dărâmat ziduri, au schimbat locul unor panouri despărÈ›itoare È™i au eliminat intrarea din strada Morande nr. 80, pe unde intrau oaspeÈ›ii personali ai preÈ™edinÈ›ilor. Au fost atât de numeroase schimbările, încât, dacă ai fi cunoscut planul palatului vechi, n-ai fi È™tiut să te orientezi în cel nou. OfiÈ›erilor care se ocupau de noi nu le-a prea plăcut când le-am cerut să ne arate originalul DeclaraÈ›iei de Independență, despre care È™tiam că fusese expus ani de-a rândul în sala Consiliului de MiniÈ™tri È™i că fusese distrus în timpul bombardamentului . Nu au recunoscut lucrul acesta sub nici o formă, ci ne-au promis să ne obÈ›ină mai târziu o autorizaÈ›ie specială pentru a-l filma È™i tot aÈ™a, până când am terminat filmarea. Nu ne-au putut spune nici unde se aflau cabinetul lui don Diego Portales È™i atâtea alte relicve pe care preÈ™edinÈ›ii de mai înainte le lăsaseră aici de-a lungul vremii, pentru constituirea unui mic muzeu de istorie, distrus È™i el în incendiu. Probabil că busturile tuturor preÈ™edinÈ›ilor, începând de la O'Higgins, avuseseră aceeaÈ™i soartă, deÈ™i este curentă versiunea că Guvernul militar le luase din galeria unde stătuseră întotdeauna, pentru a nu se vedea obligat să-l adauge pe cel al lui Salvador Allende. ÃŽn general, după o plimbare prin tot palatul, rămâi cu impresia că totul s-a schimbat profund, cu singurul scop de a È™terge până È™i ultima urmă a preÈ™edintelui asasinat. ÃŽn cea de-a doua zi petrecută în Palatul La Moneda, cam pe la ora unsprezece dimineaÈ›a, am simÈ›it brusc o agitaÈ›ie nevăzută în aer È™i am auzit zgomote grăbite de cizme È™i de arme. OfiÈ›erul care ne întovărășea È™i-a schimbat brusc starea de spirit È™i ne-a ordonat cu brutalitate să stingem luminile È™i să oprim camerele de luat vederi. Două gărzi de corp îmbrăcate civil s-au aÈ™ezat fără ezitare în faÈ›a noastră, gata să ne împiedice să continuăm filmarea. N-am È™tiut ce s-a întâmplat, până când nu l-am văzut pe generalul Augusto Pinochet în persoană, în uniforma kaki È™i cu cizme, trecând spre biroul sau cu un aghiotant militar È™i doi civili. ÃŽn timpul acelei viziuni instantanee n-am putut să facem nimic, căci a trecut atât de aproape de noi, fără să ne privească, încât am auzit cât se poate de clar ce a spus: — Pe femei nu trebuie să le crezi nici când spun adevărul. Ugo a împietrit, cu degetul nemiÈ™cat pe butonul camerei, de parcă ar fi privit cum îi trecea prin față destinul însuÈ™i. "Dacă cineva ar fi venit ca să-l omoare, ne-a spus mai târziu, i-ar fi fost tare uÈ™or". DeÈ™i mai aveam încă vreo trei ore de lucru, nici unul dintre noi n-a mai avut chef să filmeze în ziuă aceea. Un nebun în restaurant De cum am terminat cu La Moneda, echipa italiană a ieÈ™it fără nici o dificultate din È›ară cu restul materialului. Aveam treizeci È™i două de mii de metri de film. Versiunea finală, la capătul montajului realizat timp de È™ase luni la Madrid, s-a concretizat într-un film de patru ore pentru televiziune È™i într-unul de două ore pentru cinematograf. DeÈ™i programul iniÈ›ial fusese îndeplinit, Franquie È™i cu mine am mai rămas încă patru zile, cu speranÈ›a de a intra în contact cu Generalul Electric. Timp de două zile, m-am dus la fiecare È™ase ore la aceeaÈ™i braserie, aÈ™a cum îmi spuseseră la telefon. Mă aÈ™ezam, aÈ™teptam fără grabă, citind încă o dată PaÈ™ii pierduÈ›i, cartea ce-mi servea de amuletă în timpul zborurilor. Legătura aÈ™teptată, o fată de douăzeci de ani cu chip angelic, purtând uniforma sclifositei È™coli La Maisonette, a sosit la penultima întâlnire È™i mi-a dat parola pentru pasul următor: cunoscutul restaurant Chez Henri, în cartierul Portales, unde trebuia să fiu în seara aceea începând de la orele È™ase, având la mine un exemplar din ziarul El Mercurio È™i o revistă cu istorioare. Am ajuns cu o oarecare întârziere, deoarece taxiul s-a blocat în manifestaÈ›ia de stradă a unei noi miÈ™cări de rezistență paÈ™nică împotriva dictaturii, născută la Concepcion, în urma sacrificiului lui Sebastian Acevedo. Pe când maÈ™inile poliÈ›iei încercau să-i risipească pe manifestanÈ›i, punând pe ei furtunuri cu apă, mai bine de două sute dintre ei au rămas, uzi până la oase, nemiÈ™caÈ›i È™i lipiÈ›i de pereÈ›i, cântând imnuri de iubire. ÃŽncă sub emoÈ›ia acelei demonstraÈ›ii sublime, m-am aÈ™ezat pe un taburet în faÈ›a barului È™i am început să citesc pagina editorială din El Mercurio, aÈ™a cum îmi ceruse liceana, aÈ™teptând să se apropie cineva de mine È™i să mă întrebe: "Vă interesează atât de mult editorialele?" Eu urma să spun că da. Celălalt trebuia să mă întrebe de ce, iar eu să-i spun: "Pentru că oferă informaÈ›ii economice, care mă interesează foarte mult din pricina profesiei". Apoi trebuia să ies imediat din restaurant, căci la intrare mă aÈ™tepta un automobil. Citisem de-acum de trei ori pagina editorială în întregime, când cineva a venit prin spate È™i m-a lovit uÈ™or cu cotul în rinichi. Mi-am spus: "Ãsta e". L am privit. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, greoi È™i cu umeri masivi, care a mers mai departe spre toaletă. M-am gândit că-mi făcuse semn să-l urmez acolo, dar n-am făcut-o, căci lipsea parola. Am continuat să privesc spre toaletă, până când a revenit È™i m-a atins la fel ca primă oară. Atunci m am întors È™i i-am văzut chipul. Avea un nas ca o conopidă, buzele groase È™i sprâncenele rupte. — Bună, mi-a spus. Cum È›i-a mers? — Bine, foarte bine, am replicat. S-a aÈ™ezat pe taburetul de lângă mine È™i mi-a vorbit foarte familiar. — ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de mine? — Sigur, i-am răspuns pentru a fi în ton cu el, cum să nu. Și aÈ™a am mai continuat câteva minute; È›ineam ziarul cât mai la vedere, ca să-È™i amintească de parolă. Dar nu i-a căzut fisa. A continuat să stea lângă mine, privindu-mă. — Ei bine, a spus apoi, nu-mi faci cinste cu o cafea? — Desigur, cu mare plăcere. Am comandat chelnerului două cafele, dar acesta a pus pe tejghea doar una. — Am cerut două, i-am spus. Una pentru domnul. — Ah, da, a spus chelnerul, vine imediat. — Dar de ce nu chiar acum? — Da, a zis, chiar acum. Dar n-a adus-o. Mai curios era însă că omului nici că-i pasa, iar neobiÈ™nuitul situaÈ›iei m-a făcut È™i mai nervos. Mi-a pus o mână pe umăr È™i mi-a zis: — Mi se pare că nu-È›i aminteÈ™ti de mine, aÈ™a-i? Atunci m-am hotărât să plec. — Uite ce-i, i-am spus, ca să fiu sincer, nu-mi amintesc. A scos din portofel o bucată de ziar mototolită È™i îngălbenită È™i mi-a pus-o în faÈ›a ochilor. — Ãsta-s eu, a zis. Atunci l-am recunoscut. Era un fost campion de box, foarte cunoscut în oraÈ™, mai mult pentru dezechilibrul mintal decât pentru gloria trecută. Hotărât să plec înainte de-a atrage atenÈ›ia, am cerut nota de plată. — Și cafeaua mea? a întrebat. — Bea-È›i-o într-altă parte, i-am spus. ÃŽÈ›i pot da bani. — Cum să-mi dai bani! a spus. Crezi că, pentru că m-au făcut knock-out, am ajuns atât de jos, încât nu mai am demnitate? Lasă-te de prostii! Striga atât de tare, că toate privirile din local s-au întors spre noi. Atunci l-am apucat de teribila-i încheietură de boxer È™i l-am strâns cu mâinile de muncitor forestier pe care, din fericire, le-am moÈ™tenit de la mama. — Stai liniÈ™tit, ai înÈ›eles? i-am zis, privindu-l drept în ochi. Să nu mai aud nici o vorbă! Am avut noroc, căci s-a liniÈ™tit la fel de repede cum o luase razna. Am plătit în grabă, am ieÈ™it în noaptea de gheață È™i cu primul taxi m-am dus la hotel. La recepÈ›ie am găsit un mesaj urgent de la Franquie: "Þi-am dus valizele la 727". 727 era numele secret pe care Pranquie È™i cu mine îl dădeam casei locuite de Clemencia Isaura, iar faptul că-mi dusese bagajul acolo, după ce părăsise hotelul în grabă mare, era ultimul indiciu că cercul se închisese. Am plecat ca din puÈ™că într-acolo, schimbând taxiul È™i direcÈ›ia ori de câte ori mi se năzărea È™i am găsit-o pe Clemencia Isaura în starea-i obiÈ™nuită, de nemuritoare placiditate, privind la televizor un film de Hitchcock. "Sau pleci, sau te scufunzi" Mesajul pe care Franquie mi-l lăsase la ea era foarte explicit. ÃŽn după-amiaza aceea, doi agenÈ›i întrebaseră de noi la hotel. Ne copiaseră fiÈ™ele din registre. Portarul îi povestise asta lui Franquie, dar el se prefăcuse a nu da vreo importanÈ›a unui demers ce putea fi de rutină în timpul stării de urgență. A predat odăile fără să dea vreun semn de neliniÈ™te, i-a cerut portarului să-i cheme un taxi, pentru aeroportul internaÈ›ional, È™i s-a despărÈ›it de el, strângându-i mâna È™i dându-i un bacÈ™iÈ™ de neuitat. Dar portarul nu înghiÈ›ea găluÈ™ti. "Vă pot găsi un hotel unde nu vă vor găsi niciodată", i-a spus. Lui Franquie însă i s-a părut mai precaut să facă pe prostul. Clemencia Isaura avea pregătită deja o cameră în care să dorm È™i le dăduse liber subretei È™i È™oferului, ca să scape de urechile din pereÈ›i È™i de ochii din oglinzi. AÈ™teptându-mă, pregătise o cină splendidă, cu lumânări, vinuri de mare clasă È™i sonate de Brahms, compozitorul ei favorit. Am stat de vorbă până foarte târziu după-masă, iar ea s-a bălăcit în iazul frustrărilor ei târzii. Nu se resemna în faÈ›a realității de a-È™i fi trecut viaÈ›a crescând copiii bărbaÈ›ilor ei, jucând canastă cu matroane imbecile, pentru a sfârÈ™i croÈ™etând ciorapi de lână în faÈ›a telenovelelor lăcrimoase de la televizor. La È™aptezeci È™i doi de ani, descoperea că adevărata-i vocaÈ›ie fusesere lupta armată, conspiraÈ›ia, beÈ›ia acÈ›iunii intrepide. — Decât să mor în pat cu rinichii putrezi, mi-a spus, mai bine să mă cosească un plumb într-o luptă de stradă cu poliÈ›iÈ™tii. Franquie a sosit a doua zi de dimineață, cu un automobil închiriat, diferit de cel pe care-l folosisem în zilele anterioare. Aducea un mesaj categoric, ce-mi sosise pe trei căi diferite: "Sau pleci, sau te scufunzi". Să mă scunfund, adică să mă ascund, întrerupând lucrul, era o opÈ›iune inadmisibilă. Franquie credea acelaÈ™i lucru È™i obÈ›inuse deja singurele două locuri disponibile în avionul ce pleca chiar în acea după-amiază la Montevideo. Era actul final. ÃŽn noaptea anterioară, desfiinÈ›asem prima echipă chiliană, care primise instrucÈ›iuni să le desfiinÈ›eze pe celelalte, È™i înmânasem unui trimis al RezistenÈ›ei ultimele trei cutii cu filme developate, pentru a fi scoase din È›ară cât mai repede cu putință. Au făcut-o atât de bine, încât cinci zile mai târziu, când am ajuns la Madrid, Ely le È™i primise. I le adusese acasă o călugăriță tânără È™i încântătoare, la fel cu Santa Teresa de Jesus, care nu a vrut să rămână la dejun, pentru că mai avea de îndeplinit în dimineaÈ›a aceea alte trei misiuni secrete, înainte de a se întoarce în Chile chiar în noaptea aceleiaÈ™i zile. De curând, am descoperit, printr-o întâmplare incredibilă, că era aceeaÈ™i călugăriță care-mi servise de legătură în Biserica San Francisco din Santiago. Eu refuzam să plec atâta timp cât ar mai fi existat vreo posibilitate de a l intervieva pe Generalul Electric. Pierdusem din nou legătura de la restaurant, dar în timp ce dejunam acasă la Clemencia Isaura, am telefonat din nou È™i veÈ™nica voce feminină mi-a cerut să sun iarăși peste două ore, pentru un răspuns definitiv: da sau nu. Am hotărât că, dacă obÈ›ineam acest contact măcar cu un minut înainte de a decola avionul, aveam să rămân la Santiago, fără să mă gândesc la primejdii. De nu, aveam să plec la Montevideo. Făcusem din acest interviu o chestiune de onoare È™i mă durea sufletul să nu fie punctul culminant al celor È™ase săptămâni de fericiri È™i nefericiri din Chile. Al doilea telefon a avut acelaÈ™i rezultat: trebuia să sun din nou peste alte două ore. Aveam deci încă două posibilități înaintea plecării avionului. Clemencia Isaura a insistat să ne dea un revolver de tâlhar la drumul mare, pe care soÈ›ul ei îl È›inuse întotdeauna sub pernă, pentru a-i speria pe hoÈ›i, dar am izbutit s-o convingem că era imprudent să-l luăm. S-a despărÈ›it de noi în lacrimi, cred că mai curând de durere că rămânea fără emoÈ›ia unor noi aventuri decât din pricina afecÈ›iunii reale ce ne-o purta. ÃŽn casa ei mi-am lăsat cel de-al doilea eu. Am scos lucrurile personale indispensabile, le-am pus într-o geantă mică de mână È™i am lăsat acasă la Clemencia Isaura valiza pe rotile cu costumele englezeÈ™ti, cămășile de mătase cu monograme străine, cravatele italieneÈ™ti pictate de mână, somptuoasa zestre de salon a bărbatului celui mai detestat din viaÈ›a mea. Dintre lucrurile lui am uitat să le las doar pe cele pe care le purtam, de care am scăpat trei zile mai târziu, într-un hotel din Rio de Janeiro. Cele două ore care au urmat le-am pierdut cumpărând cadouri chiliene pentru copiii mei È™i pentru prietenii din exil. Dintr-o braserie de lângă Piaza de Armas, am sunat pentru a treia oară È™i am primit acelaÈ™i răspuns: să sun peste două ore. Dar de data aceasta nu-mi mai răspunsese femeia, ci un bărbat care mi-a spus parola corectă È™i m-a avertizat că, dacă data următoare nu reuÈ™eau să stabilească legătura, aceasta nu se mai putea face decât peste două săptămâni. AÈ™a că am plecat la aeroport, urmând să telefonez de acolo pentru ultima oară. ÃŽn diferite locuri, traficul era întrerupt de lucrări, semnalizarea neclară È™i devierile numeroase È™i încurcate. Franquie È™i cu mine cunoÈ™team foarte bine drumul spre vechiul aeroport de la Los Cerrillos, dar nu pe cel ce ducea la Pudahuel È™i nu È™tiu cum ne-am pierdut într-un cartier industrial aglomerat. Am făcut multe ocoluri, încercând să ieÈ™im oriunde, È™i nu ne-am dat seama că mergeam în sens contrar, până nu ne-a tăiat calea o patrulă motorizată de carabinieri. Am coborât din maÈ™ină, hotărât să le ies în întâmpinare. ÃŽn ceea ce-l priveÈ™te, Franquie i-a copleÈ™it cu incontrolabilul flux al vorbăriei lui înflorite, fără să le lase vreun respiro, în care să conceapă vreo bănuială. Le-a spus o poveste grăbită È™i fabuloasă despre un contract pe care venisem să-l semnăm cu Ministerul ComunicaÈ›iilor, pentru a construi în Chile o reÈ›ea de control prin satelit al traficului naÈ›ional, È™i le-a vorbit despre riscul dramatic ca întregul proiect să eÈ™ueze, dacă în jumătate de oră nu ajungeam la avionul spre Montevideo. La sfârÈ™it, erau cu toÈ›ii atât de ocupaÈ›i cu stabilirea rutei posibile pentru a ajunge la autostrada aeroportului, încât doi carabinieri au urcat dintr-un salt în automobilul lor È™i ne-au ordonat să-i urmăm. Doi îndrăgostiÈ›i în căutarea unui autor AÈ™a am ajuns la aerport, cu sirenele de alarmă È™i fulgerele roÈ™ii ale automobilului de poliÈ›ie, care mergea ca din puÈ™că, având cam o sută de kilometri pe oră, curățând astfel drumul. Franquie a fugit spre ghiÈ™eul firmei Hertz, pentru a înapoia maÈ™ina de închiriat. Eu am fugit la telefon, am format acelaÈ™i număr, pentru a patra oară în ziua aceea, È™i a sunat ocupat. Am insistat încă de două ori È™i a treia oară a sunat, dar am pierdut un timp preÈ›ios, pentru că femeia care mi-a răspuns nu a recunoscut parola È™i a închis indignată. Am sunat din nou imediat È™i de data aceasta mi-a răspuns vocea bărbatului dinainte, vorbind lent È™i amabil, dar nedându-mi nici o speranță. AÈ™a cum mă avertizase, nu-l puteam găsi decât peste două săptămâni. Când am închis, furios È™i descurajat, mai aveam jumătate de oră până la plecarea avionului. Hotărâsem cu Franquie că eu aveam să trec de controlul de la ieÈ™iri, în timp ce el încheia socotelile cu firma Hertz, astfel încât, dacă eram arestat acolo, să poată fugi È™i alerta Tribunalul Suprem. Dar, în ultimul moment, am hotărât să-l aÈ™tept chiar la punctul de control. ÃŽntârzia mai mult decât normal È™i, pe măsură ce trecea timpul, eram din ce în ce mai vizibil cu servieta mea de director È™i cu cele două genÈ›i de voiaj, peste pungile cu cadouri. Din difuzoare, o voce de femeie, care mi s-a părut mai nervoasă decât mine, a chemat pentru ultima oară pasagerii zborului spre Montevideo. Cuprins de panică, i-am dat unui hamal servieta lui Franquie È™i un bilet mare È™i i-am spus: — DuceÈ›i servieta la ghiÈ™eul firmei Hertz È™i spune-i domnului care plăteÈ™te că am urcat în avion È™i să vină repede. — DuceÈ›i-vă singur, mi-a răspuns, e mai uÈ™or. Atunci m-am adresat unei fete de la compania aeriană, care controla intrarea pasagerilor: — Va rog, i-am zis, aÈ™teptaÈ›i-mă două minute, să-mi caut prietenul care plăteÈ™te maÈ™ina. — Mai sunt doar cincisprezece minute, mi-a răspuns. Am fugit până la ghiÈ™eu, fără să-mi pese de felul cum mă purtam. Teama mă făcuse să-mi pierd postura prudentă a celuilalt eu È™i să redevin cineastul impulsiv dintotdeauna. Numeroasele ore de studiu, de prevederi milimetrice, de repetiÈ›ii minuÈ›ioase se duseseră în două minute pe apa sâmbetei. L-am găsit pe Franquie foarte calm, discutând cu un funcÈ›ionar de la Hertz o chestiune de schimb valutar. — Ce dracu! am exclamat. PlăteÈ™te oricât È™i te aÈ™tept în avion. Au mai rămas doar cinci minute. Am făcut un efort uriaÈ™ să mă calmez È™i m-am prezentat la punctul de control. Agentul mi-a deschis paÈ™aportul È™i m-a privit drept în ochi. L-am privit la fel, apoi el s-a uitat la fotografie, m-a privit din nou È™i eu l-am privit în ochi. — La Montevideo? m-a întrebat. — La mâncărica mamei, am spus. A privit la ceasul electronic de pe perete È™i a spus: "Avionul de Montevideo a plecat deja". Am insistat că nu È™i el a cerut confirmarea funcÈ›ionarei de la Lan-Chile, care aÈ™tepta să închidă lista de zbor. Mai erau două minute. Controlorul mi-a È™tampilat paÈ™aportul È™i mi l-a înapoiat surâzând: — Drum bun. Nici nu trecusem de control, când m-au chemat în gura mare prin difuzor, cu numele meu fals. Am crezut că venise sfârÈ™itul È™i că lucrul acela, care până acum îmi imaginasem că li se putea întâmpla numai altora, avea să mi se întâmple fără greÈ™ de astă dată È™i mie. Și m-am gândit la asta chiar cu o ciudată uÈ™urare. Dar mă chema Franquie, pentru că-i rătăcisem printre hârtiile mele tichetul de îmbarcare. A trebuit să fug din nou până la ieÈ™ire, să cer voie ofiÈ›erului care-mi È™tampilase paÈ™aportul, È™i să trec din nou prin controale, trăgându-l după mine pe Franquie. Am urcat ultimii în avion È™i atât de grăbiÈ›i, că n-am fost conÈ™tient că repetam unul după altul aceiaÈ™i paÈ™i pe care-i făcusem cu doisprezece ani în urmă, când urcasem în avionul pentru Mexic. Ne-am aÈ™ezat pe ultimele locuri, singurele disponibile. Și am trăit emoÈ›ia cea mai contradictorie din întreaga călătorie: marea tristeÈ›e, furia, insuportabila durere a dezrădăcinării, dar È™i imensa uÈ™urare că toÈ›i cei care participaseră la aventura mea erau teferi È™i sănătoÈ™i. Un anunÈ› neaÈ™teptat, venit din difuzoarele avionului, m-a pus din nou în alertă: — Vă rugăm, toÈ›i pasagerii să È›ină biletul de călătorie în mână. Se face un nou control. Doi funcÈ›ionări îmbrăcaÈ›i civil, care puteau fi la fel de bine de la compania de aviaÈ›ie sau de la Guvern, se aflau de-acum în avion. Am zburat mult È™i È™tiu că nu e neobiÈ™nuit să se ceara tichetul de îmbarcare în ultimul moment, pentru cine È™tie ce verificare la bord. Dar era prima oară când se cerea biletul. Asta te lăsa să crezi orice. NeliniÈ™tit, mi-am căutat refugiu în ochii verzi ai stewardesei, care împărÈ›ea bomboane. — E ceva absolut ciudat, domniÈ™oară, i-am spus. — Ay, domnule, ce vreÈ›i să vă spun, mi-a replicat. Asta nu stă în puterea noastră. Glumind cum făcea întotdeauna când era la strâmtoare, Franquie a întrebat-o dacă avea să înnopteze în Montevideo, iar ea i-a răspuns pe acelaÈ™i ton că o să-l întrebe pe soÈ›ul ei, copilotul. Cât despre mine, nu mai puteam suporta nici o clipă ruÈ™inea de-a trăi ascuns într-altul. Am simÈ›it pornirea de a mă ridica È™i de-ai primi pe controlori strigând: "DuceÈ›i-vă cu toÈ›ii la dracu', eu sunt Miguel LittÃn, regizor de film, fiul Cristinei È™i al lui Hernán, È™i nici voi, nici nimeni, n-are dreptul să mă împiedice să trăiesc în È›ara mea cu propriul nume È™i cu propriul chip". Dar, în clipă adevărului, m am mărginit să arăt biletul cu cea mai mare solemnitate posibilă, ghe-muindu-mă sub cuirasa protectoare a celuilalt eu. Controlorul abia de l-a privit È™i mi l-a înapoiat fără să mă privească. Peste cinci minute, la căderea serii, zburând pe deasupra zăpezilor rozalbe ale Anzilor, am devenit conÈ™tient de faptul că cele È™ase săptămâni pe care le lăsam în urmă nu erau cele mai eroice din viaÈ›a mea, aÈ™a cum pretinsesem la sosire, ci ceva cu mult mai important: cele mai demne. M-am uitat la ceas: era cinci È™i zece. La ora aceasta, Pinochet ieÈ™ise din cabinetul său de lucru, urmat de curteni, străbătuse fără grabă lunga galerie goală È™i coborâse la primul etaj, pe somptuoasa scară acoperită cu un covor, târând după el cei treizeci È™i două de mii de metri de coadă de măgar pe care-i agățasem în spinare. M-am gândit cu imensă gratitudine la Elena. Stewardesa cu ochii de smarald ne-a servit un cockteil de bun venit È™i ne-a informat fără a fi întrebată: — Credeau că s-a strecurat un pasager clandestin în avion. Franquie È™i cu mine ne-am ridicat paharele în onoarea ei. — S-au strecurat doi, am spus. Noroc! |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy