agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-16 | [This text should be read in romana] | Submited by NC CUPRINS Un domn foarte bătrân cu niÈ™te aripi uriaÈ™e Marea timpului pierdut ÃŽnecatul cel mai frumos de pe lume Moarte constantă dincolo de dragoste Ultima călătorie a vasului fantomă Blancáman cel bun, vânzător de miracole Incredibila È™i trista poveste a candidei Eréndira È™i a bunicii sale fără suflet UN DOMN FOARTE BÃTRÂN CU NIȘTE ARIPI URIAȘE După trei zile de ploaie omorâseră atâția crabi în casă, încât Pelayo a fost nevoit să străbată curtea inundată ca să i arunce în mare, căci nou născutul avusese toată noaptea fierbinÈ›eală È™i se părea că din pricina duhorii. Lumea era tristă începând din ziua de marÈ›i. Cerul È™i marea erau un amestec de cenușă, iar nisipul țărmului, care în martie strălucea ca pulberea de lumină, se prefăcuse într o mocirla de fructe de mare stricate. Lumina era atât de molcomă la amiază, încât atunci când s a întors acasă, după ce a aruncat crabii, lui Pelayo i a venit greu să desluÈ™ească ce anume se miÈ™ca È™i se tânguia în fundul curÈ›ii. A trebuit să se apropie foarte mult ca să descopere că era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi È™i care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă l împiedicau aripile sale uriaÈ™e. Speriat de coÈ™marul acela, Pelayo dădu fuga s o caute pe Elisenda, nevastă sa, care i punea comprese copilului bolnav, È™i o duse în fundul curÈ›ii. Se uitară ămândoi la trupul căzut cu o uimire mută. Era îmbrăcat ca un negustor de haine vechi, îi mai rămăseseră doar câteva smocuri decolorate pe È›easta pleÈ™uvă È™i foarte puÈ›ini dinÈ›i în gură, iar condiÈ›ia i jalnică de străbunic ud până la piele îi răpise orice măreÈ›ie. Pelayo È™i Elisenda îl priviră îndelung È™i cu atâta luare aminte, că își reveniră foarte repede din uimire È™i ajunseră să l găsească oarecum familiar. Atunci se încumetară să i vorbească È™i el le răspunse într un grai de neînÈ›eles, dar cu o voce răsunătoare de navigator. Și astfel trecură peste neajunsul cu aripile È™i socotiră pe bună dreptate că era un naufragiat solitar de pe vreo navă străină scufundată de furtună. TotuÈ™i chemară o vecină care È™tia totul despre viață È™i moarte, iar ei i a fost de ajuns o privire pentru a le îndrepta greÈ™eala. — Este un înger, le zise. Precis că venea după copil, însă bietul de el e atât de bătrân, încât l a doborât ploaia. A doua zi toată lumea aflase că la Pelayo acasă era un înger în carne È™i oase, captiv. Cu toată convingerea vecinei atotÈ™tiutoare, care susÈ›inea că îngerii din vremurile astea erau supravieÈ›uitorii fugari ai unei tainice uneltiri cereÈ™ti, nu i a lăsat inima să l omoare cu parul. Pelayo l a păzit din bucătărie toată după amiaza, înarmat cu bâta lui de pândar È™i înainte de a se duce la culcare, l a scos târiÈ™ din mocirlă È™i l a închis cu găinile în È›arcul împrejmuit cu sârmă. La miezul nopÈ›ii, când ploaia a stat, Pelayo È™i Elisenda continuau să omoare crabi. La scurtă vreme, copilul se deÈ™teptă fără fierbinÈ›eală È™i avu poftă de mâncare. Atunci se simÈ›iră mărinimoÈ™i È™i hotărâră să pună îngerul pe o plută, cu apă de băut È™i provizii pe trei zile, È™i să i dea drumul în largul mării, Iăsându l în voia sorÈ›ii, însă când ieÈ™iră în curte, o dată cu revărsatul zorilor, îi găsiră pe toÈ›i vecinii în dreptul È›arcului, hârjonindu se cu îngerul fără pic de evlavie È™i aruncându i resturi de mâncare printre ochiurile gardului de sârmă, de parcă n ar fi fost o ființă supranaturală, ci un animal de circ. Părintele Gonzaga sosi înainte de È™apte, pus pe jar de vestea de necrezut. La ceasul acela erau adunaÈ›i acolo curioÈ™i mai puÈ›in uÈ™uratici decât cei veniÈ›i în zori, făcând tot felul de presupuneri în legătură cu viitorul captivului. Cei mai naivi socoteau că avea să fie ales primarul lumii. AlÈ›ii, mai puÈ›in îngăduitori din fire, credeau că avea să fie ridicat la gradul de general cu cinci stele ca să câștige toate bătăliile. Unii, vizionari, nădăjduiau să fie păstrat de prăsilă, spre a zămisli pe pământ o stirpe de oameni înaripaÈ›i È™i înÈ›elepÈ›i, care să aibă grijă de întregul Univers, însă părintele Gonzaga fusese un vajnic tăietor de lemne înainte de a se face preot. Se înfiinÈ›a lângă împrejmuirea de sârmă, răsfoi în grabă catehismul È™i ceru apoi să i se deschidă poarta pentru a l putea cerceta de aproape pe bărbatul acela nenorocit care părea mai curând o uriașă găină decrepită printre celelalte găini descumpănite. Stătea într un colÈ›, uscându È™i la soare aripile întinse, printre cojile de fructe È™i resturile de mâncare aruncate de cei care veniseră să l vadă cu noaptea în cap. Străin de necuviinÈ›ele lumii, abia dacă È™i ridică ochii de negustor de vechituri È™i murmură ceva pe limba lui când părintele Gonzaga intră în È›arc È™i i dădu ziua bună pe latineÈ™te. Părintele a fost încercat atunci de prima bănuială că era un impostor, dându È™i seama că nu înÈ›elegea limba Domnului È™i că nici nu È™tia să i salute pe trimiÈ™ii săi. Luă aminte apoi că, văzut de aproape, părea cât se poate de pământean: avea mirosul de neîndurat al cuiva murat de ploaie, partea de dedesubt a aripilor plină de alge parazite, penele cele mai mari răvășite de vânturile de uscat, È™i nimic din natura i mizeră nu se potrivea cu aleasa demnitate a îngerilor. Atunci părăsi È›arcul È™i printr o scurtă predică îi preveni pe curioÈ™i de primejdiile credulității. Le aminti că diavolul are prostul obicei de a recurge la È™iretlicuri de carnaval pentru a i zăpăci pe cei nechibzuiÈ›i. Argumentă că dacă aripile nu sunt elementul principal ce determină diferenÈ›ele dintre un uliu È™i un aeroplan, cu atât mai puÈ›in pot fi hotărâtoare pentru a recunoaÈ™te îngerii. A făgăduit totuÈ™i să i trimită o scrisoare episcopului, pentru ca acesta să scrie la rândul lui primarului È™i acesta să scrie la rândul lui Suveranului Pontif, astfel încât verdictul final să vină de la instanÈ›ele cele mai înalte. ÃŽnsă prevederea sa a fost sămânță aruncată în vânt. Vestea despre îngerul captiv se răspândi atât de repede, încât după câteva ceasuri, în curte se iscase o larmă ca la piață È™i a fost nevoie să fie adusă trupa înarmată cu baionete pentru a stăvili iureÈ™ul gata să răstoarne casa. Elisenda, cu È™ira spinării încovoiată de veÈ™nicul măturat al gunoiului de la bâlci, a avut atunci ideea nemaipomenită de a împrejmui curtea È™i a cere cinci bănuÈ›i la intrare celor care voiau să vadă îngerul. Veniră curioÈ™i până È™i din Martinica. Veni un circ ambulant cu un acrobat zburător, care trecu de mai multe ori vâjâ ind peste mulÈ›ime, însă nimeni nu l luă în seamă fiindcă aripile i nu erau de înger, ci de liliac sideral. Veniră, sperând să se însănătoÈ™ească, bolnavii cei mai nenorociÈ›i din Caraibi; o biată femeie care încă de mică își număra bătăile inimii È™i căreia acum nu i mai ajungeau numerele, un jamaican care nu putea dormi fiindcă l chinuia zgomotul stelelor, un lunatic care se scula noaptea ca să strice adormit ceea ce făcuse ziua È™i mulÈ›i alÈ›ii, cu metehne mai puÈ›in grave. In toiul acelei nebunii a naufragiului care făcea pământul să se cutremure, Pelayo È™i Elisenda erau fericiÈ›i de oboseală, căci în mai puÈ›in de o săptămână umpluseră odăile cu bani, iar È™irul de peregrini care încă își mai aÈ™teptau rândul să intre ajungea până dincolo de zare. ÃŽngerul era singurul care nu participa la propria i întâmplare. ÃŽÈ™i petrecea timpul încercând să È™i găsească un loc mai comod în cuibul de împrumut, năucit de căldura infernală a opaiÈ›elor È™i a lumânărilor pe care i le rezemau de È›arcul de sârmă. La început au încercat să i dea să mănânce cristale de camfor care, după È™tiinÈ›a vecinei atotÈ™tiutoare, erau hrana specifică îngerilor. Dar el le refuză tot aÈ™a cum refuză, fără să le guste, bucatele aduse ca pentru papa însuÈ™i de penitenÈ›i, È™i nu s a aflat niciodată dacă din pricină că era înger sau pur È™i simplu bătrân nu mânca altceva decât terci de vinete. Singura i virtute supranaturală părea să fie răbdarea. Mai cu seamă la început, când găinile îl ciuguleau de zor în căutarea paraziÈ›ilor stelari ce i se înmulÈ›eau în aripi, iar schilozii îi smulgeau penele pentru a È™i atinge cu ele cioturile, când până È™i cei mai miloÈ™i aruncau cu pietre în el, încercând să l facă să se scoale ca să l vadă pe de a ntregul. Singura dată când reuÈ™iră să l înfurie a fost atunci când l au ars pe o coastă cu un fier înroÈ™it de marcat juncanii, pentru că stătea de atâtea ceasuri nemiÈ™cat, încât îl socotiră mort. Se trezi speriat, răcnind într o limbă de neînÈ›eles, cu ochii în lacrimi, È™i bătu de două ori din aripi, stârnind un vârtej de găinaÈ› È™i de pulbere lunară È™i o vijelie de panică ce nu părea din această lume. Cu toate că mulÈ›i crezură că reacÈ›ia Iui nu fusese pricinuită de furie, ci de durere, de atunci se feriră să l mai supere, fiindcă mai toÈ›i înÈ›eleseseră că resemnarea lui nu era aceea a unui erou aflat într o retragere binemeritată, ci aceea a unui cataclism în repaus. Părintele Gonzaga înfruntă frivolitatea mulÈ›imii cu formule de inspiraÈ›ie casnică, până când avea să primească o părere hotărâtoare asupra naturii captivului. Dar È™tafeta de la Roma pierduse noÈ›iunea de urgență, își petreceau timpul cercetând dacă surghiunitul avea buric, dacă graiul său avea vreo legătură cu arameica, dacă putea încăpea de mai multe ori în vârful unui ac cu gămălie sau dacă nu era pur È™i simplu un norvegian cu aripi. Scrisorile acelea cumpătate s ar fi tot dus È™i întors în vecii vecilor, dacă o întâmplare providenÈ›ială n ar fi pus capăt frământărilor preotului. Se nimeri ca în zilele acelea, printre multe alte atracÈ›ii de pe la bâlciurile rătăcitoare din Caraibi, să fie adus în sat spectacolul trist pe care îl oferea fata prefăcută în păianjen pentru că nu È™i ascultase părinÈ›ii. Nu numai că biletul de intrare ca să fie văzută era mai ieftin decât cel pentru a l vedea pe înger, dar mai aveai È™i dreptul să i pui tot felul de întrebări despre starea i absurdă È™i s o cercetezi de a fir a păr, pentru ca nimeni sa nu se îndoiască de realitatea acelei orori. Era o tarantulă înspăimântătoare, de mărimea unui berbec È™i cu capul de fecioară tristă. Dar ceea ce era cu adevărat îngrozitor nu era înfățiÈ™area ei de neînchipuit, ci durerea sinceră cu care povestea amănuntele nenorocirii ei: aproape copilă fiind, fugise de acasă ca să meargă la un bal È™i când se întorcea prin pădure, după ce dansase toată noaptea fără să aibă voie, un tunet cumplit despică cerul în două È™i prin crăpătura iscată ieÈ™i fulgerul de pucioasă ce o prefăcu în păianjen. Singura i hrană erau boÈ›urile de carne mărunÈ›ită pe care sufletele miloase se îndurau să i le arunce în gură. Un astfel de spectacol, încărcat de atâta adevăr omenesc È™i de învățături de minte atât de temeinice, trebuia să l învingă fără să vrea pe cel al unui înger dispreÈ›uitor care abia dacă binevoia să i privească pe muritori. Pe deasupra, puÈ›inele minuni puse pe seama îngerului dezvăluiau o oarecare tulburare a minÈ›ii, cum a fost minunea cu orbul care nu È™i recapătă vederea, dar căruia îi ieÈ™iră trei dinÈ›i noi, È™i cea cu damblagiul care n a putut merge, dar a fost gata să câștige la loterie, È™i cea cu leprosul căruia îi crescură fire de floarea soarelui pe răni. Minunile acelea de consolare, care păreau mai curând glume în bătaie de joc, zdruncinaseră faima îngerului, iar fata prefăcută în păianjen sfârÈ™i prin a i o face să piară. Și astfel părintele Gonzaga se vindecă pentru totdeauna de insomnie, iar curtea lui Pelayo rămase la fel de pustie ca atunci când plouase trei zile în È™ir È™i crabii miÈ™unau prin odăile de culcare. Stăpânii casei n au avut de ce să se plângă. Cu banii adunaÈ›i ridicară un conac cu două caturi, cu balcoane È™i terase cu grădini, cu praguri foarte înalte ca să nu mai intre crabii în timpul iernii È™i cu drugi de fier la ferestre să nu mai intre îngerii. Pelayo mai făcu o crescătorie de iepuri nu departe de sat È™i renunÈ›a de a binelea la postul său amărât de pândar, iar Elisenda își cumpără niÈ™te papuci de satin cu tocuri înalte È™i o sumedenie de rochii de mătase în ape, ca acelea purtate duminica de doamnele cele mai invidiate de pe atunci. Þarcul fu singurul loc care nu se învrednici de nici o atenÈ›ie. Și dacă vreodată au dat pe jos cu creolină È™i au ars tămâie înăuntru, n au făcut o spre a l cinsti pe înger, ci pentru a îndepărta duhoarea de bălegar ce bântuia ca un strigoi pretutindeni, gata să prefacă noua casă într una veche. La început, când copilul învăță să facă primii paÈ™i, avuseră grijă să nu se apropie prea tare de È›arc. ÃŽnsă mai târziu își uitară teama È™i se deprinseră cu duhoarea, astfel că, înainte de a È™i schimba dinÈ›ii, copilul începuse deja să se joace în È›arcul a cărui împrejmuire de sârmă ruginită se năruia. ÃŽngerul se dovedi la fel de nepăsător cu el ca È™i cu ceilalÈ›i muritori, dar îndura năzdrăvăniile cele mai îndrăzneÈ›e cu blândeÈ›ea unui câine care È™i a pierdut orice nădejde. Amândoi se îmbolnăviră de vărsat de vânt în acelaÈ™i timp. Doctorul care l a îngrijit pe copil nu rezistă ispitei de a l examina pe înger, È™i i descoperi un suflu la inimă atât de puternic È™i atâtea zgomote la rărunchi, încât i se păru cu neputință ca acesta să mai fie încă în viață. TotuÈ™i, ceea ce l a uimit cel mai tare a fost logica aripilor. Păreau atât de natural legate de acel organism pe de a ntregul omenesc, că nu putea pricepe de ce nu aveau aripi È™i ceilalÈ›i oameni. Când copilul se duse la È™coală, trecuse multă vreme de când soarele È™i ploaia distruseseră È›arcul, îngerul se târa pretutindeni ca un muribund fără stăpân. ÃŽl alungau cu lovituri de mătură dintr un dormitor È™i numai după o clipă dădeau peste el în bucătărie. Părea sa se afle în atâtea locuri deodată, încât ajunseră să creadă că se dedublează, că se repetă pe sine prin toată casa, iar Elisenda, exasperată, striga scoasă din sărite că era o nenorocire să trăieÈ™ti în iadul acela plin de îngeri. Abia dacă mai putea mânca, ochii lui de negustor de vechituri ajunseră atât de tulburi, încât se tot poticnea lovindu se de țăruÈ™i, È™i nu i mai rămăseseră decât cioturile pleÈ™uve de la ultimele pene. Pelayo îi aruncă o pătură È™i se milostivi de el, lăsându l să doarmă în È™opron, È™i abia atunci își dădură seama că noaptea era scuturat de friguri ce l făceau să delireze în È™arade de norvegian bătrân. A fost una dintre puÈ›inele daÈ›i când s au alarmat, fiindcă s au temut că avea să moară, È™i nici măcar vecina atotÈ™tiutoare nu putuse să le spună ce era de făcut cu îngerii morÈ›i. TotuÈ™i, nu numai că supravieÈ›ui celei mai grele ierni din câte i fuseseră date, ci păru că se întremează o dată cu primele raze de soare. Zăcu nemiÈ™cat zile în È™ir în colÈ›ul cel mai ferit al curÈ›ii, unde nu l vedea nimeni, È™i la începutul lui decembrie prinseră să i crească pe aripi niÈ™te pene mici È™i aspre, pene de pasăre necunoscută, mare È™i bătrână, care păreau mai curând o nouă dovadă a decrepitudinii. Dar el trebuie să fi È™tiut pricina acestor schimbări, căci se ferea din cale afară să nu le vadă nimeni È™i să n audă nimeni cântecele marinăreÈ™ti pe care le fredona uneori sub stele, într o dimineață, în vreme ce Elisenda tăia niÈ™te ceapă pentru prânz, un vânt ce părea din largul mării năvăli în bucătărie. Atunci ieÈ™i la geam È™i l surprinse pe înger cum încerca să È™i ia zborul. Era atât de stângaci, că făcu o brazdă ca de plug cu ghearele i printre zarzavaturi, È™i era gata să doboare È™opronul cu zbaterile aripilor sale vrednice de dispreÈ›, care alunecau în lumină È™i nu È™i găseau sprijin în văzduh. Dar izbuti să se înalÈ›e. Elisenda scoase un oftat de uÈ™urare, pentru ea È™i pentru el, când îl văzu trecând peste cele din urmă case, susÈ›inându se cu chiu cu vai în văzduh, cu un fâlfâit temător din aripi ca un vultur senil. Continuă să l vadă până termină de tăiat ceapa È™i l tot văzu până când n a mai fost cu putință să l zărească, fiindcă atunci nu mai era o opreliÈ™te în viata ei, ci un punct imaginar în zare, deasupra mării. 1968 MAREA TIMPULUI PIERDUT Spre sfârÈ™itul lui ianuarie, marea devenea tot mai furioasă, începea să arunce peste sat o murdărie densă È™i în câteva săptămâni totul se molipsea de agitaÈ›ia ei nesuferită. De atunci lumea È™i pierdea orice interes, cel puÈ›in până în decembrie, È™i nimeni nu mai rămânea treaz după ora opt. ÃŽnsă în anul în care a venit domnul Herbert marea nu s a schimbat, nici măcar în februarie. Dimpotrivă, ajunse tot mai lină È™i fosforescentă, iar în primele nopÈ›i din martie răspândi o mireasmă de trandafiri. TobÃas o simÈ›i. Avea sângele dulce pentru crabi È™i cea mai mare parte din noapte È™i o petrecea alungându i din pat, până când revenea briza È™i reuÈ™ea să doarmă, în lungile i insomnii învățase să desluÈ™ească orice schimbare în aer. Astfel că, atunci când simÈ›i mireasmă de trandafiri, nu trebui să deschidă uÈ™a pentru a È™ti că venea dinspre mare. Se sculă târziu. Clotilde făcea focul în curte. Briza era răcoroasă È™i toate stelele păreau la locul lor, dar era greu să le numeri până în zare din pricina luminilor mării. După ce își bau cafeaua, TobÃas simÈ›i un iz al nopÈ›ii în cerul gurii. — Azi noapte, își aminti, s a întâmplat ceva tare ciudat. Clotilde, bineînÈ›eles, nu simÈ›ise nimic. Dormea atât de adânc, că nici măcar nu È™i amintea visele. — Era un miros de trandafiri, spuse TobÃas, È™i sunt sigur că venea dinspre mare. — Nu È™tiu a ce miros trandafirii, zise Clotilde. Poate că era adevărat. Satul era arid, cu un pământ aspru, crăpat de salpetru, È™i numai la răstimpuri cineva aducea din alta parte vreun buchet de flori ca să l azvârle în mare din locul de unde se aruncau morÈ›ii. — E acelaÈ™i miros pe care l avea înecatul din Guacamayal, spuse TobÃas. — Mă rog, zâmbi Clotilde, dacă era un miros plăcut, poÈ›i fi sigur că nu venea dinspre marea asta. Era, într adevăr, o mare neîndurătoare, în anumite perioade, năvoadele nu adunau decât gunoaie, iar uliÈ›ele satului erau pline de peÈ™ti morÈ›i, când se retrăgea mareea. Dinamita scotea la suprafață doar rămășiÈ›ele unor naufragii de odinioară. PuÈ›inele femei care rămâneau în sat, cum era Clotilde, spumegau de furie. Asemeni ei, soÈ›ia bătrânului Iacob, care în dimineaÈ›a aceea se deÈ™teptă mai devreme ca de obicei, deretica prin casă È™i ajunse la momentul gustării cu o expresie duÈ™mănoasă pe chip. — Ultima mea dorință, îi spuse soÈ›ului, este să fiu îngropată de vie. O spuse ca È™i când s ar fi aflat pe patul de moarte, dar era aÈ™ezată doar în capul mesei, într o sufragerie cu ferestre mari prin care intra din belÈ™ug lumina de martie, scăldând toată casa. ÃŽn faÈ›a ei, potolindu È™i foamea molcomă, stătea bătrânul Iacob; un bărbat care o iubea atât de mult È™i de atâta vreme, încât nu putea concepe nici o suferință care să nu pornească de la nevastă sa. — Vreau să mor cu convingerea că mă vor pune în pământ, ca pe oamenii de bine, continuă ea. Și pentru asta nu mi rămâne decât să mă duc în altă parte, să mă rog de lume să È™i facă milă È™i pomană îngropându mă de vie. — Nu trebuie să te rogi de nimeni, spuse foarte calm bătrânul Iacob. O să te duc eu. — Atunci să mergem, spuse ea, pentru că o să mi dau sufletul în curând. Bătrânul Iacob o cercetă cu luare aminte. Numai ochii îi rămăseseră tineri. Oasele făcuseră noduri pe la încheieturi È™i avea acelaÈ™i aspect de pământ pustiit pe care, la urma urmelor, îl avusese totdeauna. — Arăți mai bine ca niciodată, îi zise. — Azi noapte, suspină ea, am simÈ›it miros de trandafiri. — Nu È›i face griji, o liniÈ™ti bătrânul Iacob. Astea s lucruri care ni se întâmplă nouă, celor săraci. — Nu i asta, spuse ea. ÃŽntotdeauna m am rugat să mi se vestească moartea cu puÈ›in timp înainte, ca să mor departe de mare. Un miros de trandafiri, în satul ăsta, nu poate fi decât un semn de la Dumnezeu. Bătrânului Iacob nu i trecu altceva prin minte decât să i ceară un răgaz ca să È™i orânduiască lucrurile. Auzise spunându se că oamenii nu mor când trebuie, ci când vor ei, È™i era nespus de îngrijorat de presimÈ›irea nevestei. Ba chiar se întrebă dacă, odată sosit ceasul, va avea curajul s o îngroape de vie. La ora nouă deschise localul care înainte fusese o prăvălie. Puse în poartă două scaune È™i o măsuță cu tabla de dame È™i È™i petrecu toată dimineaÈ›a jucând cu adversari de ocazie. De pe locul lui vedea satul în ruină, casele dărăpănate cu urme vechi de culori È™terse de soare È™i o fâșie de mare la capătul drumului. ÃŽnainte de prânz, ca întotdeauna, începu să joace cu don Maximo Gomez. Bătrânul Iacob nu È™i putea imagina un adversar mai uman decât un om care rămăsese nevătămat după două războaie civile, iar în cel de al treilea nu È™i pierduse decât un ochi. După ce se lăsă învins o partidă, îl mai reÈ›inu pentru încă una. — Spune mi ceva, don Maximo, îl întrebă atunci, dumneata ai fi în stare să È›i îngropi de vie soÈ›ia? — De bună seamă, răspunse don Maximo Gomez. Crede mă că nu mi ar tremura mâna. Bătrânul Iacob tăcu uimit. Apoi, după ce se lăsă văduvit de piesele lui cele mai bune, oftă: — Pentru că, după cât se pare, Petra o să moară. Don Maximo Gomez nu se tulbură, „În cazul ăsta, a spus, n ai de ce s o îngropi de vie." Luă două piese È™i È™i făcu o damă. Apoi aÈ›inti asupra adversarului privirea i umezită de tristeÈ›e. — Ce a pățit? — Azi noapte, explică bătrânul Iacob, a simÈ›it miros de trandafiri. — Atunci o să moara jumătate de sat, zise don Maximo Gomez, în dimineaÈ›a asta n am auzit vorbindu se despre altceva. Bătrânul Iacob a fost nevoit să se străduiască din greu să piardă încă o dată fără să l jignească. Luă masa È™i scaunele, închise prăvălia È™i se apucă să colinde peste tot căutând pe cineva care să fi simÈ›it mirosul, în cele din urmă, numai TobÃas era sigur. AÈ™a încât îl rugă să vină pe la ei pe acasă, ca din întâmplare, È™i să i povestească totul nevestei lui. TobÃas făcu întocmai. La ora patru, dichisit ca de vizită, apăru pe coridorul unde soÈ›ia bătrânului Iacob își petrecuse după amiaza aranjându i acestuia hainele de văduv. ÃŽÈ™i făcu o intrare atât de tainică, încât femeia tresări de spaimă. — Doamne Sfinte, exclamă ea, am crezut că i arhanghelul Gabriel! — Păi, nu i aÈ™a, zise TobÃas. Sunt eu È™i am venit să È›i povestesc ceva. Ea își potrivi ochelarii È™i È™i văzu mai departe de lucru. — Știu despre ce i vorba, spuse. — Mă prind că nu, zise TobÃas. — Vorba e că azi noapte ai simÈ›it miros de trandafiri. — Cum ai aflat? întrebă TobÃas, dezamăgit. — La vârsta mea, spuse femeia, ai atâta timp să te tot gândeÈ™ti, că până la urmă ajungi să poÈ›i ghici. Bătrânul Iacob, care È™i lipise urechea de peretele din spatele prăvăliei, se îndreptă ruÈ™inat. — Ce mai zici acum, femeie? strigă prin perete, apoi dădu ocol È™i se ivi în capătul coridorului. Atunci nu mai e ceea ce crezi tu. — Sunt minciuni înÈ™irate de băiatul ăsta, zise ea fără sa ridice capul. N a simÈ›it nimic. — A fost cam pe la unsprezece, zise TobÃas, stăteam È™i alungam crabii. Femeia isprăvi de cârpit un guler. — Minciuni, insistă ea. Toată lumea È™tie că eÈ™ti un mincinos. Rupse firul cu dinÈ›ii È™i îl privi pe TobÃas pe deasupra ochelarilor. — Ceea ce nu înÈ›eleg e că te ai ostenit să È›i dai parul cu briantină È™i să È›i lustruieÈ™ti pantofii numai ca să vii È™i să mi arăți lipsă de respect. De atunci începu TobÃas să cerceteze marea. Atârna hamacul în galeria din patio È™i își petrecea noaptea aÈ™teptând, uimit de lucrurile ce se întâmplă pe lume în timp ce oamenii dorm. NopÈ›i în È™ir auzi râcâitul disperat al crabilor ce se chinuiau să se caÈ›ere pe stâlpi, până când trecură atât de multe nopÈ›i, că obosiră să mai stăruie. Descoperi felul de a dormi al Clotildei. Auzi cum sforăiturile ei fluierătoare deveneau tot mai subÈ›iri pe măsură ce căldura se înteÈ›ea, până se prefăceau într o singură notă lâncedă în toropeala lui iulie. La început, TobÃas cercetă marea cum o fac cei care o cunosc bine, cu privirea aÈ›intită într un singur punct al orizontului. A văzut o schimbându È™i culoarea. A văzut o pierzându È™i strălucirea, devenind înspumată È™i murdară, scoțând râgâieli pline de resturi când ploile cele mari îi răscoliră digestia furtunoasă, încetul cu încetul a început s o cerceteze asemenea celor care o cunosc cel mai bine, fără s o mai privească măcar, dar fără s o poată uita nici măcar în somn. ÃŽn august, soÈ›ia bătrânului Iacob muri. Au găsit o în zori, moartă în pat È™i au fost nevoiÈ›i s o arunce ca pe toÈ›i morÈ›ii în mare, fără flori. TobÃas continuă să aÈ™tepte. AÈ™teptase atâta, încât starea aceea îi intrase în fire. ÃŽntr o noapte, pe când picotea în hamac, își dădu seama că se schimbase ceva în aer. Fusese o pală intermitentă, ca în acele timpuri în care vaporul japonez descărcase chiar în gura portului o încărcătură de ceapă stricată. După o vreme, mirosul ajunse tot mai pătrunzător È™i nu se împrăștie până în zori. Numai atunci când avu impresia că putea să l prindă în mâini ca să l arate, TobÃas a sărit din hamac È™i a intrat în camera Clotildei. O scutură de mai multe ori. — E aici, îi spuse. Clotilde trebui să îndepărteze mirosul cu degetele, ca pe o pânză de păianjen, pentru a se putea ridica în capul oaselor. Apoi se prăbuÈ™i iar pe aÈ™ternutul călduÈ›. — Blestemat să fie, spuse. TobÃas ajunse dintr o săritură la ușă, ieÈ™i în mijlocul uliÈ›ei È™i începu să strige. Strigă din răsputeri, răsuflă adânc È™i strigă mai departe, apoi tăcu, trase È™i mai mult aer în piept, È™i mirosul dăinuia pe mare. ÃŽnsă nu răspunse nimeni. Atunci se duse să bată din poartă în poartă, chiar È™i pe la casele nimănui, până când zarva stârnită de el s a amestecat cu cea a câinilor È™i a trezit toată lumea. MulÈ›i nu l au simÈ›it. Dar alÈ›ii, mai cu seamă bătrânii, coborâră pe țărm să se desfete trăgându l în piept. Era un parfum dens ce nu lăsa să se strecoare nici un miros din trecut. Unii, istoviÈ›i de a l fi simÈ›it atât de mult, se întoarseră acasă. Cei mai mulÈ›i însă rămaseră să È™i termine somnul pe țărm. La revărsatul zorilor, mirosul era atât de pur, că È›i părea rău È™i să mai respiri. TobÃas a dormit aproape toată ziua. Clotilde l a ajuns din urmă în timpul siestei È™i È™i au petrecut după amiaza zbenguindu se în pat, fără să închidă poarta din curte. Au făcut mai întâi ca râmele, apoi ca iepurii È™i la sfârÈ™it ca broaÈ™tele È›estoase, până când lumea a devenit tristă È™i a prins să se întunece. Mai rămâneau încă urme de trandafiri în văzduh. La răstimpuri, răzbătea până în odaia lor o undă de muzică. — E de la Catarino, a spus Clotilde. Trebuie să fi venit cineva. Veniseră trei bărbaÈ›i È™i o femeie. Catarino s a gândit că mai târziu puteau veni È™i alÈ›ii È™i a încercat să repare gramofonul. Cum n a izbutit, l a rugat pe Pancho Aparecido, care se ocupa cu tot felul de reparaÈ›ii, fiindcă n avea niciodată nimic de făcut È™i mai avea È™i o cutie cu scule È™i niÈ™te mâini iscusite. Localul lui Catarino era o casă de lemn retrasă, cu vedere spre mare. Avea un salon mare cu scaune È™i măsuÈ›e È™i mai multe camere în spate. Pe când se uitau la Pancho Aparecido care meÈ™terea, cei trei bărbaÈ›i È™i femeia beau în tăcere, aÈ™ezaÈ›i la tejghea, È™i căscau pe rând. Gramofonul a început să meargă bine după multe încercări. Auzind muzica, îndepărtată dar uÈ™or de recunoscut, oamenii au încetat să mai vorbească. S au uitat unii la alÈ›ii È™i preÈ› de o clipă n au avut nimic să È™i mai spună, căci de abia atunci È™i au dat seama cât de mult îmbătrâniseră de când ascultaseră muzică ultima oară. TobÃas a găsit pe toată lumea trează după ora nouă. Erau aÈ™ezaÈ›i la poartă, ascultând discurile vechi ale lui Catarino, cu aceeaÈ™i atitudine de fatalism copilăresc cu care se priveÈ™te o eclipsă. Fiecare disc le amintea de cineva care murise, de gustul îmbietor al mâncării după o boală îndelungată sau de un lucru ce trebuia făcut a doua zi, cu mulÈ›i ani înainte, pe care nu l au făcut niciodată din pricina uitării. Muzica a încetat pe la unsprezece. MulÈ›i s au dus la culcare, crezând că avea să plouă, fiindcă se vedea un nor întunecat deasupra mării. Dar norul a coborât, a plutit scurtă vreme la suprafață, iar apoi s a scufundat în apă. Sus au rămas doar stelele. PuÈ›in mai târziu, briza dinspre răsărit s a îndreptat înspre largul mării È™i s a întors încărcată de o mireasmă de trandafiri. — Þi am spus eu, lacobe! a exclamat don Maximo Gomez. lat o iar aici. Sunt sigur că de acum înainte o vom simÈ›i în toate nopÈ›ile. — Să ne ferească Domnul, a spus bătrânul Iacob. Mireasma asta e singurul lucru din viață care a sosit prea târziu. Jucaseră dame în localul pustiu, fără să ia aminte la discuri. Amintirile lor erau atât de vechi, că nu existau discuri îndeajuns de vechi ca să le răscolească. — Dinspre partea mea, nu prea cred în aÈ™a ceva, a spus don Maximo Gomez. După atâția ani pe pământ, cu atâtea femei dorindu È™i o grădiniță unde să È™i semene florile, nu i de mirare că până la urmă ajungi să simÈ›i lucrurile astea È™i chiar sa crezi că sunt adevărate. — Dar simÈ›im mireasma cu nasul nostru, a spus bătrânul Iacob. — N are a face, a zis don Maximo Gomez. ÃŽn timpul războiului, când revoluÈ›ia era pierdută, doriserăm atât de aprig să avem un general, că l am văzut apărând pe însuÈ™i ducele de Marlborough în căine È™i oase. L am văzut cu ochii mei, lacobe. Trecuse de douăsprezece. Când a rămas singur, bătrânul Iacob a închis prăvălia È™i a dus lampa în dormitor. Prin fereastra profilată pe fosforescenÈ›a mării, vedea stânca de unde se aruncau morÈ›ii. — Petra, chemă în È™oaptă. Ea nu putu să l audă. ÃŽn clipa aceea naviga aproape la suprafață, într o amiază strălucitoare din Golful Bengal, își ridicase capul ca să vadă prin apă, ca printr un vitraliu iluminat, un transatlantic uriaÈ™. Dar nu putea să È™i vadă soÈ›ul, care in momentul acela începea să audă iar gramofonul lui Catarino, la capătul celălalt al lumii. — Dă È›i seama, spuse bătrânul Iacob. Abia acum È™ase luni te au socotit nebună È™i acum se desfată cu mireasma care È›i a pricinuit moartea. Stinse lampa È™i se băgă în pat. Plânse molcom, cu scâncetul sâcâitor al bătrânilor, dar foarte curând îl răzbi somnul. — AÈ™ pleca din satul ăsta de aÈ™ putea, suspină visând. M aÈ™ duce la dracu n praznic dacă aÈ™ fi strâns măcar douăzeci de pesos. Din noaptea aceea, preÈ› de mai multe săptămâni, mireasma dăinui pe mare. Pătrunse în lemnul caselor, în mincare È™i în apa de băut, È™i nu mai rămase nici un loc unde să nu dai de ea. MulÈ›i se înfricoÈ™ară simÈ›ind o până È™i în aburii propriilor excremente. BărbaÈ›ii È™i femeile care veniseră la localul lui Catarino au plecat într o vineri, dar s au întors sâmbătă cu o puzderie de oameni. Duminică veniseră È™i mai mulÈ›i. MiÈ™unară peste tot căutând ce să mănânce È™i unde să doarmă, până când nu s a mai putut merge pe drum. Veniră tot mai mulÈ›i. Femeile care plecaseră când satul începuse să decadă s au întors la localul lui Catarino. Erau mai grase È™i mai vopsite È™i aduseră discuri la modă care nu mai aduceau aminte nimănui de nimic. Se întoarseră câțiva dintre locuitorii de odinioară ai satului. Plecaseră să ajungă putred de bogaÈ›i pe alte meleaguri È™i se întorceau acum vorbind de averea lor, dar cu aceleaÈ™i haine cu care fuseseră îmbrăcaÈ›i. Veniră tarafuri È™i tombole, mese de loterie, ghicitoare È™i pistolari È™i oameni cu o viperă încolăcită pe gât care vindeau elixirul vieÈ›ii veÈ™nice. Au venit întruna alÈ›ii È™i alÈ›ii, săptămâni în È™ir, chiar È™i după ce au căzut cele dintâi ploi È™i marea deveni tulbure, iar mirosul dispăru. Printre cei din urmă a sosit un popă. Mergea pretutindeni, mâncând pâine muiată într o ceaÈ™că mare de cafea cu lapte, È™i încetul cu încetul se apucă să interzică tot ce fusese înaintea lui: jocurile la loterie, muzica nouă È™i felul de a o dansa, ba chiar È™i recentul obicei de a dormi pe plajă, într o după amiază, acasă la Melchor, È›inu o predică despre mirosul mării. — AduceÈ›i mulÈ›umiri cerului, fiilor, spuse, pentru că acesta este mirosul Domnului. Cineva l a întrerupt. — Cum puteÈ›i È™ti, părinte, dacă nu l aÈ›i simÈ›it încă? — Sfintele Scripturi, spuse el, sunt clare în privinÈ›a acestui miros. Ne aflăm într un sat ales de Dumnezeu. TobÃas mergea ca un lunatic dintr un loc într altul, în toiul sărbătorii. O aduse pe Clotilde să afle ce s banii, își imaginară că jucau sume enorme la ruletă, apoi își făcură socotelile È™i se simÈ›iră nespus de bogaÈ›i cu banii pe care i ar fi putut câștiga. Dar, într o seară, nu numai ei, ci toată gloata care invadase satul, au văzut mai mulÈ›i bani strânÈ™i la un loc decât È™i ar fi putut închipui. S a întâmplat în seara când a sosit domnul Herbert. A apărut pe neaÈ™teptate, a pus o masă în mijlocul străzii È™i pe masă două cufere mari pline ochi cu bancnote. Erau atâția bani, că la început nimeni n a luat aminte, fiindcă nu puteau crede că aÈ™a ceva ar fi adevărat. Dar cum domnul Herbert a prins să sune dintr un clopoÈ›el, oamenii l au crezut până la urmă È™i s au apropiat să l asculte. — Sunt omul cel mai bogat de pe lume, spuse. Am atâția bani, că n am unde să i mai pun. Și cum, pe deasupra, am È™i o inima atât de mare, că nu mi mai încape în piept, m am hotărât să cutreier lumea ca să rezolv problemele oamenilor. Era înalt È™i roÈ™u la față. Vorbea tare, fără pauze, miÈ™când totodată niÈ™te mâini calde È™i moi ce păreau veÈ™nic proaspăt rase. A vorbit un sfert de ceas È™i s a oprit să È™i tragă sufletul. Apoi scutură iar clopoÈ›elul È™i începu să vorbească din nou. La mijlocul discursului, cineva agită o pălărie în mulÈ›ime È™i l întrerupse: — Ei bine, mister, nu mai vorbiÈ›i atât È™i începeÈ›i sa împărÈ›iÈ›i banii. — Nu merge aÈ™a, răspunse domnul Herbert. Să împărÈ›i banii fără nici o noimă, pe lângă că i nedrept, mai e È™i fără rost. ÃŽl căută cu privirea pe cel care îl întrerupsese È™i i făcu semn sa se apropie. MulÈ›imea se dădu la o parte să poată trece. — ÃŽn schimb, continuă domnul Herbert, prietenul acesta nerăbdător ne va îngădui acum să lămurim care e sistemul cel mai echitabil de distribuire a bogăției. ÃŽntinse o mână È™i l ajută să urce. — Cum te cheamă? — Patricio. — Foarte bine, Patricio, spuse domnul Herbert. Ca toată lumea, ai È™i tu încă de multă vreme o problemă pe care n o poÈ›i rezolva. Patricio își scoase pălăria È™i dădu din cap că i aÈ™a. — Care este? — Păi problema mea i chiar asta, răspunse Patricio, că n am bani. — Și cât îți trebuie? — Patruzeci È™i opt de pesos. Domnul Herbert scoase un strigăt de triumf. „Patruzeci È™i opt de pesos", repetă; mulÈ›imea îl îngână aplaudând. — Prea bine, Patricio, continuă domnul Herbert. Acum, spune ne ceva: ce È™tii să faci? — Multe. — Hotărăște te pentru ceva, spuse domnul Herbert. Ce faci cel mai bine? — Mă rog, zise Patricio. Știu să fac ca păsările. Aplaudând iar, domnul Herbert se adresă mulÈ›imii: —Ei bine, doamnelor È™i domnilor, prietenul nostru Patricio, care imită nemaipomenit păsările, va imita patruzeci È™i opt de păsări diferite È™i È™i va rezolva astfel marea problemă a vieÈ›ii lui. ÃŽn mijlocul tăcerii uimite a mulÈ›imii, Patricio făcu atunci ca păsările. Uneori fluierând, alteori scoțând sunete din gât, imită ca toate păsările cunoscute È™i completă cifra cu altele pe care nimeni nu izbuti să le identifice. La sfârÈ™it, domnul Herberi ceru aplauze È™i i înmână patruzeci È™i opt de pesos. — Și acum, spuse, veniÈ›i unul câte unul. Până mâine la ceasul acesta sunt aici ca să vă rezolv problemele. Bătrânul Iacob află de vâlva asta din spusele oamenilor care treceau prin dreptul casei lui. La fiecare veste nouă, inima îi creÈ™tea, mereu mai mare, până simÈ›i că i plesneÈ™te. — Ce părere ai de yankeul ăsta? întrebă. Don Maximo Gomez ridică din umeri. — Trebuie să fie un filantrop. — Dacă aÈ™ È™ti să fac ceva, spuse bătrânul Iacob, acum mi aÈ™ putea rezolva mica mea problemă. Nu i mare lucru: douăzeci de pesos. — Dumneata joci foarte bine dame, spuse don Maximo Gomez. Bătrânul Iacob nu păru să l ia în seamă. Dar când rămase singur înveli într un ziar tabla de dame È™i cutia cu piese È™i se duse să se ia la întrecere cu domnul Herbert. ÃŽÈ™i aÈ™teptă rândul până la miezul nopÈ›ii, în cele din urmă, domnul Herbert puse să i se încarce cuferele È™i își luă rămas bun până a doua zi dimineață. Nu s a dus să se culce, își făcu apariÈ›ia în localul lui Catarino, cu oamenii care i duceau cuferele, iar mulÈ›imea cu problemele ei îl urmă până acolo, încetul cu încetul a rezolvat problemele fiecăruia, È™i a rezolvat atâtea, încât la sfârÈ™it n au mai rămas în local decât femeile È™i câțiva bărbaÈ›i ale căror cerinÈ›e fuseseră îndeplinite. Și, în fundul salonului, o femeie retrasă care È™i făcea domol vânt cu un carton de reclamă. — Și tu, îi strigă domnul Herbert, ce problemă ai? Femeia încetă să È™i mai facă vânt. — Pe mine să nu mă amesteci în mascarada dumitale, mister, îi strigă din celălalt capăt al salonului. Eu n am nici un fel de problemă, È™i sunt curvă pentru că aÈ™a am eu chef. Domnul Herbert ridică din umeri. Beau mai departe bere rece ca gheaÈ›a, lângă cuferele deschise, în aÈ™teptarea altor probleme. NăduÈ™ea. PuÈ›in mai târziu, o femeie se desprinse din grupul care era cu ea la masă È™i îi vorbi în È™oaptă. Avea o problemă de cinci sute de pesos. — Cât iei ca s o faci o dată? o întrebă domnul Herbert. — Cinci pesos. — ÃŽnchipuieÈ™te È›i, spuse domnul Herbert, asta înseamnă o sută de bărbaÈ›i. — Nu contează, zise ea. Dacă adun toÈ›i banii ăștia, or să fie ultimii o sută de bărbaÈ›i din viaÈ›a mea. O cercetă cu privirea. Era foarte tânără, cu oase fragile, dar în ochi i se citea o hotărâre nestrămutată. — Bine, spuse domnul Herbert. Du te în odaie, o să È›i i trimit acolo pe rind, fiecare cu cei cinci pesos. IeÈ™i pe poarta ce da în stradă È™i scutură clopoÈ›elul. La È™apte dimineaÈ›a, TobÃăs găsi deschis localul lui Catarino. Toate luminile erau stinse. Pe jumătate adormit, umflat de bere, domnul Herbert controla intrarea bărbaÈ›ilor în odaia fetei. TobÃăs intră È™i el. Fata îl cunoÈ™tea È™i se miră să l vadă la ea în odaie. —Și tu? — Mi au spus să intru, zise TobÃas. Mi au dat cinci pesos È™i mi au spus: să nu zăboveÈ™ti. Ea strânse de pe pat cearÈ™aful ud È™i îl rugă pe TobÃăs să l È›ină de o margine. Atârna ca o pânză de corabie, îl stoarseră, răsucindu l de la capete, până ajunse la greutatea lui firească. ÃŽntoarseră salteaua, iar sudoarea începu să picure prin partea cealaltă. TobÃas făcu È™i el la nimereală ce avea de făcut, înainte de a pleca puse cei cinci pesos în grămada de bancnote ce sporea întruna lângă pat. — Trimite i pe toÈ›i bărbaÈ›ii pe care i întâlneÈ™ti, îi recomandă domnul Herbert, să vedem dacă isprăvim treaba asta înainte de prânz. Fata întredeschise uÈ™a È™i ceru o bere rece. Mai mulÈ›i bărbaÈ›i aÈ™teptau la rând. — Câți mai trebuie? întrebă. — Șaizeci È™i trei, răspunse domnul Herbert. Bătrânul Iacob È™i a petrecut toată ziua urmărindu l cu jocul de dame. Pe înserat, i a venit rândul, i a spus ce problemă avea È™i domnul Herbert s a învoit. Puseră două scaune în mijlocul străzii È™i o măsuță pe masa cea mare È™i bătrânul Iacob deschise jocul. A fost ultima miÈ™care pe care izbuti s o gândească. Pierdu. — Patruzeci de pesos, zise domnul Herbert È™i i dădu două piese în avans. Câștigă din nou. Mâinile lui abia atingeau piesele. A jucat legat la ochi, ghicind poziÈ›ia adversarului, È™i a câștigat întruna. MulÈ›imea obosi să se mai uite la ei. Când bătrânul Iacob hotărî să se dea bătut, datora cinci mii È™apte sute patruzeci È™i doi de pesos È™i douăzeci È™i trei de centime. Nu se tulbură, își scrise cifra pe o hârtiuță pe care o vârî în buzunar. Apoi îndoi tabla de joc, puse piesele în cutie È™i înveli totul în ziar. — Fă cu mine ce pofteÈ™ti, spuse, dar lasă mi jocul ăsta. ÃŽÈ›i făgăduiesc că mi voi petrece tot restul vieÈ›ii jucând, până voi strânge banii. Domnul Herbert se uită la ceas. — Regret din suflet, spuse. Termenul expiră în douăzeci de minute. AÈ™teptă până se încredință că adversarul nu găsea nici o soluÈ›ie. — Nu ai nimic altceva? — Onoarea. — Vreau să spun, explică domnul Herbert, ceva care să È™i schimbe culoarea când i se dă pe deasupra cu o bidinea plină de vopsea. — Casa, spuse bătrânul Iacob ca È™i când ar fi dezlegat o ghicitoare. Nu face doi bani, dar e o casă. AÈ™a s a întâmplat că domnul Herbert a pus mâna pe casa bătrânului Iacob. A mai pus mâna È™i pe casele È™i proprietățile altora care nu au putut nici ei să se È›ină de cuvânt, în schimb a comandat o săptămână de muzică, artificii È™i dansatori pe sârmă È™i a condus el însuÈ™i petrecerea. A fost o săptămână de neuitat. Domnul Herbert a vorbit despre minunatul destin al satului È™i chiar le a schiÈ›at oraÈ™ul viitorului, cu imense edificii de sticlă È™i piste de dans pe terase. L a arătat mulÈ›imii. Oamenii priviră uluiÈ›i, încercând să se regăsească în trecătorii zugrăviÈ›i de domnul Herbert, însă aceÈ™tia erau atât de bine îmbrăcaÈ›i, încât n au izbutit să se recunoască, îi durea inima de atâta efort. Au ris de cheful lor de a plânge care i încerca în octombrie È™i au trăit în nebuloasele speranÈ›ei până când domnul Herbert a scuturat clopoÈ›elul È™i a proclamat sfârÈ™itul petrecerii. Abia atunci s a odihnit. — O să moară cu viaÈ›a asta pe care o duce, a spus bătrânul Iacob. — Am atâta bănet, a răspuns domnul Herbert, că nu există nici un motiv să mor. Se prăbuÈ™i în pat. Dormi zile în È™ir, sforăind ca un leu, È™i trecură atâtea zile, încât lumea a obosit să l tot aÈ™tepte. Au fost nevoiÈ›i să dezgroape crabi ca să i mănânce. Noile discuri ale lui Catarino ajunseră atât de vechi, că nimeni nu le mai putea asculta fără lacrimi în ochi È™i a trebuit să închidă localul. Multă vreme după ce domnul Herbert începu să doarmă, părintele bătu la uÈ™a bătrânului Iacob. Casa era încuiată pe dinăuntru. Pe măsură ce răsuflarea celui adormit consumase aerul, lucrurile își pierduseră greutatea, iar unele începeau deja să plutească. — Vreau să vorbesc cu el, spuse părintele. — Trebuie să aÈ™teptaÈ›i, spuse bătrânul Iacob. — N am prea mult timp. — LuaÈ›i loc, părinte, È™i aÈ™teptaÈ›i, stărui bătrânul Iacob. Și în vremea asta faceÈ›i mi plăcerea să stăm de vobă. De mult nu mai È™tiu nimic despre lume. — Oamenii au plecat descumpăniÈ›i, spuse părintele, în curând, satul o să fie la fel ca înainte. Asta i singura noutate. — Se vor întoarce, zise bătrânul Iacob, când marea va mirosi iar a trandafiri. — Dar până atunci, se cuvine să întreÈ›inem cu ceva speranÈ›a celor care rămân, spuse părintele. Trebuie să începem cât mai curând construirea bisericii. — De asta aÈ›i venit să l căutaÈ›i pe domnul Herbert, spuse bătrânul Iacob. — AÈ™a e, răspunse părintele. Yankeii sunt tare mărinimoÈ™i. — Atunci aÈ™teptaÈ›i, părinte, spuse bătrânul Iacob. Poate se trezeÈ™te. Jucară dame. A fost o partidă lungă È™i anevoioasă, de multe zile, dar domnul Herbert nu s a trezit. Părintele se lăsă pradă deznădejdii. S a dus pretutindeni, cu un talger de aramă, cerând de pomană pentru construirea bisericii, dar a căpătat foarte puÈ›in. De atâtea rugăminÈ›i deveni tot mai diafan, oasele prinseră să i zornăie cu zgomot È™i, într o duminică, s a ridicat cam două palme deasupra pământului, însă nimeni n a aflat. Atunci a pus hainele într o valiză, È™i în alta banii strânÈ™i, luându È™i rămas bun pentru totdeauna. — N o să se întoarcă mirosul, spuse celor care încercau să l facă să se răzgândească. Trebuie să înfruntăm adevărul că satul a căzut în păcat de moarte. Când domnul Herbert se trezi, satul era acelaÈ™i ca înainte. Ploaia dospise gunoaiele lăsate de mulÈ›ime pe străzi, iar pamântul era din nou arid È™i tare precum cărămida. — Am dormit mult, a căscat domnul Herbert. — Veacuri, a spus bătrânul Iacob. — Sunt mort de foame. — Toată lumea i aÈ™a, a spus bătrânul Iacob. N aveÈ›i încotro, trebuie să vă duceÈ›i pe țărm să dezgropaÈ›i crabi. TobÃas l a întâlnit scormonind în nisip, cu gura plină de spuma È™i s a mirat ca bogaÈ›ii flămânzi seamănă atât de bine cu săracii. Domnul Herbert nu găsi destui crabi. Pe înserat, îl pofti pe TobÃas sa caute ceva de mâncare pe fundul mării. AveÈ›i grijă, îl preveni TobÃas. Numai morÈ›ii È™tiu ce e acolo în adâncuri. — Știu asta È™i învățaÈ›ii, spuse domnul Herbert. Mai jos de marea naufragiilor sunt broaÈ™te È›estoase cu carnea delicioasă. Dezbracă te È™i hai să mergem. S au dus. Au înotat mai întâi în linie dreaptă, iar apoi în adine, spre străfunduri, până unde lumina soarelui pieri, pierind apoi È™i cea a mării È™i tot ce era în apă putea fi văzut prin propria sa lumină. Trecură prin dreptul unui sat scufundat, cu bărbaÈ›i È™i femei călare, învârtindu se în jurul chioÈ™cului de muzică. Era o zi splendidă È™i se vedeau flori în culori vii pe toate terasele. — S a scufundat înÈ›r o duminică, pe la unsprezece dimineaÈ›a, spuse domnul Herbert. Trebuie să fi fost un cataclism. TobÃăs se abătu spre sat, dar domnul Herbert îi făcu semne să l urmeze până în străfunduri. — Ai să te întorci altă dată, fără grabă, zise domnul Herbert. Acum sunt mort de foame. Cobora ca o caracatiță, cu miÈ™cări de braÈ›e lungi È™i tainice. TobÃas, care se străduia să nu l piardă din vedere, se gândi că aÈ™a înotau pesemne bogaÈ›ii, încetul cu încetul lăsară în urma marea catastrofelor obiÈ™nuite È™i se adânciră în marea morÈ›ilor. Erau atât de mulÈ›i, încât TobÃas a crezut că n a mai văzut niciodată atâta omenire pe lume. Pluteau nemiÈ™caÈ›i, cu faÈ›a în sus, la diferite înălÈ›imi, È™i aveau cu toÈ›ii expresia aceea a făpturilor uitate. — Sunt morÈ›i de demult, spuse domnul Herbert. Au avut nevoie de secole ca să ajungă la starea asta de odihnă. Mai jos, în apele morÈ›ilor de curând, domnul Herbert se opri. TobÃăs l a ajuns din urmă în clipa în care prin dreptul lor trecea o femeie foarte tânără. Plutea pe o parte, cu ochii deschiÈ™i, urmată de un alai de flori. Domnul Herbert își puse arătătorul pe buze È™i rămase aÈ™a până când trecură ultimele flori. — E femeia cea mai frumoasă pe care am văzut o în viaÈ›a mea, spuse. — E soÈ›ia bătrânului Iacob, lămuri TobÃas. E cam cu cincizeci de ani mai tânără, dar e ea. Cu siguranță. — A călătorit mult, spuse domnul Herbert. Duce după ea flora tuturor mărilor lumii. Ajunseră pe fundul mării. Domnul Herbert se învârti de câteva ori pe un sol ce părea din ardezie cioplită. TobÃas îl urmă. Numai când s a obiÈ™nuit cu penumbra adâncurilor, descoperi că acolo se aflau broaÈ™tele È›estoase. Erau cu miile, întinse pe fundul mării È™i atât de nemiÈ™cate, că păreau împietrite. — Sunt vii, spuse domnul Herbert, dar dorm de milioane de ani. ÃŽntoarse una. O împinse uÈ™urel în sus È™i animalul adormit îi scăpă din mâini, urcând mai departe în derivă. TobÃas o lăsă să se ducă. Privi atunci către suprafaÈ›a apei È™i văzu toată marea pe dos. — Parcă i un vis. — Spre binele tău, îi zise domnul Herbert, nu povesti la nimeni, închipuieÈ™te È›i ce harababură ar mai fi pe lume dacă oamenii ar afla de aÈ™a ceva. Era aproape miezul nopÈ›ii când s au întors în sat. Au trezit o pe Clotilde ca să încălzească apa. Domnul Herbert tăie gâtul broaÈ™tei È›estoase, dar toÈ›i trei fură nevoiÈ›i să i mai omoare o dată inima, care se desprinsese sărind prin curte când o spintecară. Au mâncat până n au mai putut răsufla. — Ei bine, TobÃas, spuse atunci domnul Herbert, trebuie să înfruntăm realitatea. — De bună seamă. — Iar realitatea, continuă domnul Herbert, e că mirosul n o să mai revină în veci. — O să revină. — N o să revină, interveni Clotilde, printre altele, pentru că nici n a venit, de fapt, vreodată. Tu ai fost cel care i ai îmbrobodit pe toÈ›i. — Tu însăți l ai simÈ›it, spuse TobÃăs. — ÃŽn noaptea aceea eram pe jumătate năucă, spuse Clotilde. Dar acum nu mai sunt sigură de nimic ce ar avea de a face cu marea asta. — AÈ™a că eu mă duc, zise domnul Herbert. Și adăugă, adresându li se amândurora: Și voi trebuie sa plecaÈ›i. Sunt multe lucruri de făcut pe lume ca să mai staÈ›i în satul ăsta să muriÈ›i de foame. Plecă. TobÃas rămase în curte, numărând stelele până n zare, È™i descoperi că erau încă trei în plus față de decembrie trecut. Clotilde îl chemă în dormitor, dar el n o luă în seamă. — Vino încoace, sălbaticule, stărui Clotilde. De veacuri nu mai facem ca iepuraÈ™ii. TobÃas a aÈ™teptat un lung răstimp. Când în sfârÈ™it intră, ea adormise. A trezit o pe jumătate, dar era atât de obosit, că amândoi s au zăpăcit È™i până la urmă n au putut să facă decât ca râmele. — Te ai prostit, îi spuse Clotilde cu arÈ›ag, încearcă să te gândeÈ™ti la altceva. — Mă gândesc la altceva. Ea a vrut să È™tie la ce anume È™i el s a hotărât să i povestească, dar numai cu condiÈ›ia să nu mai spună nimănui. Clotilde îi făgădui. — Pe fundul mării, spuse TobÃas, se află un sat cu căsuÈ›e albe È™i milioane de flori pe terase. Clotilde È™i a dus mâinile la cap. — Vai, TobÃas! exclamă. Vai, TobÃas, pentru numele Domnului, n o să începi iar cu povestea asta! TobÃas nu mai spuse nimic. Se rostogoli până la marginea patului È™i încercă să adoarmă. Nu izbuti decât în zori, când suflarea brizei se schimbă È™i crabii îl lăsară în pace. 1961 ÃŽNECATUL CEL MAI FRUMOS DE PE LUME Cei dintâi copii care au văzut promontoriul întunecat È™i tainic înaintând în mare È™i au închipuit că era un vas duÈ™man. Apoi au văzut că n avea steaguri È™i nici catarge È™i au crezut că ar putea fi o balenă. Dar când a ajuns la țărm, împotmolindu se, i au dat la o parte puzderia de alge, braÈ›ele de meduze È™i rămășiÈ›ele de peÈ™ti È™i naufragii ce l acopereau, descoperind abia atunci că era un înecat. Se jucaseră cu el toată după amiaza, îngropându l în nisip È™i dezgropându l, până când cineva a dat cu ochii de ei din întâmplare È™i a dus vestea, sculând întregul sat în picioare. BărbaÈ›ii care l au purtat pe umeri până la casa cea mai apropiată au băgat de seamă că era mai greu decât sunt morÈ›ii de obicei, aproape ca un cal È™i È™i au zis că stătuse poate prea mult în voia valurilor iar apa îi pătrunsese în oase. Când l au întins însă pe jos au văzut că era mult mai mare decât oricare om, căci abia încăpea în casă, dar au crezut că însuÈ™irea de a creÈ™te È™i după moarte era poate în firea anumitor înecaÈ›i. Mirosea a mare È™i numai conturul mai dădea de bănuit că era leÈ™ul unei fiinÈ›e omeneÈ™ti, căci pielea i era acoperită de o platoșă de peÈ™tiÈ™ori È™i de mâl. N au fost nevoiÈ›i să i cureÈ›e faÈ›a pentru a pricepe că era un mort de pe meleaguri îndepărtate. Satul avea doar vreo douăzeci de case de lemn, cu curÈ›i pietruite fără flori, împrăștiate la marginea unei fâșii deÈ™ertice. Pământul era atât de îngust, că mamele trăiau veÈ™nic cu frica n sân că vântul le ar putea răpi copiii, iar puÈ›inii morÈ›i pe care i făceau anii erau aruncaÈ›i de pe țărmul stâncos. Marea era însă molcomă È™i darnică È™i toÈ›i bărbaÈ›ii din sat încăpeau în È™apte luntre. Astfel încât atunci când l au găsit pe cel înecat le a fost de ajuns să se uite unii la alÈ›ii spre a È™i da seama că erau cu toÈ›ii. ÃŽn noaptea aceea n au mai ieÈ™it la pescuit, în vreme ce bărbaÈ›ii cercetau dacă nu lipsea careva de prin satele vecine, femeile au rămas sa se îngrijească de înecat. I au dat jos mâlul cu mănunchiuri de bucsău, i au desprins din păr ciulinii din adâncuri È™i i au răzuit platoÈ™a cu cuÈ›itele de curățat peÈ™tii. Pe măsură ce înaintau, È™i au dat seama că ierburile de pe el proveneau din oceane îndepărtate È™i din ape adinei È™i că îmbrăcămintea i era zdrenÈ›uită, de parcă ar fi plutit prin labirinturi de corali. Au mai luat aminte că È™i Indura moartea cu trufie, căci n avea chipul singuratic al altor înecaÈ›i în mare È™i nici înfățiÈ™area sordidă È™i mizeră a înecaÈ›ilor în râuri. Dar numai după ce l au spălat au înÈ›eles ce fel de bărbat era È™i atunci li s a tăiat răsuflarea. Nu era doar cel mai înalt, cel mai voinic, cel mai viguros È™i mai bine înzestrat din câți le fusese dat să vadă vreodată, ci acum, când stăteau È™i se uitau la el, nici nu le venea să È™i creadă ochilor. N au găsit în sat un pat destul de lung pe care să l întindă È™i nici o masă îndeajuns de solidă pe care să l privegheze. Nu i se potriviră pantalonii de sărbătoare ai bărbaÈ›ilor cei mai înalÈ›i, nici cămășile de duminică ale celor mai vânjoÈ™i dintre ei, nici pantofii celui cu picioarele cele mai mari. Fermecate de disproporÈ›ia È™i de frumuseÈ›ea lui, femeile au hotărât atunci să i facă niÈ™te pantaloni dintr o bucată de pânză de corabie È™i o cămașă din văl de mireasă, ca să È™i poată purta mai departe moartea cu demnitate. Pe când coseau aÈ™ezate roată, contemplând cadavrul între două împunsături, li se părea că vântul nu fusese niciodată mai înverÈ™unat È™i nici Marea Caraibilor mai zbuciumată ca în noaptea aceea È™i bănuiau că aceste schimbări aveau cumva legătură cu mortul. Se gândeau că dacă bărbatul acela minunat ar fi trăit în sat, casa lui ar fi trebuit să aibă uÈ™ile cele mai mari, tavanul cel mai înalt È™i podeaua cea mai trainică, iar rama patului său ar fi fost făcută din grinzile cele mai zdravene prinse cu ghinturi de fier, È™i femeia lui ar fi fost cea mai fericită dintre toate. Se gândeau că ar fi avut atâta putere, încât ar fi scos peÈ™tii din mare doar strigându i pe nume, că ar fi muncit cu atâta îndârjire, încât ar fi făcut să țâșnească izvoare din piatra cea mai seacă È™i ar fi putut semăna flori pe țărmurile stâncoase. L au asemuit în taină cu bărbaÈ›ii lor, gândindu se că aceÈ™tia n ar fi fost în stare să facă în toată viaÈ›a lor ceea ce era el în stare să facă într o singură noapte, È™i până la urmă au ajuns să i dispreÈ›uiască în adâncul sufletului ca pe făpturile cele mai nevolnice È™i mizerabile de pe pământ. Rătăceau pierdute prin aceste labirinturi închipuite, când cea mai bătrână dintre ele, care, fiind cea mai vârstnică, privise înecatul mai curând cu milă decât cu patimă, suspină: — După chip pare să îl cheme Esteban. Era adevărat. Celor mai multe le a fost de ajuns să se mai uite o dată la el ca să înÈ›eleagă că n ar fi putut avea alt nume. Cele mai îndărătnice, care erau È™i cele mai tinere, își păstrară mai departe iluzia că odată îmbrăcat, întins printre flori, cu niÈ™te pantofi de lac, s ar fi putut chema Lautaro. Dar iluzia s a dovedit deÈ™artă. Bucata de pânză n a ajuns, pantalonii, prost croiÈ›i È™i încă È™i mai prost cusuÈ›i, i au ieÈ™it strimÈ›i, iar puterea ascunsă a inimii făcu să i sară nasturii de la cămașă. După miezul nopÈ›ii, È™uierul vântului se domoli È™i marea se cufundă în toropeala zilei de miercuri. LiniÈ™tea alungă cele de pe urmă îndoieli: era Esteban. Femeile care l îmbrăcaseră, cele care l pieptănaseră, cele care i tăiaseră unghiile È™i i răseră barba nu È™i putură înfrânge fiorii de milă când au fost nevoite să se resemneze È™i să l aÈ™eze pe podea. Au înÈ›eles atunci cât trebuie să fi fost de nefericit cu trupul acela uluitor, care l stingherea chiar È™i după moarte, îl văzură în viață condamnat să se strecoare într o rină pe toate uÈ™ile, să È™i spargă capul de pragul de sus, să rămână în picioare când mergea în vreo vizită, neÈ™tiind cum să È™i È›ină mâinile netede È™i trandafirii de focă, în vreme ce stăpâna casei căuta de zor scaunul cel mai solid È™i l implora, moartă de frică, stai aici, Esteban, te rog, iar el, sprijinit de pereÈ›i, zâmbind, nu vă faceÈ›i griji, doamnă, stau bine aÈ™a, cu călcâiele jupuite È™i spinarea vătămată de atâta chin ce se repeta în toate vizitele, nu vă faceÈ›i griji, doamnă, stau bine aÈ™a, numai ca să nu pățească ruÈ™inea de a rupe scaunul, È™i poate fără să fi È™tiut vreodată că cei care i spuneau nu pleca, Esteban, aÈ™teaptă măcar până se face cafeaua, erau aceiaÈ™i care mai apoi È™uÈ™oteau s a dus în sfârÈ™it prostul cel uriaÈ™, prostul cel frumos. AÈ™a se gândeau femeile, stând lângă el cu puÈ›in înainte de revărsatul zorilor. Mai târziu, acoperindu i chipul cu o batistă ca să nu l supere lumina, își dădură seama că era mort pe vecie, atât de neajutorat È™i de asemănător cu bărbaÈ›ii lor, încât le ă podidit plânsul. Una dintre cele tinere prinse să bocească. Celelalte, care mai de care, trecură de la suspine la bocete È™i, cu cât se jeluiau mai aprig, cu atât erau mai îmboldite s o facă, fiindcă înecatul era pentru ele din ce în ce mai mult Esteban, până când îl bociră atâta, că ajunse omul cel mai năpăstuit de pe lume, cel mai blând È™i mai supus, bietul Esteban. Astfel că, atunci când bărbaÈ›ii s au întors cu vestea că înecatul nu era nici de prin satele vecine, ele au simÈ›it, printre lacrimi, bucuria alinării. — Lăudat fie Domnul, suspinară, e al nostru! BărbaÈ›ii socotiră că toată zarva aceea nu era altceva decât nazuri muiereÈ™ti. OsteniÈ›i de anevoioasele căutări de peste noapte, tot ce È™i doreau era să scape de povara nepoftitului înainte de a se înteÈ›i dogoarea soarelui din ziua aridă È™i fără vânt. Au încropit o năsălie din resturi de pânză de corabie È™i ghiuri È™i le au legat cu carlingi, ca să reziste sub greutatea trupului până la țărmul stâncos. Au vrut să i înlănÈ›uie gleznele cu ancora de la un cargobot, ca să se scufunde fără opreliÈ™ti în străfundurile mării, acolo unde peÈ™tii sunt orbi, iar scafandrii pier de nostalgie, È™i pentru ca nu cumva curenÈ›ii potrivnici să l aducă la țărm, cum se mai întâmplase È™i cu alte trupuri. Dar cu cât se grăbeau mai tare, cu atât femeile se înverÈ™unau să născocească tot felul de tertipuri spre a pierde vremea. MiÈ™unau ca niÈ™te găini speriate căutând talismane de mare prin cufere, stând mereu în drumul lor, unele pentru că voiau să i pună înecatului scapularul vântului prielnic, altele ca să i lege la mână o busolă călăuzitoare, È™i după atât du te vino, femeie, nu mi mai tot sta în cale, uite că era gata să cad peste răposat, bărbaÈ›ii intrară la bănuieli È™i începură să bombăne că la ce bun atâtea zorzoane pentru un străin, ca niÈ™te podoabe de altar, de vreme ce oricâte È›inte aurite È™i tinichele ar avea pe el, tot îl vor devora rechinii, însă ele își vedeau mai departe de relicvele acelea de doi bani, ciocnindu se între ele în acel du te vino, în timp ce oftau din rărunchi È™i lăcrimau, astfel că bărbaÈ›ii se apucară È™i ei să trăncănească, ce i cu atâta zarvă pentru un mort în voia valurilor, un înecat al nimănui, un hoit nenorocit? Una dintre femei, înfuriată la culme de atâta nepăsare, trase atunci batista de pe chipul mortului, iar bărbaÈ›ii rămaseră È™i ei cu răsuflarea tăiată. Era Esteban. N a fost nevoie s o mai spună o dată ca să recunoască. De le ar fi spus o È™ir Walter Raleigh, ar fi rămas poate È™i ei impresionaÈ›i de accentul lui de venetic, de papagalul de pe umărul lui È™i de archebuza cu care omora canibali, dar Esteban nu putea fi decât unul pe lume, È™i el zăcea acolo ca un peÈ™te uriaÈ™, cu niÈ™te pantaloni de bogdaproste È™i cu unghiile acelea pline de pietricele ce nu se puteau tăia decât cu cuÈ›itul. A fost de ajuns să i ia batista de pe față ca să È™i dea seama că se simÈ›ea parcă ruÈ™inat, că n avea nici o vină că era aÈ™a de mare È™i atât de greu È™i atât de frumos, È™i că de ar fi È™tiut ce avea să se întâmple, ar fi căutat un loc mai ferit să se înece, zău aÈ™a, mi aÈ™ fi atârnat cu mâna mea de gât ancora unui galion È™i m aÈ™ fi împleticit printre stânci ne hotărât, ca să nu vă dau atâta bătaie de cap cu mortul în ziua de miercuri, cum spuneÈ›i voi, să nu supăr pe nimeni cu hoitul ăsta nenorocit care n are nimic de a face cu mine. Era atâta adevăr în felul lui de a fi, că până È™i bărbaÈ›ii cei mai bănuitori, cei pe care i muncea gândul în nesfârÈ™itele nopÈ›i petrecute pe mare, temându se că nevestele se plictiseau să i tot viseze pe ei È™i se apucau să viseze înecaÈ›i, chiar È™i aceÈ™tia, precum È™i alÈ›ii mai neînduplecaÈ›i, se înfiorară până n măduva oaselor de sinceritatea lui Esteban. Și astfel i au făcut funeraliile cele mai fastuoase ce se puteau imagina pentru un înecat de pripas. Câteva femei s au dus după flori prin satele vecine È™i s au întors cu alte surate care nu dădeau crezare celor povestite, iar acestea, la rândul lor, au plecat să aducă È™i ele flori după ce au văzut mortul, È™i au venit puzderie de femei cu noiane de flori, până când de atâtea flori È™i de atâta omenire abia daca se mai putea croi drum. ÃŽn ultima clipă le a mustrat cugetul sa l arunce în apă orfan È™i i au ales un tată È™i o mamă dintre cei mai destoinici, iar pe alÈ›ii i au făcut fraÈ›i, unchi È™i veri, aÈ™a incit prin el toÈ›i sătenii au ajuns până la urmă rude între ei. NiÈ™te marinari care au auzit bocetele din larg au rătăcit drumul È™i s a aflat că unul a cerut să fie legat de catargul cel mare, în amintirea străvechilor poveÈ™ti cu sirene. Pe când își disputau privilegiul de a purta mortul pe umeri pe coasta povârnită a țărmului, bărbaÈ›ii È™i femeile È™i au dat pentru prima oară seama de tristeÈ›ea uliÈ›elor lor, de ariditatea curÈ›ilor, de meschinăria visurilor pe care le visau față de splendoarea È™i frumuseÈ›ea înecatului lor. L au aruncat fără ancoră, ca să se întoarcă dacă aÈ™a îi va fi voia È™i când va dori el, È™i toÈ›i È™i au È›inut răsuflarea cât a durat acel crâmpei de veacuri scurs în căderea trupului în abis. N a fost nevoie să se uite unii la alÈ›ii ca să È™i dea seama că nu mai erau cu toÈ›ii È™i că nici n aveau să mai fie în veci. ÃŽnsă mai È™tiau È™i că totul va fi altfel începând de atunci, că locuinÈ›ele lor vor avea uÈ™i mai mari, tavane mai înalte, podele mai solide, pentru ca amintirea lui Esteban sa se poată strecura pretutindeni fără să se lovească de praguri È™i pentru ca nimeni să nu se încumete în viitor să mai murmure că a murit prostul cel mare, ce păcat că a murit prostul cel frumos, fiindcă ei aveau să È™i zugrăvească faÈ›adele în culori vesele spre a face să dăinuie memoria lui Esteban, È™i aveau să se spetească săpând după izvoare în stânci È™i semănând flori pe țărmuri, pentru ca în zorii anilor ce vor veni, călătorii de pe marile vapoare să se trezească sufocaÈ›i de parfum de grădini în larg, iar căpitanul să fie nevoit să coboare de pe puntea de comandă în uniforma i de gală, cu astrolabul său, cu steaua sa polară È™i cu È™iragul de medalii de război, È™i arătând promontoriul de trandafiri în zarea Mării Caraibelor să spună în paisprezece limbi, priviÈ›i într acolo, unde vântul e acum atât de blând că se strecoară să doarmă pe sub paturi, acolo unde soarele străluceÈ™te atât de tare, că floarea soarelui nu mai È™tie încotro să se întoarcă, da, acolo se află satul lui Esteban. 1968 MOARTE CONSTANTà DINCOLO DE DRAGOSTE Senatorul Onesimo Sánchez mai avea È™ase luni È™i unsprezece zile până să moară când a întâlnit o pe femeia vieÈ›ii lui. A cunoscut o la Rosal del Virrey, un sătuc iluzoriu care, în timpul nopÈ›ii, era port clandestin pentru corăbiile contrabandiÈ™tilor, dar care în bătaia soarelui părea locul cel mai nenorocit al deÈ™ertului, în faÈ›a unei mări sălbatice È™i pierdute, È™i atât de departe de orice aÈ™ezare, că nimeni n ar fi bănuit că acolo sălășluia cineva în stare să schimbe soarta unei fiinÈ›e. Până È™i numele părea o glumă, căci singurul trandafir care s a văzut în satul acela a fost adus de senatorul Onăsimo Sánchez în persoană, chiar în seara când a cunoscut o pe Laura Farina. A fost o escală inevitabilă în campania electorală care avea loc o dată la patru ani. DimineaÈ›a sosiră furgoanele trupei de actori. Mai târziu veniră camioanele cu indienii tocmiÈ›i pentru a îngroÈ™a rândurile mulÈ›imii, pe care i duceau prin sate, în cursul manifestărilor oficiale. Cu puÈ›in înainte de unsprezece, o dată cu muzica È™i petardele È™i jeep urile cortegiului, apăru automobilul ministerial de culoarea siropului de fragi. Senatorul Onesimo Sánchez stătuse placid È™i fără vârstă în maÈ™ina cu aer condiÈ›ionat, însă îndată ce deschise portiera, îl înfiora o pală de foc, iar cămaÈ™a de mătase naturală i se îmbibă de o supă alburie È™i se simÈ›i cu mulÈ›i ani mai bătrân È™i mai singur ca niciodată, în viaÈ›a reală împlinise cu puÈ›in timp în urmă patruzeci È™i doi, își luase onorabil diploma de inginer în metalurgie la Gottingen È™i era un cititor perseverent, deÈ™i fără prea mare succes, al clasicilor latini prost traduÈ™i. Era căsătorit cu o nemÈ›oaică veselă cu care avea cinci copii, fericiÈ›i cu toÈ›ii la ei acasă, iar el fusese cel mai fericit dintre toÈ›i până când îi aduseră la cunoÈ™tință, cu trei luni înainte, că de Crăciun avea să moară. ÃŽn vreme ce se terminau pregătirile pentru manifestaÈ›ia publică, senatorul reuÈ™i să rămână singur un ceas în casa care îi fusese pusă la dispoziÈ›ie pentru a se odihni, înainte de a se întinde, puse în apa de băut un trandafir natural pe care l È›inuse în viață cât străbătuse deÈ™ertul, mâncă fulgii de cereale de regim pe care i adusese cu el spre a scăpa de repetatele frigărui de ied care l aÈ™teptau în cursul zilei È™i luă mai multe pastile calmante înainte de ora cuvenită, aÈ™a încât să simtă alinarea înaintea durerii. Puse apoi ventilatorul electric foarte aproape de hamac È™i se întinse gol vreme de cincisprezece minute în penumbra trandafirului, făcând un mare efort să È™i abată gândurile È™i să nu se lase copleÈ™it de oboseala morÈ›ii în vreme ce dormita, în afară de medici, nimeni nu È™tia că era condamnat la un termen fix, căci se hotărâse să È™i îndure secretul de unul singur, fără să È™i schimbe viaÈ›a, È™i aceasta nu din mândrie, ci din pudoare. Se simÈ›ea stăpân cu desăvârÈ™ire pe voinÈ›a sa când își făcu iar apariÈ›ia în public, la trei după amiaza, odihnit È™i curat, cu niÈ™te pantaloni ecru, de in, È™i o cămașă înflorată, având moralul întreÈ›inut de pastilele pentru durere. TotuÈ™i, gândul morÈ›ii îl rodea mult mai perfid decât bănuia el, fiindcă urcând la tribună simÈ›i un dispreÈ› ciudat pentru cei care È™i au disputat norocul de a i strânge mâna È™i nu s a mai înduioÈ™at ca odinioară de gloata de indieni desculÈ›i care abia mai puteau îndura dogoarea pietrelor încinse din mica piață stearpă. Făcu să amuÈ›ească aplauzele cu un semn din mână, aproape cu furie, È™i începu să vorbească fără gesturi, cu ochii aÈ›intiÈ›i asupra mării ce gemea de căldură. Vocea i domoală È™i profundă avea calitatea apei nemiÈ™cate, însă discursul învățat pe dinafară È™i rostit de atâtea ori nu era menit să spună adevărul, ci sa contracareze o sentință fatalistă din cartea a patra a memoriilor lui Marc Aureliu. — Suntem aici pentru a înfrânge natura, începu, împotriva tuturor convingerilor lui. Nu o să mai fim copiii de pripas ai patriei, orfanii Domnului în împărăția setei È™i a capriciilor vremii, nici exilaÈ›ii pe propriile noastre meleaguri. Vom fi alÈ›ii, doamnelor È™i domnilor, vom fi mari È™i fericiÈ›i. Erau formulele bâlciului său. Pe când vorbea, ajutoarele lui aruncau în văzduh pumni de păsărele de hârtie, iar alcătuirile acelea artificiale căpătau viață, zburătăceau peste tribuna de scânduri È™i o apucau spre mare, în acelaÈ™i timp, alÈ›ii scoteau din furgoane niÈ™te copaci de decor cu frunze din fetru È™i i plantau în spatele mulÈ›imii, în pământul cu salpetru, în sfârÈ™it, ridicară o faÈ›adă de carton cu case pictate, cu cărămizi roÈ™ii È™i geamuri de sticlă, È™i astupară cu ea colibele prăpădite din viaÈ›a reală. Senatorul își prelungi discursul cu două citate în latină, ca să lase timp pentru pregătirea farsei. Făgădui maÈ™ini de fabricat ploaia, crescătorii mobile de animale domestice, balsamuri ale fericirii ce aveau să facă legumele să crească în solul arid È™i ciorchini de clopoÈ›ei la ferestre. Când văzu că lumea i plăsmuită era gata, o arătă cu degetul. — AÈ™a vom fi, doamnelor È™i domnilor! strigă. PriviÈ›i. AÈ™a vom fi. Publicul se întoarse. Un transatlantic de hârtie pictată trecea prin spatele caselor È™i era mai înalt decât casele cele mai înalte din oraÈ™ul acela artificial. Numai senatorul luă aminte că, de atâta montat È™i desfăcut È™i de atât cărat dintr un loc într altul, oraÈ™ul de carton cu clădiri suprapuse era stricat de intemperii È™i aproape la fel de sărac, plin de praf È™i trist ca Rosal del Virrey. ÃŽn doisprezece ani, Nelson Farina venise să l salute pe senator de mai multe ori. Ascultă discursul din hamacul lui, la răstimpurile când se trezea din somnul de după amiază, sub bolta răcoroasă a unei case de scânduri negeluite pe care È™i o ridicase cu propriile i mâini de spiÈ›er, cu care È™i ciopârÈ›ise prima nevastă. Fugise din puÈ™căria din Cayenne È™i apăruse la Rosal del Virrey într un vas plin de papagali nevinovaÈ›i, cu o negresă frumoasă È™i hulitoare pe care o întâlnise la Paramaribo, È™i cu care avea o fată. Femeia muri de moarte bună la puÈ›ină vreme È™i nu avu soarta celeilalte, ale cărei rămășiÈ›e ajunseră îngrășământul propriei grădini de conopidă, ci fusese îngropată cu numele i de olandeză în cimitirul satului. Fiica îi moÈ™tenise culoarea È™i talia, È™i ochii aurii È™i uimiÈ›i ai părintelui ei, iar acesta socotea că fata lui era cea mai frumoasă din lume. De când îl cunoscuse pe senatorul Onesimo Sánchez, în prima campanie electorală, Nelson Farina îl implorase să l ajute să facă rost de o È›idulă falsă de identitate care l ar fi pus la adăpost de justiÈ›ie. Senatorul, amabil, dar ferm, îl refuzase. Nelson Farina nu se dădu bătut preÈ› de câțiva ani È™i ori de câte ori găsise prilejul își reînnoise cererea, invocând tot felul de motive, însă primise veÈ™nic acelaÈ™i răspuns. Astfel încât de data aceasta rămase în hamac, condamnat să putrezească de viu în bârlogul acela încins de piraÈ›i. Când a auzit aplauzele de sfârÈ™it, È™i a ridicat capul È™i pe deasupra țăruÈ™ilor gardului a văzut reversul farsei; stâlpii clădirilor, scheletul copacilor, iluzioniÈ™tii ascunÈ™i care împingeau transatlanticul. ÃŽÈ™i revărsă mânia. — Merde, spuse, c'est le Blancáman de la politique. După discurs, ca de obicei, senatorul se plimbă pe jos pe uliÈ›ele satului, însoÈ›it de muzică È™i petarde, asediat de oamenii care i povesteau păsurile. Senatorul îi asculta bine dispus È™i mereu găsea o cale de a i liniÈ™ti pe toÈ›i fără să le promită favoruri greu de făcut. O femeie cocoÈ›ată pe acoperiÈ™ul unei case, cu cei È™ase copii mici pe care i avea, izbuti să se facă auzită peste larma È™i tunetele iscate de pulbere. — Eu nu cer mare lucru, domnule senator, spuse ea, doar un măgar ca s aduc apă de la PuÈ›ul Spânzuratului. Senatorul se uită la cei È™ase copii sfrijiÈ›i. — Ce s a întâmplat cu bărbatul tău? întrebă. — S a dus să È™i caute norocul în insula Aruba, răspunse femeia cu voioÈ™ie, È™i a dat peste o venetică din cele care își pun diamante în dinÈ›i. Răspunsul stârni hohote răsunătoare. — Bine, hotărî senatorul, vei avea măgarul. La puÈ›ină vreme, un aghiotant de ai săi aduse acasă la femeie un măgar de povară, pe spinarea căruia stătea scris cu vopsea ce nu se mai È™terge o lozincă electorală, pentru ca nimeni să nu uite că era un dar de la senator. ÃŽn scurtul răstimp petrecut în stradă făcu È™i alte gesturi mai neînsemnate È™i îi mai È™i dădu o lingură de doctorie unui bolnav care fusese scos cu patul în poarta casei, ca să l vadă trecând. La ultimul colÈ›, printre parii din curte, îl văzu pe Nelson Farina în hamac È™i i se păru cenuÈ™iu È™i abătut, dar îl salută fără căldură. — Ce mai faceÈ›i? Nelson Farina se răsuci în hamac È™i l cufundă în chihlimbarul trist al privirii sale. — Moi, vous savez, zise. Fata lui ieÈ™i în curte auzindu i vorbind. Purta o rochie țărănească ordinară È™i ponosită, avea părul împodobit cu panglici colorate È™i faÈ›a unsă ca să se protejeze de soare, dar chiar È™i în È›inuta aceea neglijentă se putea presupune că nu exista o altă fată mau frumoasă pe lume. Senatorului i se tăie răsuflarea. — Drace, suspină plin de uimire, ce i mai trece Domnului prin cap! ÃŽn seara aceea, Nelson Farina È™i a îmbrăcat fata cu hainele cele mai bune È™i a trimis o la senator. Doi gardieni înarmaÈ›i cu puÈ™ti, care picoteau de zăpuÈ™eală în casa de împrumut, îi porunciră să aÈ™tepte stând pe singurul scaun din vestibul. Senatorul se afla în camera alăturată împreună cu notabilitățile din Rosal del Virrey, pe care le convocase spre a le spune în față adevărurile pe care le ascundea în discursuri. Semănau atât de mult cu cei care l ascultau veÈ™nic, în toate satele din deÈ™ert, încât însuÈ™i senatorul se simÈ›ea sătul până n gât de aceeaÈ™i adunare seară de seară. Avea cămaÈ™a udă de sudoare È™i încerca să È™i o usuce pe trup cu briza caldă a ventilatorului electric ce zumzăia ca un bărzăun în toropeala odăii. — Noi, de bună seamă, nu mâncăm păsărele de hârtie, spuse. Dumneavoastră toÈ›i È™tiÈ›i, ca È™i mine, ca în ziua când vor fi copaci È™i flori în această groapă de bălegar, în ziua când vor fi heringi în loc de gângănii în ape, în ziua aceea nici dumneavoastră È™i nici eu n o să mai avem ce căuta aici. Am dreptate? Nu răspunse nimeni. In vreme ce vorbea, senatorul smulse o poză din calendar È™i făcu cu mâinile un fluture de hârtie. ÃŽl aÈ™eză în curentul ventilatorului, fără nici un rost, iar fluturele zbură de jur împrejur prin odaie È™i ieÈ™i apoi prin uÈ™a întredeschisă. Senatorul vorbi mai departe cu o stăpânire de sine întreÈ›inută de complicitatea morÈ›ii. — Atunci, zise, nu trebuie să vă mai repet ceea ce È™tiÈ›i prea bine, că realegerea mea e o afacere mai bună pentru dumneavoastră decât pentru mine, fiindcă eu sunt sătul până n gât de ape urât mirositoare È™i de sudoare de indieni, pe când dumneavoastră din asta trăiÈ›i. Laura Farina văzu ieÈ™ind fluturele de hârtie. Numai ea îl văzu, căci gardienii din vestibul adormiseră pe bănca de lemn cu spătar, cu puÈ™tile în braÈ›e. După mai multe rotiri, uriaÈ™ul fluture colorat se desfăcu de tot, se lovi de perete È™i rămase lipit acolo. Laura Farina se strădui să l desprindă cu unghiile. Unul dintre gardieni se trezi la aplauzele din odaia alăturată È™i luă seama la încercarea i zadarnică. — Nu se poate desprinde, zise prin somn. E zugrăvit pe perete. Laura Farina se aÈ™eză iar, tocmai când prinseră să iasă bărbaÈ›ii de la adunare. Senatorul rămase în uÈ™a camerei, cu mâna pe clanță, È™i o descoperi pe Laura Farina numai când vestibulul se golise. — Ce faci aici? — C'est de la part de mon père, spuse ea. Senatorul pricepu, apoi cercetă cu privirea gardianul somnoros, o cercetă È™i pe Laura Farina, a cărei frumuseÈ›e de necrezut era mai imperioasă decât durerea lui, hotărând atunci ca moartea să aleagă pentru el. — Intră, îi spuse. Laura Farina rămase în uÈ™a camerei, minunându se; mii de bilete de bancă pluteau prin aer, fâlfâind ca fluturii. Dar senatorul închise ventilatorul, iar biletele rămase fără aer se aÈ™ternură peste lucrurile din încăpere. — Vezi, zâmbi, până È™i rahatul zboară. Laura Farina se aÈ™eză ca o elevă, la È™coală. Avea pielea netedă È™i catifelata, de aceeaÈ™i culoare È™i de aceeaÈ™i densitate solară ca petrolul brut, iar pletele i erau coamă de mânză È™i ochii imenÈ™i mai limpezi ca lumina. Senatorul îi urmări firul privirii È™i dădu de trandafirul pătat de salpetru. — E un trandafir, zise. — Da, spuse ea cu o uÈ™oară descumpănire, am văzut trandafiri la Riohacha. Senatorul se aÈ™eză pe un pat de campanie, vorbind de trandafiri, în timp ce È™i descheia cămaÈ™a. Pe coaste, unde bănuia ca se află inima înlăuntrul pieptului, avea tatuajul de corsar cu o inimă străpunsă de o săgeată. Aruncă pe jos cămașă umedă È™i o rugă pe Lăură Farina să l ajute să È™i scoată ghetele. Ea îngenunche în dreptul patului. Senatorul o urmări cu privirea iscoditor, dus pe gânduri, È™i, în vreme ce ea îi desfăcea È™ireturile, se întrebă cui îi va aduce nenoroc întâlnirea aceea. — EÈ™ti o copilă, spuse. — Să nu credeÈ›i, spuse ea. ÃŽmplinesc nouăsprezece ani în aprilie. Senatorul se simÈ›i interesat. — ÃŽn ce zi? — Pe unsprezece, spuse ea. Senatorul se simÈ›i mai bine. „Suntem Berbeci", zise. Și adăugă zâmbind: — E semnul singurătății. Laura Farina nu l luă în seamă, fiindcă nu È™tia unde să pună ghetele. Senatorul, la rândul lui, nu È™tia cum să să descurce cu Laura Farina, căci nu eră obiÈ™nuit cu iubirile neprevăzute È™i pe deasupra era conÈ™tient că aceasta izvora din lipsa de demnitate. Numai ca să câștige timp de gândire o strânse pe Laura Farina cu genunchii, îi înlănÈ›ui talia È™i se întinse pe spate în pat. Atunci înÈ›elese că ea nu purtă nimic pe sub rochie, fiindcă trupul îi împrăștia o mireasmă tainică de animal de munte, dar avea sufletul înspăimântat È™i pielea năpădită de o sudoare de gheață. — Nimeni nu mă iubeÈ™te, suspină el. Laura Farina dădu să spună ceva, însă nu avea aer decât să respire. O culcă lângă el ca s o ajute, stinse lumina, iar odaia rămase în penumbra trandafirului. Ea se lăsă în mila sorÈ›ii. Senatorul o mângâie încet, o căuta cu mâna aproape fără s o atingă, dar unde spera s o afle dădu peste o opreliÈ™te de fier. — Ce ai aici? — Un lacăt, spuse ea. — Ce nebunie! spuse senatorul, furios, È™i o întrebă ceea ce È™tia prea bine: Unde e cheia? Laura Farina răsuflă uÈ™urată. — O are tata, răspunse. Mi a spus să vă transmit să trimiteÈ›i pe cineva s o caute È™i să i mai trimiteÈ›i È™i un angajament scris că o să i rezolvaÈ›i situaÈ›ia. Senatorul se încorda. „FranÈ›uz ticălos", murmură idignat. Apoi închise ochii să se destindă È™i se regăsi pe sine în întuneric. „AminteÈ™te È›i – își aminti – că de vei fi tu sau va fi oricare altul, veÈ›i muri în scurtă vreme È™i că puÈ›in mai apoi nu va rămâne din voi nici măcar numele." AÈ™teptă să i treacă înfiorarea. — Spune mi ceva, întrebă atunci. Ce ai auzit că se spune despre mine? — Adevăru adevărat? — Adevăru adevărat. — Ei bine, se încumetă Laura Farina, se zice că sunteÈ›i mai rău decât ceilalÈ›i, pentru că sunteÈ›i altfel. Senatorul nu È™i pierdu cumpătul. Tăcu îndelung, cu ochii închiÈ™i, iar când îi deschise părea că se întoarce din străfundurile instinctelor sale cele mai ascunse. — La naiba, hotărî. Spune i ticălosului care È›i e tată că i voi aranja treaba. — Dacă vreÈ›i, mă duc chiar eu după cheie, zise Laura Farina. Senatorul o reÈ›inu. — Uită de cheie, spuse, È™i dormi puÈ›in cu mine. E bine să stai cu cineva când eÈ™ti singur. Atunci ea îl culcă pe umărul ei cu ochii È›intă la trandafir. Senatorul îi cuprinse mijlocul, își ascunse chipul la subsuoara ei de animal de munte È™i se lăsă pradă groazei. După È™ase luni È™i unsprezece zile avea să moară în aceeaÈ™i poziÈ›ie, înnebunit È™i repudiat în urma scandalului public din pricina Laurei Farina, È™i plângând de furia de a muri fără ea. 1970 ULTIMA CÃLÃTORIE A VASULUI FANTOMà Acum o să vedeÈ›i voi cine sunt eu, își spuse, cu noua i voce groasă de bărbat, mulÈ›i ani după ce văzuse pentru prima dată transatlanticul uriaÈ™, fără lumini È™i fără zgomot, ce trecuse într o noapte prin dreptul satului ca un mare palat pustiu, mai lung decât satul întreg È™i mult mai înalt decât turla bisericii, È™i navigase mai departe în întuneric spre oraÈ™ul colonial fortificat împotriva piraÈ›ilor de pe cealaltă parte a golfului, cu vechiul său port de traficanÈ›i de negri È™i farul rotitor ale cărui lugubre fâșii de lumină, la fiecare cincisprezece secunde, prefăceau aÈ™ezarea într o tabără lunară de case fosforescente È™i străzi de deserturi vulcanice, È™i cu toate că el era pe vremea aceea un copil fără voce groasă de bărbat, dar având voie de la maică sa să asculte până foarte târziu pe țărm harfele nocturne ale vântului, încă își mai putea aduce aminte, de parcă l ar fi avut în faÈ›a ochilor, că transatlanticul dispărea când lumina farului îi cădea dintr o parte È™i apărea iar când lumina trecea, aÈ™a încât era un vas intermitent, apărând È™i dispărând la intrarea în golf, căutând cu dibuieli de lunatic geamandurile care semnalizau canalul portului, până când ceva trebuie să se fi stricat la busolele sale, fiindcă se abătu către stânci, se izbi, se făcu țăndări È™i se scufundă fără nici un zgomot, deÈ™i o ciocnire atât de cumplită cu recifele ar fi trebuit să stârnească un zornăit de fiare È™i o explozie de motoare ce ar fi încremenit de groază până È™i dragonii cei mai adormiÈ›i din selva preistorică ce începea de la ultimele È™ase străzi ale oraÈ™ului È™i se sfârÈ™ea la celălalt capăt al lumii, astfel că el însuÈ™i crezu că era un vis, mai cu seamă a doua zi, când văzu acvariul strălucitor al golfului, dezordinea de culori a cocioabelor negrilor pe colinele portului, goeletele contrabandiÈ™tilor din Guyane primindu È™i încărcătura de papagali nevinovaÈ›i cu guÈ™a plină de diamante, își zise, am adormit numărând stelele È™i am visat vaporul acela uriaÈ™, cu siguranță, È™i rămase atât de încredinÈ›at, încât nu povesti nimănui È™i nici nu È™i mai aminti de viziunea aceea până în noaptea din luna martie a anului următor, când plecase în căutarea cetelor de delfini în mare È™i ce a găsit a fost transatlanticul iluzoriu, sumbru, intermitent, cu aceeaÈ™i È›intă greÈ™ită ca prima oară, numai că el era acum atât de sigur că e treaz, că dădu fuga să i povestească mamei, iar ea a petrecut trei săptămâni gemând dezamăgită pentru că o să È›i putrezească creierii de viaÈ›a asta trăită pe dos, dormind ziua È™i hoinărind noaptea ca răufăcătorii, È™i deoarece a fost nevoită să se duca la oraÈ™ într una din zilelele acelea, căutând ceva comod unde să se aÈ™eze ca să se gândească la bărbatul ei mort, căci balansoarului i se stricase cumpăna în cei unsprezece ani de văduvie, profita de ocazie pentru a l ruga pe luntraÈ™ să o ia pe lângă recife, astfel încât fiul ei să poată vedea ceea ce văzuse cu adevărat în vitrina mării, iubirile meduzelor printre bureÈ›ii primăvăratici, peÈ™tii trandafirii È™i albaÈ™tri zbenguindu se în vârtejurile mai blânde ale apelor, È™i chiar È™i pletele rătăcitoare ale înecaÈ›ilor vreunui naufragiu colonial, dar nici urmă de transatlantice scufundate, da' de unde, È™i totuÈ™i el se arăta mai departe la fel de înverÈ™unat, încât maică sa îi făgădui să l însoÈ›ească în ajunul din martie următor, cu siguranță, fără să È™tie că tot ce era sigur în viitorul său eră un fotoliu de pe timpul lui Francis Drake pe care l a cumpărat dintr un bazar turcesc È™i în care se aÈ™eza să È™i tragă sufletul chiar în seara aceea, oftând, bietul meu Holofem, de ai vedea ce bine mă pot gândi la tine stând pe husele astea de catifea È™i pe brocarturile astea de catafalc de regină, dar cu cât își evoca mai mult bărbatul mort, cu atât îi clocotea în inimă sângele devenit precum ciocolata, de parcă în loc să stea jos ar fi alergat, scuturată de fiori È™i cu răsuflarea plină de È›arină, până când el se întoarse în zori È™i o găsi moartă în fotoliu, caldă încă, dar pe jumătate putrezită, precum cei muÈ™caÈ›i de năpârcă, aÈ™a cum se întâmplă mai apoi cu alte patru femei, înainte de a arunca în mare fotoliul ucigaÈ™, foarte departe, unde să nu mai facă rău nimănui, căci îl folosiseră atât de mult de a lungul veacurilor, încât îi pierise calitatea de a dărui odihna, aÈ™a că el a trebuit să se deprindă cu mizera i rutină de orfan, arătat cu degetul de toÈ›i drept fiul văduvei care adusese în sat tronul nenorocirii, trăind nu atât din mila oamenilor, cât din peÈ™tele pe care l fura de prin bărci, în vreme ce vocea i se făcea subÈ›ire ca sfoara de cânepă È™i începea să nu È™i mai amintească de viziunile lui de odinioară, până când în altă noapte de martie în care privi întâmplător spre mare È™i, pe neaÈ™teptate, maică măiculiță, iat o, nemaipomenita balenă de azbest, fiara care răgea, veniÈ›i s o vedeÈ›i, striga înnebunit, veniÈ›i s o vedeÈ›i, stârnind atâta larmă de lătraturi de câini È™i È›ipete îngrozite de femei, că până È™i bărbaÈ›ii cei mai bătrâni își amintiră de spaimele străbunilor È™i se băgară pe sub paturi crezând că se întorsese William Dampier, dar cei care ieÈ™iră în stradă nu se osteniră să vadă imensitatea aceea de necrezut ce È™i pierdea iar, chiar atunci, orientarea, năruindu se în dezastrul anual, ci îl bătură măr È™i l lăsară într un hal fără de hal încât atunci, È™i a zis el, spumegând de furie, acum o să vedeÈ›i voi cine sunt eu, dar se feri să împărtășească hotărârea cuiva È™i își petrecu tot anul cu ideea fixă, acum o să vedeÈ›i voi cine sunt eu, aÈ™teptând să mai vină o dată fantoma, ca să facă ceea ce È™i făcu, gata, fură o barcă, străbătu golful È™i È™i petrecu seara în aÈ™teptarea marelui ceas al vieÈ›ii lui, pe povârniÈ™ul portului de traficanÈ›i de negri, printre scursurile Caraibilor, însă atât de absorbit de aventura sa, încât nu opri ca de obicei în faÈ›a prăvăliilor hinduÈ™ilor să vadă mandarinii de fildeÈ™ ciopliÈ›i dintr un colÈ› întreg de elefant, nici nu È™i mai bătu joc de negrii olandezi în velocipedele lor ortopedice, nici nu se sperie ca în alte rânduri de malaiezii cu pielea de cobră care făcuseră ocolul lumii fascinaÈ›i de himera unei cârciumi tainice unde vindeau biftecuri de brazilience fripte pe cărbune, fiindcă nu È™i dădu seama de nimic până când noaptea nu căzu asupră i, cu toată greutatea stelelor, È™i selva răspândi o mireasma dulce de gardenii È™i de salamandre putrede, È™i iată l vâslind în barca furată spre intrarea golfului, cu felinarul stins ca să nu le dea de gândit poliÈ›iÈ™tilor din garda împotriva contrabandei, idealizat tot la cincisprezece secunde de fâlfâirea verde a farului È™i devenit iar om din pricina întunericului, conÈ™tient ca mergea aproape de geamandurile ce semnalizau canalul portului, nu numai pentru că i vedea tot mai intensă strălucirea apăsătoare, ci pentru că boarea apei era mereu mai tristă, iar el vâslea atât de adâncit în gânduri, că nu È™tiu de unde l răzbi pe neaÈ™teptate o înspăimântătoare răsuflare de rechin, nici pentru ce noaptea s a făcut densă de parcă stelele ar fi murit dintr o data, È™i iată acolo transatlanticul cu mărimea i de neînchipuit, maică măiculiță, mai mare decât orice altceva mare de pe lume È™i mai întunecat decât orice altceva întunecat de pe pământ ori din apă, trei sute de mii de tone de miros de rechin trecând atât de aproape de vas, încât el putea vedea nituirile hăului de oÈ›el, fără o singură lumină în infinitele sale hublouri, fără un suspin al maÈ™inilor, fără un suflet, È™i purtând cu sine propria i atmosferă de liniÈ™te, cerul său pustiu, aerul său mort, timpul său oprit, marea i rătăcitoare unde plutea o lume întreagă de animale înecate, È™i dintr o dată totul pieri la lumina puternică a farului È™i preÈ› de o clipă redeveni acea diafană mare a Caraibilor, noaptea de martie, văzduhul cotidian al pelicanilor, aÈ™a încât el rămase singur printre geamanduri, fără a È™ti ce să facă, întrebându se uimit dacă într adevăr n o fi visând cu ochii deschiÈ™i, nu doar acum, ci È™i în celelalte rânduri, dar nu sfârÈ™i bine cu întrebatul că o pală tainică stinse geamandurile de la prima până la cea de pe urmă, astfel că atunci când trecu lumina farului transatlanticul se ivi iar È™i avea busolele dezorientate, poate fără a È™ti măcar în ce loc al mării se afla, căutând pe bâjbâite canalul invizibil, însă de fapt îndreptându se către stânci, până când el avu revelaÈ›ia copleÈ™itoare că povestea cu geamandurile era ultima cheie a vrajei, È™i aprinse felinarul din barcă, o măruntă luminiță roÈ™ie care n avea de ce să pună pe gânduri pe nimeni din turnurile de pază, dar care a fost pesemne pentru pilot ca un răsărit de soare, căci datorită ei transatlanticul își îndreptă direcÈ›ia È™i intră pe poarta cea mare a canalului printr o manevră de reînviere fericită, È™i atunci toate luminile sale se aprinseră în acelaÈ™i timp, cazanele începură să pufăie iar, stelele sclipiră în cerul lor È™i stârvurile animalelor se duseră la fund, È™i răzbătea zgomot de farfurii È™i miros de sos cu foi de dafin din bucătării, iar de pe punte se auzea clarinetul orchestrei È™i zvâcnirea sângelui în venele celor îndrăgostiÈ›i de necuprinsul mării în penumbra cabinelor, dar el mai avea încă atâta furie adunată în suflet, că nu se lasă copleÈ™it de emoÈ›ie, nici speriat de vrajă, ci È™i spuse, mai hotărât ca oricând, că acum o să vedeÈ›i voi cine sunt eu, drace, acum o să vedeÈ›i, È™i în loc să se dea la o parte ca să nu se năpustească asupră i uriaÈ™a maÈ™ină începu să vâslească înaintea ei, fiindcă acum o să vedeÈ›i voi într adevăr cine sunt eu, È™i călăuzi mai departe vasul cu felinarul până când a fost atât de sigur de supunerea acestuia, încât îl obligă să È™i schimbe din nou direcÈ›ia înspre cheiuri, îl scoase din canalul invizibil È™i l duse de căpăstru de parc ar fi fost un mieluÈ™el al mării către luminile satului adormit, un vas viu È™i invulnerabil la fasciculele farului care acum nu l făceau nevăzut, ci l arătau aÈ™a cum era, din aluminiu, la fiecare cincisprezece secunde, È™i iată că începeau să se desluÈ™ească crucile bisericii, sărăcia caselor, iluzia, È™i transatlanticul venea după el, urmându l cu tot ce avea înăuntru, căpitanul adormit pe partea inimii, taurii de coridă în zăpada boxelor, bolnavul singur în infirmerie, apa văduvită de cisternele ei, pilotul la postul lui, care trebuie să fi confundat stâncile cu digurile fiindcă în clipa aceea izbucni urletul nemaipomenit al sirenei, o dată, iar el se simÈ›i înmuiat de răpăiala de aburi ce căzu asupră i, încă o dată, È™i vasul străin a fost gata să se scufunde, È™i încă o dată, însă acum era prea târziu, fiindcă iată, se vedeau deja scoicile de pe țărm, pietrele de pe stradă, porÈ›ile celor neîncrezători, satul întreg scăldat chiar în luminile transatlanticului îngrozit, iar el abia a mai avut timp să se dea într o parte pentru a face loc cataclismului, strigând zguduit iată l aici, nenorociÈ›ilor, cu o clipă înainte ca înspăimântătorul corp de oÈ›el al navei să spintece pământul È™i să se audă clinchetul limpede al celor nouăzeci de mii cinci sute de cupe de È™ampanie ce s au spart una după alta de la provă până la pupă, È™i atunci se lumină, dar n a mai fost dimineaÈ›a de martie, ci amiaza unei zile de miercuri strălucitoare, iar el È™i a putut face plăcerea de a i vedea pe cei neîncrezători contemplând cu gura căscată transatlanticul cel mai mare din lumea aceasta È™i din cea de dincolo, împotmolit în dreptul bisericii, mai alb ca orice, de douăzeci de ori mai înalt decât turla È™i cam de nouăzeci È™i È™apte de ori mai lung decât satul, cu numele săpat în slove de fier, È™iroindu i încă pe cele două flancuri apele străvechi È™i stătute ale mărilor morÈ›ii. 1968 BLANCAMAN CEL BUN, VÂNZÃTOR DE MIRACOLE Din prima duminică în care l am văzut, mi s a părut că e ca o catârcă de ajutor de picador; avea bretele de catifea tighelite cu fir de aur, inelele cu pietre colorate pe toate degetele È™i coada de clopoÈ›ei. Era cățărat pe o masă în portul Santa MarÃa del Darien, printre borcanele cu leacuri È™i ierburile tămăduitoare pe care chiar el le prepara È™i le vindea strigând cât îl È›inea gura prin satele din Caraibi, numai că atunci nu încerca să vândă nimic indienilor soioÈ™i, ci tot cerea să i se aducă o viperă adevărată ca să dovedească pe propria i piele puterea unui antidot inventat de el, singurul fără greÈ™, doamnelor È™i domnilor, împotriva muÈ™căturilor de È™erpi, tarantule, scolopendre È™i tot soiul de mamifere veninoase. Cineva care părea foarte impresionat de hotărârea lui făcu rost, nimeni n a È™tiut de unde, È™i i aduse într un bidon o viperă cu corn, una dintre cele mai primejdioase, dintre cele care înveninează mai întâi respiraÈ›ia, iar el scoase capacul cu atâta poftă, încât crezură cu toÈ›ii că avea s o mănânce. De îndată ce animalul se simÈ›i liber sări afară din bidon È™i l muÈ™că de gât dintr o forfecătură, luându i pe loc aerul È™i împiedicându l să È™i continue oratoria È™i abia avu timp să È™i bea antidotul când dispensarul acela de duzină se prăbuÈ™i peste mulÈ›ime È™i el se rostogoli pe jos cu uriaÈ™ul său trup împrăștiat de parcă n ar fi avut nimic pe dinăuntru, dar fără a È™i opri râsul acela ce i dezvelea toÈ›i dinÈ›ii de aur. Zgomotul a fost pesemne colosal, căci un cuirasat din nord care se afla la chei cam de vreo douăzeci de ani într o vizită de curtoazie, declară carantină ca să nu se răspândească la bord veninul viperei, iar lumea care prăznuia Duminica Floriilor ieÈ™i de la slujbă cu ramurile sfinÈ›ite, căci nimeni nu voia să piardă spectacolul cu cel muÈ™cat de viperă care prinsese să se umfle de aerul morÈ›ii, fiind de două ori mai gras decât fusese, spumegând fiere È™i gâfâind prin toÈ›i porii, dar râzând încă atât de plin de viață în el, încât clopoÈ›eii îi sunau pe tot trupul. Umflătura făcu să i plesnească È™ireturile jambierelor È™i cusăturile hainelor, degetele îi ajunseră ca niÈ™te cârnaÈ›i sub presiunea inelelor, căpătă culoarea cerbului în saramură, aÈ™a că toÈ›i cei care văzuseră un om muÈ™cat de viperă, deÈ™i È™tiau că putrezea înainte de a muri È™i rămânea atât de fărâmiÈ›at, că trebuia strâns cu lopata ca să l bage într un sac, se gândeau totuÈ™i că È™i în starea de rumeguÈ™ în care se afla avea să râdă mai departe. Faptul era atât de necrezut, încât puÈ™caÈ™ii marini se cocoÈ›ară pe punÈ›ile vasului ca să i facă poze în culori cu aparate de fotografiat de la distanță, însă femeile care ieÈ™iseră de la slujbă le năruiră planurile, căci acoperiră muribundul cu o pătură È™i i puseră deasupra ramurile sfinÈ›ite, unele fiindcă nu doreau ca puÈ™caÈ™ii să profaneze corpul cu maÈ™inării de adventiÈ™ti, altele pentru că se temeau să l mai vadă pe idolatrul acela care era în stare să È™i dea duhul prăpădindu se de râs, iar altele ca să vadă dacă reuÈ™eau astfel ca măcar sufletul să i se golească de venin. Toată lumea îl socotea mort când dădu la o parte ramurile cu o miÈ™care a braÈ›elor, încă pe jumătate buimac È™i sleit de puteri din pricina momentelor grele, însă reuÈ™ind să îndrepte masa fără ajutorul nimănui, se urcă iar pe ea ca un crab, È™i iată l din nou strigând că antidotul acela era într adevăr mâna lui Dumnezeu într un borcănaÈ™, cum văzuserăm cu toÈ›ii cu ochii noÈ™tri, deÈ™i costa numai două parale fiindcă el nu l inventase ca să facă afaceri, ci pentru binele omenirii, È™i ia să vedem cine a spus unul, doamnelor È™i domnilor, dar atât vă rog, nu vă îngrămădiÈ›i că e de ajuns pentru toată lumea. BineînÈ›eles că se îngrămădiră È™i pe bună dreptate, căci până la urmă n a ajuns pentru toÈ›i. Până È™i amiralul de pe cuirasat își luă un borcănaÈ™, convins de vânzător că era bun È™i împotriva gloanÈ›elor otrăvite ale anarhiÈ™tilor, iar membrii echipajului nu s au mulÈ›umit doar să i facă, fiind cocoÈ›at pe masă, pozele în culori pe care nu i le au putut face mort, ci l au mai È™i pus să le semneze autografe, până îl apucară cârceii sucindu i braÈ›ul. Era aproape noapte È™i rămăseserăm în port doar cei mai descumpăniÈ›i, când el căută cu privirea un ins cu mutră de prost ca să l ajute să È™i strângă borcanele È™i de bună seamă își aÈ›inti ochii asupra mea. A fost parcă privirea destinului, nu numai al meu, ci È™i al lui, căci a trecut de atunci mai bine de un veac È™i amândoi ne mai amintim încă de parcă ar fi fost duminica trecută. Fapt este că în vreme ce îi băgăm spiÈ›eria de bâlci în cufărul acela cu căptuÈ™eală de purpură ce părea mai curând mormântul unui erudit, el îmi dibui pesemne pe dinăuntru o lumină pe care n o desluÈ™ise înainte fiindcă mă întrebă urâcios cine eÈ™ti tu, iar eu i am răspuns că eram singurul orfan de tată È™i de mamă căruia nu i murise încă părintele, iar el izbucni într un hohot de râs mai zgomotos decât cele cu veninul È™i mă întrebă apoi ce faci în viață, iar eu i am răspuns că nu mai făceam nimic altceva în afară de faptul că trăiam, pentru că orice altceva nu merită osteneala, È™i râzând cu lacrimi mă întrebă care i È™tiinÈ›a pe care mi aÈ™ dori s o cunosc cel mai mult pe lume, È™i asta a fost singura dată când i am răspuns nu în gluma, ci de adevărat, că doream să fiu ghicitor, È™i atunci n a mai râs, ci mi a spus parcă gândin du se cu glas tare că pentru asta mi lipsea puÈ›in, căci aveam deja esenÈ›ialul, adică mutra de prostănac. Chiar în noaptea aceea vorbi cu tatăl meu È™i pentru un real jumate È™i niÈ™te cărÈ›i de joc de prevestit adultere mă cumpără pentru totdeauna. AÈ™a era Blancáman cel rău, căci cel bun sunt eu. Era în stare să convingă un astronom că luna februarie nu era altceva decât o turmă de elefanÈ›i invizibili, dar când norocul îl părăsea avea o inimă de piatră, în timpurile lui de glorie, era priceput la îmbălsămarea viceregilor, È™i se spune că le făcea o față atât de autoritara, că ani în È™ir continuau să cârmuiască mai bine ca atunci când erau vii È™i că nimeni nu se încumeta să i îngroape până când el nu le reda chipul de mort, dar faima i se nărui când scorni un joc de È™ah ce nu se sfârÈ™ea niciodată È™i care l făcu pe un capelan să înnebunească È™i pricinui două sinucideri ilustre. Astfel decăzu încetul cu încetul de la tălmăcitor de vise la hipnotizator pe la aniversări, de la cel care scotea măsele prin sugestie la vraci de bâlci, aÈ™a încât pe vremea când ne am cunoscut îl priveau chioriÈ™ până È™i piraÈ›ii. Ne duceam de râpă cu taraba noastră cu drăcovenii, iar viaÈ›a ne ajunsese un zbucium fără sfârÈ™it tot încercând să vindem supozitoarele fermecate ce i făceau invizibili pe contrabandiÈ™ti, picaturile secrete pe care soÈ›iile evlavioase le vărsau în ciorba soÈ›ilor olandezi ca să le inspire teama de Dumnezeu, È™i tot ce aÈ›i mai vrea sa cumpăraÈ›i din proprie dorință, doamnelor È™i domnilor, fiindcă asta nu i o poruncă, ci un sfat, È™i la urma urmelor nici fericirea nu i o obligaÈ›ie. TotuÈ™i, oricât ne am fi prăpădit de râs de năzdrăvăniile lui, adevărul e că doar cu chiu cu vai ne ajungea pentru mâncare, iar ultima i nădejde se întemeia pe vocaÈ›ia mea de ghicitor. Mă încuia în cufărul ca un coÈ™ciug deghizat în japonez, legat cu lanÈ›uri de tribord pentru ca să mă străduiesc să fac pe ghicitorul, în timp ce el siluia gramatica tot căutând felul cel mai nimerit de a convinge lumea de noua sa È™tiință, È™i iată aici, doamnelor È™i domnilor, făptura asta chinuită de licuricii lui lezechiel, iar dumneavoastră care aÈ›i rămas cu aerul ăsta neîncrezător întipărit pe față ia să vedem dacă vă încumetaÈ›i să l întrebaÈ›i când o să muriÈ›i, dar niciodată n am izbutit să ghicesc nici în ce zi eram, aÈ™a că el mi a luat orice nădejde c aÈ™ ajunge ghicitor, fiindcă toropeala digestiei îți afectează glanda prevestirilor, È™i după ce îmi sparse capul cu o lovitură de ciomag ca să È™i îndrepte norocul hotărî să mă ducă la tata ca să i dea banii înapoi. TotuÈ™i, cam pe atunci i s a năzărit să găsească aplicaÈ›ii practice ale electricității suferinÈ›ei È™i începu să fabrice o maÈ™ină de cusut ce funcÈ›iona conectată cu ventuze la acea parte a trupului care durea. Intrucât eu îmi petrecusem noaptea tânguindu mă din pricina bătăilor pe care mi le dădea ca să alunge nenorocul, a trebuit să mă mai È›ină ca să È™i verifice pe pielea mea descoperirea È™i astfel întoarcerea mi s a tot amânat, iar lui îi reveni buna dispoziÈ›ie, până când maÈ™ina funcÈ›iona atât de bine, încât nu numai că ajunsese să coasă mai frumos ca o novice de la mănăstire, ci pe deasupra mai È™i broda păsări È™i flori după poziÈ›ia È™i intensitatea durerii. AÈ™a ne petreceam vremea, convinÈ™i de victoria noastră asupra nenorocului, când ne a ajuns vestea despre comandantul crucișătorului care voise să repete la Philadelphia experienÈ›a cu antidotul È™i se prefăcuse în marmeladă de amiral în prezenÈ›a statului său major. N a mai râs multă vreme. Am fugit prin defileuri È™tiute doar de indieni È™i cu cât ne simÈ›eam mai pierduÈ›i, cu atât mai desluÈ™it răzbeau până la noi zvonurile că puÈ™caÈ™ii marini ne invadaseră patria sub pretextul de a stârpi frigurile galbene È™i, în trecere, decapitau orice negustor de vechituri întâlnit în cale È™i nu doar pe cei băștinaÈ™i din precauÈ›ie, ci È™i pe metiÈ™i din distracÈ›ie, pe negri din obiÈ™nuință È™i pe hinduÈ™i pentru că erau îmblânzitori de È™erpi, iar apoi au ras de pe faÈ›a pământu lui fauna È™i flora È™i ce mai reuÈ™iră din regnul mineral, pentru că specialiÈ™tii lor în problemele noastre îi învățaseră că lumea din Caraibi avea darul să È™i schimbe natura ca să i înÈ™ele pe americani. Eu nu pricepeam de ce erau atât de înverÈ™unaÈ›i È™i nici de ce eram noi atât de speriaÈ›i, până când ne am aflat la adăpost, ocrotiÈ›i de vânturile veÈ™nice din Guajira È™i abia acolo el a avut curajul de a mi mărturisi că antidotul lui nu era altceva decât rubarbă È™i terebentină, dar că i plătise jumătate de real unui individ ca să i aducă È™arpele acela fără venin. Ne am adăpostit în ruinele unei misiuni coloniale, amăgindu ne cu speranÈ›a că vor trece pe acolo contrabandiÈ™tii, oameni de încredere È™i singurii în stare să se aventureze sub soarele de argint viu din pustietățile acelea de salpetru. La început mâncam salamandre afumate cu ierburi de prin dărâmături È™i încă ne mai ardea de râs când încercarăm să mâncam jambierele lui fierte, însă până la urmă mâncarăm chiar È™i pânzele de păianjen din fântâni È™i abia atunci ne am dat seama cât de mult ne lipsea lumea. Deoarece eu nu cunoÈ™team pe vremea aceea nici un leac împotriva morÈ›ii, m am culcat pur È™i simplu pe partea care mă durea mai puÈ›in, în timp ce el delira amintindu È™i de o femeie atât de gingașă, că putea trece suspinând prin pereÈ›i, dar È™i amintirea aceea născocită era un artificiu al iscusinÈ›ei lui menit să înÈ™ele moartea cu suferinÈ›e din dragoste. TotuÈ™i, în ceasul când trebuia să fi murit, veni lângă mine mai viu ca niciodată È™i È™i petrecu toată noaptea veghindu mi agonia, cugetând atât de adânc, încât n am reuÈ™it nici până acum să È™tiu dacă ceea ce È™uiera printre ruine era vântul ori erau gândurile lui È™i, înainte de a se crăpa de ziuă, îmi spuse cu aceeaÈ™i voce È™i cu aceeaÈ™i hotărâre de odinioară că acum cunoÈ™tea adevărul, È™i anume că eu îi. schimbasem iar norocul, aÈ™a că leăgă È›i bine pantalonii căci aÈ™a cum mi l ai strâmbat, tot aÈ™a ai să mi l îndrepÈ›i. Astfel se întâmplă că atunci pieri È™i puÈ›ina dragoste pe care i o mai purtam. Mă despuie de ultimele zdrenÈ›e pe care le mai aveam, mă înfășură în sârmă ghimpată, îmi frecă rănile cu piatră de salpetru, mă puse în saramură în propriul meu ud È™i mă spânzură de glezne să mă macereze soarele È™i încă mai striga că tortura aceea nu era de ajuns ca să i îmblânzească pe urmăritori, în cele din urmă m a lăsat să putrezesc în propria mi murdărie, în carcera de penitență unde misionarii coloniali îi îndreptau pe drumul cel bun pe eretici, È™i cu perfidia de ventriloc ce încă i prisosea prinse a imita È›ipetele animalelor care se mănâncă, foÈ™netul sfeclei coapte È™i susurul izvoarelor, spre a mă chinui cu iluzia că muream de sărăcie în paradis. Când, în sfârÈ™it, contrabandiÈ™tii îl aprovizionau, cobora în temniță să mi dea cât de cât de mâncare ca să nu mă lase să mor, dar apoi își lua revanÈ™a pentru pomana aceea smulgându mi unghiile cu cleÈ™tele È™i pilindu mi dinÈ›ii cu piatră de măcinat, singura mi speranță fiind ca viaÈ›a să mi dea timpul È™i norocul de a mă putea răzbuna pentru asemenea ticăloÈ™ii prin chinuri È™i mai crunte. Eu însumi mă miram că eram în stare să îndur duhoarea propriei mele putrefacÈ›ii È™i mai îmi È™i arunca resturile de la masa lui, iar prin colÈ›uri îmi azvârlea bucăți de È™opârle È™i de ulii în descompunere pentru a mi otrăvi cu totul aerul temniÈ›ei. Nu È™tiu cât timp trecuse când mi a adus leÈ™ul unui iepure ca să mi arate că mai bine îl arunca să se strice decât să mi l dea să l mănânc È™i atunci mi am pierdut de tot răbdarea rămânâdu mi doar ura, încât am apucat iepurele de urechi È™i l am izbit de zid cu iluzia că era el È™i nu animalul cel care se va strivi, È™i atunci se întâmplă ca într un vis, fiindcă iepurele căpătă viață cu un È›ipăt de spaimă, È™i se mai È™i întoarse la mine zburând prin aer. Și astfel începu viaÈ›a mea în stil mare. De atunci colind lumea tămăduindu i pe cei cu friguri pentru doi pesos, redându le vederea orbilor pentru patru È™i jumătate, scoțând apa din hidropici pentru optsprezece, întregindu i pe mutilaÈ›i pentru douăzeci dacă sunt din naÈ™tere, pentru douăzeci È™i doi. dacă sunt aÈ™a după vreun accident sau vreo încăierare, pentru douăzeci È™i cinci dacă sunt din pricina războaielor, cutremurelor, debarcării puÈ™caÈ™ilor marini sau a oricărui alt soi de dezastru public, îngrijindu i pe bolnavii obiÈ™nuiÈ›i cu ghiotura după o învoială anume, pe nebuni după nebunia lor, pe copii pentru jumătate de preÈ› È™i pe proÈ™ti pe degeaba, È™i să vedem cine se încumetă să spună că nu s un binefăcător, doamnelor È™i domnilor, È™i acum într adevăr, domnule comandant al flotei douăzeci, puteÈ›i ordona băieÈ›ilor dumneavoastră să dea la o parte baricadele să treacă omenirea suferindă, leproÈ™ii la stânga, epilepticii la dreapta, damblagiii unde nu stau în drumul nimănui, È™i acolo, în spate, cei cu beteÈ™uguri mai uÈ™oare, numai că vă rog să nu vă îngrămădiÈ›i, că nu răspund dacă vi se încurcă bolile È™i vă vindecaÈ›i de ceea ce nu suferiÈ›i, È™i să cânte muzica mai departe până când se încing alămurile È™i pocnesc petardele, până când se înflăcărează îngerii È™i rachiul omoară gândurile, È™i veniÈ›i cu toÈ›ii, servitoare slute È™i echilibriÈ™ti pe frânghie, parlagii È™i fotografi, că totu i pe socoteala mea, doamnelor È™i domnilor, fiindcă s a zis cu faima rea a Blacamanilor, È™i astfel se iscă un tărăboi de pomină. Și o sa vă fac să adormiÈ›i folosind tehnică deputaÈ›ilor, pentru cazul că o să dau greÈ™ È™i unii ajung într o stare mai proastă decât erau. Singurul lucru pe care nu l fac e să i înviez pe cei morÈ›i, pentru că de cum deschid ochii îl omoară plini de furie pe cel care le tulbură liniÈ™tea, È™i la urma urmelor cei care nu se sinucid mor încă o dată din pricina dezamăgirii. La început se tot È›inea după mine un alai de înÈ›elepÈ›i ca sa cerceteze temeiul îndeletnicirilor mele, È™i când È™i au dat seama m au ameninÈ›at cu infernul lui Simon Magicianul, sfătuindu mă să duc o viață de penitență ca să ajung sfânt, însă eu le am răspuns fără a le dispreÈ›ul autoritatea că tocmai în acest fel începusem, cu penitenÈ›a. Adevărul e că nu câștig nimic ajungând sfânt după moarte, căci eu sunt artist, È™i tot ce vreau e să rămân în viață ca să mă bucur de rabla asta decapotabilă cumpărată de la consulul puÈ™caÈ™ilor marini, cu È™oferul ăsta din Trinidad, fost bariton Ia opera piraÈ›ilor din New Orleans, de cămășile mele de mătase naturală, loÈ›iunile mele orientale, dinÈ›ii mei de topaz, pălăria mea de diavol È™i ghetele mele în două culori, dormind fără deÈ™teptător, dansând cu reginele frumuseÈ›ii È™i năucindu le cu retorica mea de dicÈ›ionar, fără să mă prăpădesc cu firea dacă într o miercuri de Păresimi virtuÈ›ile îmi slăbesc, căci pentru a duce mai departe viaÈ›a asta de ministru mi e de ajuns mutra mea de prost È™i pe deasupra îmi È™i prisoseÈ™te droaia de dughene pe care le am de aici È™i până dincolo de asfinÈ›it, unde aceiaÈ™i turiÈ™ti care ne urmăreau pentru treaba cu amiralul se îmbulzesc acum pentru poza mea cu autograf, almanahurile cu versurile mele de dragoste, medaliile cu profilul meu, fâșii din îmbrăcămintea mea, È™i toate astea fără toropeala vitejească de a sta zi È™i noapte în chip de sculptură ecvestră din marmură È™i acoperit de găinaÈ› de rândunele, precum eroii neamului. Păcat că Blancáman cel rău nu poate adeveri povestea asta ca să vedeÈ›i că nu i nimic scornit. Ultima oară când a fost văzut de cineva pe lumea asta își pierduse până È™i tinichelele fostei lui splendori È™i avea sufletul pustiit È™i oasele frânte de vitregiile deÈ™ertului, dar îi mai rămăsese o pereche de clopoÈ›ei, È™i apăru din nou în duminica aceea în portul Santa Măria del Darien cu veÈ™nicul său cufăr ca un coÈ™ciug, doar că atunci nu mai încerca să vândă nici un antidot, ci cu glasul gâtuit de emoÈ›ie tot cerea ca puÈ™caÈ™ii marini să l împuÈ™te în public spre a dovedi pe propria i piele virtuÈ›ile de a readuce la viață ale acestei creaturi supranaturale, doamnelor È™i domnilor, È™i chiar dacă dumneavoastră aveÈ›i cu prisosință dreptul să nu mă credeÈ›i după ce mi aÈ›i îndurat atâta amar de vreme È™mecheriile ticăloase de È™arlatan È™i falsificator, vă jur pe osemintele mamei că demonstraÈ›ia de azi nu i cine È™tie ce născocire, ci adevărul adevărat, iar dacă mai aveÈ›i vreo îndoială uitaÈ›i vă cu luare aminte că acum nu mai râd ca atunci, ci abia îmi stăpânesc plânsul. Ca să fie È™i mai convingător, își descheie cămaÈ™a cu ochii înecaÈ›i de lacrimi È™i se bătu cu pumnul în piept spre a arăta locul cel mai potrivit unde să fie împuÈ™cat, È™i totuÈ™i puÈ™caÈ™ii marini nu se încumetau s o facă, temându se că s ar face de râs È™i mai tare în faÈ›a mulÈ›imii adunate în ziua aceea de duminică. Cineva care poate că nu uitase potlogăriile de odinioară făcute de Blancáman izbuti să i aducă într o cutie de tablă, nimeni nu È™tie de unde, niÈ™te rădăcini de lumânărică ce ar fi fost de ajuns să scoată la suprafață toÈ›i peÈ™tii din Caraibi, iar el le a desfăcut cu atâta poftă de parcă avea într adevăr de gând să le mănânce È™i chiar le a È™i mâncat, doamnelor È™i domnilor, dar vă implor nu vă lăsaÈ›i cuprinÈ™i de milă È™i nici nu vă rugaÈ›i pentru odihna sufletului meu, căci moartea aceasta nu i decât o călătorie pe lumea cealaltă. De data aceea a fost atât de cinstit, încât n a mai apelat la horcăieli teatrale, ci s a dat jos de pe masă ca un crab, căutând pe pământ după primele dibuieli locul cel mai demn unde să se culce È™i de acolo mă privi ca o mamă È™i È™i dădu duhul în propriile i braÈ›e, stăpânindu È™i încă lacrimile de bărbat È™i zvârcolindu se în toate chipurile pradă tetanosului veÈ™niciei. De bună seamă a fost singura dată când È™tiinÈ›a mea a dat greÈ™. L am vârât în cufărul acela de dimensiuni prevestitoare unde a încăput pe de a întregul, am pus să i se facă o slujbă pentru morÈ›i ce m a costat cincizeci de dubloni în loc de patru, fiindcă oficiantul avea veÈ™minte aurite È™i mai erau È™i trei episcopi care stăteau jos, am poruncit să se ridice un mausoleu împărătesc pe o colină ce se bucura de vremea cea mai frumoasă a mării, cu o capelă pentru el singur È™i o placă de fier unde stătea scris cu slove mari gotice că aici zace răposatul Blancáman, pe nedrept numit cel rău, cel care i a înÈ™elat pe puÈ™caÈ™i È™i victimă a È™tiinÈ›ei, È™i când am socotit că prin aceste onoruri i am cinstit îndeajuns virtuÈ›ile, am început să mă răzbun pentru ticăloÈ™iile lui, È™i atunci l am înviat în mormântul lui blindat, lăsându l acolo să se zvârcolească îngrozit. Aceasta s a întâmplat cu mult timp înainte ca Santa Marfa del Darien să fie devastată de furnicile carnivore, dar mausoleul a rămas neatins pe colină, la umbra dragonilor ce urcă să doarmă în bătaia vânturilor oceanice, È™i ori de câte ori ajung pe meleagurile acelea îi duc un automobil înÈ›esat de trandafiri È™i mi se frânge inima de durere pentru virtuÈ›ile lui, dar apoi îmi pun urechea pe placa de fier să l aud plângând, printre rămășiÈ›ele cufărului năruit, È™i dacă a murit, îl înviez din nou, căci tâlcul pedepsei e să rămână viu în mormânt cit timp voi trăi eu, adică în vecii vecilor. 1968 INCREDIBILA ȘI TRISTA POVESTE A CANDIDEI ERÉNDIRA ȘI A BUNICII SALE FÃRà SUFLET Eréndira tocmai își îmbăia bunica atunci când începu să bată vântul nenorocirii ei. UriaÈ™ul conac spoit cu var de lună, rătăcit în singurătatea deÈ™ertului, se cutremură până în temelii la cea dintâi rafală, însă Eréndira È™i bunica ei erau deprinse cu vitregiile acelei naturi nesăbuite È™i abia dacă luară aminte la tăria vântului, stând în baia împodobită cu È™iruri de păuni È™i mozaicuri puerile ca în termele romane. Bunica, goală È™i mare, părea o frumoasă balenă albă în bazinul de marmură. Nepoata abia împlinise paisprezece ani, era slabă È™i cu oase fragile, È™i prea cuminte pentru vârsta ei. Cu o cumpătare ce avea ceva sacru își îmbăia bunica tur nându i apa în care fiersese ierburi tămăduitoare È™i frunze înmiresmate, iar acestea i se lipeau de spinarea i generoasă, de pletele metalice È™i răvășite, de umărul zdravăn tatuat fără milă, cu îndârjire marinărească. — Azi noapte am visat că aÈ™teptam o scrisoare, spuse bunica. Eréndira, care nu vorbea niciodată decât împinsă de motive imperioase, o întrebă: — Ce zi era în vis? — Joi. — Atunci era o scrisoare aducătoare de veÈ™ti proaste, spuse Eréndira, dar n o să sosească în veci. Când termină cu îmbăiatul, o duse pe bunică în dormitorul ei. Era atât de grasă, că nu putea merge decât sprijinin du se de umărul nepoatei sau în bastonul ce părea o cârjă de episcop, dar chiar È™i în miÈ™cările cele mai anevoioase se vedea încă autoritatea unei măreÈ›ii învechite, în alcovul orânduit după gustul ei exagerat È™i cu un dram de nebunie, ca de altfel toată casa, Eréndira mai avu nevoie de încă două ceasuri ca s o pregătească pe bunică, îi descâlci părul È™uviță cu È™uviță, i l parfumă È™i pieptănă, îi puse o rochie cu flori tropicale, îi pudră faÈ›a cu talc, îi vopsi buzele cu carmin, obrajii cu rumeneală, pleoapele cu mosc È™i unghiile cu lac sidefiu, iar când sfârÈ™i È™i bunica ajunsese dichisită ca o păpușă mai mare ca un om o duse în grădina artificială cu flori înăbuÈ™itoare ca acelea de pe rochia ei, o aÈ™eză într un fotoliu ce avea lărgimea È™i nobleÈ›ea unui tron È™i o lăsă să asculte discurile efemere ale gramofonului cu pâlnie. ÃŽn timp ce bunica naviga prin mlaÈ™tinile trecutului, Eréndira se apucă să măture casa, întunecoasă È™i pestriță, cu mobile delirante È™i statuete de cezari inventaÈ›i, candelabre cu lacrimi de cristal È™i îngeri de alabastru, un pian lăcuit în auriu È™i nenumărate ceasuri de cele mai surprinzătoare forme È™i dimensiuni, în curte era un rezervor unde se strângea de ani de zile apa adusă de indieni, cu spinarea, de la izvoare îndepărtate È™i, legat de un belciug, un struÈ› rahitic, singura vietate cu pene ce a putut supravieÈ›ui chinului acelei clime nenorocite. Se aflau departe de lume, în inima deÈ™ertului, lângă un cătun cu uliÈ›e mizere È™i fierbinÈ›i, unde trădătorii se sinucideau de dezolare când bătea vântul nenorocirii. Refugiul acela de neînÈ›eles fusese construit de bărbatul bunicii, un contrabandist legendar, pe nume AmadÃs, cu care ea a avut un fiu numit tot AmadÃs, tatăl Erendirei. Nimeni nu È™tia nimic despre obârÈ™ia ori raÈ›iunile acestei familii. Versiunea cea mai cunoscută în limba indienilor era că AmadÃs tatăl își răscumpărase frumoasa soÈ›ie dintr un bordel din Antile, unde omorâse un bărbat cu lovituri de cuÈ›it, È™i o adusese pentru totdeauna în deÈ™ert, unde nu l ajungea nici o pedeapsă. Când cei doi AmadÃs muriră, unul de friguri galbene, iar celălalt ciuruit de gloanÈ›e într o încăierare de rivali, femeia îngropa cadavrele în curte, le dădu afară pe cele paisprezece servitoare desculÈ›e È™i È™i nutri mai departe visele de grandoare în penumbra casei ascunse, graÈ›ie jertfei nepoatei bastarde pe care o crescuse de când s a născut. Numai ca să întoarcă ceasurile È™i să le pună sa bata toate deodată Erendirei îi erau necesare È™ase ore. ÃŽn ziua în care începu nenorocirea ei n a fost nevoie s o facă pentru că ceasurile erau trase până în dimineaÈ›a următoare, în schimb a trebuit s o îmbăieze È™i s o gătească pe bunică, să frece duÈ™umelele, să pregătească prânzul È™i să facă să strălucească toate paharele de cristal. Până la unsprezece, când schimbă apa din găleata struÈ›ului È™i udă buruienile deÈ™ertice de pe mormintele alăturate ale celor doi AmadÃs, a fost silită să lupte cu tăria vântului ce devenise de neîndurat, dar n a încercat o presimÈ›irea funestă că acela era vântul nenorocirii ei. La douăsprezece tocmai dădea lustru ultimelor cupe de È™ampanie când simÈ›i un miros de ciorbă în clocot È™i a fost o adevărată minune că a reuÈ™it să se repeadă până la bucătărie fără a lăsa în urmă un prăpăd de cristaluri veneÈ›iene. Abia izbuti să tragă la o parte oala care începea să dea în foc. Puse apoi pe plită o mâncare pregătită dinainte È™i profită de acest răgaz să se aÈ™eze pe o bancă din bucătărie să È™i mai tragă sufletul. A închis ochii, i a deschis iar fără nici o expresie de oboseală È™i începu să toarne ciorba în castron, își vedea mai departe de treburi adormită. Bunica se aÈ™ezase singură în capul unei mese de ospeÈ›e cu sfeÈ™nice de argint È™i cu un serviciu pentru douăsprezece persoane. Nu apucă să sune din clopoÈ›el că Eréndira È™i apăru cu ciorba aburindă. Pe când i o servea, bunica luă aminte la miÈ™cările ei de somnambulă È™i i trecu mâna prin faÈ›a ochilor de parc ar fi È™ters un geam invizibil. Fata nu văzu mâna. Bunica o urmări cu privirea È™i când Eréndira se întoarse cu spatele să se ducă înapoi la bucătărie, o strigă: — Eréndira! Trezită pe neaÈ™teptate, copila scăpă din mâini castronul pe covor. — Nu i nimic, fetiÈ›o, spuse bunică sa cu o duioÈ™ie neprefăcută. Ai adormit în mers. — E obiceiul trupului, se scuză Eréndira. Luă de jos castronul, încă buimăcită de somn, È™i încerca să cureÈ›e pata de pe covor. — Lasă, o opri bunica, o să l speli după masă. AÈ™a încât, pe lângă treburile obiÈ™nuite pe care le făcea după prânz, Eréndira a fost nevoită să cureÈ›e covorul din sufragerie È™i dacă tot era în spălătorie se apucă È™i de rufele din fiecare luni, pe când vântul dădea ocoluri casei căutând o crăpătură pe unde să se strecoare. A avut atâtea pe cap, încât pe nesimÈ›ite s a făcut noapte, iar când puse la loc covorul în sufragerie era deja ora de culcare. Bunica zdrăngănise la pian toată după amiaza, cântând în falset pentru sine cântece de pe vremea ei È™i mai avea încă pleoapele mânjite cu mosc È™i ude de lacrimi. Dar când se lungi în pat în cămaÈ™a de noapte de muselină își revenise din amărăciunea stârnită de amintirile neplăcute. — Nu uita ca mâine să speli È™i covorul din salon, îi spuse Eréndirei, că n a mai văzut lumina soarelui de pe vremea zarvei. — Da, bunico, răspunse copila. Luă un evantai din pene È™i începu să i facă vânt matroanei neîndurătoare care recita codul ordinii nocturne pe cind se cufunda în somn. — Calcă toate rufele înainte de a te culca, ca să dormi cu conÈ™tiinÈ›a împăcată. — Da, bunico. — Uită te bine prin dulapuri, că n nopÈ›ile cu vânt moliile s È™i mai înfometate. — Da, bunico. — Și în timpul ce È›i prisoseÈ™te scoate florile în curte ca să respire. — Da, bunico. — Și să dai de mâncare la struÈ›. Adormise, dar dădea ordine mai departe, căci de la ea moÈ™tenise nepoata virtutea de a continua să trăiască în somn. Eréndira ieÈ™i din odaie fără zgomot È™i făcu ultimele treburi de peste noapte, răspunzând mereu poruncilor bunicii adormite. — Să uzi mormintele. — Da, bunico. — ÃŽnainte de a te culca, ai grijă ca totul să fie în ordine deplină, căci lucrurile suferă mult când nu le pui să doarmă la locul lor. — Da, bunico. — Și dacă vin cei doi AmadÃs, spune le să nu intre, zise bunica, fiindcă banda lui Porfirio Galán îi aÈ™teaptă să i omoare. Eréndira nu i a mai răspuns, căci È™tia că începea să se piardă în închipuirile delirului ei, dar nu nesocoti nici o poruncă. După ce a cercetat cremonele de la ferestre È™i a stins cele de pe urmă lumini, a luat un sfeÈ™nic din sufragerie, luminându È™i paÈ™ii până la ea în dormitor, pe când răstimpurile de răgaz ale vântului se umpleau de răsuflarea domoală È™i uriașă a bunicii adormite. Și dormitorul ei era luxos, chiar dacă nu la fel ca al bunicii, È™i era ticsit de păpuÈ™ile de cârpă È™i animalele cu arc ale copilăriei sale recente. Biruită de oboseala corvoadelor cumplite de peste zi, Eréndira n a mai avut puterea să se dezbrace, ci a pus sfeÈ™nicul pe noptieră È™i s a trântit în pat. La puÈ›ină vreme, vântul nenorocirii ei navali în dormitor ca o haită de câini È™i răsturnă sfeÈ™nicul peste perdele. ÃŽn zori, când vântul se domoli în sfârÈ™it, au început să cadă niÈ™te picături de ploaie mari È™i rare care au stins ultimul jăratic È™i au întărit cenuÈ™a fumegândă a conacului. Sătenii, indieni în marea lor parte, se străduiau să salveze resturile prăpădului: leÈ™ul carbonizat al struÈ›ului, scheletul pianului aurit, torsul unei statui. Bunica privea copleÈ™ită de o deznădejde impenetrabilă rămășiÈ›ele avutului ei. Eréndira, trântită între mormintele celor doi AmadÃs, abia conteni cu plânsul. Când bunica se încredinÈ›a că printre dărimături rămăseseră foarte puÈ›ine lucruri neatinse, se uită la nepoată cu sinceră părere de rău. — Biata mea copilă, suspina. N o să È›i ajungă toată viata să mi plăteÈ™ti pentru ce ai făcut. ÃŽncepu să i plătească chiar din ziua aceea, în zgomotul ploii, când a dus o la băcanul din sat, un văduv slăbănog rămas singur înainte de vreme, bine cunoscut în pustiul acela pentru că plătea cu bani buni fecioria fetelor. Sub ochii netulburaÈ›i ai bunicii, văduvul o cercetă pe Eréndira cu austeritate È™tiinÈ›ifică: îi aprecie forÈ›a muÈ™chilor, mărimea sânilor, diametrul È™oldurilor. N a scos nici un cuvânt până n a făcut socoteala valorii ei. —E încă tare crudă, spuse atunci. Are țâțiÈ™oare de cățea. Apoi a pus o să se urce pe un cântar ca să dovedească prin cifre aprecierea lui. Eréndira avea patruzeci È™i două de kilograme. — Nu face mai mult de o sută de pesos, spuse văduvul. Bunica se scandaliză. — O sută de pesos pentru o făptură cu desăvârÈ™ire neîncepută! strigă ea. Nu, dragul meu, asta înseamnă să n ai pic de respect pentru virtute. — Cel mult o sută cincizeci, spuse văduvul. — Copila mi a făcut o pagubă de peste un milion de pesos, zise bunica, în ritmul ăsta ar avea nevoie de vreo două sute de ani ca să mi plătească. — Din fericire, spuse văduvul, tot ce are bun e vârsta. Furtuna ameninÈ›a să năruie casa, iar tavanul avea atâtea crăpături, că ploua È™i înăuntru aproape ca afară. Bunica se simÈ›i singură într o lume a prăpădului. — Măcar trei sute, spuse. — Două sute cincizeci. ÃŽn cele din urmă s au învoit pentru două sute douăzeci de pesos bani gheață È™i câte ceva de ale gurii. Bunica îi făcu semn Erendirei să meargă cu văduvul, iar acesta o duse de mână până în spatele prăvăliei, de parc ar fi însoÈ›it o la È™coală. — Te aÈ™tept aici, spuse bunica. — Da, bunico, răspunse Eréndira. Camera din spate era un fel de È™opron cu patru stâlpi de cărămidă, cu un acoperiÈ™ de frunze putrezite de palmier È™i cu un zid de chirpici de un metru pe unde furtuna pătrundea în casă în largul ei. Pe marginea zidului erau glastre cu cactuÈ™i È™i alte plante de deÈ™ert. Atârnat între doi stâlpi, un hamac decolorat se legăna ca pânza slobodă a unei corăbii în derivă. Peste È™uierul furtunii È™i rafalele de apă se auzeau strigăte îndepărtate, urlete de animale pierdute, È›ipete de naufragiaÈ›i. Când Eréndira È™i văduvul au intrat în È™opron, au fost nevoiÈ›i să se È›ină unul de celălalt ca să nu i doboare o rafală de ploaie care i udă din cap până n picioare. Glasurile nu li se auzeau, iar miÈ™cările lor deveniseră altfel ca de obicei din pricina vuietului furtunii. La prima încercare a văduvului, Eréndira strigă ceva de neauzit È™i se luptă să scape. Văduvul răspunse fără glas, îi răsuci braÈ›ul, apucând o de încheietură, È™i o târî spre hamac. Ea îl înfruntă zgâriindu i faÈ›a È™i prinse a striga iar pe tăcute, el îi răspunse cu o palmă zdravănă ce o ridică de pe podea È™i o făcu să plutească o clipă în aer, cu pletele lungi de meduză unduindu se în gol, o prinse de mijloc înainte de a se coborî pe pământ, o doborî în hamac cu o lovitură violentă È™i o imobiliză cu genunchii. Eréndira se abandonă pradă groazei, își pierdu cunoÈ™tinÈ›a È™i rămase vrăjită de dungile lunare ale unui peÈ™te ce trecu înotând prin văzduhul furtunii, pe când văduvul o despuia sfâșiindu i hainele cu lovituri sacadate de gheare de parc ar fi smuls iarbă, împrăștiindu le în lungi petice colorate ce se unduiau ca niÈ™te È™erpi È™i se pierdeau pe aripile vântului. Când n a mai rămas în sat nici un bărbat care sa poată plăti ceva pentru dragostea Eréndirei, bunica o duse, într un camion de marfă, pe urmele contrabandiÈ™tilor. Au călătorit pe platforma descoperită, printre saci de orez È™i bidoane de untură, luând cu ele È™i ceea ce se salvase din incendiu: tăblia de la capul patului ca de vicerege, un înger războinic, tronul pârlit È™i alte lucruri nefolositoare, într un cufăr cu două cruci pictate cu bidineaua duceau osemintele celor doi AmadÃs. Bunica se apăra de soarele veÈ™nic cu o umbrelă descusută È™i răsufla anevoie, chinuită de sudoare È™i de praf, dar până È™i în starea aceea nenorocită își păstra autoritatea condiÈ›iei sale. ÃŽn spatele stivei de bidoane È™i de saci de orez, Eréndira plăti călătoria È™i transportul mobilelor, făcând dragoste de douăzeci de pesos cu hamalul camionului. La început sistemul ei de apărare a fost aidoma celui cu care înfruntase agresiunea văduvului, însă metoda hamalului a fost alta, domoală È™i înÈ›eleaptă, È™i până la urmă a supus o prin blândeÈ›e. Astfel că ajungând în primul sat, la sfârÈ™itul unei zile istovitoare, Eréndira È™i hamalul se odihneau după ce făcuseră bine dragoste, ocrotiÈ›i de parapetul încărcăturii. Șoferul camionului îi strigă bunicii: — De aici încolo începe lumea largă. Bunica privi neîncrezătoare străzile mizere È™i pustii ale unui sat ceva mai mare, dar la fel de trist ca cel pe care l părăsiseră. — Nu se prea vede, zise. — E teritoriul misiunilor, spuse È™oferul. — Pe mine nu mă interesează milostenia, ci contrabanda, zise bunica. Trăgând cu urechea din spatele încărcăturii la spusele lor, Eréndira scotocea cu un deget într un sac de orez. Pe neaÈ™teptate găsi un fir, trase de el È™i scoase un lung È™irag de perle veritabile. ÃŽl contemplă speriată, È›inându l printre degete ca pe o viperă moartă, în vreme de È™oferul îi răspundea bunicii: — Nu visaÈ›i cu ochii deschiÈ™i, doamnă. Nu există contrabandiÈ™ti. — Cum să nu, spuse bunica, mie mi o spui? — Căutati i È™i o să vedeÈ›i, își râse de ea È™oferul, bine dispus. Toată lumea vorbeÈ™te de ei, dar nimeni nu i vede. Hamalul își dădu seama că Eréndira scosese È™iragul È™i se repezi să i l ia, vârându l la loc în sacul de orez. Hotărâtă să rămână acolo în ciuda sărăciei satului, bunica își chemă atunci nepoata s o ajute să coboare din camion. Eréndira își luă rămas bun de la hamal cu o sărutare grăbită, dar spontană È™i sinceră. Bunica aÈ™teptă aÈ™ezată pe tron, în mijlocul satului, până au sfârÈ™it cu descărcatul mărfii. La urmă i a venit rândul cufărului cu resturile celor doi AmadÃs. — Ãsta i greu ca un mort, a glumit È™oferul. — Sunt doi, răspunse bunica. AÈ™a că poartă te cu ei cu tot respectul cuvenit. — Pun rămășag că sunt statui de fildeÈ™, a glumit iar È™oferul. Puse cufărul cu oseminte la întâmplare printre mobilele pârlite È™i întinse mâna desfăcută în fata bunicii. — Cincizeci de pesos, spuse. Bunica îl arătă pe hamal. — Sclavul dumitale a fost plătit deja cum se cuvine. Șoferul își privi surprins ajutorul, iar acesta făcu un semn de încuviinÈ›are. Se întoarse în cabina camionului unde călătorea o femeie cu haine cernite, în braÈ›e cu un copil mic care plângea de căldură. Hamalul, foarte sigur pe sine, i a spus atunci bunicii: — Eréndira vine cu mine, dacă n aveÈ›i nimic împotrivă. Am intenÈ›ii bune. Fata interveni înfricoÈ™ată: — Eu n am spus nimic! — O spun eu, mie mi a venit ideea asta, zise hamalul. Bunica îl măsură cu privirea din cap până n picioare, nu ca să i arate dispreÈ›, ci pentru a încerca să aprecieze cât era de îndrăzneÈ›. — N am nimic împotrivă, îi zise, dacă mi plăteÈ™ti tot ce am pierdut din neglijenÈ›a ei. Sunt opt sute È™aptezeci È™i două de mii trei sute cincisprezece pesos, mai puÈ›in patru sute douăzeci pe care mi i a plătit până acum, adică opt sute È™aptezeci È™i una de mii opt sute nouăzeci È™i cinci. Camionul se puse în miÈ™care. — CredeÈ›i mă că v aÈ™ da grămada asta de bani dacă aÈ™ avea o, spuse foarte serios hamalul. Fata merită cu prisosință. Bunicii îi pică bine fermitatea băiatului. — Păi întoarce te când o să ai banii, băiete, îi răspunse cu simpatie, dar acum du te, că dacă ne apucăm din nou de socotit îmi mai eÈ™ti dator încă zece pesos. Hamalul sări pe platforma camionului care se îndepărtă, îi făcu Eréndirei cu mâna, în semn de rămas bun, însă ea era încă atât de speriată că nu i răspunse. Chiar pe locul acela pustiu unde le lăsase camionul, Eréndira È™i bunica au improvizat, din bucăți de tablă È™i resturi de covoare orientale, o colibă unde să se adăpostească. Au pus pe jos două rogojini È™i au dormit la fel de bine ca la conac, până când soarele se strecură prin acoperiÈ™ È™i le încinse chipul. ÃŽmpotriva obiceiului dintotdeauna, în dimineaÈ›a aceea bunica a fost cea care s a apucat s o dichisească pe Eréndira. ÃŽi vopsi faÈ›a dându i un fel de frumuseÈ›e sepulcrală ce fusese la modă în tinereÈ›ea ei, iar la sfârÈ™it îi puse niÈ™te gene false È™i pe cap o fundă de organdi ce părea un fluture. — Arăți îngrozitor, zise ea, dar e mai bine aÈ™a: bărbaÈ›ii sunt tare proÈ™ti în treburi femeieÈ™ti. Amândouă au recunoscut, cu mult înainte de a i vedea, paÈ™ii a doi catâri pe cremenea deÈ™ertului. La porunca bunicii, Eréndira se lungi pe rogojină, ca o actriță începătoare pe scenă în momentul ridicării cortinei. Sprijinită în cârja episcopală, bunica ieÈ™i din colibă È™i se aÈ™eză pe tron sa aÈ™tepte trecerea catârilor. Se apropia omul care aducea poÈ™ta. N avea mai mult de douăzeci de ani, deÈ™i părea îmbătrânit de meserie; purta o haină de culoare kaki, cizme înalte, cască de plută È™i un pistol militar la centura cu cartuÈ™ieră. Călărea un catâr zdravăn È™i l ducea de căpăstru pe celălalt, mai pricăjit, pe care erau îngrămădiÈ›i sacii de pânză cu poÈ™ta. Trecând prin dreptul bunicii, o salută cu mâna È™i È™i văzu de drum. Dar ea i făcu semn să arunce o privire în colibă. Bărbatul se opri È™i o văzu pe Eréndira culcată pe rogojină cu fardurile de înmormântare È™i o rochie cu garnitură violet. — ÃŽÈ›i place? întrebă bunica. Bărbatul nu înÈ›elese până atunci ce îi tot propunea. — La prima vedere nu i rea deloc, glumi. — Cincizeci de pesos, spuse bunica. — Măi să fie! O fi având o de aur! zise el. Atât mă costă mâncarea pe o lună de zile. — Nu fi zgârcit, spuse bunica. PoÈ™ta aeriană dă lefuri mai mari ca de popă. — Eu sunt poÈ™ta naÈ›ională, răspunse bărbatul. PoÈ™ta aeriană e cea care trece într o camionetă. — Oricum, dragostea i la fel de importantă ca mâncarea, spuse bunica. — Dar nu te hrăneÈ™te. Bunica pricepu că un om care trăia din speranÈ›ele altora avea timp de tocmeală din belÈ™ug. — Cât ai? îl întrebă. PoÈ™taÈ™ul descăleca, scoase din buzunar niÈ™te bancnote mototolite È™i le arătă bunicii. Ea le înhață pe toate dintr o dată cu o mână hrăpăreață, de parc ar fi luat o minge. — ÃŽÈ›i fac o reducere, zise, dar cu o condiÈ›ie: să trâmbiÈ›ezi vestea pretutindeni. — Până la capătul lumii, zise poÈ™taÈ™ul. La aÈ™a ceva sunt bun. Eréndira, care nu putuse clipi, își scoase atunci genele false È™i se trase într o parte pe rogojină să i facă loc logodnicului de ocazie, îndată ce el intră în colibă, bunica închise intrarea trăgând cu nădejde perdeaua. A fost un târg eficace. FermecaÈ›i de cuvintele poÈ™taÈ™ului, au venit oameni de hăt departe ca s o vadă cu ochii lor pe Eréndira. ÃŽn urma lor au apărut mese de loterie È™i tarabe unde se vindea de mâncare, È™i în urma tuturor a venit un fotograf pe bicicletă care a instalat în faÈ›a colibei o cameră cu trepied È™i o pânză neagră, având drept fundal o cortină cu un lac cu lebede ciuntite. Bunica, făcându È™i vânt cu evantaiul pe tron, părea străină de propriul ei bâlci. Tot ce o interesa era ordinea È™irului de clienÈ›i ce È™i aÈ™teptau rândul È™i exactitatea banilor pe care i plăteau dinainte ca să intre la Eréndira. La început fusese atât de severă, că ajunsese chiar să respingă un client serios fiindcă îi lipseau cinci pesos. O dată cu trecerea lunilor însă, a tras învățămintele impuse de realitate È™i în cele din urmă s a învoit să primească spre completarea sumei medalii cu sfinÈ›i, amintiri de familie, verighete È™i orice altceva ce se dovedea, la încercarea cu dinÈ›ii, că era din aur veritabil, chiar dacă nu strălucea. La capătul unei lungi È™ederi în satul acela, cel dintâi ivit în calea lor, bunica strânse destui bani ca să cumpere un măgar È™i se adânci în deÈ™ert în căutarea altor locuri mai potrivite spre a È™i recupera paguba. Călătorea pe un soi de năsălie improvizată pe catâr È™i se apăra de soare cu umbrela descusută pe care Eréndira i o È›inea deasupra capului, în urma lor veneau patru indieni cărind tot ce avuseseră în colibă: rogojinile de dormit, tronul refăcut, îngerul de alabastru È™i cufărul cu rămășiÈ›ele celor doi AmadÃs. Fotograful se È›inea pe bicicletă după caravana lor, dar fără s o ajungă din urmă, ca È™i când s ar fi dus la altă petrecere. Trecuseră È™ase luni de la incendiu când bunica È™i a putut face o idee limpede asupra negoÈ›ului pe care l pusese pe roate. — Dacă totul merge mai departe aÈ™a, îi spuse Eréndirei, o să mi termini de plătit datoria în opt ani, È™apte luni È™i unsprezece zile. ÃŽÈ™i făcu încă o dată socotelile cu ochii închiÈ™i, mestecând boabele pe care le scotea dintr un buzunar ascuns unde È›inea È™i banii È™i preciza: — De bună seamă, asta fără să mai punem la socoteală simbria È™i mâncarea indienilor È™i alte cheltuieli mărunte. Eréndira, care mergea la pas cu catârul, copleÈ™ită de căldură È™i de praf, nu ridică în nici un fel vreo opreliÈ™te la socotelile bunicii, dar a trebuit să se stăpânească pentru a nu izbucni în plâns. — Parcă am sticlă pisată în oase, spuse. — ÃŽncearcă să dormi. — Da, bunico. ÃŽnchise ochii, trase adânc în piept o gură de aer arzător È™i merse mai departe adormită. O camionetă încărcată cu colivii se desprinse din pulberea din zare, punând pe fugă iezii, È™i larma păsărilor păru un È™uvoi de apă proaspătă în toropeala de duminică din Sán Miguel del Desierto. La volan se afla un fermier olandez voinic cu pielea crăpată de capriciile vremii È™i cu niÈ™te mustăți de culoarea veveriÈ›ei moÈ™tenite de la vreun străbun. Fiul lui, Ulise, care stătea alături, era un adolescent blond, cu ochi însinguraÈ›i, de culoarea mării È™i cu un aer de înger tainic. Olandezului i a atras atenÈ›ia un cort de campanie în dreptul căruia își aÈ™teptau rândul toÈ›i soldaÈ›ii garnizoanei din partea locului. Stăteau pe jos, bând din aceeaÈ™i sticlă pe care È™i o treceau din mână n mână, iar pe cap aveau crengi de migdal ca È™i când s ar fi camuflat pentru o bătălie. Olandezul întrebă pe limba lui: — Ce naiba s o vinde aici? — O femeie, îi răspunse băiatul lui cât se poate de firesc. Se numeÈ™te Eréndira. — De unde È™tii? — Toată lumea È™tie aici în deÈ™ert, răspunse Ulise. Olandezul se dădu jos în faÈ›a micului hotel din sat. Ulise mai zăbovi în camionetă, deschise cu degete dibace o servieta cu hârtii de afaceri lăsată de tatăl lui pe scaun, scoase un teanc de bancnote, își băgă în buzunar câteva, È™i o închise la loc. ÃŽn noaptea aceea, pe când tatăl lui dormea, ieÈ™i pe fereastra hotelului È™i se duse să stea la coadă în faÈ›a cortului Eréndirei. Petrecerea era în toi. Răcanii beÈ›i dansau singuri ca sa nu se prăpădească în zadar muzica gratuită, iar fotograful făcea poze cu magneziu pe întuneric. Supraveghind negoÈ›ul, bunica număra bancnotele în poală, le împărÈ›ea în teancuri egale È™i le punea în ordine într un coÈ™ de nuiele. Nu mai rămăseseră decât vreo doisprezece soldaÈ›i, dar coada din timpul după amiezei sporise cu clienÈ›i civili. Ulise era ultimul. Venise rândul unui soldat cu înfățiÈ™are lugubră. Bunica nu numai că nu l a lăsat să intre, dar nici n a vrut să se atingă de banii lui. — Nu, băiete, i a spus, tu nu intri nici pentru tot aurul de pe lume. PorÈ›i ghinion. Soldatul, care nu era de prin partea locului, a rămas surprins. — Cum adică? — EÈ™ti piază rea, spuse bunica. E de ajuns să È›i vadă cineva chipul. ÃŽi făcu semn să se dea la o parte, fără să l atingă, È™i l lăsă să treacă pe soldatul următor. — Intră tu, fălosule, îi spuse bine dispusă. Și nu zăbovi, că patria are nevoie de tine. Soldatul a intrat, dar a ieÈ™it imediat fiindcă Eréndira voia să stea de vorbă cu bunica. Aceasta își atârnă de braÈ› coÈ™ul cu bani È™i intră în cortul de campanie, care era neîncăpător, dar bine orânduit È™i curat, în fund, pe un pat acoperit cu pânză de sac, Eréndira tremura din tot trupul, maltratată È™i murdară de sudoarea soldaÈ›ilor. — Bunico, hohoti ea, o să mor. Bunica îi puse mâna pe frunte È™i încredințându se că n avea fierbinÈ›eală încercă s o îmbărbăteze. — Nu mai sunt decât zece soldaÈ›i, îi spuse. Eréndira izbucni în plâns, scâncind ca un animal speriat. Bunica È™i a dat atunci seama că trecuse dincolo de limitele ororii È™i, mângâind o pe cap, o ajută să se liniÈ™tească. — Treaba e că eÈ™ti foarte slăbită, îi spuse. Haide, nu mai plânge, îmbăiază te cu apă cu salvie (ca să i se pună sângele în miÈ™care). IeÈ™i din cort cind Eréndira incepu să se liniÈ™tească È™i îi dădu înapoi banii soldatului care aÈ™tepta. — Pentru azi s a terminat, i a zis. Vino mâine È™i te las să intri primul. Apoi le a strigat celor de la rind: Gata, băieÈ›i. Mâine dimineaÈ›a, la nouă. SoldaÈ›ii È™i civilii au rupt rândurile cu strigăte de nemulÈ›umire. Bunica i a înfruntat cu biniÈ™orul, dar agitând fără gluma bastonul nimicitor. — NeruÈ™inaÈ›ilor! NetoÈ›ilor! strigă. Ce credeÈ›i oare, că fata asta i de fier? AÈ™ vrea eu să vă văd în locul ei. StricaÈ›ilor! Veneticii naibii! BărbaÈ›ii ii răspundeau cu insulte È™i mai grosolane, dar până la urmă ea reuÈ™i să le tină piept È™i rămase în gardă cu bastonul pregătit până când duseră mesele cu grătare È™i strânseră tarabele de loterie. Era gata să intre în cort când dădu cu ochii de Ulise, care stătea în picioare, singur, în locul pustiu È™i întunecat unde înainte fusese coada bărbaÈ›ilor. Avea o aură ireală È™i în penumbră părea vizibil prin strălucirea propriei frumuseÈ›i. — Și tu, i a grăit bunica, unde È›i ai lăsat aripile? — Cel care avea aripi era bunicul, răspunse Ulise cu naturaleÈ›e, dar nu crede nimeni. Bunica, fermecată, îl cercetă din nou, scrutător. — Ei bine, eu cred, spuse. Vino mâine cu ele puse. Intră în cort, lăsându l pe Ulise ca pe jăratic. Eréndira se simÈ›i mai bine după baie. ÃŽmbrăcase, o cămașă de noapte scurtă, toată brodată, È™i È™i usca părul înainte de culcare, dar încă se străduia să È™i înfrâneze lacrimile. Bunica dormea. Foarte încet, de după patul Erendirei își scoase capul Ulise. Ea îi văzu ochii diafani È™i plini de jind, însă înainte de a spune ceva își frecă fata cu prosopul spre a È™i dovedi că nu era o vedenie. Când Ulise clipi pentru prima oară, Eréndira îl întrebă în È™oaptă: — Tu cine eÈ™ti? Ulise s a arătat până la brâu. — Mă cheamă Ulise, i a spus. ÃŽi întinse bancnotele furate È™i adaugă: Am venit cu bani. Eréndira își puse mâinile pe pat, își apropie faÈ›a de cea a lui Ulise È™i i vorbi mai departe ca într un joc de copii mici: — Trebuia să stai la coadă. — Am aÈ™teptat toată noaptea, zise Ulise. — Acum trebuie s aÈ™tepÈ›i până mâine, spuse Eréndira. Mă simt de parcă m ar fi lovit cu parul la rărunchi. ÃŽn clipa aceea bunica începu să vorbească prin somn. — Se vor împlini douăzeci de ani de când a plecat ultima oară, spuse. A fost o furtună atât de groaznică, încât ploaia s a amestecat cu apa mării È™i în zori casa era plină de tot soiul de peÈ™ti È™i de melci, iar bunicul tău AmadÃs, fie i țărâna uÈ™oară, a văzut o meduză luminoasă plutind prin văzduh. Ulise dădu să se ascundă din nou în spatele patului. Eréndira zâmbi amuzată. — Stai liniÈ™tit, îi spuse. VeÈ™nic vorbeÈ™te când doarme de parcă i nebună, dar n o trezeÈ™te nici un cutremur. Ulise apăru iar. Eréndira se uită la el cu un surâs È™trengăresc È™i chiar drăgăstos, È™i strânse de pe pat cearÈ™aful murdar. — Vino, i a spus, ajută mă să schimb cearÈ™aful. Atunci Ulise ieÈ™i de după pat È™i apucă cearÈ™aful de un capăt. Era un cearÈ™af mult mai mare decât patul, aÈ™a că au fost nevoiÈ›i să l împăturească de mai multe ori. Cu fiecare miÈ™care, Ulise era tot mai aproape de Eréndira. — Ardeam de nerăbdare să te văd, spuse pe neaÈ™teptate. Toată lumea zice că eÈ™ti frumoasă foc È™i e adevărat. — Dar o să mor, spuse Eréndira. — Mama zice că cei care mor în deÈ™ert nu se duc în cer, ci în mare, răspunse Ulise. Eréndira puse deoparte cearÈ™aful murdar È™i întinse pe pat altul curat È™i călcat. — N am văzut marea, spuse. — E ca deÈ™ertul, dar cu apă. — Atunci nu poÈ›i merge pe ea. — Tata a cunoscut un om care putea s o facă, zise Ulise, dar asta a fost demult. Eréndira era fermecată, însă voia să doarmă. — Dacă vii mâine devreme de tot, te aÈ™ezi primul la rând, îi spuse. — Plec cu tata în zori, răspunse Ulise. — Și nu mai treceÈ›i pe aici? — Cine È™tie când. Acum am trecut din întâmplare pentru că ne am rătăcit in drum spre graniță. Eréndira se uită dusă pe gânduri la bunica adormită. — Bine, hotărî ea, dă mi banii. Ulise i a dat. Eréndira se întinse pe pat, dar el rămase tremurând, È›intuit locului; în clipa hotărâtoare i s au muiat picioarele. Eréndira îl prinse de mână ca să l grăbească È™i abia atunci luă aminte la tulburarea lui. CunoÈ™tea prea bine teama asta. — E prima oară? îl întrebă. Ulise nu răspunse, dar zâmbi nemângâiat. Eréndira se schimbă pe dată. — Răsuflă încet, îi zise. AÈ™a e totdeauna la început, dar apoi nici nu ti mai dai seama. ÃŽl culcă lângă ea È™i în vreme ce i scotea hainele îl liniÈ™ti cu gesturi materne. — Cum ai spus că te cheamă? — Ulise. — E nume de yankeu, zise Eréndira. — Nu, de navigator. Eréndira îi dezgoli pieptul, îl sărută mărunt È™i apăsat, îl adulmecă. — Parc ai fi tot de aur, spuse, dar miroÈ™i a flori. — De la portocale, răspunse Ulise. Mai liniÈ™tit, îi zâmbi complice. — Călătorim cu multe păsări ca să i înÈ™elam, adăugă, fiindcă ce trecem peste graniță sunt portocale de contrabandă. — Portocalele nu s de contrabandă, spuse Eréndira. — Ale noastre sunt, zise Ulise. Fiecare costă cincizeci de mii de pesos. Eréndira izbucni în râs, pentru prima oară după multă vreme. — Ce mi place la tine mai mult È™i mai mult, spuse ea, e seriozitatea cu care născoceÈ™ti fel de fel de poveÈ™ti. Devenise spontană È™i vorbăreață, de parcă inocenÈ›a lui Ulise i ar fi schimbat nu numai dispoziÈ›ia, ci È™i firea. Bunica, atât de aproape de fatalitate, dormea mai departe. — Cam pe atunci, pe la începutul lui martie, te au adus acasă, spuse. Păreai o È™opârlă înfășurată în scutece. AmadÃs, tatăl tău, tânăr È™i chipeÈ™, era atât de fericit, că în după amiaza aceea a comandat vreo douăzeci de căruÈ›e pline cu flori È™i a venit acasă chiuind È™i aruncând flori pe drum până când tot satul rămase poleit de flori ca marea. Aiură ceasuri în È™ir, în gura mare È™i cu o patimă îndârjită. ÃŽnsă Ulise n a mai auzit o, fiindcă Eréndira l a copleÈ™it într atâta cu iubirea ei, È™i a făcut o atât de sincer, încât l a iubit din nou pe jumătate de preÈ›, pe când bunica delira, È™i continuă să l iubească fără bani până în revărsatul zorilor. Un grup de călugări misionari, cu crucifixe ridicate deasupra capului, se adunase în mijlocul deÈ™ertului, stând umăr lângă umăr. Un vânt la fel de sălbatic ca acela aducător de nenorocire le flutura rasele din pânză de cânepă È™i bărbile încâlcite, gata să i doboare la pământ. ÃŽn spatele lor se afla clădirea misiunii, un promontoriu colonial cu o turlă minusculă înălțându se peste zidurile aspre date cu var. Cel mai tânăr, care conducea grupul, arătă cu degetul o crăpătură naturală în pământul de argilă sticloasă. — Nu treceÈ›i dincolo de linia asta, strigă. Cei patru cărăuÈ™i indieni care o purtau pe bunică într o litieră de scânduri se opriră la strigătul acela. Cu toate că stătea nespus de incomod pe scânduri È™i era năucită de praful È™i sudoarea deÈ™ertului, bunica își păstra încă trufia. Eréndira mergea pe jos. ÃŽn spatele litierei veneau în È™ir opt indieni de povară, iar în urma tuturor fotograful pe bicicletă. — DeÈ™ertul nu i al nimănui, zise bunica. — E al Domnului, răspunse misionarul, È™i voi îi călcaÈ›i legile sfinte cu negoÈ›ul vostru spurcat. Bunica recunoscu atunci felul de a vorbi È™i rostirea ca în Spania a misionarului È™i evită să l înfrunte deschis, ca să nu È™i piardă cumpătul în faÈ›a neînduplecării lui. — Nu ti înÈ›eleg tainele, fiule. Misionarul arătă spre Eréndira. — Făptura asta e minoră. — Dar e nepoata mea. — Cu atât mai rău, răspunse misionarul. Las o în grija noastră, de bună voie, sau vom fi nevoiÈ›i să recurgem la alte metode. Bunica nu se aÈ™tepta să ajungă chiar aÈ™a de departe. — Bine, fir ar să fie! se dădu ea bătută, înfricoÈ™ată. Dar mai curind sau mai târziu tot o să trec dincolo, o să vezi. După trei zile de la întâlnirea cu călugării, bunica È™i Eréndira dormeau într un sat în vecinătatea mănăstirii, când niÈ™te siluete tainice, mute, târându se ca niÈ™te trupe de asalt, se strecurară în cortul de campanie. Erau È™ase novice indiene, zdravene È™i tinere, cu veÈ™mintele de pânză albă ce păreau fosforescente în bătaia lunii. Fără pic de zgomot au aruncat peste Eréndira un polog, au ridicat o fără s o trezească È™i au dus o înfășurată ca pe un peÈ™te mare È™i fragil prins într un năvod lunar. N a fost mijloc pe lume pe care bunica să nu l încerce ca să È™i recapete nepoata de sub tutela misionarilor. Numai atunci când toate mijloacele dădură greÈ™, de la cele mai directe până la cele mai întortocheate, a recurs la autoritatea civilă care era reprezentată de un militar, îl găsi în curtea casei lui, gol până la briu, trăgând cu o carabină într un nor întunecat È™i singuratic pe cerul arzător. Se străduia să l găurească pentru a stâmi ploaia, È™i împuÈ™căturile lui înverÈ™unate erau zadarnice, dar făcu pauzele necesare s o asculte pe bunică. — Eu nu pot face nimic, îi explică, după ce a ascultat o. După legile Concordatului, părinÈ›ii au dreptul să È›ină fata până o să fie majoră. Sau până se mărită. — Și atunci de ce te au mai pus pe dumneata primar? întrebă bunica. — Pentru a stârni ploaia, răspunse primarul. Apoi, văzând că norul se îndepărtase, își întrerupse îndatoririle oficiale È™i se ocupă numai de bunică. — Dumneata ai nevoie de o persoană cu greutate care să răspundă pentru dumneata, îi zise. Cineva care să garanteze pentru moralitatea È™i bunele dumitale purtări printr o scrisoare iscălită de mâna sa. Nu l cunoÈ™ti pe senatorul Onesimo Sánchez? AÈ™ezată în bătaia soarelui, pe un taburet prea mic pentru fesele ei siderale, bunica răspunse cu o furie solemnă: — Sunt o biată femeie singură în necuprinsul deÈ™ertului. Primarul, cu ochiul drept strâmb din pricina căldurii, se uită la ea cu milă. — Atunci nu mai pierde vremea, cucoană, zise. Ai dat de dracu'. N a dat de dracu', bineînÈ›eles. Și a pus cortul în faÈ›a mănăstirii misiunii È™i s a aÈ™ezat să chibzuiască, precum un războinic singuratic care ar fi È›inut în stare de asediu un întreg oraÈ™ fortificat. Fotograful ambulant, care o cunoÈ™tea prea bine, își încarcă tot calabalâcul pe grătarul bicicletei È™i dădu să plece, când a văzut o în plin soare, cu ochii È›intă la mănăstire. — Să vedem cine oboseÈ™te primul, zise bunica, eu sau ei. — Ei sunt aici de trei sute de ani È™i încă rezistă, spuse fotograful. Eu plec. Abia atunci a observat bunica bicicleta încărcată. — Unde te duci? — Unde m o duce vântul, spuse fotograful È™i o porni. Lumea e mare. Bunica oftă. — Nu i chiar aÈ™a de mare cum crezi tu, nerecunoscătorule. Dar nu È™i a întors capul, în ciuda supărării, ca să nu È™i ia privirea de la mănăstire. Nu È™i o luă zile în È™ir pe o arÈ™iță minerală È™i nopÈ›i în È™ir pe vânturi pribege, în tot timpul cât a È›inut meditaÈ›ia misionarilor, când nimeni n a ieÈ™it din mănăstire. Indienii È™i au ridicat lângă cort un adăpost din frunze de palmier unde È™i au atâmat hamacele, însă bunica stătea de veghe până noaptea târziu, moțăind în tronul ei, mestecând întruna boabe de cereale din buzunar, cu indolenÈ›a de neînvins a unui bou culcat la pământ. ÃŽntr o noapte a trecut prin preajma o coloană de camioane cu prelată, încetiÈ™or, luminându È™i calea numai cu niÈ™te ghirlande de becuri colorate care le dădeau o mărime spectrală de altare somnambule. Bunica le a recunoscut imediat fiindcă semănau cu camioanele celor doi AmadÃs. Ultimul din coloană zăbovi, se opri, È™i din cabină coborî un bărbat să aranjeze ceva pe platforma încărcată. Părea un dublu al celor doi AmadÃs, cu o È™apcă având cozorocul întors, cizme înalte, două cartuÈ™iere încruciÈ™ate peste piept, o puÈ™că militară È™i două pistoale. Biruită de o ispită căreia n avea cum să i reziste, bunica îl chemă. — Nu È™tii cine sunt? l a întrebat. Bărbatul a luminat o fără milă cu o lanternă de buzunar. Privi o clipă chipul răvășit de nesomn, ochii stinÈ™i de oboseală, părul ofilit al femeii despre care chiar È™i la vârsta ei, în starea aceea mizeră È™i cu lumina necruțătoare pe chip s ar fi putut spune că fusese cea mai frumoasă din lume. După ce a cercetat o îndeajuns ca să fie sigur că n o mai văzuse niciodată, stinse lanterna. — Tot ce È™tiu cu deplină siguranță, spuse, e că dumneata nu eÈ™ti Sfânta Fecioară Tămăduitoarea. — Nici vorbă, îi răspunse ea cu un glas dulce. Eu sunt Doamna. Bărbatul puse mâna pe pistol din instinct. — Care doamnă? — Cea a marelui AmadÃs. — Atunci nu eÈ™ti de pe lumea asta, spuse el, tulburat. Ce doreÈ™ti? — Să mă ajuÈ›i să mi scap nepoata, nepoata marelui AmadÃs, fiica lui AmadÃs, feciorul nostru, care e închisă în mănăstirea asta. Bărbatul își veni în fire. — Ai greÈ™it adresa, zise. Dacă îți închipui că noi suntem în stare să ne punem de a curmeziÈ™ul în treburile Domnului, nu eÈ™ti cine pretinzi, nici măcar nu i ai cunoscut pe cei doi AmadÃs È™i nici n ai habar ce înseamnă contrabanda. ÃŽn zorii acelei zile bunica a dormit mai puÈ›in ca în alte daÈ›i. ÃŽnfășurată într o pătură de lână È™i a trecut vremea mestecând boabe, pe când negurile îi amăgeau memoria, iar delirul È›inut în frâu lupta să se dezlănÈ›uie cu toate că era trează, È™i era nevoită să È™i apese mereu mâinile pe inimă ca să n o sufoce amintirea unei case la țărmul mării, cu flori mari purpurii, unde fusese fericită. Rămase astfel până răsună clopotul mănăstirii È™i se aprinseră primele lumini la ferestre, iar deÈ™ertul se umplu de mireasma pâinii calde a utreniei. Doar atunci se lăsă învinsă de oboseală, amăgindu se cu gândul că Eréndira se sculase È™i căuta o cale sa fugă È™i să se întoarcă la ea. Dar Eréndira nu pierduse nici o noapte de somn de când o aduseră la mănăstire, îi tăiaseră părul cu o foarfecă de curățat crengile până îi lăsară capul ca o perie, îi puseră veÈ™mântul din pânză de sac al călugăriÈ›elor închise acolo È™i îi dădură o căldare de var È™i o mătură ca să văruiască treptele scărilor ori de câte ori trecea pe acolo cineva. Era o corvoadă de roabă, pentru că nu contenea acel du te vino în sus È™i n jos al misionarilor murdari de noroi È™i al novicelor care cărau mereu câte ceva, însă Eréndiraei fiecare zi i se păru duminică după chinul de moarte al patului. Pe deasupra, nu era singura istovită la căderea nopÈ›ii, căci mănăstirea aceea era menită luptei nu cu diavolul, ci cu deÈ™ertul. Eréndira le văzuse pe novicele indigene domesticind vacile cu lovituri în grumaz ca să le poată mulge în staul, sărind zile întregi pe scânduri ca să stoarcă zerul È™i să facă brânza, ajutând caprele să fete. Le văzuse asudând ca niÈ™te hamali căliÈ›i scoțând apa din rezervor, udând fără nici un ajutor o livadă temerară pe care alte novice o lucraseră cu sapa pentru a sădi legume în solul de piatră al deÈ™ertului. Văzuse infernul pe pământ al cuptoarelor de pâine È™i al camerelor de călcat rufele. Văzuse o călugăriță fugind după un porc prin curte, o văzu alunecând peste porcul sălbatic înhățat de urechi È™i tăvălindu se într o băltoacă fără să i dea drumul, până când două novice cu È™orÈ›uri de piele au ajutat o să l È›ină È™i una din ele tăie gâtul porcului cu un cuÈ›it de măcelar, mânjindu se toate trei de sânge È™i de noroi. Văzuse în pavilionul îndepărtat al spitalului călugăriÈ›ele ofticoase cu cămeÈ™oaiele lor de moarte, care aÈ™teptau cea de pe urmă hotărâre a Domnului brodind pe terasă cearÈ™afuri pentru tinerii căsătoriÈ›i, pe când bărbaÈ›ii din misiune predicau prin deÈ™ert. Eréndira trăia în penumbra lor, descoperind alte forme de frumuseÈ›e È™i de oroare pe care nu È™i le închipuise niciodată în lumea strimtă a patului, dar nici novicele cele mai neîmblânzite È™i nici cele înzestrate cu duhul blândeÈ›ii nu izbutiseră s o facă să spună o vorbă de când o aduseră în mănăstire, într o dimineață, în vreme ce turna apă peste var în găleată, auzi o muzică de instrumente de corzi ce părea o lumină È™i mai diafană în lumina deÈ™ertului. Fermecată de miracol, se apropie de un salon uriaÈ™ È™i pustiu, cu pereÈ›ii goi È™i geamuri mari, pe unde intra din belÈ™ug rămânând încremenită limpezimea strălucitoare a zilei de iunie, iar în mijlocul salonului văzu o călugăriță frumoasă pe care n o văzuse înainte, care cântă la clavecin un oratoriu de PaÈ™ti. Eréndira ascultă muzica fără să clipească, cu sufletul la gură, până sună clopotul pentru prânz. După masă, pe când văruia din nou scara cu bidineaua de ierburi, aÈ™teptă ca toate novicele să termine cu urcatul È™i coborâtul până rămase singură, fără s o audă nimeni, È™i atunci vorbi pentru prima oară de la intrarea în mănăstire. — Sunt fericită, spuse. Astfel încât bunicii i s au spulberat speranÈ›ele ca Eréndira să fugă pentru a veni la ea, dar își menÈ›inu asediul îndârjit, fără să ia nici o hotărâre, până în Duminica Rusaliilor, în vremea aceea misionarii colindau deÈ™ertul în căutare de concubine însărcinate pentru a le căsători. Ajungeau prin cătunele cele mai îndepărtate într un camion mic È™i rablagit, însoÈ›iÈ›i de patru soldaÈ›i înarmaÈ›i până n dinÈ›i È™i cu o ladă cu mărfuri de duzină. Tot ce era mai anevoios în vânătoarea aceea de indieni era să le convingă pe femei, care se apărau de graÈ›ia divină cu argumentul nu lipsit de adevăr că bărbaÈ›ii se simÈ›eau îndreptățiÈ›i să È™i oblige soÈ›iile cu cununie la o muncă mai grea decât cea a concubinelor, în vreme ce ei dormeau lăfăindu se în hamace. Trebuia să le momească folosind tot soiul de înÈ™elăciuni, diluându le voia Domnului în siropul propriei lor limbi ca s o simtă mai puÈ›in aspră, dar chiar È™i cele mai înverÈ™unate se lăsau până la urmă convinse cu o pereche de cercei de tinichea strălucitoare. Pe bărbaÈ›i, în schimb, îi scoteau cu patul carabinelor din hamace îndată ce obÈ›ineau încuviinÈ›area femeilor È™i i duceau legaÈ›i pe platforma camionului, spre a i căsători cu forță. PreÈ› de mai multe zile bunica a văzut trecând spre mănăstire camioneta încărcată cu indience însărcinate, dar nu È™i dădu seama de prilejul ce i se oferea. A înÈ›eles chiar în Duminica Rusaliilor, când auzi pocnitoarele È™i dangătul clopotelor, È™i văzu mulÈ›imea sărmană plină de voioÈ™ie mergând la sărbătoare, È™i văzu în îmbulzeala aceea multe femei însărcinate cu văluri È™i coroniÈ›e de mirese, la braÈ› cu soÈ›ii de ocazie ca să È™i i facă bărbaÈ›i cu cununie prin nunta colectivă. ÃŽntre ultimii din alai trecu un băiat nevinovat la suflet, ras pe capul ca un dovleac È™i îmbrăcat în zdrenÈ›e, care ducea în mână o luminare de PaÈ™ti cu o panglică de mătase. Bunica îl chemă. — Spune mi, băiete, îl întrebă cu glasul cel mai mieros, ce cauÈ›i tu la petrecerea asta? Băiatul se simÈ›ea intimidat din pricina luminării È™i i venea greu să È™i închidă gura cu dinÈ›ii de cal. — Păi părinÈ›ii or să mi facă prima comuniune, zise. — Cât È›i au plătit? — Cinci pesos. Bunica scoase din buzunar un sul de bancnote la care băiatul se uită uimit. — Eu o să È›i dau douăzeci, spuse bunica. Dar nu ca să faci prima comuniune, ci ca să te însori. — Și cu cine? — Cu nepoata mea. Astfel ca Eréndira s a măritat în curtea mănăstirii, cu veÈ™mântul de novice È™i un È™al de dantelă dăruit de călugărite, fără să È™tie măcar cum se numea soÈ›ul pe care i l cumpărase bunica, îndură cu nădejde nesigura chinul îngenuncherii pe pământul pietros, duhoarea de piele de È›ap a celor două sute de mirese însărcinate È™i pedeapsa de a asculta Epistola Sfintu lui Pavel bolborosită în latină în arÈ™iÈ›a încremenită, fiindcă misionarii nu găsiră mijloace să se opună È™iretlicului cu nunta neprevăzută, dar îi promiseseră o ultimă încercare de a o È›ine mai departe în mănăstire. TotuÈ™i, la sfârÈ™itul ceremoniei È™i în prezenta Primatului Apostolic, a primarului militar care împuÈ™ca norii, a proaspătului soÈ› È™i a bunicii impasibile, Eréndira se trezi din nou în puterea vrăjii care pusese stăpânire pe ea de când se născuse. Când o întrebară care i era voia nesilită de nimeni, adevărată È™i definitivă, nu È™ovăi nici o clipă. — Vreau să plec, spuse. Și lămuri, arătând spre soÈ›: dar n o să plec cu el, ci cu bunica. Ulise își pierduse toată după amiaza încercând să fure o portocală de pe plantaÈ›ia tatălui său, căci acesta nu È™i a luat ochii de la el pe când tăiau crengile uscate, iar maică sa îl supraveghea din casă. AÈ™a încât renunță la gândul lui, cel puÈ›in pentru ziua aceea, È™i rămase fără nici un chef să È™i ajute tatăl până terminară de curățat ultimii portocali. PlantaÈ›ia întinsă era tăcută È™i retrasă, iar casa de lemn cu acoperiÈ™ de tablă avea gratii de aramă la ferestre È™i o terasă mare susÈ›inută de stâlpi, cu plante sălbatice, viu colorate. Mama lui Ulise stătea pe terasă, într un balansoar vienez, cu frunze uscate la tâmple ca să È™i aline durerea de cap, iar privirea i de indiană pură urmărea miÈ™cările fiului, ca un mănunchi de lumini nevăzute, până în colÈ›urile cele mai ascunse ale plantaÈ›iei. Era răpitor de frumoasă, mult mai tânără ca bărbatul ei È™i nu numai că se îmbrăca mai departe în cămaÈ™a lungă a tribului ci pe deasupra mai È™i cunoÈ™tea tainele străvechi ale neamului. Când Ulise s a întors acasă cu uneltele de curățat crengile, maică sa i a cerut doctoria de la ora patru, de pe o măsuță alăturată, îndată ce el le a atins, paharul È™i sticluÈ›a È™i au schimbat culoarea. A atins apoi, în joacă, o carafă de cristal aflată pe masă împreună cu alte câteva pahare, È™i carafa se albaÈ™tri È™i ea. Maică sa observă totul în vreme ce È™i lua doctoria, iar când s a încredinÈ›at că nu era o închipuire din pricina durerii de cap, l a întrebat în limba guajira: — De când È›i se întâmplă? — De când ne am întors din deÈ™ert, răspunse Ulise, tot în guajira. Dar numai cu obiecte din sticlă. Pentru a i o dovedi, atinse unul după altul paharele de pe masă È™i toate căpătară culori diferite. — Astfel de lucruri se întâmplă numai când eÈ™ti îndrăgostit, spuse mama. Cine este? Ulise nu răspunse. Tatăl lui, care nu cunoÈ™tea limba guajira, trecea în clipa aceea pe terasă cu mai multe portocale în mină. — Ce tot vorbiÈ›i? îl întrebă pe Ulise în olandeză. — Nimic deosebit, răspunse Ulise. Mama lui Ulise nu È™tia olandeza. Când bărbatul ei a intrat în casă, își întrebă fiul în guajira: — Ce È›i a spus? — Nimic deosebit, răspunse Ulise. L a pierdut din vedere pe tatăl său când a intrat înăuntru, dar l a văzut iar prin fereastră, în birou. Mama aÈ™teptă până rămase singură cu Ulise È™i atunci stărui: — Spune mi cine este. — Nu i nimeni, a zis Ulise. Răspunse într o doară, fiindcă urmărea miÈ™cările tatălui său în birou, îl văzuse punând portocalele pe casa de bani până avea s o deschidă făcând cifrul. Dar în timp ce el își pândea tatăl, maică sa îl pândea pe el. — De multă vreme nu prea mănânci pâine, spuse ea. — Nu mi place. Chipul mamei căpătă pe neaÈ™teptate o însufleÈ›ire neobiÈ™nuită. — Minciuni, zise. Pricina e că suferi din dragoste È™i cine i în starea asta nu poate mânca pâine. Glasul ei, ca È™i ochii, trecuse de la rugăminte la ameninÈ›are: Mai bine spune mi cine este, zise, sau te stropesc cu de a sila cu apă descântată. ÃŽn birou, olandezul deschise casa de bani, puse înăuntru portocalele È™i închise la loc uÈ™a blindată. Ulise plecă atunci de la fereastră È™i i răspunse mamei pierzându È™i răbdarea. — Ti am spus doar că nu e nimeni. Dacă nu mă crezi, întreabă l pe tata. Olandezul apăru în pragul biroului, aprinzându È™i pipa de marinar, cu Biblia lui uzată sub braÈ›. Femeia îl întrebă în spaniolă: — Pe cine aÈ›i cunoscut în deÈ™ert? — Pe nimeni, îi răspunse bărbatul, cam cu capul în nori. Dacă nu mă crezi, întreabă l pe Ulise. Se aÈ™eză în spate pe terasă, trăgând din pipa până i se termină tutunul. Apoi deschise Biblia la întâmplare È™i preÈ› de aproape două ceasuri recită fragmente pe sărite, într o olandeză curgătoare È™i bombastică. La miezul nopÈ›ii, Ulise continua să se gândească atât de stăruitor, că nu putea să doarmă. Se răsuci în hamac încă un ceas, străduindu se să È™i înfrângă durerea amintirilor, până când chiar această durere i a dat puterea de care avea nevoie să se hotărască. Atunci își puse pantalonii albaÈ™tri de doc, cămaÈ™a în carouri È™i cizmele de călărie, sări pe fereastră È™i fugi de acasă cu camioneta încărcată cu păsări. Trecând pe la plantaÈ›ie smulse cele trei portocale coapte pe care nu le putuse fura în timpul după amiezei. Călători prin deÈ™ert tot restul nopÈ›ii, iar în zori întrebă prin sate È™i cătune încotro o apucase Eréndira, însă nimeni nu i a putut spune, în sfârÈ™it, află că ea urma convoiul electoral al senatorului Onesimo Sánchez, care trebuia să fie în ziua aceea în Noua Castilie. Nu l a găsit acolo, ci în satul următor, È™i Eréndira nu l mai însoÈ›ea, fiindcă bunica izbutise ca senatorul să i garanteze moralitatea printr o scrisoare făcută cu mâna lui, iar cu aceasta își deschidea acum una după alta acum porÈ›ile cele mai ferecate din deÈ™ert. A treia zi se întilni cu poÈ™taÈ™ul È™i acesta îi arătă drumul pe care l căuta. — Au luat o spre mare, îi spuse. GrăbeÈ™te te, căci baba nenorocită are de gând să ajungă pe insula Aruba. Ulise zări, după o jumătate de zi de mers, cortul larg È™i murdar cumpărat de bunica de la un circ ce dăduse faliment. Fotograful rătăcitor se întorsese alături de ea, convins că într adevăr lumea nu era atât de mare cum credea, È™i È™i instalase lângă cort cortinele idilice. Un grup de lăutari amărâți îi ademenea pe clienÈ›ii Erendirei cu un vals mohorât. Ulise își aÈ™teptă rindul È™i primul lucru care i sări în ochi când a intrat a fost ordinea È™i curățenia din cort. Patul bunicii își regăsise splendoarea viceregală, statueta cu îngerul era la locul ei lângă cufărul funerar al celor doi AmadÃs È™i, în plus, mai era È™i o cadă de zinc cu labe de leu. Eréndira stătea întinsă pe patul ei nou cu baldachin, goală È™i nepăsătoare, răspândind o strălucire de copilă în lumina filtrată a cortului. Dormea cu ochii deschiÈ™i. Ulise se opri lângă ea, cu portocalele în mână, È™i luă aminte că ea îl privea fără să l vadă. Atunci îi trecu o mână prin faÈ›a ochilor È™i o chemă pe numele pe care l născocise pentru a se gândi la ea: — Arednere. Eréndira se trezi. Se văzu goală în faÈ›a lui Ulise, scoase un È›ipăt surd È™i È™i trase cearÈ™aful până peste cap. — Nu te uita la mine, spuse. Sunt îngrozitoare. — EÈ™ti toată de culoarea portocalei, zise Ulise. Apropie portocalele de chipul ei ca să se poată încredinÈ›a. PriveÈ™te. Eréndira își dădu cearÈ™aful de pe ochi È™i văzu că într adevăr portocalele aveau culoarea ei. — Acuma du te, nu vreau să mai stai, spuse. — Am venit numai ca să È›i arăt asta, zise Ulise. Uită te. Desfăcu una din portocale cu unghia, o rupse cu mâinile È™i i arătă Erendirei ce era înăuntru: înfipt în inima fructului se afla un diamant veritabil. — Astea s portocalele pe care le trecem dincolo de graniță, spuse. — Dar sunt portocale adevărate! exclamă Eréndira. — BineînÈ›eles, zâmbi Ulise. Le cultivă tata. Erendirei nu i venea să creadă. Și a descoperit faÈ›a de tot, a luat diamantul cu degetele È™i l a contemplat uimită. — Cu trei ca astea, facem ocolul lumii, spuse Ulise. Eréndira îi dădu înapoi diamantul, abătută. Ulise insistă. — Pe deasupra am o camionetă. Și încă ceva... PriveÈ™te! A scos de sub cămașă un pistol arhaic. — Nu pot pleca înainte de zece ani, spuse Eréndira. — Ai să pleci, zise Ulise. La noapte, când adoarme balena albă, o să fiu aici, afară, cântând precum cucuveaua. Și imită pe data atât de real cântecul cucuvelei, încât ochii Erendirei se luminară pentru prima oară de un zâmbet. — E bunica mea, zise. — Cucuveaua? — Balena. Amândoi izbucniră in râs din pricina confuziei, însă Eréndira reluă ce spunea mai înainte. — Nimeni nu poate pleca nicăieri fără să i ceară voie bunicii. — Nu trebuie să i spui nimic. — Oricum o să afle, zise Eréndira: ea visează tot ce o să se întâmple. — Când o sa înceapă sa viseze că pleci, o să fim dincolo de graniță. O să trecem cum fac contrabandiÈ™tii..., spuse Ulise. Punând mâna pe pistol cu dibăcia unui bandit de cinema imita pocnetul împuÈ™căturilor ca s o atragă pe Eréndira cu îndrăzneala lui. Ea n a spus nici da, nici nu, dar ochii ei tinjiră È™i se despărÈ›i de Ulise cu un sărut. El îi È™opti, miÈ™cat: — Mâine o să vedem cum trec vapoarele. ÃŽn seara aceea, puÈ›in după È™apte, pe când Eréndira stătea È™i È™i pieptăna bunica, prinse a bate iar vântul nenorocirii ei. Lângă cort se aflau indienii cărăuÈ™i È™i È™eful lăutarilor, aÈ™teptându È™i plata. Bunica termină de numărat banii dintr un sipet pe care l trăsese lângă ea È™i după ce È™i a cercetat caietul de socoteli l a plătit pe indianul cel mai vârstnic. — Uite, i a spus: douăzeci de pesos pe săptămâna, fără opt pentru mâncare, fără trei pentru apă, fără o jumătate de peso pentru cămășile spălate, fac opt cincizeci. Numără i bine. Indianul a numărat banii È™i s au retras toÈ›i cu o plecăciune. — MulÈ›umim, doamnă albă. A urmat È™eful lăutarilor. Bunica cercetă caietul de socoteli È™i se adresă fotografului care se căznea să lipească burduful aparatului cu fâșii de plasture. — Cum rămâne, l a întrebat, plăteÈ™ti sau nu un sfert pentru muzică? Fotograful nici nu ridică măcar capul să i răspundă. — Muzica nu apare în poze. — Dar trezeÈ™te în oameni cheful să se pozeze. — Dimpotrivă, zise fotograful, le aminteÈ™te de morÈ›i È™i de asta ies în poze cu ochii închiÈ™i. Șeful lăutarilor interveni. — Ceea ce i face să închidă ochii nu i muzica, zise el, ci fulgerele de lumini când îi pozezi noaptea. — Ba e muzica, insistă fotograful. Bunica puse capăt disputei. — Nu fi calic, i a spus fotografului. Uite ce bine îi merge senatorului Onesimo Sánchez È™i asta mulÈ›umită lăutarilor pe care i duce cu el. Apoi încheie cu asprime: AÈ™a că îți plăteÈ™ti partea ce îți revine sau îți vezi de drum singur. Nu i drept ca biata copilă să ducă în cârcă toate cheltuielile. — ÃŽmi văd de drum singur, răspunse fotograful. La urma urmelor, eu sunt un artist. Bunica a ridicat din umeri È™i s a ocupat de muzicant, îi dădu un teanc de bani după cum stătea scris în caiet. — Două sute cincizeci È™i patru de bucăți, îi spuse, a cincizeci de centime fiecare, plus treizeci È™i două pentru duminici È™i zilele de sărbătoare, a È™aizeci de centime fiecare, fac o sută cincizeci È™i È™ase È™i douăzeci de centime. Muzicantul nu luă banii. — Fac o sută optzeci È™i doi È™i patruzeci de centime, spuse. Valsurile s mai scumpe. — Și de ce mă rog? — Fiindcă sunt mai triste, răspunse muzicantul. Bunica îl obligă să ia banii. — Păi atunci săptămâna asta ne cânÈ›i două bucăți vesele de fiecare vals pentru care È›i sunt datoare È™i facem pace. Muzicantul n a prea înÈ›eles logica bunicii, dar a primit banii tot încercând să se dumirească, în clipa aceea, vântul dezlănÈ›uit dădu să răstoarne cortul È™i în liniÈ™tea pe care o lăsă în urmă se auzi de afară, limpede È™i lugubru, cântecul cucuvelei. Eréndira n a mai È™tiut ce să facă să È™i ascundă tulburarea, încuie sipetul cu bani È™i l ascunse sub pat, dar bunica i a ghicit teama după tremurul mâinii când îi întinse cheia. — Nu te speria, îi spuse, întotdeauna cântă cucuveaua în nopÈ›ile cu vânt. TotuÈ™i n a mai fost la fel de sigură când îl văzu pe fotograf cu aparatul în cârcă. — Dacă vrei, rămâi până mâine, îi zise, moartea umblă slobodă în noaptea asta. Și fotograful auzise cântecul cucuvelei, dar n a vrut să se răzgândească. — Rămâi, băiete, stărui bunica, măcar pentru dragostea pe care ti o port. — Dar nu plătesc muzica, răspunse fotograful. — Ah, nu, zise bunica. Asta nu. — Vezi? spuse fotograful. Dumneata nu îndrăgeÈ™ti pe nimeni. Bunica se îngălbeni de furie. — Atunci, cară te, strigă. Nemernicule! Se simÈ›ea atât de jignită, că l a bodogănit mai departe pe când Eréndira o ajuta să se culce. „Nenorocitule", bombănea. „Ce să È™tie bastardul ăsta ce i în sufletul altcuiva!" Eréndira n o luă în seamă, căci cucuveaua o tot zorea cu îndârjire când vântul se potolea È™i o chinuia nesiguranÈ›a. Bunica se culcă în sfârÈ™it, după acelaÈ™i ritual de rigoare din conacul vechi, È™i în vreme ce nepoata îi făcea vânt cu evantaiul își înfrână supărarea È™i începu iar cu poruncile i zadarnice. — Trebuie să te scoli în zori, spuse, ca să mi fierbi ierburile pentru baie înainte de a veni lumea. — Da, bunico. — Și în timpul ce È›i rămâne spală rufele murdare ale indienilor È™i aÈ™a o să le mai reÈ›inem ceva din bani săptămâna viitoare. — Da, bunico. — Să dormi uÈ™or să nu te oboseÈ™ti, că mâine i joi, ziua cea mai lungă din săptămâna. — Da, bunico. — Și să i dai de mâncare struÈ›ului. — Da, bunico, zise Eréndira. Lăsă evantaiul la capul patului È™i aprinse două luminări de altar în faÈ›a cufărului cu morÈ›ii lor. Bunica, adormită, îi dădu porunca întârziată. — Nu uita să aprinzi luminările celor doi AmadÃs. — Da, bunico. Eréndira È™tia că n avea să se mai trezească, fiindcă începuse să delireze. Auzi urletul vântului în jurul cortului, dar nici de data aceasta nu recunoscu suflarea nenorocirii ei. A ieÈ™it în noapte rămânând nemiÈ™cată până cântă iar cucuveaua È™i atunci instinctul libertății birui în sfârÈ™it vraja bunicii. Nu apucă să facă cinci paÈ™i în afara cortului când dădu peste fotograful care È™i lega uneltele pe portbagajul bicicletei. Zâmbetu i complice îl liniÈ™ti. — Eu nu È™tiu nimic, zise fotograful, n am văzut nimic È™i nici nu plătesc muzica. ÃŽÈ™i luă rămas bun cu un gest de binecuvântare universală. Eréndira o luă atunci la fugă spre deÈ™ert, însufleÈ›ită de o hotărâre nestrămutata È™i se pierdu în negurile vântului unde cânta cucuveaua. De data aceasta bunica s a adresat imediat autorităților civile. Comandantul pichetului local sări din hamac la È™ase dimineaÈ›a, când ea îi vârî sub ochi scrisoarea senatorului. Tatăl lui Ulise aÈ™tepta la poartă. — Cum naiba vrei s o citesc, strigă comandantul, dacă nu È™tiu carte? — E o scrisoare de recomandare din partea senatorului Onesimo Sánchez, zise bunica. Fără alte întrebări, comandantul apucă o carabină pe care o È›inea aproape de hamac È™i începu să strige ordine subordonaÈ›ilor, în cinci minute erau cu toÈ›ii într o camionetă militară, zburând peste graniță, cu vântul care le bătea din față, È™tergând urmele fugarilor. Pe bancheta din față, lângă È™ofer, stătea comandantul, în spate, se aflau olandezul È™i bunica, È™i pe fiecare scară laterală stătea câte un agent înarmat. Foarte aproape de sat au oprit un convoi de camioane cu prelata. Mai mulÈ›i bărbaÈ›i care călătoreau ascunÈ™i pe platformă au ridicat prelata È™i È™i au aÈ›intit mitralierele È™i puÈ™tile asupra camionetei. Comandantul îl întrebă pe È™oferul primului camion unde se întâlniseră cu o camionetă de fermă încărcată cu păsări. Șoferul porni maÈ™ina înainte de a răspunde. — Noi nu suntem trădători, spuse revoltat. Suntem contrabandiÈ™ti. Comandantul văzu cum îi trec chiar pe sub ochi È›evile afumate ale mitralierelor, ridică braÈ›ele È™i zâmbi. — AveÈ›i măcar bunul simÈ›, le strigă, să nu mai circulaÈ›i ziua n amiaza mare. Ultimul camion avea scris pe bara din spate: „Mă gândesc la tine, Eréndira." Vântul se făcea tot mai arzător pe când înaintau spre nord, iar soarele era È™i mai necruțător È™i de atâta arÈ™iță È™i praf abia dacă se mai putea respira în camioneta închisă. Bunica a fost prima care l a zărit pe fotograf: pedala în aceeaÈ™i direcÈ›ie în care goneau ei, fără nimic care să l apere de insolaÈ›ie decât o batistă legată pe cap. — Iată l, îl arătă cu degetul; ăsta a fost complicele. Nemernicul. Comandantul ordonă unuia dintre agenÈ›ii de pe scara camionului să se ocupe de fotograf. — Pune mâna pe el È™i aÈ™teaptă ne aici, îi zise. Ne întoarcem. Agentul sări de pe scară È™i i strigă fotografului de două ori să oprească. Fotograful nu l auzi din pricina vântului potrivnic. Când camioneta l a depășit, bunica a schiÈ›at un gest enigmatic, însă el l a luat drept salut, a zâmbit È™i i a făcut cu mâna în chip de adio. N a auzit împuÈ™cătura. Se învârti prin aer È™i căzu mort peste bicicletă, cu capul făcut țăndări de un glonÈ› de carabină, fără să priceapă nimic. ÃŽnainte de amiază începură să vadă fulgii. Erau fulgi de păsări tinere duÈ™i de vânt, iar olandezul i a recunoscut îndată căci veneau de la păsările jumulite de curent. Șoferul schimbă direcÈ›ia, apăsă pedala din răsputeri È™i nu trecu o jumătate de oră că au È™i zărit camioneta la orizont. Când Ulise văzu o maÈ™ină militară apărând în retrovizor, se strădui să mărească distanÈ›a, dar motorul nu mai È›inea. Călătoriseră fără să doarmă È™i erau morÈ›i de oboseală È™i de sete. Eréndira, care aÈ›ipise pe umărul lui Ulise, se trezi speriată. Văzu camioneta gata să i ajungă È™i cu o hotărâre naivă luă pistolul din cutia de bord. — Nu i bun de nimic, spuse Ulise. A fost al lui Francis Drake. ÃŽl izbi de câteva ori È™i l aruncă pe geam. Patrula militară depăși camioneta hodorogită plină cu păsări jumulite de vânt, făcu un viraj forÈ›at È™i i tăie drumul. Le am cunoscut pe vremea aceea, cea mai strălucitoare din toate, deÈ™i n aveam să iscodesc amănuntele vieÈ›ii lor decât mult mai târziu, când Rafael Escalona dezvălui într un cântec deznodământul îngrozitor al dramei È™i mi s a părut că merita să fie povestit. Pe atunci vindeam enciclopedii È™i cărÈ›i de medicină în provincia Riohacha. Alvaro Cepeda Samudio, care cutreiera È™i el pe meleagurile acelea, vânzând automate de bere rece, m a dus cu camioneta lui prin satele din deÈ™ert cu gândul să mi povestească nu mai È™tiu ce È™i am stat atâta de vorbă despre nimic È™i am băut atâta bere, că fără să ne dăm seama când È™i nici pe unde am străbătut tot deÈ™ertul È™i am ajuns la graniță. Cortul dragostei rătăcitoare se afla acolo, acoperit cu tot felul de banderole pe care stătea scris: „Eréndira i cea mai bună. Du te È™i întoarce te! Eréndira te aÈ™teaptă. Fără Eréndira viaÈ›a n are rost." Șirul nesfârÈ™it È™i unduitor, alcătuit din bărbaÈ›i de toate rasele È™i condiÈ›iile, părea un È™arpe din vertebre umane ce dormita prin locuri virane È™i prin pieÈ›e, printre bazare pestriÈ›e È™i târguri zgomotoase, ieÈ™ind de pe străzile acelui oraÈ™ tumultuos de traficanÈ›i în trecere. Fiecare stradă era un tripou, fiecare casă o cârciumă, fiecare poartă un refugiu pentru fugari. Nenumăratele melodii nedesluÈ™ite È™i strigătele vânzătorilor alcătuiau un singur vuiet de panică în căldura halucinantă. ÃŽn mulÈ›imea aceea de venetici È™i oameni fără scrupule se afla Blancáman cel bun, cățărat pe o masă, cerând să i se aducă o viperă adevărată ca să le arate pe viu un antidot născocit de el. Se mai afla fata prefăcută în păianjen fiindcă nu È™i a ascultat părinÈ›ii, care pentru cincizeci de centime se lăsa atinsă pentru ca lumea să vadă că nu era nici o înÈ™elătorie la mijloc È™i răspundea la toate întrebările oricui, povestindu È™i nenorocirea. Se mai afla un trimis al vieÈ›ii veÈ™nice care vestea sosirea iminentă a înspăimântătorului liliac sideral, a cărui răsuflare de pucioasă avea să tulbure legile firii, făcând să iasă din adâncuri tainele mării. Singura oază de liniÈ™te era cartierul caselor de toleranță, unde răzbeau doar ecouri din larma oraÈ™ului. Femei venite din cele patru puncte ale rozei vuiturilor căscau de plictiseală în saloanele de dans părăsite, își făcuseră siesta culcate, fără ca nimeni să le trezească pentru a face dragoste cu ele, È™i aÈ™teptau mai departe liliacul sideral sub ventilatoarele cu palete montate pe tavan. Pe neaÈ™teptate, una dintre ele se sculă È™i se duse în fugă pe o verandă cu pansele ce dădea spre stradă. Pe acolo trecea È™irul pretendenÈ›ilor Eréndirei. — Ia spuneÈ›i mi, le strigă femeia, ce are fata asta È™i n avem noi? — O scrisoare de la un senator, răspunse în gura mare cineva. Atrase de strigăte È™i de hohotele de râs, ieÈ™iră alte femei pe verandă. — De zile întregi coada ajunge până aici, zise una dintre ele. ÃŽnchipuiÈ›i vă, cincizeci de pesos fiecare. Cea care ieÈ™ise prima se hotărî: — Eu mă duc să văd ce are din aur înfumurata aia. — Și eu, zise alta. Mai bine decât să stau aici, încălzind de pomană scaunul. Pe drum li s au alăturat È™i altele, astfel că atunci când ajunseră la cortul Erendirei erau o trupă zgomotoasă. Intrară pe nepusă masă, îl goniră aruncând cu perne în el pe bărbatul pe care l găsiră acolo, cheltuindu È™i cit mai cu folos banii plătiÈ›i, È™i luară pe sus patul Erendirei scoțându l în stradă. — Asta i curată invazie! striga bunica. Bandă de trădătoare! Nemernicelor! Și apoi, ocărându i pe bărbaÈ›ii de la coadă: Iar voi, curvarilor, unde vă sunt fuduliile daca îngăduiÈ›i o asemenea nedreptate împotriva unei biete creaturi fără apărare? Poponarilor! Þipă mai departe cât o È›inea gura, împărÈ›ind lovituri de baston celor din preajmă, dar furia ei nu se auzea printre strigătele È™i huiduielile mulÈ›imii. Eréndira n a putut scăpa de batjocura aceea din pricina lanÈ›ului de câine cu care bunica o È›inea legată de o grindă după ce încercase să fugă. Nu i făcuseră însă nimic. O purtară pe altarul ei cu baldachin pe străzile cele mai zgomotoase, de parc ar fi fost carul alegoric al păcătoasei în lanÈ›uri, iar în cele din urmă o aÈ™ezară ca pe un catafalc în mijlocul pieÈ›ei mari. Eréndira stătea ghemuită, cu fata ascunsă în mâini, dar fără să plângă, È™i aÈ™a a rămas în bătaia soarelui cumplit din piață, muÈ™când de ruÈ™ine È™i de furie lanÈ›ul de câine al nenorocirii ei, până când cineva s a îndurat s o acopere cu o cămașă. Aceasta a fost singura dată când le am văzut, dar am aflat că rămăseseră în oraÈ™ul acela de graniță sub ocrotirea foiÈ›ei publice, până când lăzile cu bani ale bunicii dădură pe dinafară È™i atunci plecară din deÈ™ert înspre mare. Niciodată nu se mai văzuse atâta bogăție adunată la un loc în regatul acela de sărmani. Era un alai de căruÈ›e trase de boi, în care se îngrămădeau niÈ™te replici de duzină ale averii ce pierise în dezastrul conacului, nu numai busturile imperiale È™i ceasurile preÈ›ioase, ci È™i un pian de ocazie È™i un patefon cu manivelă cu discurile nostalgiei. Un cârd de indieni vedeau de tot calabalâcul È™i un taraf le anunÈ›a prin sate sosirea triumfală. Bunica mergea într o litieră împodobită cu ghirlande de hârtie, mestecând boabele din buzunar la umbra unui baldachin de biserică. Statura i monumentala se mărise fiindcă pe sub bluză purta o jiletcă din pânză de corabie în care È™i vâra lingourile de aur cum se pun gloanÈ›ele într o cartuÈ™ieră. Eréndira stătea lângă ea, îmbrăcată frumos È™i plină de podoabe, dar tot cu lanÈ›ul de câine la gleznă. — Nu te poÈ›i plânge, îi spuse bunica pe când ieÈ™eau din oraÈ™ul de graniță. Ai straie de regină, un pat fastuos, un taraf numai al tău È™i paisprezece indieni care te slujesc. Nu È›i se pare minunat? — Da, bunico. — Și când n o să mai fiu eu, continuă bunica, n ai să rămâi la cheremul bărbaÈ›ilor, pentru că vei avea casa ta într un oraÈ™ mare. Ai să fii liberă È™i fericită. Era o nouă È™i surprinzătoare viziune asupra viitorului, în schimb nu mai vorbise deloc despre datoria de la început, ale cărei amănunte se È™tergeau È™i ale cărei termene se lungeau pe măsură ce socotelile negoÈ›ului deveneau tot mai încâlcite. TotuÈ™i Eréndira nu scoase nici măcar un suspin care să lase să i se desluÈ™ească gândurile. Se supuse în tăcere caznei patului în satele din bălÈ›ile de salpetru, în toropeala aÈ™ezărilor lacustre, în craterul lunar al minelor de cretă, în vreme ce bunica îi descria viziunea viitorului de parcă ar fi ghicit o în CărÈ›i, într o după amiază, la capătul unui defileu apăsător, simÈ›iră o boare de dafini bătrâni, la urechi le ajunseră crâmpeie de dialoguri despre Jamaica È™i au fost copleÈ™ite de o dorință de viață È™i de o strângere de inimă neobiÈ™nuite. Ajunseră la țărmul mării. — Iat o, zise bunica, respirând lumina de cleÈ™tar a Caraibilor, după o jumătate de viață de surghiun. Nu È›i place? — Da, bunico. Și au pus cortul pe țărm. Bunica își petrecu noaptea vorbind fără să viseze, încurcându È™i la răstimpuri nostalgiile cu clarviziunile viitorului. Dormi mai mult ca de obicei È™i se trezi liniÈ™tită de vuietul mării. TotuÈ™i, pe când Eréndira o îmbăia, începu să depene preziceri de viitor cu o limpezime atât de frenetică, încât părea că delirează cu ochii deschiÈ™i. — Ai să fii o adevărată castelană. O mare doamnă venerată de protejatele tale, iar autoritățile cele mai înalte îți vor face pe plac È™i te vor cinsti. Căpitanii de vapoare îți vor trimite ilustrate din toate porturile lumii. Eréndira n o asculta. Apa caldă parfumată cu busuioc curgea în cadă printr o È›eava alimentată din afară. Eréndira o strângea într o tigvă È›inându È™i respiraÈ›ia È™i i o turna peste ea cu o mână în timp ce o săpunea cu cealaltă. — Faima casei tale va zbura din gură în gură din salba Antilelor până în regatele Olandei, spunea bunica. Și o să fie mai mare decât cea a palatului prezidenÈ›ial, fiindcă în ea se vor pune la cale treburile cârmuirii È™i se va hotărî soarta naÈ›iunii. Pe neaÈ™teptate apa din È›eava se opri. Eréndira ieÈ™i din cort să vadă ce se întâmpla È™i dădu cu ochii de indianul însărcinat cu alimentarea rezervorului tăind surcele la bucătărie. — S a terminat, spuse indianul. Trebuie să răcim mai multă apă. Eréndira se apropie de plita unde se afla altă oală mare în care fierbeau frunze aromate, își înfășură mâinile într o cârpă È™i văzu că poate ridica oala fără ajutorul indianului. — Du te, îi spuse. Torn eu apa. AÈ™teptă până când indianul ieÈ™i din bucătărie. Atunci luă de pe foc oala cu apă clocotiă, o ridică anevoie până la înălÈ›imea È›evii È™i dădu să toarne apa aducătoare de moarte când bunica strigă dinlăuntrul cortului: — Eréndira! Parcă ar fi văzut o. Nepoata, înspăimântată de strigăt, se căi în ultima clipă. — Vin, bunico, răspunse. Am răcit apa. ÃŽn noaptea aceea s a tot gândit până foarte târziu, pe când bunica, în jiletca i plină cu aur, cânta adormită. Eréndira o privi din pat cu ochi strălucitori ce în penumbră păreau de pisică. Apoi se întinse ca un înecat, cu braÈ›ele pe piept È™i ochii deschiÈ™i, chemând cu toată puterea glasului ei lăuntric: — Ulise! Ulise s a trezit brusc în casa cu portocali. Auzise vocea Erăndirei atât de limpede, încât o căută în întunericul camerei. După o clipă de gândire, È™i a făcut o boccea cu haine È™i pantofi È™i a ieÈ™it din dormitor. Traversase terasa când auzi surprins vocea tatălui: — Unde te duci? Ulise îl văzu luminat în albastru de razele lunii. — ÃŽn lume, i a răspuns. — De data asta n o să te împiedic, spuse olandezul. Dar ia aminte: oriunde te vei duce o să te urmărească blestemul părintelui tău. — AÈ™a să fie, spuse Ulise. Uimit, ba chiar puÈ›in mândru de hotărârea fiului, olandezul îl urmări printre portocalii în bătaia lunii cu o privire care încetul cu încetul se lumina de un zâmbet. Nevastă sa stătea în spatele lui, cu statura i de indiancă mândră. Când Ulise închise poarta, olandezul vorbi. — O să se întoarcă bătut de viață, mai curând decât crezi. — EÈ™ti un prost È™i jumătate, suspină ea. N o să se mai întoarcă în veci. De data asta, Ulise n a trebuit să mai întrebe pe nimeni unde se afla Eréndira. Străbătu deÈ™ertul ascuns în camioane de trecere, furând ca să mănânce È™i să doarmă, È™i de multe ori furând din pură plăcere de a risca, până când dădu peste cortul Eréndirei într un alt sat de pe țărm, de unde se vedeau clădirile de sticlă ale unui oraÈ™ iluminat È™i răsunau sirenele nocturne de rămas bun ale vapoarelor care porneau în larg spre insula Aruba. Eréndira dormea, legată, cu lanÈ›ul de grindă È™i în aceeaÈ™i poziÈ›ie de înecat în derivă în care l chemase. Ulise stătu È™i o contemplă îndelung fără s o trezească, dar o privi cu atâta jind, că Eréndira se deÈ™teptă. Atunci se sărutară în beznă, se mângâiară fără grabă, se dezbrăcară încet până la epuizare, cu o duioÈ™ie tăcută È™i o fericire secretă ce semănau mai mult ca oricând cu iubirea. ÃŽn celălalt capăt al cortului, bunica se răsuci monumental È™i prinse a delira. — S a întâmplat pe vremea în care sosi vaporul grecesc, spuse. Era un echipaj de nebuni, care fericea femeile fără a le plăti cu bani, ci cu bureÈ›i, niÈ™te bureÈ›i vii care apoi mergeau prin casă, gemând ca niÈ™te bolnavi de spital È™i făcându i pe copii să plângă pentru a le sorbi lacrimile. Se ridică în capul oaselor cu o miÈ™care tainică. — Atunci a sosit el, Doamne Dumnezeule! strigă. Mai puternic, mai mare È™i mult mai bărbat decât Amadi's. Ulise, care până atunci nu dăduse nici o atenÈ›ie delirului ei, încercă să se ascundă când o văzu aÈ™ezată pe pat, dar fără a se trezi. Eréndira îl liniÈ™ti. — Stai cuminte, îi spuse, întotdeauna se aÈ™ază pe pat când ajunge la partea asta, dar nu se trezeÈ™te. Ulise își puse capul pe umărul ei. — ÃŽn noaptea aceea eu cântam împreună cu marinarii È™i am crezut că i un cutremur, depăna mai departe bunica. ToÈ›i trebuie să fi crezut la fel pentru că au luat o la fugă strigând, prăpădindu se de râs, È™i a rămas numai el sub bolta de clematite. Mi aduc aminte de parc ar fi fost ieri că eu cântam cântecul care era pe buzele tuturor pe vremea aceea. Până È™i papagalii îl cântau prin curÈ›i. Pe nepusa masă, cum se poate cânta numai în somn, fredona versurile amărăciunii ei: Doamne Dumnezeule, dă mi înapoi nevinovăția de odinioară, să mă pot desfăta iară cu dragostea i de la început. Abia atunci a vrut Ulise să afle care i pricina nostalgiei bunicii. — Stătea acolo, spunea ea mai departe, cu un papagal pe umăr È™i o flintă de omorât canibali, întocmai aÈ™a cum sosise Guatarral în Guyane, iar eu i am simÈ›it răsuflarea ucigătoare când s a postat în dreptul meu È™i mi a zis: am făcut de mii de ori ocolul pământului È™i am văzut toate femeile de toate neamurile, aÈ™a că am dreptul să È›i spun că eÈ™ti cea mai mândră, cea mai îndatoritoare È™i cea mai frumoasă de pe lume. Se lungi iar în pat È™i prinse a plânge în pernă. Ulise È™i Eréndira au rămas tăcuÈ›i un lung răstimp, legănaÈ›i în penumbră de răsuflarea colosală a bătrânei adormite. Dintr o dată, Eréndira îl întrebă fără să i tremure vocea câtuÈ™i de puÈ›in. — Te ai încumeta s o omori? Luat prin surprindere, Ulise n a È™tiut ce să răspundă. — Poate, răspunse. Tu te încumeÈ›i? — Eu nu pot, spuse Eréndira, pentru că e bunica mea. Atunci Ulise cercetă iar uriaÈ™ul trup adormit, parcă măsurându i viaÈ›a din el, È™i hotărî: — Pentru tine sunt în stare de orice. Ulise a cumpărat o livră de otravă de È™obolani, a amestecat o cu smântână È™i marmeladă de zmeură, È™i a pus crema aducătoare de moarte într un tort din care scosese mai întâi umplutura. L a acoperit apoi cu o cremă mai groasă, potrivind o cu o lingură până n a mai rămas nici urmă din sinistra operaÈ›ie, È™i desăvârÈ™i înÈ™elăciunea cu È™aptezeci È™i doua de luminări trandafirii. Bunica se ridică de pe tron, amenințându l cu bastonul când îl văzu intrând în cort cu tortul sărbătoresc. — NeruÈ™inatule! îi strigă ea. Cum de îndrăzneÈ™ti să pui piciorul în casa asta? Ulise s a ascuns după chipu i de înger. — Am venit să vă cer iertăciune, spuse, astăzi, de ziua dumneavoastră de naÈ™tere. Dezarmată de minciuna i meÈ™teÈ™ugită, bunica porunci să se pună masa ca pentru un ospăț de nuntă. Il aÈ™eză pe Ulise la dreapta ei, pe când Eréndira îi servea È™i, după ce stinse luminările cu o suflare nimicitoare, tăie tortul în părÈ›i egale. ÃŽl servi pe Ulise. — Un om care È™tie să È™i ceară iertare È™i a câștigat locul în rai, spuse, îți dau prima felie, care i felia fericirii. — Nu mi plac dulciurile, răspunse Ulise. Poftă bună! Bunica îi oferi Erendirei altă felie de tort. Ea o duse la bucătărie È™i o aruncă la gunoi. Bunica a mâncat singură tot ce a mai rămas, își băga în gură bucăți întregi È™i le înghiÈ›ea pe nemestecate, gemând de plăcere, uitându se la Ulise în al nouălea cer. Când n a mai rămas nimic în farfuria ei, a mâncat È™i felia refuzată de Ulise. ÃŽn timp ce înfuleca ultima bucată, culegea cu degetele fărâmele de pe faÈ›a de masă È™i le băga în gură. Mâncase atât arsenic cât ar fi exterminat o întreagă generaÈ›ie de È™obolani. TotuÈ™i cântă la pian È™i din voce până la miezul nopÈ›ii, se culcă fericită È™i căzu într un somn firesc. Singurul semn nou a fost È™uieratul bolovănos al respiraÈ›iei ei. Eréndira È™i Ulise au pândit o din celălalt pat, aÈ™teptând horcăitul de pe urmă. Dar glasul îi era la fel de viu ca totdeauna când începu să delireze. — M a înnebunit, Doamne, m a înnebunit! strigă. Puneam doi drugi la dormitor ca să nu intre el, mai trăgeam È™i toaleta È™i masa la ușă, iar pe masă aÈ™ezam scaunele È™i era de ajuns ca el să dea uÈ™or o lovitură cu inelul pentru ca parapetul să se năruie, scaunele se dădeau singure jos de pe masă. Masa È™i toaleta se trăgeau singure la o parte, drugii săreau singuri din belciug. Eréndira È™i Ulise o priveau cu o spaimă tot mai mare, pe măsură ce delirul devenea mai profund È™i mai dramatic, iar vocea mai tainică. — SimÈ›eam că aveam să mor, scăldată în sudoarea fricii, implorând în sinea mea ca uÈ™a să se deschidă fără a se deschide, ca el să intre fără să intre, să nu mai plece niciodată, dar nici să nu se mai întoarcă în veci, pentru a nu fi nevoită să l omor. ÃŽÈ™i depănă mai departe drama ceasuri în È™ir, până în cele mai mici amănunte, de parcă le ar fi retrăit în vis. PuÈ›in înainte de revărsatul zorilor s a răsucit în pat È™i vocea i s a stins de năvala hohotelor. — Eu l am prevenit, dar el a râs, striga ea, l am mai prevenit o dată È™i a râs iar, până când deschise ochii îngrozit zicând ah, domniță! ah, domniță! È™i vocea nu i mai ieÈ™i pe gură, ci prin tăietura de cuÈ›it de la gât. Ulise, înspăimântat de cumplita evocare a bunicii, se prinse de mâna Erăndirei. — Babă criminală! exclamă. Eréndira nu l luă în seamă fiindcă în clipa aceea începu să se crape de ziuă. Ceasurile bătură de cinci. — Du te! spuse Eréndira. O să se trezească. — E mai vie ca un elefant, exclamă Ulise. Nu se poate! Eréndira îl străfulgera cu o privire ucigătoare. — Adevărul este, i a zis, că tu nu eÈ™ti bun nici să omori pe cineva. Ulise a fost atât de copleÈ™it de cruzimea dojanei, că o zbughi din cort. Eréndira continuă să È™i privească bunica adormită, cu ura ei mocnită È™i cu furia neîmplinirii, pe măsură ce se lumina de ziuă È™i văzduhul se umplea de cântecul păsărilor. Atunci bunica deschise ochii È™i se uită la ea cu un zâmbet placid. — Dumnezeu să te ierte, fata mea. Singura schimbare limpede a fost un început de neorânduială în obiceiurile zilnice. Era miercuri, dar bunica a vrut o rochie de duminică, a hotărât ca Eréndira să nu primească nici un client înainte de unsprezece È™i i a cerut să i dea pe unghii cu roÈ™u aprins È™i să i facă o pieptănătură de sărbătoare. — Niciodată n am avut atâta chef să mă pozez, exclamă. Eréndira începu s o pieptene, dar când încercă să i descâlcească părul în dinÈ›ii pieptenelui rămase o È™uviță. I o arătă speriată bunicii. Ea o cercetă, încercă să È™i mai smulgă una cu degetele È™i altă tufă de păr îi rămase în mână. O aruncă pe jos È™i mai încercă o dată, smulgându È™i un smoc È™i mai mare. Prinse atunci să È™i smulgă părul cu amândouă mâinile, prăpădindu se de râs, aruncându l în sus cu o veselie de neînÈ›eles, până când capul i a rămas ca o nucă de cocos cojită. Eréndira n a mai È™tiut nimic despre Ulise până peste două săptămâni, când desluÈ™i afară chemarea cucuvelei. Bunica începuse sa cânte la pian È™i era atât de cufundată în nostalgia ei, că nu È™i dădea seama de ce se întâmplă. Avea pe cap o perucă din pene strălucitoare. Eréndira dădu să iasă în întâmpinarea chemării È™i abia atunci descoperi fitilul de explozibil ce pornea din cutia pianului È™i se ascundea apoi printre buruieni, pierzându se în beznă. Dădu fuga spre locul unde se afla Ulise, se adăposti împreună cu el printre tufe È™i amândoi văzură cu inima grea flăcăruia albastră ce se prelinse pe fitilul explozibilului, străbătu spaÈ›iul întunecat È™i pătrunse în cort. — Astupă È›i urechile, zise Ulise. Au făcut amândoi aÈ™a, dar n a fost nevoie, căci nu s a auzit nici o explozie. Cortul s a iluminat pe dinăuntru într o străfulgerare fără zgomot ce pieri într o trombă de fum de pulbere umedă. Când Eréndira se încumetă să intre, crezând că bunica murise, o găsi cu peruca pârlită È™i cămaÈ™a în zdrenÈ›e, dar mai vie ca oricând, muncindu se să stingă focul cu o pătură. Ulise s a făcut nevăzut, profitând de strigătele indienilor care nu È™tiau ce să facă, zăpăciÈ›i de poruncile contradictorii ale bunicii. Când reuÈ™iră în sfârÈ™it să potolească flăcările È™i să împrăștie fumul, se pomeniră cu priveliÈ™tea unui naufragiu. — Parcă È™i a băgat necuratul coada, zise bunica. Pianele nu iau foc pe nepusă masă. Făcu tot soiul de presupuneri pentru a descoperi pricina noului dezastru, dar vorbele în doi peri ale Erendirei È™i atitudinea i netulburată o descumpăniră. Nu găsi nici cea mai mică fisură în purtarea nepoatei È™i nici nu È™i aduse aminte de existenÈ›a lui Ulise. Stătu trează până n zori, înÈ™irind supoziÈ›ii È™i socotind pierderile. A dormit puÈ›in È™i agitat. A doua zi, când Eréndira îi scoase jiletca unde avea lingourile de aur, îi găsi pe umeri bășici de arsuri È™i pieptul tot o rană. — De bună seamă m am zvârcolit în somn, spuse, în vreme ce Eréndira îi dădea cu albuÈ™ de ou pe arsuri. Pe deasupra, am avut un vis ciudat. Se sforÈ›a să È™i aducă aminte, până când imaginea desluÈ™ită i a fost la fel de limpede ca în vis: Era un păun într un hamac alb, spuse. Eréndira a tresărit uimită, dar È™i a reluat îndată expresia obiÈ™nuita. — E semn bun, minÈ›i. Păunii din vise înseamnă viață lungă. — Să te audă Dumnezeu, zise bunica, fiindcă suntem iar ca la început. Trebuie s o luăm de la capăt. Eréndira nu se tulbură. IeÈ™i din cort cu castronul cu comprese, lăsând o cu pieptul plin de albuÈ™ de ou È™i cu È›easta unsă din belÈ™ug cu muÈ™tar. Se apucă să mai pună albuÈ™uri în castron, sub bolta de frunze de palmier ce servea de bucătărie, când văzu apărând ochii lui Ulise de după plită, întocmai aÈ™a cum i a văzut prima oară în spatele patului ei. N a părut surprinsă, ci i a spus cu o voce stinsă: — Tot ce ai reuÈ™it e să mi sporeÈ™ti datoria. Ochii lui Ulise se tulburară de zbucium. Rămase nemiÈ™cat, uitându se la Eréndira în liniÈ™te, văzând cum spărgea ouăle cu o expresie încremenită, de dispreÈ› suveran, ca È™i când el n ar fi existat. După câteva clipe, își luă ochii de la ea, prinse a cerceta obiectele din bucătărie, cratiÈ›ele atârnate, funiile de ardei iute, farfuriile, satirul. Fără să scoată un cuvânt, Ulise s a ridicat, a intrat sub bolta È™i a pus mâna pe satâr. Eréndira nu È™i întoarse capul să l privească, dar în clipa în care el dădu să plece îi spuse cu un glas abia È™optit: — Ai grijă, că È™i a presimÈ›it moartea. A visat un păun într un hamac alb. Bunica îl văzu pe Ulise intrând cu satirul în mână È™i se strădui din răsputeri să se scoale fără ajutorul bastonului, ridicând braÈ›ele. — Băiete! strigă. Ai înnebunit! Ulise se aruncă asupra ei È™i i înfipse cuÈ›itul chiar în pieptul gol. Bunica scoase un geamăt, se năpusti peste el È™i încercă să l sugrume cu braÈ›ele i puternice de urs. — Fecior de curvă, grohăi. Prea târziu îmi dau seama că ai chip de înger trădător. N a mai putut spune nimic pentru că Ulise izbuti să È™i elibereze mina cu cuÈ›itul È™i i l mai înfipse o dată în coaste. Bunica scoase un geamăt înfundat È™i È™i strinse È™i mai tare agresorul. Ulise îi dădu a treia lovitură, fără cruÈ›are, È™i un È™uvoi de sânge țâșni năvalnic stropindu i faÈ›a: era un sânge uleios, strălucitor È™i verde, întocmai ca mierea de mentă. Eréndira se ivi în prag cu castronul în mină È™i privi lupta cu o nepăsare criminală. Uriașă, monolitică, urlând de durere È™i furie, bunica se agăță de trupul lui Ulise. BraÈ›ele, picioarele, până È™i È›easta chilugă erau verzi de sânge. Colosala i răsuflare ca de foaie, cutremurată de primele horcăituri ale morÈ›ii, umplea tot spaÈ›iul. Ulise reuÈ™i să È™i elibereze încă o dată braÈ›ul cu cuÈ›itul, îi spintecă pântecele È™i o explozie de sânge îl umplu de verde de sus până jos. Bunica se chinui să respire aerul de care avea nevoie să trăiască È™i se prăbuÈ™i pe brânci. Ulise scăpă din braÈ›ele ei sleite de putere È™i fără o clipă de răgaz înfipse pentru ultima oară cuÈ›itul în uriaÈ™ul trup căzut. Atunci Eréndira puse castronul pe o masă, se aplecă peste ea, cercetând o cu ochii fără s o atingă È™i, când se încredință că murise, chipul ei căpătă brusc toată maturitatea vârstei adulte pe care nu i o dăduseră cei douăzeci de ani de nenorocire. Cu miÈ™cări iuÈ›i È™i sigure a luat jiletca plină de aur È™i a ieÈ™it din cort. Ulise rămase pe jos lingă cadavru, epuizat de luptă, È™i cu cit încerca să È™i cureÈ›e faÈ›a, cu atit mai mult i se mânjea de materia aceea verde È™i vie ce părea că i țâșneÈ™te din degete. Numai atunci când a văzut o pe Eréndira plecând cu jiletca își veni în fire. O strigă în gura mare, dar nu primi nici un răspuns. Se târî până la ieÈ™irea din cort È™i văzu că Eréndira fugea pe țărmul mării, îndepărtându se de oraÈ™. Făcu atunci o ultimă sforÈ›are s o pornească pe urmele ei, chemând o cu niÈ™te strigate sfâșietoare ce nu mai erau de îndrăgostit, ci de fiu, dar a fost răpus de îngrozitoarea sfârÈ™eală de a fi omorât o femeie fără ajutorul nimănui. Indienii bunicii l au găsit trântit pe țărm cu faÈ›a în jos, plângând de singurătate È™i spaimă. Eréndira nu l auzise. Fugea cu vântul în față, mai iute ca o căprioară, È™i nici un glas de pe lumea asta n o mai putea opri. Trecu în goană fără a se uita înapoi peste aburii arzători ai bălÈ›ilor de salpetru, peste craterele de var, prin toropeala aÈ™ezărilor lacustre, până când se sfârÈ™iră È™tiinÈ›ele naturale ale mării È™i începu deÈ™ertul, dar continuă să fugă cu jiletca plină cu aur dincolo de vânturile pustii È™i de înserările nesfârÈ™ite, È™i în veci nu s a mai aflat cea mai mică veste despre ea, È™i nici nu s a găsit vreo urmă, cât de neînsemnată, despre nenorocirea ei. 1972 |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy