agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-03-23 | [This text should be read in romana] | Submited by NC PARTEA ÃŽNTÂI CAPITOLUL ÃŽNTÂI I M am apucat să aÈ™tern pe hârtie această istorie a primilor mei paÈ™i pe drumul vieÈ›ii, fiindcă nu m a răbdat inima să n o fac, deÈ™i mă puteam lăsa păgubaÈ™. De un lucru sunt însă convins: nu mă mai apuc în viaÈ›a mea să mi scriu autobiografia, chiar de ar fi să mai trăiesc o sută de ani. Trebuie să fii straÈ™nic de îndrăgostit de tine însuÈ›i ca să È›i dezvălui sufletul fără pic de ruÈ™ine. Singura mea scuză e că, spre deosebire de toÈ›i cei ce mânuiesc condeiul, eu nu scriu spre a mi atrage laudele cititorilor. Dacă într o bună zi m am hotărât să mi însemn până în cele mai mici amănunte tot ce am pătimit de un an încoace, aceasta se datoreÈ™te unui puternic imbold lăuntric, căci prea m au uluit cele petrecute. Vreau să redau aidoma întâmplările, străduindu mă din răsputeri să nu adaug nimic È™i mai cu seamă să nu mă las ispitit de meÈ™teÈ™ugul scriitoricesc; un literat scrie treizeci de ani È™i până la urmă nici el nu È™tie de ce s a trudit atâta amar de vreme. Eu nu sunt scriitor È™i nici nu vreau să fiu, căci aÈ™ socoti o necuviință È™i o mârșăvie faptul de a mi da în vileag toate tainiÈ›ele inimii È™i de a face negustorie la taraba lor literară cu descrierea meÈ™teÈ™ugită a simțămintelor mele. De aceea mă È™i înfurie presimÈ›irea că, pe cât se pare, n am să pot ocoli cu desăvârÈ™ire descrierea sentimentelor È™i a gândurilor pe care acestea È›i le stârnesc (nici chiar pe cele mai vulgare), deoarece influenÈ›a literaturii este atât de nefastă, încât te corupe chiar È™i atunci când te îndeletniceÈ™ti cu ea numai pentru sufletul tău. Mai ales cugetările tale personale pot părea uneori foarte banale, fiindcă un lucru pe care tu pui mare preÈ› ar putea să nu prezinte nici un interes pentru altcineva. Dar să lăsăm la o parte aceste comentarii, cu toate că ele ar putea servi drept prefață, căci alta tot nu am de gând să scriu. Să intru aÈ™adar în subiect, deÈ™i cred că cel mai greu e să începi un lucru, oricare ar fi el. II ÃŽncep aÈ™adar, sau mai bine zis aÈ™ vrea să mi încep însemnările de la data de septembrie anul trecut, È™i anume din ziua când am întâlnit pentru prima oară pe... Dar să explic aÈ™a din senin pe cine am întâlnit atunci, când nimeni nu È™tie încă despre ce e vorba, mi se pare cu totul nepotrivit; ba mai mult, socotesc vulgar până È™i tonul cu care am pornit, căci după ce am făgăduit că mă voi feri de orice tertipuri literare, m am lăsat ispitit de ele chiar de la primul rând. Dar pe cât se pare, pentru a scrie cu miez nu i de ajuns să vrei. Și apoi, după părerea mea, în nici o limbă europeană nu i atât de greu să scrii ca în limba rusă. Recitind rândurile aÈ™ternute până acum pe hârtie, îmi dau seama că nu sunt chiar atât de prost cum reiese din ele. De ce s o fi exprimând un om inteligent cu mult mai prost decât gândeÈ™te? ÃŽn tot cursul anului trecut, hotărâtor pentru viaÈ›a mea, această nepotrivire m a izbit adesea în convorbirile mele cu oamenii È™i mi a pricinuit multe frământări. DeÈ™i sunt hotărât să încep tot cu ziua de 19 septembrie, vreau mai întâi să spun pe scurt câte ceva despre mine: cine sunt, unde mă găseam atunci, prin urmare să arăt măcar în parte ceea ce se petrecea în capul meu în dimineaÈ›a aceea de 19 septembrie, pentru a lămuri mai bine cititorului, poate È™i mie însumi, cele întâmplate. Am douăzeci de ani împliniÈ›i È™i am terminat de curând liceul. Mă numesc Dolgoruki È™i din punct de vedere legal sunt fiul lui Makar Ivanov Dolgoruki, un fost iobag de la curtea boierilor Versilov. Trec aÈ™adar drept fiul lui legitim, deÈ™i sunt un bastard în toată puterea cuvântului, căci adevărata mea obârÈ™ie nu poate fi pusă la îndoială. Iată cum s au petrecut lucrurile: acum douăzeci È™i doi de ani, moÈ™ierul Versilov (tatăl meu adevărat, pe atunci un tânăr în vârstă de douăzeci È™i cinci de ani), venise pentru câtva timp la moÈ™ia lui din gubernia Tuia. Bănuiesc că pe atunci el trebuie să fi fost un om destul de È™ters. Lucrul cel mai ciudat este că omul acesta care m a uimit nespus încă din copilărie, care a avut o înrâurire asupra întregii mele dezvoltări sufleteÈ™ti de până acum, È™i o va avea desigur asupra întregului meu viitor, omul acesta a mai rămas È™i astăzi pentru mine o enigmă în foarte multe privinÈ›e. Dar despre lucrul acesta am de gând să vorbesc mai târziu. De altminteri, nici n ar putea fi lămurit cu una cu două. ÃŽn orice caz, omul acesta va domina de la început È™i până la sfârÈ™it însemnările mele. S a întâmplat ca tocmai atunci, Versilov, care abia împlinise douăzeci È™i cinci de ani, să rămână văduv. Fusese însurat cu o fată de neam mare, dar nu prea bogată, anume Sâriotova, cu care avusese doi copii: un băiat È™i o fată. Despre soÈ›ia lui, moartă atât de timpuriu, nu am putut afla decât foarte puÈ›ine lucruri È™i acestea se pierd acuma într un noian de alte amintiri; de altfel, multe laturi mai intime ale vieÈ›ii lui Versilov îmi scapă, deoarece față de mine el s a arătat întotdeauna cât se poate de mândru, distant, închis È™i dispreÈ›uitor, deÈ™i în anumite momente mă uimea prin umilinÈ›a lui cu totul neaÈ™teptată. Pomenesc în treacăt un fapt de care trebuie să se È›ină seama, È™i anume că Versilov a tocat în viaÈ›a lui trei averi È™i încă destul de însemnate, care se ridicau la vreo patru sute de ruble, dacă nu È™i mai mult. Acum a rămas fireÈ™te fără o leÈ›caie... Nici el nu prea È™tia de ce venise atunci la È›ară, cel puÈ›in aÈ™a mi a spus mie mai târziu. Copiii nu È™i i luase cu el, îi lăsase, ca de obicei, la niÈ™te rude; de altfel, aÈ™a a procedat toată viaÈ›a, atât cu copiii legitimi, cât È™i cu cei din flori. MulÈ›i dintre iobagii lui de pe moÈ™ia aceea slujeau la curte; printre aceste slugi era È™i grădinarul Makar Ivanov Dolgoruki. Cu acest prilej vreau să mi vărs focul o dată pentru totdeauna: rar a fost cineva atât de supărat pe numele lui, cum sunt eu de când mă È™tiu. Recunosc că e o slăbiciune stupidă, dar nu m am putut dezbăra de ea. Când intram pentru prima oară într o È™coală sau mă întâlnem cu vreun om căruia îi eram dator să i dau socoteală numai pentru că era mai în vârstă decât mine — într un cuvânt de câte ori i se năzărea vreunui pârlit de dascăl, preceptor, inspector È™colar sau popă să mă întrebe cum mă cheamă, la numele de Dolgoruki fiecare găsea de cuviință să adauge într o doară: — PrinÈ›ul Dolgoruki? Și de fiecare dată eram silit să le explic acestor nătărăi: — Nu, pur È™i simplu Dolgoruki. Precizarea "pur È™i simplu" ajunsese să mă scoată în cele din urmă din sărite. Þin să menÈ›ionez pe deasupra È™i faptul ciudat că nici o excepÈ›ie de la această regulă nu mi stăruie în minte: nimeni nu m a scutit de nelipsita întrebare. De bună seamă ca pe cei mai mulÈ›i răspunsul nu i interesa de fel È™i apoi nici nu văd cine dracu se sinchiseÈ™te de una ca asta! TotuÈ™i, fiecare se simÈ›ea dator să mi pună această întrebare de prisos. Iar când afla că sunt "pur È™i simplu" Dolgoruki, interlocutorul meu mă măsura, de obicei, cu o privire absentă, nepăsătoare È™i stupidă, care dovedea că nici el nu È™tia de ce mă întrebase, pentru ca apoi să mi întoarcă spatele. Dar cel mai rău mă simÈ›eam jignit când întrebarea venea din partea colegilor mei de È™coală. Cine oare nu cunoaÈ™te interogatoriul întregii clase, la care este supus orice elev nou venit? ÃŽn ziua când se prezintă prima oară la È™coală (oricare ar fi ea), elevul cel nou, descumpănit È™i ruÈ™inat, devine victima tuturor colegilor săi: toÈ›i îi poruncesc, îl întărită, îl tratează ca pe o slugă. De obicei, un È™colar voinic È™i rotofei se proțăpeÈ™te pe neaÈ™teptate în faÈ›a victimei È™i o măsoară îndelung, încruntat È™i dispreÈ›uitor. Elevul cel nou înlemneÈ™te, se uită pieziÈ™ la el È™i, dacă i tare de vârtute, aÈ™teaptă în tăcere ceea ce va urma: — Cum te cheamă? — Dolgoruki. — PrinÈ›ul Dolgoruki? — Nu, pur È™i simplu Dolgoruki. — Aha, pur È™i simplu! Dobitocule. Și, la urma urmei, are dreptate: nici nu se poate închipui o situaÈ›ie mai stupidă, decât să te numeÈ™ti Dolgoruki È™i să nu fii prinÈ›. Această stupiditate, de care nu sunt câtuÈ™i de puÈ›in vinovat, mă apasă cumplit. Mai târziu, când ajunsesem să mă supăr foc de câte ori eram întrebat dacă sunt prinÈ›, răspundeam întotdeauna: — Sunt fiul unui fost iobag, acum slugă la curtea boierului. Odată, fiind din nou întrebat dacă sunt prinÈ›, m am înfuriat de a binelea È™i am răspuns tăios: — Nu, pur È™i simplu Dolgoruki, fiul neligitim al fostului meu stăpân — domnul Versilov. Am ticluit această formulă abia în clasa a È™asea de liceu È™i, deÈ™i m am convins foarte repede că n are nici un haz, am continuat totuÈ™i s o repet multă vreme. ÃŽmi amintesc că unul dintre profesorii mei — de altfel, singurul — găsea că sunt dominat de ideea răzbunării È™i a conÈ™tiinÈ›ei cetățeneÈ™ti È™i această apreciere a profesorului a pus toată clasa pe gânduri, ceea ce m a jignit profund. ÃŽn cele din urmă, unul dintre colegii mei, băiat cu limba foarte ascuÈ›ită, cu care abia dacă schimbam câteva cuvinte în decurs de un an, îmi spuse grav, fără să mă privească: — FireÈ™te, sentimentele acestea îți fac cinste, căci, fără îndoială, te poÈ›i mândri cu ele; dar în locul dumitale nu m aÈ™ fuduli într atât că sunt copil din flori... s ar zice că È›i faci un merit deosebit din asta! Din ziua aceea am încetat să mă mai laud — cu faptul că sunt un bastard. Trebuie să repet că e foarte greu să scrii ruseÈ™te: constat că am umplut trei pagini mari ca să arăt cât de furios am fost toată viaÈ›a pe numele meu È™i tare mi e teamă ca cititorul să nu se fi grăbit cumva să vadă în pricina supărării mele faptul că nu sunt prinÈ›, ci un Dolgoruki oarecare. TotuÈ™i consider mai prejos de demnitatea mea să mai încerc a lămuri lucrurile È™i a mă justifica. AÈ™adar, printre numeroasele slugi de la curtea boierească se mai găsea, pe lângă Makar Ivanov, È™i o fată de vreo optsprezece ani; într o bună zi, lui Makar Dolgoruki, pe atunci în vârstă de cincizeci de ani, i se năzări s o ia de nevastă. După cum se È™tie, pe vremea iobăgiei căsătoriile între slugi se încheiau numai cu încuviinÈ›area stăpânilor, ba uneori chiar după bunul lor plac. La moÈ™ia lui Versilov locuia pe vremea aceea È™i o mătușă, ea însăși moÈ™iereasă; de fapt, nu mi era mătușă bună, dar cine È™tie de ce, atât eu cât È™i întreaga familie Versilov, cu care era pare mi se înrudită de departe, ne obiÈ™nuiserăm să i spunem "mătușă" Tatianei Pavlovna Prutkova. Pe atunci mai avea o sfoară de moÈ™ie cu vreo treizeci È™i cinci de suflete, tot în gubernia noastră, ba chiar în acelaÈ™i judeÈ›. Fiind vecini, ea administra, adică mai degrabă supraveghea moÈ™ia lui Versilov (cu vreo cinci sute de suflete), dar, după câte am aflat, obÈ›inea rezultate tot atât de bune ca un administrator cu È™coală. Despre ea n aÈ™ putea spune câtă carte È™tie È™i nici nu mă interesează acest lucru; È›in să adaug însă — deÈ™i e departe de mine gândul de a o măguli sau a o linguÈ™i — că Tatiana Pavlovna are un suflet nobil, mai mult, că este un om cu totul deosebit. Tocmai de aceea, ea nu numai că nu s a opus intenÈ›iilor matrimoniale ale ursuzului Makar Dolgoruki (toată lumea îl socotea pe atunci un om ursuz), ci dimpotrivă, le a încurajat cu toată inima. Sofia Andreevna (slujnica de optsprezece ani, care avea să fie mama mea) rămăsese de câțiva ani orfană de ambii părinÈ›i; răposatul ei tată, care îi purtase lui Makar Dolgoruki un deosebit respect È™i o mare recunoÈ™tință, fusese È™i el slugă la curte, iar cu È™ase ani în urmă, simÈ›ind că i se apropie sfârÈ™itul — unii pretind că abia cu un sfert de ceas înainte de a È™i da sufletul, aÈ™a încât la nevoie se poate susÈ›ine că aiurase, dacă nu ar fi fost oricum iresponsabil, ca orice iobag — îl chemase pe Makar Dolgoruki, È™i în faÈ›a tuturor slugilor adunate È™i a preotului îi ceruse cu limbă de moarte, răspicat È™i stăruitor, arătând spre fiică sa: "CreÈ™te o È™i ia o de nevastă". Acest lucru l au auzit toÈ›i cei de față. Cât despre Makar Ivanov, nu È™tiu ce l o fi îndemnat mai târziu să se însoare: i a dat inima ghies sau È™i a îndeplinit numai o datorie? Cred mai degrabă că nu a făcut mare caz de căsătoria lui. Era încă de pe atunci un om care "È™tie să se impună". Nu fiindcă ar fi fost prea bisericos sau învățat (deÈ™i È™tia tipicul È™i vieÈ›ile câtorva sfinÈ›i pe de rost, dar le învățase mai mult după ureche), nu fiindcă ar fi trecut drept un fel de înÈ›elept printre slugi, ci numai datorită firii lui îndărătnice, uneori chiar nesăbuite; vorbea sentenÈ›ios, judeca fără apel, È™i în concluzie "trăia cuviincios", după propria lui expresie cu totul neaÈ™teptată. Þinând seama de felul lui de a fi de pe vremea aceea, e firesc să È™i fi câștigat stima tuturor, dar pe cât se pare nu È™i dragostea cuiva. SituaÈ›ia s a schimbat însă când a ieÈ™it din rândul slugilor: din acel moment toată lumea a început să vorbească despre el ca despre un sfânt care a pătimit mult. Nu încape îndoială că aÈ™a s au petrecut lucrurile. Despre maică mea È™tiu că Tatiana Pavlovna a È›inut o pe lângă ea până la vârsta de optsprezece ani, în ciuda stăruinÈ›elor vechilului de a o trimite la Moscova să înveÈ›e o meserie, È™i că i a dat È™i o oarecare educaÈ›ie, adică a învățat o să coasă, să croiască, să se poarte ca o fată binecrescută È™i chiar să citească câte puÈ›in. Să scrie ca lumea, maică mea nu a învățat însă niciodată. Ea privea căsătoria ei cu Makar Ivanovici ca pe un lucru hotărât de mult È™i socotea totul spre binele ei, fiind cât se poate de mulÈ›umită; de aceea s a È™i dus la cununie cu aerul cel mai liniÈ™tit pe care l poÈ›i aÈ™tepta de la o fată în asemenea împrejurări, încât până È™i Tatiana Pavlovna i a spus că vădeÈ™te atâta sânge rece, de parcă ar fi peÈ™te nu om. Toate câte le È™tiu despre firea maică mi de pe atunci, le am auzit chiar din gura Tatianei Pavlovna. Versilov a sosit la moÈ™ie tocmai când se împlineau È™ase luni de la această căsătorie. Vreau să adaug în treacăt că, din câte am aflat sau bănuiesc, n am izbutit niciodată să mă dumeresc pe deplin cum a început totul între el È™i maică mea. Sunt aproape convins că, după cum mă încredinÈ›a el însuÈ™i anul trecut, înroÈ™indu se, deÈ™i povestea toate acestea cu tonul cel mai firesc, ba chiar oarecum în zeflemea, nici vorbă nu a fost de vreo idilă între ei È™i că totul s a întâmplat aÈ™a, pe neaÈ™teptate. De crezut cred că s a întâmplat aÈ™a, iar acest cuvinÈ›el "aÈ™a", oricât de plin de tâlc ar fi, nu mi lămureÈ™te câtuÈ™i de puÈ›in ceea ce doresc să aflu de atâta vreme, È™i anume de unde li s a tras totul. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, am urât toată viaÈ›a asemenea tărășenii. FireÈ™te că ceea ce mă îndeamnă să aflu adevărul nu este o simplă curiozitate bolnăvicioasă. ÃŽn treacăt fie zis, pe maică mea nu am cunoscut o aproape de loc până anul trecut, deoarece am trăit din copilărie printre străini, ca nu cumva să l stingheresc pe Versilov, dar asupra acestei chestiuni voi reveni mai târziu. Amintesc aci faptul în sine numai ca să explic de ce nu mi pot închipui de fel cum o fi arătat maică mea pe vremea aceea. Cum nu cred să fi fost de o frumuseÈ›e neobiÈ™nuită, nu văd prin ce a atras pe un om ca Versilov pe atunci. Această întrebare mă frământă nu dintr o curiozitate perversă, ci fiindcă dezvăluie o trăsătură foarte ciudată a acestui om. DeÈ™i posac È™i închis, mi a mărturisit chiar el, cu acea sinceritate naivă, fermecătoare, pe care o dădea pe neaÈ™teptate la iveală când era strâns cu uÈ™a (de parcă ar fi scos o din buzunar), că pe atunci mai era "cu caÈ™ la gură", sentimental, dar nu din fire, ci numai aÈ™a, fiindcă abia citise Anton Sărmanul È™i Polinka Saks, două cărÈ›i care au avut o covârÈ™itoare influență civilizatoare asupra tinerei generaÈ›ii din vremea aceea. De obicei, el adăuga pe un ton foarte grav că poate numai datorită lui Anton Sărmanul se stabilise la È›ară. Bine, dar cum anume s a apropiat acest tânăr "cu caÈ™ la gură" de maică mea? Acum mă bate însă gândul că dacă aÈ™ avea fie È™i un singur cititor, acesta ar râde de bună seamă în hohote de mine, socotindu mă un băieÈ›andru caraghios, un copil naiv È™i prost, care se încumetă să judece o situaÈ›ie ce l depășeÈ™te. Da, nimic mai adevărat: deocamdată, problema mă depășeÈ™te È™i mărturisesc că acest lucru nu mi face cinste, căci îmi dau seama cât e de caraghios ca un vlăjgan de douăzeci de ani să fie într atâta de lipsit de experiență; cu toate acestea trebuie să i spun pe È™leau domnului cititor că în cazul de față e cel puÈ›in tot atât de naiv ca mine È™i i o voi dovedi. E drept că nu È™tiu nimic despre femei È™i nici nu vreau să È™tiu, fiindcă am jurat să nu mă sinchisesc de ele cât voi trăi. Dar cu toate acestea sunt convins că unele femei te cuceresc pe loc, fie prin frumuseÈ›ea lor, fie prin cine È™tie ce alte însuÈ™iri; în schimb, altora trebuie să le dai târcoale vreo È™ase luni ca să le înÈ›elegi farmecul; dar ca să dibui de la început o astfel de femeie È™i să te îndrăgosteÈ™ti de ea, nu e de ajuns s o priveÈ™ti È™i să fii în stare de orice sacrificiu — pentru asta se mai cere un dar înnăscut. ÃŽn ciuda lipsei mele de experiență, sunt convins de acest lucru, căci de n ar fi aÈ™a, ar însemna să coborâm toate femeile la treapta animalelor domestice, tolerate în preajma noastră numai în această calitate, situaÈ›ie ce le ar conveni poate multora dintre noi. DeÈ™i n am văzut portretul mamei mele de pe vremea aceea (È™tiu că există unul pe undeva), m am dumerit din spusele altora că n a fost niciodată o frumuseÈ›e. AÈ™adar, nu poate fi vorba de o dragoste de la prima vedere. Iar ca "să se distreze", Versilov ar fi putut să È™i aleagă alta mai potrivită, cu atât mai mult cu cât avea la îndemână pe Anfisa Konstantinovna Sapojkova, È™i ea slujnică la curte, nemăritată. Unde mai pui că unui om care suferise înrâurirea lui Anton Sărmanul ar fi trebuit să i fie ruÈ™ine de el însuÈ™i să pângărească o căsnicie, fie È™i a unui iobag al său, în virtutea drepturilor de moÈ™ier, mai ales È›inând seama de faptul că — aÈ™a cum am spus — abia acum câteva luni, adică după douăzeci de ani, mai vorbea cu atâta respect de Anton Sărmanul. Și unde mai pui că lui Anton nu i s a furat decât calul, È™i nicidecum nevasta! AÈ™adar, spre ghinionul domniÈ™oarei Sapojkova (eu aÈ™ zice mai degrabă spre norocul ei), trebuie să se fi petrecut ceva cu totul neaÈ™teptat. Anul trecut, când am putut, în sfârÈ™it, să stau de vorbă cu el (prilej care nu se oferea prea des), am stăruit de câteva ori să mi răspundă la toate aceste întrebări, dar de fiecare dată am observat că, deÈ™i trecuseră douăzeci de ani de la acele întâmplari, Versilov, aristocratul sigur de sine, se fâstâcea. TotuÈ™i, nu m am dat bătut. ÃŽmi amintesc că într o zi, dându È™i acele ifose aristocratice pe care È™i le îngăduia cu mine, a îngăimat câteva vorbe stranii: cum că maică mea ar fi fost una din acele făpturi — lipsite de apărare, despre care nu poÈ›i spune că le iubeÈ™ti, ba chiar dimpotrivă, dar care îți inspiră un soi de milă — prin blândeÈ›ea, prin sfiala lor È™i, fără să È›i dai prea bine seama de ce, mila asta te urmăreÈ™te multă vreme È™i până la urmă te leagă pe nesimÈ›ite de ele... "ÃŽntr un cuvânt, dragul meu, sentimentul ăsta te prinde într atât, încât uneori nici nu te mai poÈ›i desprinde." Iată ce mi a mărturisit; È™i dacă într adevăr aÈ™a s au petrecut lucrurile, trebuie să recunosc că nici pe vremea aceea nu era el țâncul "cu caÈ™ la gură" cum ar fi vrut să pară. De fapt, aici am È™i vrut să ajung. Tot cu acel prilej, a căutat, de altfel, să mă încredinÈ›eze că maică mea l a îndrăgit din umilință; nu mai lipsea mult să pretindă că dragostea ei a fost un rezultat al iobăgiei! AÈ™adar, minÈ›ea ca să facă pe grozavul, minÈ›ea, călcându È™i în picioare conÈ™tiinÈ›a, onoarea È™i demnitatea! După toate câte le am înÈ™irat până aici s ar putea de bună seamă crede ca vreau s o laud pe maică mea, deÈ™i am arătat de la început că nu È™tiu nimic despre felul ei de a fi din acea perioadă. Ba mai mult, cunosc prea bine apăsarea mediului È™i mentalitatea îngustă care È™i au pus încă din copilărie pecetea pe sufletul ei, pecete pe care a purtat o toată viaÈ›a. Cert e că a dat năpasta peste ea. Fiindcă veni vorba, trebuie să mai precizez un lucru: lăsându mă furat de gânduri, am uitat un fapt pe care trebuia să l arăt în primul rând È™i anume că la ei totul a început de a dreptul de la năpastă (sper că cititorul nu se va preface că n a înÈ›eles numaidecât ce vreau să spun). Pe scurt, toată povestea a început după vechiul obicei moÈ™ieresc, dacă lăsăm la o parte faptul că domniÈ™oara Sapojkova scăpase cu faÈ›a curată. Iar pentru a evita orice învinuire neîntemeiată, È›in să afirm de pe acum că nu mă contrazic câtuÈ™i de puÈ›in. Căci la urma urmei despre ce dracu ar fi putut vorbi pe vremea aceea un bărbat ca Versilov cu o femeie ca maică mea, chiar dacă presupunem că între ei s ar fi înfiripat o dragoste irezistibilă? Am auzit din gura unor destrăbălaÈ›i că adesea aventurile amoroase încep fără ca bărbatul sau femeia să scoată vreun cuvânt, ceea ce este desigur culmea depravării È™i nu poate inspira decât scârbă; cât despre Versilov, chiar de ar fi vrut, tot n ar fi izbutit să se apropie altfel de maică mea. Doar nu era să se apuce să i explice mai întâi ideile romanului Polinka Saks?! Unde mai pui că nu de literatura rusă le ardea lor; dimpotrivă, după cum mi a povestit chiar el o dată (când l a luat gura pe dinainte), la început se ascundeau prin colÈ›uri, se pândeau pe scări, săreau ca niÈ™te mingi unul din braÈ›ele celuilalt, cu obrajii îmbujoraÈ›i, de câte ori auzeau pe cineva apropiindu se È™i "tiranul de boier" ajunsese să se teamă È™i de ultima lui slujnică, în ciuda drepturilor sale de moÈ™ier. Chiar dacă totul a pornit după tradiÈ›iile iobăgiei, mai târziu nu le au mai respectat întocmai, deÈ™i mi e cu neputință să explic de ce È™i cum. Cu cât încerc să mi lămuresc lucrurile, cu atât mi se par mai încurcate. Pentru mine au rămas o enigmă până È™i proporÈ›iile pe care le a atins dragostea lor, căci Versilov — după obiceiul celor de teapa lui — ar fi trebuit să o părăsească îndată ce È™i a atins scopul. TotuÈ™i s a întâmplat altfel. Să È›i faci mendrele cu o slujnică drăguță È™i uÈ™uratică (deÈ™i maică mea nu a fost de fel uÈ™uratică) era nu numai un lucru îngăduit, dar È™i inevitabil pentru un țânc "cu caÈ™ la gură" È™i destrăbălat (căci destrăbălaÈ›i erau dumnealor cu toÈ›ii, atât cei progresiÈ™ti, cât È™i cei retrograzi), mai ales È›inând seama de situaÈ›ia lui romantică de văduv tânăr, care ducea o viață de huzur. Dar È™i o dragoste până la moarte ar fi fost de necrezut din parte i. N aÈ™ putea să jur că a continuat să o iubească, deÈ™i, ce i drept, a târât o toată viaÈ›a după el. Și pe mama am hărÈ›uit o cu tot felul de întrebări, dar mărturisesc că pe cea mai importantă n am îndrăznit să i o pun fățiÈ™, cu toate că în ultimul an m am apropiat foarte mult de ea È™i nu obiÈ™nuiesc să mă port cu mănuÈ™i, ci mai degrabă ca un mucos grosolan È™i ingrat, care i socoteÈ™te pe ceilalÈ›i vinovaÈ›i față de el. Iată întrebarea: cum de a putut ea, măritată fiind numai de È™ase luni, ba încă È™i strivită de prejudecăți despre "sfânta taină a căsătoriei", supusă È™i neputincioasă ca o muscă, ea care l venera pe Makar Ivanovici al ei ca pe un zeu, cum a putut tocmai ea să se lase târâtă într un asemenea păcat, numai după vreo două săptămâni? Nu cumva o fi fost È™i maică mea o femeie destrăbălată? Dimpotrivă. Þin să afirm de la început că nici nu È™i poate închipui cineva un suflet mai curat decât al maică mi, care È™i a păstrat toată viaÈ›a puritatea sufletească. Poate că singura explicaÈ›ie ar fi că nu È™i a dat seama ce face — prin asta nu vreau însă să spun că ar fi fost inconÈ™tientă, aÈ™a cum pretind azi avocaÈ›ii care încearcă să È™i dezvinovățească clienÈ›ii — hoÈ›i sau ucigaÈ™i — ci numai fiindcă s a lăsat în voia unei porniri atât de puternice, încât, curată È™i naivă cum era, trebuia să i cadă victimă în mod fatal È™i tragic. Cine È™tie, poate că a făcut o să È™i piardă capul croiala hainelor, pieptănătura pariziană, accentul francez, deÈ™i ea habar n avea de limba franceză, ori poate a dat o gata romanÈ›a pe care a cântat o, acompaniindu se la pian, într un cuvânt s a îndrăgostit de toate aceste lucruri pe care nu le mai văzuse È™i nu le mai auzise niciodată (unde mai pui că pe atunci el era foarte chipeÈ™) È™i o dată cu ele a îndrăgit la nebunie È™i omul, cu hainele, apucăturile È™i romanÈ›ele lui cu tot! Am auzit că multe fete — È™i dintre cele mai cinstite — trăind la curÈ›ile boiereÈ™ti, au pățit la fel pe vremea iobăgiei... Eu unul înÈ›eleg asemenea porniri È™i socotesc un ticălos pe acela care le pune numai pe seama iobăgiei È™i a "umilinÈ›ei"! De ce n ar fi putut oare acest tânăr chipeÈ™ să aibă atâta farmec pentru a seduce o făptură atât de curată până atunci È™i mai ales atât de deosebită de el — o ființă din cu totul altă lume, plămădită din alt aluat — încât să o ducă în mod fatal la pierzanie? Că a dus o la pierzanie, sper că maică mea a înÈ›eles toată viaÈ›a, È™i poate că numai în clipa când a făcut primul pas nu È™i a dat seama de urmări, după cum se întâmplă întotdeauna cu oamenii "lipsiÈ›i de apărare": chiar È™i atunci când È™tiu că se duc la pierzanie, ei merg orbeÈ™te înainte. De cum au săvârÈ™it păcatul, au început amândoi să se căiască. Chiar el mi a povestit cu destul haz cum a plâns pe umărul lui Makar Ivanovici, pe care l chemase în biroul său anume pentru a i se spovedi, în timp ce ea zăcea leÈ™inată în cămăruÈ›a ei de slujnică... Nu are rost să mai stărui asupra întrebărilor care mă framântă È™i asupra amănuntelor scandaloase. AÈ™adar, după ce o răscumpără pe maică mea de la Makar Ivanovici, plecă în curând de la moÈ™ie È™i de atunci — după cum am amintit mai sus — o ducea cu el aproape peste tot, afară de cazurile când avea intenÈ›ia să lipsească vreme mai îndelungată È™i când o lăsa de cele mai multe ori în grija mătuÈ™ii, adică a Tatianei Pavlovna Prutkova, care în asemenea împrejurări răsărea întotdeauna ca din pământ. Au locuit un timp la Moscova, apoi pe rând la moÈ™iile lui, în diferite oraÈ™e, iar în cele din urmă s au stabilit la Petersburg. Despre peregrinările lor voi povesti mai târziu dacă va fi nevoie. Deocamdată, menÈ›ionez numai că la un an după ce mama s a despărÈ›it de Makar Ivanovici, m am născut eu, iar în anul următor a venit pe lume sora mea È™i mult mai târziu, peste vreo zece unsprezece ani, fratele meu mai mic, un copil bolnăvicios, care a murit după câteva luni. Pe câte È™tiu, după naÈ™terea grea a ultimului copil, frumuseÈ›ea maică mi s a vestejit; de atunci a rămas cu sănătatea È™ubredă È™i a început să îmbătrânească repede. ÃŽn tot acest răstimp, relaÈ›iile lor cu Makar Ivanovici nu s au întrerupt niciodată. Oriunde s ar fi găsit mama È™i Versilov, fie că trăiau într un loc de câțiva ani, fie că abia se stabiliseră acolo, Makar Ivanovici avea întotdeauna grijă să trimită veÈ™ti "familiei". Se statorniciseră între ei niÈ™te relaÈ›ii ciudate, oarecum protocolare, dar destul de trainice. Sunt convins că în orice altă familie boierească asemenea relaÈ›ii ar fi căpătat o notă comică, ceea ce nu s a întâmplat în cazul de față. Scrisorile lui soseau de două ori pe an, nici mai des, nici mai rar, È™i semănau grozav între ele. Am văzut aceste scrisori È™i eu; nu conÈ›ineau aproape nimic personal, dimpotrivă, se mărgineau aproape exclusiv la comunicări ceremonioase cu privire la evenimente È™i la simțăminte cu totul comune — dacă e cu putință să afirmi una ca asta despre simțăminte. ÃŽn primul rând, le trimitea veÈ™ti despre sănătatea lui, apoi se informa despre sănătatea întregii familii, după care urmau urări, salutări, binecuvântări solemne — atâta tot. Pesemne că în lumea lui, caracterul general È™i impersonal al scrisorilor constituia o dovadă de bună creÈ™tere È™i o desăvârÈ™ită cunoaÈ™tere a regulilor de politeÈ›e. "Preaiubitei È™i stimatei mele soÈ›ii, Sofia Andreevna, plecăciune adâncă"... "Scumpilor noÈ™tri copilaÈ™i le trimit binecuvântarea mea părintească, ce i va ocroti de a pururi." ToÈ›i copilaÈ™ii, printre care mă număram È™i eu, erau amintiÈ›i pe nume, în ordinea naÈ™terii lor. Þin să subliniez cu acest prilej că Makar Ivanovici avea destul umor ca atunci când pomenea de "ecelenÈ›a sa, preacinstitul domn Andrei Petrovici", să nu l numească "binefăcătorul său", deÈ™i îi trimitea în fiecare scrisoare câte o plecăciune preasupusă, rugându l să l ocrotească È™i implorând la rândul său cerul să i binecuvânteze stăpânul. Maică mea îi răspundea numaidecât lui Makar Ivanovici È™i totdeauna scrisorile ei erau ticluite după acelaÈ™i tipic ca ale lui. Versilov, fireÈ™te, nu lua parte la această corespondență. Makar Ivanovici scria din diferite colÈ›uri ale Rusiei, din oraÈ™e È™i mânăstiri îndepărtate, unde petrecea uneori vreme îndelungată, căci devenise un fel de hagiu care cutreiera sfintele lăcaÈ™uri. ÃŽn scrisori nu punea nici un fel de întrebări; în schimb, venea regulat, cam o dată la trei ani, să ne vadă È™i trăgea la mama, care È™i avea totdeauna locuinÈ›a ei separată de a lui Versilov. Dar despre asta voi vorbi mai târziu; deocamdată nu vreau decât să arăt că atunci când venea la mama, Makar Ivanovici nu obiÈ™nuia să se lăfăiască pe canapelele din salon, ci se retrăgea modest într un ungher după o perdea sau un paravan. Nu rămânea la noi decât vreo cinci zile, cel mult o săptămână. Am uitat să spun că Makar Ivanovici È›inea foarte mult la numele său de Dolgoruki, care i inspira un respect grozav. Aceasta era desigur o trăsătură caraghioasă È™i stupidă, cu atât mai stupidă, cu cât numele lui îi plăcea tocmai fiindcă îl purta o familie princiară. Ciudată concepÈ›ie: e ca È™i cum ai pune carul înaintea boilor! DeÈ™i am afirmat că familia noastră era nedespărÈ›ită, trebuie să fac o rezervă în ceea ce mă priveÈ™te. De când îmi amintesc, am trăit întotdeauna ca un copil părăsit, căci aproape de când m am născut am fost lăsat printre străini, È™i aceasta cred că nu dintr o intenÈ›ie precisă, ci numai fiindcă aÈ™a s a nimerit. Când m am născut, mama era încă tânără È™i frumoasă È™i Versilov È›inea desigur s o aibă mereu în preajma lui, iar un sugaci, care plângea când È›i e lumea mai dragă, i ar fi stingherit mai cu seamă în călătorii. Iată motivul pentru care până la vârsta de douăzeci de ani pot spune că aproape n am cunoscut o pe maică mea, pe care n o văzusem decât de două, trei ori, È™i atunci numai în fugă. Această situaÈ›ie nu se datoreÈ™te sentimentelor maică mi, ci dispreÈ›ului È™i nepăsării lui Versilov față de oameni. Acum să trec la cu totul altceva. Cu o lună înainte, mai precis cu o lună înainte de 19 septembrie, luasem hotărârea să i părăsesc pe toÈ›i È™i să mă consacru definitiv "ideii" mele. Am folosit anume această formulă: "să mă consacru ideii mele", fiindcă ea cuprinde aproape pe de a ntregul È›elul meu de căpetenie, mai bine zis scopul vieÈ›ii mele. ÃŽn ce constă "ideea mea" mă abÈ›in să vorbesc acum, căci mai încolo va trebui s o lămuresc în cele mai mici amănunte. ÃŽn toată existenÈ›a singuratică de visător, pe care am dus o ani de zile la Moscova, această idee nu m a părăsit o clipă, începând din clasa a È™asea de liceu, când mi a încolÈ›it în minte. De atunci, ea a pus stăpânire pe toată viaÈ›a mea. Și înainte trăiam mai mult în vise decât în realitate; încă din copilărie mă refugiasem într o împărăție a visurilor de o anumită nuanță; însă odată cu apariÈ›ia acestei idei de căpetenie, care mă absorbea în întregime, visurile mele s au conturat, căpătând deodată o formă definitivă, È™i fantezia mea a început să fie călăuzită de raÈ›iune. Faptul că urmam liceul nu mă împiedicase pe vremuri să visez, È™i nici mai târziu să mi urmăresc ideea. Ce i drept, n am terminat liceul în chip strălucit, căci în ultimul an nu m am prea È›inut de carte, deÈ™i până în clasa a È™aptea fusesem întotdeauna printre primii la învățătură; la urmă mă lăsasem pe tânjeală datorită ideii, mai bine zis datorită concluziei greÈ™ite, poate, pe care o trăsesem din ea. ÃŽn orice caz nu È™coala m a împiedicat să mi urmăresc ideea, ci ideea m a împiedicat să mi văd de È™coală È™i apoi de universitate, îndată ce am absolvit liceul, am luat hotărârea să rup orice legătură nu numai cu familia, dar È™i cu lumea întreagă, dacă va fi nevoie, deÈ™i abia împlinisem nouăsprezece ani. I am înÈ™tiinÈ›at numaidecât pe ai mei, printr o scrisoare trimisă corespondentului meu de la Petersburg, să mă lase în pace o dată pentru totdeauna, să nu mi mai trimită nici un ban È™i, dacă se poate, să uite până È™i de existenÈ›a mea (bineînÈ›eles dacă își mai aduceau vreodată aminte de ea) È™i, în sfârÈ™it, îi anunÈ›am că n am de gând să intru la universitate "nici în ruptul capului". Mă găseam în faÈ›a unei dileme cumplite: trebuia să aleg între "idee" È™i universitate, deoarece continuarea studiilor m ar fi silit să amân cu încă patru ani punerea în practică a "ideii"; m am hotărât fără È™ovăială pentru "idee", fiind matematic convins de succes. Drept răspuns la scrisoarea mea, transmisă prin altcineva, Versilov, tatăl meu, pe care nu l văzusem decât o singură dată la vârsta de zece ani, È™i atunci numai o clipă (dar acea clipă a fost de ajuns ca să mă uluiască), a catadicsit să mi scrie personal, invitându mă la Petersburg È™i făgăduindu mi o slujbă particulară. InvitaÈ›ia primită din partea unui om atât de rece È™i trufaÈ™, dispreÈ›uitor È™i indiferent față de mine, din partea unui tată care nu numai că m a părăsit după ce m a adus pe lume, dar nici măcar n a regretat fapta sa atâta amar de vreme (cine È™tie, poate că nu È™i amintea de existenÈ›a mea decât vag È™i confuz, căci după cum am aflat mai târziu, nici măcar banii pentru întreÈ›inerea mea la Moscova nu i trimitea el, ci alÈ›ii) — aÈ™adar invitaÈ›ia acestui om care, după cum spuneam, își adusese pe neaÈ™teptate aminte de mine È™i acum mă onora cu o scrisoare scrisă de mâna lui, m a măgulit profund hotărând totodată soarta mea. E ciudat de ce m a încântat printre altele faptul că în scrisorica lui (o singură pagină de format mic) nu pomenea nimic despre universitate, nu mă ruga să mi schimb hotărârea, nici nu mă dojenea fiindcă nu voiam să studiez, într un cuvânt, nu recurgea la nici unul din tertipurile pe care le folosesc de obicei părinÈ›ii în astfel de împrejurări; dar tocmai această atitudine nu i făcea cinste, pentru că vădea È™i mai limpede nepăsarea lui față de mine. M am decis mai uÈ™or să plec, deoarece această călătorie nu era o piedică în calea È›elului meu principal. "Văzând È™i făcând, îmi ziceam eu, în orice caz am de gând să intru numai provizoriu în relaÈ›ii cu ei, pe un timp cât mai scurt. ÃŽndată ce voi simÈ›i însă că pasul acesta, deÈ™i formal È™i neînsemnat, mă abate de la ceea ce este esenÈ›ial pentru mine, rup imediat cu ei, las totul baltă È™i mă retrag în carapacea mea." Chiar aÈ™a îmi spuneam! "Mă voi ascunde ca o broască È›estoasă în carapace", îmi repetam È™i comparaÈ›ia mă încânta. "De acum înainte n am să mai fiu singur, mă tot gândeam în ultimele zile petrecute la Moscova, cutreierând oraÈ™ul ca un besmetic, de acum înainte n o să mă mai apese niciodată singurătatea, care m a chinuit atât amar de ani, fiindcă mă va însoÈ›i pretutindeni ideea mea, pe care n am s o trădez niciodată, nici măcar dacă ai mei m ar cuceri cu totul È™i m aÈ™ simÈ›i atât de fericit în preajma lor, încât aÈ™ rămâne chiar zece ani la ei!" Trebuie să adaug, anticipând, că tocmai acestor iluzii, acestor planuri È™i scopuri contradictorii care mi s au conturat în minte încă la Moscova, iar apoi m au urmărit tot timpul la Petersburg (unde nu mi amintesc să fi petrecut o zi pe care să nu o socotesc ca ajunul rupturii definitive cu ei È™i al plecării mele), tocmai acestor È™ovăieli È™i contradicÈ›ii se datoresc în cea mai mare măsură nenumăratele fapte nesăbuite, urâte È™i chiar josnice — ca să nu mai vorbesc de neghiobii — pe care le am săvârÈ™it în ultimul an. FireÈ™te că nu i puÈ›in lucru să È›i găseÈ™ti pe neaÈ™teptate părintele, când te ai socotit întotdeauna un copil părăsit. La gândul acesta eram mereu buimac de bucurie în ultimele zile petrecute la Moscova, când mă pregăteam de plecare, È™i în drum spre Petersburg. Nu mă încânta atât gândul că am un tată, căci nu sunt prea duios din fire, ci mai ales faptul că era tocmai omul care n a vrut să È™tie niciodată de mine, care m a înjosit atâția ani, în timp ce eu mă agățam cu toate visurile mele de el (dacă pot spune aceasta despre visuri), încă din cea mai fragedă copilărie, fiecare gând, fiecare vis al meu tindea spre el, se învârtea în jurul lui È™i, în cele din urmă, se concentra asupră i. Nu È™tiu dacă l uram sau îl iubeam, dar È™tiu că în toate planurile mele de viitor, în toate nădejdile mele își avea locul È™i, fără să mi dau seama, pe măsură ce creÈ™team, locul acesta devenea din ce în ce mai important. Mai aveam încă un motiv foarte puternic să plec din Moscova, mai bine zis o ispită care încă cu trei luni înainte de plecare (pe când nici pomeneală nu era de Petersburg) îmi făcea inima să tresară de bucurie È™i să mi bată mai tare! Mă atrăgea spre acel ocean necunoscut È™i faptul că puteam naviga nestingherit pe el, ca un despot, ca un stăpân absolut, nu numai pe soarta mea, dar È™i pe a altora, È™i încă a cui! Pentru ca nu cumva cuvintele mele să fie răstălmăcite, È›in să atrag de la început atenÈ›ia că eram însufleÈ›it numai de sentimente generoase È™i nu de porniri tiranice. Unde mai pui că Versilov putea să È™i închipuie (presupunând că ar fi catadicsit să se gândească la mine), că sunt un mucos abia ieÈ™it de pe băncile È™colii, un băieÈ›andru oarecare. Parcă l È™i vedeam înlemnind de uimire, atunci când avea să afle că îi cunosc toate intimitățile, ba că mai deÈ›in È™i un document de cea mai mare importanță, pentru care, dacă i aÈ™ fi mărturisit de la început taina mea, ar fi fost gata să È™i dea câțiva ani din viață (presupunere ce s a dovedit întemeiată). Dar îmi dau seama că am îngrămădit prea multe enigme. Și apoi, nu poÈ›i reda sentimentele înaintea faptelor care le au stârnit. De altfel, voi lămuri totul cât voi putea mai amănunÈ›it la timpul È™i la locul potrivit — doar de aceea m am È™i apucat de scris. Până aici însă povestirea mea e prea dezlânată, se destramă ca o halucinaÈ›ie sau ca un nor. Ca să ajung, în sfârÈ™it, la ziua cu pricina, trebuie să arăt pe scurt, mai bine zis în treacăt, că am găsit toată familia — adică pe Versilov, pe maică mea È™i pe sora mea (pe care atunci am văzut o pentru prima oară) într o situaÈ›ie foarte grea, aproape în mizerie sau pe punctul de a cădea în mizerie. Aflasem încă de la Moscova că o duceau prost, dar nu m aÈ™ fi aÈ™teptat să i găsesc într un asemenea hal. ÃŽncă din copilărie mi l închipuiam pe acest om, pe "viitorul meu tată", înconjurat de o aureolă, ocupând în toate împrejurările locul de frunte. Până atunci Versilov n a stat niciodată cu maică mea, pentru care închiria întotdeauna o locuință separată, conformându se, fireÈ™te, "moralei" false È™i ticăloase a lumii sale. Acum însă, trăiau cu toÈ›ii împreună, într o căsuță de lemn, pe o străduță dosnică, lângă cazarma Regimentului Semionovski. Văzând că își amanetaseră toate lucrurile mai de preÈ›, nu m a lăsat inima să nu i dau maică mi, pe ascuns de Versilov, cele È™aizeci de ruble pe care le păstram în mare taină, ca pe o comoară. Pentru mine ele reprezentau într adevăr o comoară tainică, fiindcă le economisisem în doi ani de zile din cele cinci ruble pe care le primeam ca bani de buzunar în fiecare lună; începusem să pun deoparte ban cu ban chiar din ziua când mi se înfiripase în minte "ideea", de aceea È™i tremuram ca nu cumva Versilov să le dea de urmă. Dar ajutorul meu nu le a fost de mare folos. Maică mea lucra, sora mea cosea È™i ea, luând lucru la domiciliu; numai Versilov huzurea, era plin de toane, păstrându È™i multe din vechile sale tabieturi destul de costisitoare. Devenise grozav de mofturos È™i de cicălitor, mai cu seamă la masă, È™i i tiraniza pe toÈ›i ai casei. TotuÈ™i, mama, sora mea, Tatiana Pavlovna È™i întreaga familie a răposatului Andronikov (acela care fusese È™ef de serviciu la o instituÈ›ie È™i administrase în acelaÈ™i timp averea lui Versilov, È™i murise de vreo trei luni), alcătuită dintr o droaie de femei, se închinau în faÈ›a acestui despot, divinizându l ca pe un idol. Eu unul nu puteam înÈ›elege de ce, mai ales că — între noi fie zis — cu nouă ani în urmă, când îl văzusem pe Versilov, era cu mult mai chipeÈ™ È™i mai impunător. După cum spuneam, el își păstrase în închipuirea mea un fel de aureolă, astfel încât nu izbuteam să pricep cum poate cineva doar în nouă ani să decadă È™i să îmbătrânească într atâta; gândul acesta îmi stârni din prima clipă tristeÈ›e, milă È™i ruÈ™ine. Schimbarea ce se petrecuse cu el mi a lăsat cea mai penibilă impresie din toate câte m au copleÈ™it la sosire. De altfel, nu se poate spune că era bătrân, abia împlinise patruzeci È™i cinci de ani, iar pe măsură ce l priveam mi se părea cu mult mai frumos È™i mai atrăgător decât îl păstrasem în amintire. ÃŽnfățiÈ™area lui își pierduse din strălucirea aparentă, din farmecul izbitor, chiar È™i din eleganÈ›a de pe vremuri, dar în schimb viaÈ›a îi întipărise acum pe față o expresie cu mult mai interesantă. Sărăcia nu prezenta decât o mică parte din necazurile È™i eÈ™ecurile lui. Pe lângă mizerie, îl mai ameninÈ›a o primejdie cu mult mai mare; unde mai pui că Versilov era îndreptățit să spere că va câștiga procesul intentat familiei prinÈ›ului Sokolski, cu care se judeca de un an pentru o moÈ™tenire, de unde ar fi putut să i revină foarte curând o moÈ™ie în valoare de vreo È™aptezeci de mii de ruble, dacă nu È™i mai mult. Am amintit mai sus că Versilov risipise până atunci încă vreo trei moÈ™teniri, dar È™i de astă dată avea să l salveze tot o moÈ™tenire! Soarta procesului trebuia să se hotărască într un răstimp foarte scurt, de aceea mă È™i chemase la el. Ce i drept, nimeni nu È›i dă credit pe o simplă speranță, aÈ™a că deocamdată, neavând de unde împrumta bani, o duceau foarte greu. Dar Versilov nici nu se ducea la nimeni să ceară ajutor, deÈ™i uneori lipsea toată ziua de acasă. Știam că de un an È™i mai bine fusese alungat din înalta societate. ÃŽn zadar m am zbătut o lună întreagă, începând din ziua sosirii mele la Petersburg, să mă lămuresc cum de a ajuns în această situaÈ›ie. N am izbutit să mă dumiresc dacă Versilov era vinovat sau nu, deÈ™i acest lucru avea o mare importanță pentru mine, altminteri pentru ce mai venisem la Petersburg! Fapt e că toÈ›i îl ocoleau — în primul rând toate cunoÈ™tinÈ›ele lui simandicoase, de vază, cu care se pricepuse de minune să întreÈ›ină toată viaÈ›a relaÈ›ii strânse — datorită zvonului că în Germania Versilov ar fi săvârÈ™it, cu un an în urmă, o infamie care stârnise pe deasupra È™i un scandal (ceea ce constituie o crimă de neiertat în ochii "lumii bune"); se vorbea chiar că ar fi primit o palmă în public È™i anume de la un prinÈ› Sokolski, fără să l provoace măcar la duel. Până È™i copiii lui (legitimi), atât fiul cât È™i fiica, rupseseră legăturile cu el È™i se mutaseră din casa lui. E drept că fiul È™i fiica lui Versilov se învârteau în cercurile cele mai înalte, datorită atât familiei Fanariotov, cât È™i bătrânului prinÈ› Sokolski (care fusese pe vremuri prieten cu tatăl lor). De altfel, după ce l am cercetat cu atenÈ›ie o lună întreagă, mi am dat seama că Versilov este un om extrem de orgolios, pe care nu societatea l a îndepărtat din mijlocul ei, ci care, mai degrabă, s a îndepărtat el însuÈ™i de ea, atât de puÈ›in se sinchisea de părerea lumii. Dar era oare îndreptățit dispreÈ›ul lui față de societate? Iată întrebarea care mă frământa! Eram hotărât să aflu adevărul, cu orice preÈ› È™i cât mai curând, fiindcă venisem la Petersburg numai cu gândul să l judec pe acest om. Deocamdată, îi mai tăinuiam că soarta lui e în mâinile mele, căci mai întâi voiam să mă conving dacă trebuie să l preÈ›uiesc sau să rup pentru totdeauna cu el. Cum mi ar fi fost îngrozitor de greu să iau această ultimă hotărâre, mă zbuciumam cumplit. ÃŽn cele din urmă, mă văd silit să mărturisesc întregul adevăr: omul acesta mi era foarte drag! Până una, alta, locuiam împreună cu familia, munceam È™i adesea abia mă puteam stăpâni să nu fiu mojic, dar nu izbuteam întotdeauna. După o lună petrecută în preajma lui, eram din ce în ce mai convins că pentru a lămuri lucrurile pe deplin, nu trebuia să mă adresez lui. Din pricina orgoliului său, Versilov continua să mi pară o enigmă, ceea ce mă umilea profund. Recunosc că se purta prietenos cu mine È™i glumea neîncetat: eu însă aÈ™ fi preferat cearta glumelor de acest fel. DiscuÈ›iile noastre erau cam în doi peri, mai bine zis el îmi vorbea cu un fel de ironie ciudată. De când sosisem de la Moscova, nu încetase să mă ia în zeflemea. N am izbutit sa înÈ›eleg de ce se purta aÈ™a. E drept că pe această cale a izbutit să rămână impenetrabil, dar nu e mai puÈ›in adevărat că nici eu nu m aÈ™ fi înjosit până într atât, încât să l rog să mă ia în serios. Și apoi, mă dezarma È™i mă cucerea prin felul lui de a fi neobiÈ™nuit È™i fermecător. ÃŽntr un cuvânt, se purta cu mine de parcă aÈ™ fi fost un băieÈ›andru naiv — atitudine care mă scotea din sărite, deÈ™i o prevăzusem. Până la urmă am renunÈ›at È™i eu să mai vorbesc serios cu el È™i am început să aÈ™tept: mai mult, mă È™i feream să intru în vorbă cu el. AÈ™teptam să sosească la Petersburg cineva de la care puteam să aflu întregul adevăr È™i în care îmi pusesem ultima nădejde. ÃŽn orice caz, mă pregătisem sufleteÈ™te È™i îmi luasem toate măsurile în vederea unei rupturi definitive. Numai de maică mea îmi părea rău, totuÈ™i aveam de gând să o pun È™i pe ea È™i pe sora mea în faÈ›a alternativei: "Ori el, ori eu..." Fixasem chiar È™i ziua decisivă; până atunci aveam să mi văd mai departe de slujbă. CAPITOLUL AL DOILEA Tocmai în ziua de 19 trebuia să primesc È™i leafa pentru prima lună de slujbă "particulară" la Petersburg. Nici nu mă întrebaseră dacă îmi convine sau nu slujba, hotărâseră fără mine È™i mă trimiseseră acolo chiar din ziua când sosisem. Era un abuz din partea lor È™i cred că ar fi trebuit să protestez. M au anunÈ›at că voi lucra în casa bătrânului prinÈ› Sokolski. Dacă m aÈ™ fi opus de la început, ar fi însemnat să rup pe loc cu ei; deÈ™i acest lucru nu mă înspăimânta de fel, ar fi dăunat scopurilor mele viitoare de aceea acceptasem pentru moment postul, apărându mi demnitatea doar prin tăcere. Vreau să lămuresc de pe acum că acest prinÈ› Sokolski, putred de bogat È™i consilier secret, nu se înrudea nici de departe cu prinÈ›ii Sokolski de la Moscova (calici de câteva generaÈ›ii), cu care se judeca Versilov. Faptul că purtau acelaÈ™i nume era doar o coincidență. Cu toate acestea bătrânul prinÈ› se interesa îndeaproape de soarta lor È™i È›inea mai cu seamă la unul dintre ei, un tânăr ofiÈ›er, care era — ca să zic aÈ™a — È™eful familiei. Până de curând, Versilov avusese în toate împrejurările o înrâurire covârÈ™itoare asupra bătrânului, deoarece era prieten cu el, ce i drept un prieten ciudat, căci după cum am observat, bietul prinÈ› se temea cumplit de el È™i aceasta nu numai în perioada când am început să lucrez acolo, ci, pe cât se pare, încă de la începuturile prieteniei lor. De altfel, nu se mai vedeau de mult, fiindcă infamia de care lumea îl învinuia pe Versilov privea tocmai familia prinÈ›ului; eu am fost angajat numai datorită intervenÈ›iei făcute de Tatiana Pavlovna la momentul oportun, atunci când bătrânul căuta un "tânăr" pentru treburile cancelariei. Mai mult, s ar fi zis că prinÈ›ul dorea grozav să i intre în voie lui Versilov, cu alte cuvinte, să facă primul pas spre o împăcare, ceea ce Versilov i a îngăduit. Bătrânul prinÈ› a luat această hotărâre în lipsa fiicei lui, văduvă de general, care desigur l ar fi împiedicat să facă un asemenea pas. Dar asupra acestor chestiuni voi reveni mai târziu. MenÈ›ionez totuÈ™i că atitudinea lui ciudată față de Versilov m a impresionat în favoarea acestuia. De vreme ce È™eful familiei jignite continua să i poarte respect lui Versilov, însemna că zvonurile despre ticăloÈ™ia acestuia erau absurde sau cel puÈ›in îndoielnice. Și această împrejurare m a determinat în oarecare măsură să nu resping slujba: primind o, speram să mă lămuresc definitiv. Tatiana Pavlovna, pe care am găsit o la Petersburg, juca pe atunci un rol ciudat. Uitasem aproape cu totul de existenÈ›a ei È™i nu m aÈ™ fi aÈ™teptat de fel să se bucure de asemenea influență. O mai întâlnisem de vreo trei, patru ori, pe vremea când trăiam la Moscova, È™i de fiecare dată apărea pe neaÈ™teptate, din însărcinarea cuiva, când trebuia să se producă o schimbare în viaÈ›a mea; bunăoară atunci când am intrat la pensionul de mâna a doua al lui Touchard, sau cu doi ani È™i jumătate mai târziu, când am trecut la liceu È™i m am mutat în casa neuitatului Nikolai Semionovici. De câte ori apărea, petrecea ziua întreagă cu mine, îmi revizuia rufăria, hainele, mă ducea cu trăsura în oraÈ™, pe strada KuzneÈ›ki, îmi cumpăra cele de trebuință, într un cuvânt îmi punea la punct toată zestrea, de la cufăr până la briceag; tot timpul cât stătea cu mine mă cicălea, mă ocăra, mă mustra, mă supunea la examene, îmi dădea de exemplu alÈ›i băieÈ›i de ai cunoÈ™tinÈ›elor sau rudelor ei, înzestraÈ›i cu calități extraordinare, cică incomparabil mai buni decât mine, È™i zău că uneori mă È™i ciupea, ba mă È™i înghiontea de vedeam stele verzi. După ce mă rostuia È™i mă instala undeva, dispărea câțiva ani fără urmă din viaÈ›a mea. Și de astă dată, cum am sosit, a apărut È™i ea să mă căpătuiască. Era puÈ›intică la trup È™i uscățivă, cu un nas mic È™i ascuÈ›it, ca un cioc, È™i cu niÈ™te ochiÈ™ori ageri de pasăre. ÃŽl slujea pe Versilov cu o supunere de roabă, se închina înaintea lui ca înaintea papei, dar o făcea din convingere. Curând însă am observat cu mirare că oriunde se ducea, toată lumea o respecta È™i, ceea ce era mai curios, absolut toată lumea o cunoÈ™tea. Bătrânul prinÈ› Sokolski nutrea o deosebită stimă față de ea; la fel se purta È™i familia lui, È™i copiii cei trufaÈ™i ai lui Versilov, È™i familia Fanariotov, cu toate că Tatiana Pavlovna trăia din munca ei: cosea, spăla nu È™tiu ce dantele, primea de lucru de la magazine. De cum ne am întâlnit, ne am È™i certat, fiindcă i s a năzărit numaidecât să mă bruftuluiască, aÈ™a cum făcea pe vremuri, acum È™ase ani, È™i am continuat să ne sfădim în fiecare zi, ceea ce nu ne împiedica însă să stăm câteodată de vorbă, È™i trebuie să recunosc că după o lună bătrânica începuse să mi placă, pesemne datorită firii ei independente. Nu i am mărturisit însă acest lucru. Mi am dat seama imediat că mă trimiteau la prinÈ›ul cel bătrân È™i bolnav numai ca să l "distrez" È™i că numai în aceasta consta slujba mea. FireÈ™te, situaÈ›ia era înjositoare pentru mine È™i era cât pe aci să o curm de la început; dar în curând bătrânul prinÈ›, plin de ciudățenii, mi a stârnit o impresie neaÈ™teptată, un soi de milă, È™i spre mirarea mea, după o lună mă simÈ›eam legat de el, sau cel puÈ›in renunÈ›asem la intenÈ›ia de a fi mojic. Pe atunci prinÈ›ul nu trecuse de È™aizeci de ani. De curând trecuse printr o pățanie curioasă. Cu vreun an È™i jumătate în urmă, într o călătorie, avusese pe drum un moment de nebunie care stârnise oarecare scandal. Cum zvonul se răspândise în tot Petersburgul, bătrânul fusese neîntârziat dus în străinătate, aÈ™a cum se obiÈ™nuieÈ™te în astfel de împrejurări, de unde se întorsese pe neaÈ™teptate după cinci luni, când, cu toate că era perfect sănătos, își dăduse demisia din slujbă. Versilov susÈ›inea sus È™i tare (È™i cu vădită căldură) că nici vorbă nu fusese de nebunie, ci de un simplu acces de nervi. Mi am dat seama pe loc de însufleÈ›irea cu care l apăra Versilov, de altfel, È›in să adaug că eu însumi eram aproape de aceeaÈ™i părere. E drept că uneori se arăta cu mult mai nechibzuit decât s ar fi cuvenit la vârsta lui, trăsătură pe care se spune că nu o avusese înainte. Am auzit că, pe vremea când era consilier, dădea sfaturi foarte înÈ›elepte È™i că o dată s a distins în mod cu totul deosebit în îndeplinirea unei misiuni ce i se încredinÈ›ase. DeÈ™i îl cunoÈ™team de o lună, n aÈ™ fi bănuit de fel că fusese un consilier neobiÈ™nuit de capabil. După accesul de nervi, cei din jur constataseră la el (lucru pe care eu nu l observasem) dorinÈ›a din ce în ce mai stăruitoare de a se căsători cât mai curând È™i că de un an È™i jumătate încoace manifestase de mai multe ori această intenÈ›ie. Pe cât se pare intenÈ›ia lui era cunoscută în "lumea bună", stârnind interesul anumitor persoane. Cum însă planurile prinÈ›ului încurcau foarte mult socotelile altor persoane din preajma lui, bătrânul era supravegheat pas cu pas. Rude apropiate avea foarte puÈ›ine; soÈ›ia îi murise de douăzeci de ani È™i singura lui fiică era acea văduvă de general, aÈ™teptată să sosească din zi în zi de la Moscova, o femeie tânără, de al cărei caracter se temea în mod vădit. ÃŽn schimb, avea o mulÈ›ime de rubedenii îndepărtate, mai ales de ale răposatei lui soÈ›ii, toate ajunse aproape la sapă de lemn; apoi mai avea pe deasupra È™i o droaie de protejaÈ›i — È™i bărbaÈ›i È™i femei, crescuÈ›i din mila lui, care aÈ™teptau cu toÈ›ii câte o părticică din moÈ™tenire È™i de aceea o È™i ajutau pe fiica lui să l supravegheze. Pe deasupra, prinÈ›ul mai avea, din tinereÈ›e, încă o manie despre care n aÈ™ putea spune dacă e caraghioasă sau nu, È™i anume, să mărite fete sărace. De douăzeci È™i cinci de ani tot mărita fete — fie rude îndepărtate, fie fiice îndepărtate ale unor veri de ai soÈ›iei lui, ori fine; cununase până È™i pe fiica portarului său. De obicei, le lua în casă de mici, le creÈ™tea cu dădace È™i guvernante franÈ›uzoaice, apoi le dădea la cele mai bune È™coli, È™i în cele din urmă le mărita cu zestre. AÈ™adar, în jurul lui se îmbulzeau permanent o droaie de oameni. FireÈ™te, fetele crescute È™i măritate de el aduceau pe lume altă generaÈ›ie de fetiÈ›e, care la rândul lor căutau să obÈ›ină favoarea de a fi crescute în casa lui; pretutindeni trebuia să boteze, toÈ›i protejaÈ›ii veneau să l felicite de ziua lui È™i această forfotă neîntreruptă îi făcea prinÈ›ului o deosebită plăcere. De cum am început să vin la el, am observat — È™i acest lucru era cât se poate de vădit — că în mintea bătrânului se înrădăcinase convingerea dureroasă că, de la un timp, toată societatea lui îl priveÈ™te într un mod ciudat È™i că toată lumea se poartă cu el altfel decât înainte, când îl socotea sănătos; această impresie îl urmărea până È™i în timpul celor mai vesele petreceri mondene. Bătrânul devenise foarte suspicios; i se părea că citeÈ™te în ochii fiecăruia o îndoială. Gândul că toată lumea îl consideră nebun îl chinuia de bună seamă; chiar È™i pe mine mă cerceta uneori cu neîncredere. Iar dacă ar fi aflat că cineva răspândeÈ™te sau confirmă zvonul care circula pe socoteala lui, bătrânul, atât de bun, de altfel, i ar fi devenit duÈ™man de moarte. Asupra acestei trăsături È›in să atrag atenÈ›ia în mod deosebit, fiindcă m a determinat să nu fiu grosolan cu el din prima zi; mai mult, eram încântat de câte ori izbuteam să l înveselesc sau să l distrez. Nu cred că această mărturisire ar putea arunca vreo umbră asupra demnității mele. PrinÈ›ul își învestise cea mai mare parte din capitalul lui. După boală, devenise mare acÈ›ionar al unei importante societăți anonime, de altfel, foarte serioasă. DeÈ™i societatea era condusă de alÈ›ii, bătrânul urmărea cu mult interes treburile ei, se ducea regulat la adunările generale, era membru în consiliul de administraÈ›ie, lua parte la toate È™edinÈ›ele, unde È›inea discursuri lungi, își apăra cu însufleÈ›ire punctul de vedere È™i îl combătea pe al altora, ceea ce îi dădea o satisfacÈ›ie vădită. ÃŽn general îi plăcea foarte mult să È›ină discursuri: măcar în asemenea împrejurări le putea dovedi tuturor că avea o minte teafără È™i ageră. De altfel, chiar È™i în viaÈ›a lui particulară, intimă, îi făcea o deosebită plăcere să È™i presare vorba cu aforisme È™i calambururi, ceea ce eu unul înÈ›eleg prea bine. ÃŽÈ™i organizase chiar în casă, la parter, un fel de cancelarie particulară, unde unul È™i acelaÈ™i funcÈ›ionar se ocupa de toate treburile, È›inea socotelile È™i registrele, administrând în acelaÈ™i timp È™i casa. FuncÈ›ionarul acesta, care pe deasupra mai avea È™i o slujbă la stat, putea prea bine s o scoată singur la capăt cu toate; însă, după dorinÈ›a prinÈ›ului, fusesem angajat È™i eu, ca să l ajut cică pe funcÈ›ionar; totuÈ™i, de la început, am fost trecut în biroul lui particular È™i adesea nu aveam nimic de făcut, nici o corespondență, nici un registru de È›inut, măcar pentru a salva aparenÈ›ele. Acum scriu despre toate acestea ca un om care s a trezit dintr o vrajă È™i în multe privinÈ›e a izbutit să se desprindă din ea; cum să descriu însă tristeÈ›ea mea de atunci (pe care o trăiesc aievea în clipa aceasta), tristeÈ›e ce mi s a cuibărit în suflet, È™i mai ales zbuciumul meu de atunci, care mă tulbura È™i mă chinuia într atât, încât nici nu închideam ochii noaptea din pricina nerăbdării de a dezlega problemele aproape insolubile, pe care mi le pusesem singur? E penibil să ceri bani, chiar când e vorba de leafă, mai ales dacă simÈ›i în adâncul conÈ™tiinÈ›ei că nu i meriÈ›i pe deplin. Dar în ajun, o auzisem pe mama vorbind în È™oaptă cu sora mea, în ascuns de Versilov ("ca să nu se necăjească Andrei Petrovici"), È™i împărtășindu i că se pregăteÈ™te să ducă la amanet o icoană, la care È›inea însă prea mult ca să se hotărască cu una, cu două. Fusesem angajat cu o leafă de cincizeci de ruble pe lună, dar nu È™tiam de fel cum aveam s o primesc; când m au trimis să lucrez, ai mei nu mi au dat nici un amănunt. Cu trei zile în urmă, întâlnindu mă în cancelarie cu funcÈ›ionarul prinÈ›ului, l am întrebat pe el cine dă leafa aici. El m a privit mirat È™i cu un zâmbet ironic (căci nu mă prea înghiÈ›ea): — Cum, dumneata primeÈ™ti leafă? Mă aÈ™teptam ca după răspunsul meu afirmativ să adauge: — Dar pentru ce, mă rog? El s a mărginit însă să mi arunce un "nu È™tiu nimic", pe un ton sec, pentru ca apoi să se cufunde în registrul lui liniat în care trecea cifrele însemnate pe niÈ™te hârtiuÈ›e. De altfel, avusese prilejul să vadă că totuÈ™i făceam È™i eu câte ceva. Cu două săptămâni în urmă, muncisem patru zile întregi la o lucrare pe care mi o dăduse chiar el să o transcriu pe curat, È™i pe care a trebuit până la urmă să o redactez din nou. Era vorba de un talmeÈ™ balmeÈ™ de "idei" de ale prinÈ›ului, pe care acesta avea de gând să le comunice consiliului de administraÈ›ie. Totul trebuia pus în ordine ca să alcătuiască un întreg, conceput într un stil unitar. O zi întreagă am revăzut apoi lucrarea cu prinÈ›ul, care a discutat destul de vehement cu mine, dar până la urmă a rămas mulÈ›umit; dar nici până acum nu È™tiu dacă a trimis o sau nu. Nici nu mai vorbesc de alte două trei scrisori, tot comerciale, pe care le am scris de asemenea din însărcinarea lui. Mi era penibil să mi cer leafa È™i din pricină că eram hotărât să renunÈ› la slujbă, presimÈ›ind că anumite împrejurări nefavorabile mă vor sili să plec È™i de aici. Când m am trezit în dimineaÈ›a aceea, în timp ce mă îmbrăcam în cămăruÈ›a mea de la mansardă, am simÈ›it că inima începe să mi bată mai tare; deÈ™i mă prefăceam că nu mă sinchisesc, totuÈ™i, în clipa când am intrat în casa prinÈ›ului, m a cuprins aceeaÈ™i tulburare: în dimineaÈ›a aceea trebuia să sosească persoana, mai precis, femeia de la care aÈ™teptam răspuns la toate întrebările mele chinuitoare! Era vorba de fiica prinÈ›ului, de tânăra văduvă a generalului Ahmakov, despre care am mai pomenit. ÃŽntre Ahmakova È™i Versilov era o duÈ™mănie neîmpăcată. ÃŽn sfârÈ™it, am izbutit să aÈ™tern acest nume pe hârtie! N o văzusem niciodată, fireÈ™te, È™i nici nu mi puteam închipui cum voi vorbi cu ea sau dacă voi îndrăzni măcar s o fac; totuÈ™i speram (È™i aveam destule motive să sper) că sosirea ei va rupe vălul de întuneric care îmi ascundea adevăratul chip al lui Versilov. AÈ™ fi vrut să fiu dârz, dar nu puteam: mi era o ciudă grozavă că de la primul pas mă arăt atât de fricos È™i de stângaci; totodată eram grozav de curios, dar mai ales stingherit: aceste trei sentimente contradictorii mă copleÈ™eau. De câte ori îmi amintesc de ziua aceea o È™i retrăiesc. PrinÈ›ul nu È™tia nimic despre sosirea atât de apropiată a fiicei lui, pe care nu o aÈ™tepta să se întoarcă de la Moscova decât după o săptămână. Eu însumi aflasem această veste numai în ajun È™i numai din întâmplare: vorbind cu maică mea, Tatiana Pavlovna, care primise o scrisoare de la văduva generalului, a scăpat un cuvânt în prezenÈ›a mea. DeÈ™i vorbeau în È™oaptă È™i numai în aluzii, am ghicit numaidecât la ce se refereau. E de la sine înÈ›eles că nu trăgeam cu urechea, dar era cu neputință să nu ascult, văzând cât de tare s a tulburat maică mea la vestea sosirii acelei femei. Versilov nu era atunci acasă. Bătrânului nu voiam să i comunic vestea, fiindcă ajunsesem să mi dau seama cât de mult se teme de sosirea ei. Mai mult, cu trei zile în urmă făcuse o aluzie timidă È™i îndepărtată că din pricina mea se teme de venirea ei, sau mai precis că din pricina mea se teme de un perdaf. Trebuie să adaug totuÈ™i că în relaÈ›iile familiale izbutise să È™i păstreze independenÈ›a È™i libertatea de a hotărî, mai ales în chestiunile băneÈ™ti. La început, îl socoteam slab È™i supus ca o muiere; mai târziu, am fost silit să mi schimb părerea, văzând că deÈ™i în anumite împrejurări se dovedea într adevăr slab È™i influenÈ›abil, în altele cel puÈ›in manifesta un fel de încăpățânare, dacă nu curaj. ÃŽn ciuda caracterului său fricos È™i influenÈ›abil, în anumite momente era de neclintit. Mai târziu, Versilov mi a explicat toate acestea cu de amănuntul. Un fapt curios pe care vreau să l amintesc e că prinÈ›ul È™i cu mine nu vorbeam niciodată despre fiica lui, mai precis evitam acest subiect: îndeosebi eu îl evitam, în timp ce el se ferea să vorbească despre Versilov; îmi dădeam pur È™i simplu seama că ar refuza să mi răspundă dacă i aÈ™ pune deschis vreuna din întrebările delicate care mă frământau. Dacă cineva ar vrea să È™tie despre ce am discutat noi doi în timpul acelei luni, va trebui să i răspund că am vorbit despre câte în lună È™i în stele, însă, în fond, numai despre lucruri ciudate. ÃŽmi plăcea mai ales încrederea È™i bunătatea neobiÈ™nuită cu care se purta față de mine. Uneori îl cercetam cu mirare È™i mă întrebam: "Cum È™i unde putea fi consilier un astfel de om? Locul lui ar fi mai degrabă la liceu, să zicem în clasa a patra — ce coleg minunat ar fi fost." De multe ori m a mirat È™i figura lui: era uscățivă, avea o expresie foarte serioasă (È™i trăsături aproape frumoase); avea părul des, cărunt È™i ondulat, iar ochii mari È™i vii; È™i la trup era uscățiv, dar înalt È™i bine legat; faÈ›a lui avea însă o mobilitate neplăcută, aproape necuviicioasă, putând să treacă dintr o dată de la o expresie neobiÈ™nuit de serioasă la una prea uÈ™uratică, schimbare ce surprindea pe oricine îl vedea pentru prima oară. I am împărtășit această impresie È™i lui Versilov, care m a ascultat cu interes È™i curiozitate, de parcă nu m ar fi crezut capabil de asemenea observaÈ›ii; apoi a adăugat în treacăt că acest obicei al prinÈ›ului era desigur o urmare a bolii, deoarece îl căpătase numai în ultimul timp. DiscuÈ›iile mele cu prinÈ›ul aveau un caracter abstract, general, învârtindu se în jurul a două teme principale, Dumnezeu È™i existenÈ›a lui, cu alte cuvinte dacă există sau nu, È™i femeile. Era foarte credincios È™i sentimental. ÃŽn biroul lui avea un chivot plin cu icoane, în faÈ›a căruia ardea o candelă. Dar câteodată îl găsea câte o toană È™i atunci începea să se îndoiască de existenÈ›a lui Dumnezeu, îndruga vrute È™i nevrute, provocându mă fățiÈ™ să mi exprim părerea. Cu toate că, în general, eram destul de indiferent față de religie, sfârÈ™eam întotdeauna prin a discuta cu aprindere neprefăcută. Și azi îmi aduc aminte cu plăcere de aceste convorbiri însufleÈ›ite. Dar mai mult decât orice îi plăcea să vorbească despre femei È™i cum eu, din pricina aversiunii mele față de această temă, nu puteam fi un bun interlocutor, îl dezamăgeam È™i îl întristam uneori. ÃŽn dimineaÈ›a aceea, de cum am intrat pe ușă, prinÈ›ul a È™i deschis acest subiect. ÃŽl găsisem în foarte bună dispoziÈ›ie, pus pe glume în doi peri, deÈ™i în ajun îl lăsasem copleÈ™it de o tristeÈ›e inexplicabilă. TotuÈ™i trebuia să mi obÈ›in cu orice preÈ› leafa în ziua aceea, înainte de sosirea anumitor persoane. Mă aÈ™teptam să fim întrerupÈ›i dintr o clipă în alta (de aceea îmi È™i bătea inima atât de tare) È™i atunci poate că avea să mi piară curajul de a aduce vorba despre bani. Cum nu mă puteam însă cu nici un chip hotărî să pomenesc de ei, prostia mea mă scotea, fireÈ™te, din sărite È™i mi aduc perfect de bine aminte, de ciudă că îmi pusese o întrebare uÈ™uratică din cale afară, i am trântit părerile mele despre femei pe nerăsuflate È™i cu un ton extrem de pătimaÈ™. Am obÈ›inut însă rezultatul contrar celui urmărit: discuÈ›ia s a încins È™i mai aprig. — ...Nu mi plac femeile pentru că sunt necioplite, stângace, fiindcă depind totdeauna de alÈ›ii È™i, în afară de asta, mai poartă È™i o îmbrăcăminte indecentă! mi am încheiat eu tirada lungă È™i incoerentă. — Nu mai spune, puiule! strigă el, înveselit la culme, spre marea mea furie. Sunt un om slab, care cedează uÈ™or în lucrurile mici, însă când e vorba de ceva important nu fac niciodată concesii. Când e vorba de fleacuri, bunăoară la seratele din lumea bună, se poate obÈ›ine de la mine orice, slăbiciune pe care o blestem întotdeauna. ÃŽn asemenea împrejurări devin îngăduitor la culme, aÈ™a încât uneori sunt în stare să i dau dreptate până È™i unui filfizon de aristocrat numai fiindcă m am lăsat cucerit de politeÈ›ea lui, sau să mă iau la harță cu un prost, ceea ce e o greÈ™eală de neiertat. Toate acestea mi se trag din lipsa mea de stăpânire È™i din faptul că am crescut în umbră. De fiecare dată plec furios, jurându mi să nu mai procedez niciodată astfel, dar a doua zi o iau de la capăt. Iată de ce uneori lumea mă privea ca pe băieÈ›andru de È™aisprezece ani. Dar, în loc să învăț să mă stăpânesc, prefer până în ziua de azi să mă retrag în colÈ›ul cel mai întunecat, cu riscul de a fi socotit un mizantrop: "Ei È™i dacă sunt stângaci, tot nu mă sinchisesc de părerea voastră! Tot n am de gând să trăiesc printre voi!" O spun foarte serios È™i o dată pentru totdeauna. De altfel, toate acestea nu se referă la prinÈ›, nici măcar la discuÈ›ia amintită. — Nu v am spus părerea mea ca să vă înveselesc, ci am vrut să mi exprim convingerea, spusei eu, aproape răstindu mă la el. — Cum adică, toate femeile sunt necioplite È™i indecent îmbrăcate? Asta i ceva nou pentru mine. — Sigur că sunt necioplite. Dacă vă duceÈ›i la teatru sau la plimbare, o să vedeÈ›i că orice bărbat merge numai pe dreapta È™i trece cuviincios pe lângă alÈ›ii, fiecare È›inând dreapta. ÃŽn schimb, femeile, mai bine zis doamnele — căci despre ele vorbesc — dau buzna peste tine fără să te bage măcar în seamă, ca È™i cum ai fi de a dreptul dator să te dai la o parte ca să le faci loc să treacă. Eu unul sunt gata să mă dau la o parte ca înaintea unor făpturi mai slabe, dar stau È™i mă mir de ce fiecare dintre ele e atât de convinsă că sunt dator s o fac. Iată ce mă jigneÈ™te! După o asemenea ciocnire cu o doamnă rămân dezgustat. Unde mai pui că tot ele mai È›ipă că se simt jignite È™i pretind drepturi egale, dar ce fel de egalitate mai e È™i asta, când ele mă calcă în picioare sau îmi aruncă praf în ochi! — Ei aÈ™, de unde praf? — Chiar aÈ™a; sunt îmbrăcate indecent din cale afară. Numai un destrăbălat nu È™i dă seama de asta. La tribunal se declară È™edință închisă de câte ori e vorba de situaÈ›ii indecente. Atunci de ce sunt îngăduite pe stradă, unde e È™i mai multă lume? ÃŽÈ™i pun fără ruÈ™ine turnură la spate ca să È™i arate nurii, È™i asta în văzul tuturor! Doar nu pot să nu observ! Orice tânăr, orice băieÈ›aÈ™, până È™i un copil își dă seama, È™i asta i o infamie. N au decât să le admire bătrânii depravaÈ›i È™i să alerge după ele cu limba scoasă, totuÈ™i există È™i un tineret curat, care trebuie ferit de asemenea provocări dezgustătoare. Vezi câte o doamnă mergând pe bulevard, foÈ™nind dintr o trenă de doi coÈ›i, măturând praful de pe uliță; dacă te nimereÈ™ti în spatele ei, nu È›i rămâne decât s o iei la fugă ca să o întreci, sau să sari în lături, dacă nu vrei să te alegi cu ochii È™i gura pline de praf. Unde mai pui că rochia doamnei e de mătase È™i dumneaei îi freacă poalele de caldarâm verste întregi, numai de dragul modei, în timp ce soÈ›ul nu câștigă la senat decât cinci sute de ruble pe an: asta explică de ce iau funcÈ›ionarii mită. Iată de ce sunt atât de scârbit, de ce le dispreÈ›uiesc È™i le ocărăsc în gura mare. DeÈ™i reproduc discuÈ›ia subliniindu i latura umoristică È™i păstrându i întocmai caracterul pitoresc de atunci, astăzi nu mi am schimbat părerile. — Și È›i merge? N ai pățit o? întreabă bătrânul, curios. — Nu, o ocărăsc în gând È™i mă dau la o parte. Dumneaei, fireÈ™te, simte, dar se preface că nu bagă n seamă, trece semeață, fără să întoarcă măcar capul. O singură dată am ocărât serios două cucoane care se plimbau pe bulevard, dând din coadă; bineînÈ›eles nu le am spus vorbe murdare, ci mi am exprimat numai cu glas tare părerea că trena este o jignire pentru ceilalÈ›i. — Chiar aÈ™a le ai spus? — ÃŽntocmai. ÃŽn primul rând fiindcă nesocoteÈ™te buna cuviință È™i în al doilea rând fiindcă ridică praful, iar bulevardul este al tuturor, È™i al meu È™i al tău È™i al celorlalÈ›i, al lui Feodor, al lui Ivan, oricine ar fi el. Asta le am È™i spus o pe È™leau È™i apoi am adăugat mai pe ocolite că, în general, nu mi place mersul femeilor văzute din spate. — Bine, dragul meu, dar puteai să intri într un bucluc; dacă te luau la poliÈ›ie? — De ce să mă ia? Doar nu poÈ›i reclama un om numai pentru că în timp ce trecea pe lângă tine vorbea de unul singur cu glas tare. Orice om are dreptul să È™i exprime părerea în vânt. Și apoi, nu m am adresat lor, ci am vorbit în general. Ele, însă, s au luat la harță cu mine, au început să mă suduie, folosind cuvinte cu mult mai urâte decât mine: că sunt un mucos, că aÈ™ merita să fiu trimis la culcare nemâncat, că sunt un nihilist, că mă vor da pe mâna vardistului È™i că am îndrăznit să mă leg de ele numai pentru că sunt două femei singure È™i fără apărare, căci dacă ar fi fost însoÈ›ite de un bărbat aÈ™ fi dat bir cu fugiÈ›ii, în loc să mi iau nasul la purtare. Eu le am declarat cu sânge rece că dacă își mai caută ceartă cu mine am să trec peste drum. "Și ca să vă dovedesc că nu mă tem de bărbaÈ›ii voÈ™tri È™i că sunt gata să mă bat cu ei în duel dacă mă provoacă, vă voi însoÈ›i până acasă, mergând cu douăzeci de paÈ™i în urma voastră, apoi am să mă opresc la poartă È™i am să vă aÈ™tept bărbaÈ›ii." Zis È™i făcut. — Serios? — FireÈ™te că a fost o prostie, dar îmi ieÈ™isem din sărite. M au târât după ele trei verste È™i mai bine pe arÈ™iță, până în dreptul institutelor, apoi au intrat într o casă de lemn cu un singur cat — ce i drept, foarte curățică — È™i în care se vedeau pe fereastră multe flori, doi canari, vreo trei javre È™i stampe înrămate pe pereÈ›i. Am stat pe stradă în faÈ›a casei cam jumătate de oră. De vreo trei ori ele s au uitat pe furiÈ™ la mine È™i, în cele din urmă, au lăsat storurile. ÃŽn sfârÈ™it, a ieÈ™it pe poartă un oarecare funcÈ›ionar, om mai în vârstă; deÈ™i nu purta halat, ci un fel de haină de casă, se vedea că dormise È™i că ele îl treziseră chiar atunci; omul rămase în poartă cu mâinile la spate È™i începurăm să ne măsurăm unul pe altul cu privirea. Din când în când, își întorcea privirile, apoi se uita iar la mine È™i deodată îmi zâmbi. Atunci i am întors spatele È™i mi am văzut de drum. — Parcă ai fi un erou al lui Schiller, dragul meu. Totdeauna m ai uimit: eÈ™ti rumen la față, plesneÈ™ti de sănătate, aÈ™a că nu înÈ›eleg de unde È›i se trage această aversiune față de femei! Cum e cu putință ca la vârsta ta femeia să nu È›i facă impresia cuvenită? Eu, mon cher, nu aveam decât unsprezece ani când preceptorul m a mustrat că prea mi holbez ochii la statuile din Parcul de vară. — V ar plăcea desigur să mă încurc cu vreo Josefină de pe la noi È™i să vin să vă raportez. Degeaba vă osteniÈ›i: am văzut È™i eu la treisprezece ani o femeie goală din creÈ™tet până în tălpi È™i de atunci sunt dezgustat. — Adevărat? Află, mon cher enfant, că o femeie tânără È™i frumoasă e ispititoare ca un măr, aÈ™a că de dezgust nici vorbă nu poate fi! — ÃŽncă înainte de a intra în liceu, pe când eram intern într un pension de mâna a doua, al lui Touchard, aveam un coleg, anume Lambert. El mă bătea întruna È™i, fiindcă era cu trei ani mai mare decât mine, mă silea să l slugăresc È™i să i scot cizmele. ÃŽnainte de a pleca la confirmare, a venit la el abatele Rigaud ca să l felicite cu prilejul primei împărtășanii È™i s au aruncat, plângând, unul în braÈ›ele celuilalt, iar abatele a început să l strângă pătimaÈ™ la piept, făcând niÈ™te gesturi care îi trădau emoÈ›ia. Și pe mine m au podidit lacrimile, căci tare îl mai invidiam pe colegul meu. Când i a murit tatăl, a părăsit È™coala È™i abia peste doi ani l am întâlnit din nou pe stradă. Mi a făgăduit că va veni să mă vadă. Pe atunci urmam liceul È™i locuiam la Nikolai Semionovici. A venit într o zi de dimineață, mi a arătat un teanc de cinci sute de ruble È™i m a invitat să plec cu el cu trăsura. Mi a mărturisit că, deÈ™i cu doi ani în urmă mă bătea, a avut întotdeauna nevoie de mine, È™i nu numai ca să i scot cizmele, ci È™i în chip de confident. Mi a mai spus că furase chiar în ziua aceea caseta maică si, cu ajutorul unei chei false, fiindcă toÈ›i banii lăsaÈ›i de tatăl lui i se cuveneau după lege, aÈ™a că ea n avea dreptul să nu i dea cât cerea, că în ajun venise la el abatele Rigaud să i facă morală È™i încă de la ușă a început să l ia la rost, să se văicărească, prefăcându se îngrozit È™i ridicând mâinile la cer; "drept răspuns, mi am scos cuÈ›itul È™i l am ameninÈ›at că l omor" (el pronunÈ›a: omoh). Ne am dus pe strada KuzneÈ›ki. Pe drum, mi a spus că mama lui este în relaÈ›ii cu abatele Rigaud, că el a observat lucrul acesta, că puÈ›in îi pasă de toÈ›i È™i de toate È™i că tot ce spun ei despre împărtășanie sunt baliverne. ÃŽÈ™i cumpără de pe strada KuzneÈ›ki o puÈ™că cu două È›evi, o tolbă de vânătoare, gloanÈ›e, o cravaÈ™a de călărie È™i pe deasupra o jumătate de kilogram de bomboane. Apoi am plecat la vânătoare, afară din oraÈ™, dar, pe drum, am întâlnit un vânzător de păsări încărcat cu colivii, de la care Lambert a mai cumpărat È™i un canar. Când am ajuns într un crâng, a dat drumul canarului È™i, È™tiind că o dată ce a stat un timp în colivie nu poate zbura prea departe, a început să tragă în el, dar nu l a nimerit. Trăgea doar pentru prima oară în viaÈ›a lui, dar încă de pe vremea când eram împreună la Touchard dorea să È™i cumpere o puÈ™că, obiect pe care amândoi îl râvneam de mult. Acum nu È™i mai încăpea în piele de bucurie. Lambert avea părul negru ca pana corbului, pielea albă È™i faÈ›a rumenă ca o mască, nasul lung È™i coroiat ca un francez tipic, dinÈ›i strălucitori È™i ochi negri. Legă cu o sfoară canarul de o creangă È™i trase de două ori de foarte aproape, de la vreo cinci centimetri, din amândouă È›evile deodată, aÈ™a încât penele îi zburară care încotro. După aceea ne am întors în oraÈ™, ne am luat o cameră la hotel È™i am tras un chef cu È™ampanie; apoi a apărut È™i o femeie... M a uimit cât era de elegant îmbrăcată, parcă o văd aievea în rochia ei de mătase verde. Atunci am È™i văzut tot... ceea ce v am povestit adineaori... După aceea ne am pus iar pe băutură, È™i el o întărâta È™i o ocăra într una; ea stătea dezbrăcată, căci el îi scosese rochia; când ea a început să l înjure È™i să l roage să i dea rochia ca să se îmbrace, el s a pornit s o lovească din toate puterile cu cravaÈ™a peste umerii goi. Atunci m am ridicat È™i, apucându l cu dibăcie de păr, l am trântit dintr o dată la pământ. Când s a ridicat, a apucat o furculiță È™i mi a înfipt o în pulpă. La strigătele noastre s a adunat lumea, dar între timp eu am apucat s o È™terg. De atunci mi e È™i scârbă să mă gândesc la un trup gol, deÈ™i, vă rog să mă credeÈ›i că femeia era foarte frumoasă. Pe măsură ce vorbeam, de pe faÈ›a prinÈ›ului pieri veselia È™i apăru o tristeÈ›e adâncă. — Mon pauvre enfant! Am fost întotdeauna convins că în copilărie ai avut parte de multă amărăciune. — Vă rog să nu vă neliniÈ™tiÈ›i din pricina mea. — Doar tu mi ai spus cât ai fost de singur; măcar să fi avut parte de un prieten ca lumea, ceea ce nu mi vine să cred despre Lambert, după cum mi l descrii: pățania cu canarul, împărtășania cu lacrimi È™i îmbrățișări, apoi peste un an, doi, istoria cu maică sa È™i cu abatele... of, mon cher. ÃŽn vremurile noastre copiii au devenit o problemă îngrozitoare: când sunt încă mici de tot, cu căpÈ™oarele lor aurii, cu buclele È™i nevinovăția lor, când aleargă în jurul tău cu râsul lor proaspăt È™i te privesc cu ochiÈ™orii lor strălucitori, par niÈ™te îngeri din cer sau niÈ™te păsărele fermecătoare; mai târziu însă îți vine să spui uneori că mai bine n ar mai fi crescut! — De ce sunteÈ›i atât de abătut? VorbiÈ›i de parcă aÈ›i avea copii mici. Doar nu aveÈ›i copii È™i nici nu o să mai aveÈ›i vreodată. — Tiens, È™i într o clipă se lumină la față, chiar acum trei zile, Alexandra Petrovna, ha, ha, ha! — È™tii, Alexandra Petrovna SiniÈ›kaia, mi se pare că ai întâlnit o aici acum vreo trei săptămâni — închipuieÈ™te È›i, acum trei zile, drept răspuns la o glumă de a mea, că dacă m aÈ™ însura acum cel puÈ›in pot fi liniÈ™tit că nu voi avea copii, mi a trântit cu răutate: "Dimpotrivă, fii pe pace, cei de o seamă cu dumneata au cu siguranță copii, chiar din primul an". Ha, ha! Nu È™tiu de ce își închipuie toată lumea că mi s a năzărit să mă însor; deÈ™i răutăcioasă, trebuie să recunoÈ™ti È™i tu că observaÈ›ia era spirituală. — Spirituală, dar jignitoare. — Ei, cher enfant, nu oricine te poate jigni. Eu preÈ›uiesc cel mai mult la oameni umorul, care, din păcate, începe să dispară; cât despre Alexandra Petrovna, cine ia în seamă cuvintele ei? — Cum aÈ›i spus? am stăruit eu. Că nu oricine te poate jigni... AveÈ›i dreptate! Nu oricine merită să l iei în seamă. StraÈ™nic principiu! Are să mi prindă foarte bine. Am să mi l È™i însemn. Dumneavoastră spuneÈ›i uneori niÈ™te lucruri grozave. FaÈ›a prinÈ›ului se lumină de bucurie. — N'est ce pas ? Află, mon cher enfant , că adevăratul umor dispare pe zi ce trece. Eh, mais... C'est moi qui connaît les femmes . Crede mă, viaÈ›a fiecărei femei, orice ar povesti despre ea însăși, nu i decât o căutare continuă a omului căruia să i se supună... Ca să zic aÈ™a, oricare tânjeÈ™te după un stăpân. Și È›ine minte: nu există nici o excepÈ›ie de la această regulă. — E perfect adevărat! StraÈ™nic: am strigat eu încântat. Altă dată, ne am fi pornit numaidecât pe o discuÈ›ie filozofică de un ceas pe această temă, acum însă m am roÈ™it deodată, de parcă m ar fi înÈ›epat ceva. Mi s a năzărit brusc că laud vorbele lui de duh numai ca să i intru în voie È™i să obÈ›in banii, È™i că el va ghici negreÈ™it intenÈ›ia mea atunci când îi voi cere. Nu întâmplător am pomenit acum de acest incident. — Excelență, vă rog din suflet să mi daÈ›i chiar acum cele cincizeci de ruble pe care mi le datoraÈ›i pe luna aceasta, izbucnii eu pe nerăsuflate È™i, de tulburare, eram de a dreptul mojic. Mi aduc aminte (după cum îmi amintesc toate întâmplările din dimineaÈ›a aceea în cele mai mici amănunte) că între noi s a petrecut atunci o scenă îngrozitor de penibilă, atât în fond cât È™i în formă. La început el nu m a înÈ›eles, m a privit lung È™i nedumerit, fără să priceapă despre ce bani e vorba. Nici nu È™i închipuia, desigur, că primesc leafă — È™i la urma urmei o meritam oare? E drept că pe urmă a început să mă încredinÈ›eze că uitase, È™i, când a priceput despre ce era vorba, a scos imediat cele cincizeci de ruble, însă cu un gest prea grăbit, ba chiar a È™i roÈ™it. Văzându l atât de încurcat, m am ridicat în picioare È™i i am declarat tăios că acum nu mai pot primi banii, că pesemne mi se vorbise de leafă din greÈ™eală, ori cu intenÈ›ia de a ma înÈ™ela, ca să nu refuz postul È™i abia acum îmi dădeam seama că n am pentru ce să primesc bani, fiindcă nu aveam nici un fel de îndatoriri precise. PrinÈ›ul s a speriat È™i a început să mă asigure că i am făcut nenumărate servicii, că pe viitor îi voi face È™i mai multe È™i că cincizeci de ruble nu reprezintă nimic, că, dimpotrivă, are de gând să mi mărească leafa, fiindcă se socoteÈ™te dator, că el însuÈ™i stabilise doar totul cu Tatiana Pavlovna, dar că "a fost o scăpare de neiertat" din partea lui. Drept răspuns, am izbucnit È™i i am declarat hotărât că ar fi josnic din partea mea să primesc leafă numai pentru istorioare picante, bunăoară cum am însoÈ›it până acasă două fandosite cu trenă, că nu mă angajasem ca să l distrez, ci ca să fac treabă, È™i, cum nu este de lucru pentru mine, trebuie să încheiem povestea È™i aÈ™a mai departe. Nici nu mi aÈ™ fi putut închipui că cineva se poate speria în halul în care l am văzut pe el după izbucnirea mea. Se înÈ›elege că până la urmă am încetat să mă opun, aÈ™a că el a izbutit să mi vâre în mână cele cincizeci de ruble; până în ziua de azi roÈ™esc de câte ori îmi aduc aminte că le am primit! Pe lumea asta totul se încheie cu o josnicie, dar È™i mai grav e că prinÈ›ul a reuÈ™it să mă convingă aproape că merit incontestabil banii, iar eu am făcut prostia să l cred, mai mult, mi s a părut cu neputință să i refuz. — Cher, cher, enfant! exclamă el, îmbrățișându mă È™i sărutându mă (mărturisesc că eu însumi eram cât pe aci să izbucnesc în plâns, dracu È™tie de ce, dar în ultimul moment m am stăpânit, însă È™i acum când scriu despre asta simt cum îmi ard obrajii), dragul meu prieten, am ajuns să te îndrăgesc ca pe o rudă apropiată; în luna aceasta mi te ai lipit de suflet! ÃŽn "lumea bună" nu găseÈ™ti decât "lume bună", È™i nimic mai mult; până È™i Katerina Nikolaevna (fiica lui), o femeie atât de sclipitoare, de care sunt mândru, mă jigneÈ™te adesea, dragul meu, chiar foarte, foarte des... Ce să mai spun de fetiÈ›ele astea (elles sont charmantes ) care vin împreună cu mamele lor să mă felicite de ziua mea — de la ele nu pot aÈ™tepta decât să mi dăruiască la nesfârÈ™it perne brodate pe canava, căci nu sunt în stare să mi spună un cuvânt pornit din inimă. Am adunat până acum vreo È™aizeci de perne din astea, È™i toate reprezintă ori căței, ori cerbi. Le iubesc foarte mult, de tine însă mă simt cu mult mai legat, nu ca de un fiu, ci mai degrabă ca de un frate È™i îmi place mai cu seamă când mă contrazici; tu cunoÈ™ti literatura, ai citit mult, eÈ™ti capabil de entuziasm... — N am citit mai nimic È™i nu mă pricep de fel la literatură. Pe vremuri, citeam ce îmi cădea în mână, dar de doi ani încoace n am mai pus mâna pe o carte È™i nici de acum înainte nu mai vreau să citesc. — De ce nu mai vrei? — Fiindcă urmăresc alte È›eluri. — Dragul meu... ar fi păcat ca la sfârÈ™itul vieÈ›ii să ajungi È™i tu să spui ca mine . "Je sais tout, mai je ne sais rien de bon ". Eu n am habar pentru ce am trăit pe lume! Oricum... mă simt foarte îndatorat față de tine... voiam chiar... Deodată, se opri, se întristă brusc È™i căzu pe gânduri. După un È™oc nervos (È™i în fiecare clipă putea să aibă unul, chiar fără motiv) își pierdea pentru câtva timp luciditatea È™i autocontrolul, dar, din fericire, își revenea repede, aÈ™a că totul trecea fără urmă. Am tăcut amândoi vreun minut. Buza de jos, pe care o avea foarte groasă, îi atârna... Ceea ce mă uimise îndeosebi era faptul că îmi vorbise despre fiica sa È™i încă atât de deschis. Eu socoteam că sinceritatea lui se datoreÈ™te desigur tulburării. — Cher enfant, sper că nu te superi fiindcă te tutuiesc, nu i aÈ™a? îngăimă el pe neaÈ™teptate. — CâtuÈ™i de puÈ›in. Mărturisesc însă că la început acest lucru m a cam umilit È™i am avut chiar de gând să vă tutuiesc È™i eu, dar mi am dat seama că ar fi o prostie, doar nu mi spuneÈ›i tu cu intenÈ›ia de a mă jigni? Dar el nu mă mai asculta È™i părea să fi uitat ce mă întrebase. — Ce mai face tatăl tău? spuse el pe neaÈ™teptate, privindu mă îngândurat. Tresării la întrebarea aceasta, în primul rând fiindcă recunoÈ™tea astfel că Versilov e tatăl meu — ceea ce nu È™i îngăduise până atunci față de mine — È™i în al doilea rând fiindcă deschisese pentru prima oară vorba despre Versilov. — E lefter È™i în toane rele, i am răspuns laconic, abia stăpânindu mi curiozitatea. — Da, o duce cam prost cu banii. Azi trebuie să se dea sentinÈ›a în procesul lor È™i l aÈ™tept tocmai pe prinÈ›ul Sereoja să mi aducă rezultatul. Mi a făgăduit că de la tribunal va veni direct aci. Azi li se hotăreÈ™te soarta; sunt în joc È™aizeci de mii, dacă nu chiar optzeci de mii de ruble. Desigur că È™i lui Andrei Petrovici (adică lui Versilov) i am dorit întotdeauna numai bine È™i pe cât se pare el va câștiga procesul, iar prinÈ›ii nu se vor alege cu nimic. Legea hotăreÈ™te! — Tribunalul SE pronunță astăzi? exclamai mirat. Gândul că Versilov nici n a catadicsit măcar să mă anunÈ›e mă uimea la culme. "Te pomeneÈ™ti că nu i a spus nici mamei, că n a suflat nimănui un cuvânt, mi a trecut atunci prin minte. Ce caracter!" — PrinÈ›ul Sokolski e la Petersburg? întrebai eu, tot atât de mirat. — A sosit ieri de la Berlin, anume pentru proces. Și aceasta era o veste extrem de importantă pentru mine. "AÈ™adar, azi va veni aci omul care i a dat lui o palmă!" — Ei È™i, făcu prinÈ›ul, înveselindu se pe neaÈ™teptate, va È›ine mai departe predici È™i... È™i iar o să alerge după fetiÈ›e, după puicuÈ›e, cărora nu le au crescut încă penele. Ha, ha! ÃŽn privinÈ›a asta s a născocit o anecdotă foarte hazlie... Ha, ha! — Cine È›ine predici? Cine aleargă după puicuÈ›e? — Andrei Petrovici! Poate că n ai să crezi, dar se È›inea scai de noi toÈ›i È™i nu mai contenea cu întrebările: ce mâncăm, ce gândim È™i altele de felul acesta. Ne ameninÈ›a È™i ne îndemna să ne pocăim: "Dacă eÈ™ti într adevăr credincios, zicea, de ce nu te călugăreÈ™ti?" Parcă voia să ne impună părerea lui Mais quelle idée! Chiar dacă îndemnul lui era îndreptățit, nu È›i se pare totuÈ™i prea sever? Dintre toÈ›i, pe mine mai ales îi plăcea să mă ameninÈ›e cu judecata de apoi. — N am observat nimic din toate acestea, deÈ™i de o lună trăiesc în casa lui, i am răspuns, nerăbdător. Mă scotea din sărite faptul că nu È™i venise încă în fire È™i vorbea fără noimă. — Fiindcă se fereÈ™te să È™i mai spună părerile; crede mă că cele ce È›i am povestit sunt adevărate. Fără îndoială că e un om spiritual È™i foarte învățat, dar mă întreb dacă are o minte sănătoasă. S a schimbat după cei trei ani petrecuÈ›i în străinătate. Trebuie să È›i mărturisesc că m a uimit È™i nu numai pe mine... Cher enfant, j'aime le bon Dieu... Eu cred în Dumnezeu, cred cât pot, totuÈ™i pe atunci a izbutit să mă scoată È™i pe mine din sărite. Admițând chiar că am folosit un argument cam neserios, È™i o făceam dinadins, de ciudă, totuÈ™i, în esență, obiecÈ›ia mea era foarte serioasă È™i veche de când lumea: "Dacă există o ființă supremă, îi spuneam, È™i dacă ea se întruchipează într o formă individualizată È™i nu în chip de spirit care se revarsă peste întreaga creaÈ›ie, sau ca un fluid (ceea ce e È™i mai greu de conceput), atunci unde sălășluieÈ™te? Recunosc, dragul meu, că c'était bête fără îndoială, dar în ultimă instanță toate obiecÈ›iile se reduc la aceasta. Un domicile e un lucru foarte important". S a supărat foc pe mine. După câte È™tiu, în străinătate a trecut la catolicism. — Am auzit È™i eu zvonul acesta. Dar nu cred să aibă vreun temei. — Ba eu sunt gata să jur pe ce am mai sfânt că aÈ™a este. Observă l mai atent... De altfel, tu însuÈ›i recunoÈ™ti că s a schimbat È™i când te gândeÈ™ti cum ne mai chinuia pe toÈ›i înainte! Crede mă că pe vremea aceea își dădea aere de sfânt ale cărui moaÈ™te aveau să facă minuni. Pretindea să i dăm socoteală de purtarea noastră, zău aÈ™a! Halal sfânt! En voilà une autre ! Când un călugăr sau un pustnic se crede sfânt, mai treacă meargă, dar când un om îmbrăcat în frac face pe sfântul prin saloane... asta i prea de tot! Ciudat rol pentru un om de lume! După mine e lipsit de gust. ÃŽncolo n am nimic de obiectat, căile Domnului sunt neînÈ›elese, È™i apoi câte nu se întâmplă... unde mai pui că toate astea È›in de l'inconnu . TotuÈ™i, o asemenea purtare nu i È™ade bine unui om de lume. Chiar dacă aÈ™ cădea È™i eu în mania religioasă, sau dacă mi ar vârî cineva în cap una ca asta, îți jur că n aÈ™ merge până acolo. ÃŽnchipuieÈ™te È›i, dacă aÈ™ lua azi masa la club È™i după aceea mi s ar năzări deodată s o fac pe sfântul! AÈ™ ajunge de râsul lumii! Am căutat să l fac È™i pe el să priceapă că e ridicol... Pe vremea aceea purta chiar un lanÈ› greu de gât. M am roÈ™it tot de furie. — L aÈ›i văzut cu ochii dumneavoastră? — Nu l am văzut, dar... — Atunci aflaÈ›i de la mine că toate astea sunt minciuni, o urzeală de uneltiri infame, niÈ™te calomnii scornite de duÈ™manii lui, mai precis de un duÈ™man, puternic È™i necruțător, fiindcă el n are decât un singur duÈ™man È™i acesta e fiica dumneavoastră. De astă dată prinÈ›ul își ieÈ™i din sărite. — Mon cher, te rog stăruitor ca de azi înainte să nu mai rosteÈ™ti numele fiicei mele când pomeneÈ™ti de această poveste murdară. M am ridicat să plec. De furios ce era îi tremura bărbia. — Cette histoire infame !... Eu nu i am dat crezare, n am vrut s o cred niciodată, dar... toată lumea caută să mă convingă: crede, crede, È™i eu... ÃŽn clipa aceea un lacheu intră ca să i anunÈ›e o vizită, ceea ce mă determină să mă aÈ™ez din nou pe scaun. Numaidecât își făcură apariÈ›ia două domniÈ™oare; una era, dacă nu mă înÈ™el, fiica vitregă a unui văr de al răposatei soÈ›ii a prinÈ›ului, în orice caz fusese crescută de prinÈ›, care i È™i pregătise o zestre, deÈ™i fata avea ea însăși avere (amănunt ce se va dovedi important în viitor); cealaltă era Anna Andreevna Versilova, fiica lui Versilov, cu trei ani mai în vârstă decât mine, care locuia împreună cu fratele ei la doamna Fanariotova È™i pe care nu o văzusem decât o singură dată în viaÈ›a mea È™i atunci numai o clipă pe stradă, cu toate că avusesem cândva cu fratele ei o scurtă ciocnire la Moscova (se prea poate să revin ulterior asupra acestei ciocniri, dacă voi socoti potrivit, deÈ™i, în fond, cred că nu merită). Această Anna Andreevna se bucura încă din copilărie de o dragoste cu totul deosebită din partea prinÈ›ului (Versilov È™i prinÈ›ul se cunoÈ™teau de foarte multă vreme). Eram atât de tulburat de cele petrecute înainte, încât nici nu m am sculat în picioare când au intrat, deÈ™i prinÈ›ul se ridicase să le întâmpine; după aceea însă, m am gândit că nu mai are nici un rost să mă scol È™i nu m am mai urnit. Eram încurcat mai ales pentru că nu È™tiam dacă trebuie să plec sau să rămân, dat fiind că nu trecuseră nici trei minute de când prinÈ›ul se răstise la mine. Dar, ca de obicei, bătrânul uitase È™i se însufleÈ›ise la sosirea fetelor. Ba chiar în clipa când intrau pe ușă se schimbase brusc la față È™i apucase să mi È™optească în pripă, făcându mi misterios cu ochiul: — Uită te bine la Olimpiada, cerceteaz o atent, cât mai atent... pe urmă am să È›i povestesc ceva... Am privit o cu luare aminte, dar n am observat nimic deosebit: era o fată nu prea înaltă, durdulie, cu obrajii foarte rumeni. Avea o înfățiÈ™are destul de atrăgătoare, care plăcea desigur oamenilor cu picioarele pe pământ. Părea bună la suflet, dar nu peste măsură. Nu făcea impresia că e de o inteligență sclipitoare, deÈ™i numai în înÈ›elesul superior al cuvântului, căci în ochi i se citea È™iretenia. Nu avea mai mult de nouăsprezece ani. ÃŽntr un cuvânt, nu se distingea prin nimic. Colegii mei de liceu ar fi poreclit o desigur "PerniÈ›a". (O descriu atât de amănunÈ›it numai fiindcă acest lucru se va dovedi necesar mai târziu.) De altfel, toate câte le am înfățiÈ™at până acum, probabil cu prea mare lux de amănunte, își vor avea rostul lor în viitor. Toate acestea vor avea la timpul lor un tâlc, de aceea nu le am putut trece cu vederea; iar pe cel care se plictiseÈ™te îl rog să întrerupă lectura. Fiica lui Versilov arăta cu totul altfel. Era înaltă, puÈ›in chiar prea slabă; avea faÈ›a prelungă, neobiÈ™nuit de palidă, părul foarte negru È™i bogat, ochi mari de culoare închisă, privirea pătrunzătoare, gura mică, roÈ™ie, cu buze fragede. Era prima femeie care nu m a dezgustat prin mersul ei. De altfel, era subÈ›irică È™i mlădioasă. Avea o expresie foarte gravă, dar nu prea blândă. ÃŽmplinise douăzeci È™i doi de ani. DeÈ™i nu semăna cu Versilov prin nici o trăsătură exterioară, aveau, lucru ciudat, o expresie uimitor de asemănătoare. Nu È™tiu dacă era frumoasă; asta depinde de gust. Amândouă fetele erau foarte modest îmbrăcate, aÈ™a că n am de ce să le mai descriu îmbrăcămintea. Mă aÈ™teptam la Versilova mă jignească de la început, măcar printr o privire sau printr un gest, È™i eram pregătit sufleteÈ™te; doar fratele ei mă umilise la Moscova chiar de la prima noastră ciocnire în viață. Ea nu mă cunoÈ™tea personal, dar nu putea să nu fi aflat că mă duceam în fiecare zi la prinÈ›. FireÈ™te, tot ce gândea È™i făcea prinÈ›ul trezea numaidecât un interes deosebit È™i constituia un eveniment pentru nenumăratele lui rubedenii È™i eventualii moÈ™tenitori, deci cu atât mai mult trebuia să i frământe simpatia lui neaÈ™teptată pentru mine. Știam precis că prinÈ›ul îi purta o deosebită grijă Annei Andreevna È™i îi căuta un soÈ›. Dar pentru Versilova era mai greu de găsit un soÈ› decât pentru fetele care brodau pe canava. Dar iată că împotriva tuturor aÈ™teptărilor, după ce i strânse mâna prinÈ›ului È™i schimbă cu el câteva amabilități pe un ton vesel, Versilova mă privi cu vădită curiozitate È™i, când văzu că È™i eu o observ, îmi zâmbi deodată È™i se înclină. E drept că intrase chiar atunci pe ușă È™i poate că politeÈ›ea cerea să salute, dar zâmbetul ei fu atât de drăgălaÈ™, încât era fără îndoială premeditat. ÃŽmi amintesc că zâmbetul acesta mi a făcut o deosebită plăcere. — Și acesta... acesta ajunul È™i tânărul meu prieten, Arkadi Andreevici Dolgoroki, îngăimă prinÈ›ul, observând că, deÈ™i ea mă salutase, eu nu mă ridicasem de pe scaun; dar se opri brusc, fâstâcindu se pesemne fiindcă trebuia să ne prezinte unul altuia (în fond eram fraÈ›i). "PerniÈ›a" mă salută È™i ea; deodată, m a cuprins însă o furie prostească È™i am sărit ars; era o răbufnire absurdă de falsă mândrie, stârnită de orgoliul meu. — IertaÈ›i mă, prinÈ›e, eu nu mă numesc Arkadi Andreevici, ci Arkadi Makarovici, l am întrerupt eu tăios, uitând cu desăvârÈ™ire că s ar fi cuvenit să le răspund domniÈ™oarelor la salut. Dracu s o ia de ieÈ™ire necuviincioasă! — Mais... tiens ! exclamă prinÈ›ul, bătându se cu palma peste frunte. — La ce È™coală aÈ›i învățat? răsună deodată întrebarea prostească, rostită cu un glas tărăgănat È™i apăsat de către "perniÈ›a" care venea spre mine, privindu mă de sus în jos. — La un liceu din Moscova. — Aha! Știam. Și se învață bine acolo? — Foarte bine. Stăteam nemiÈ™cat în faÈ›a ei, ca un soldat la raport. ÃŽntrebările acestei fete erau, desigur, banale, totuÈ™i ea avusese destulă prezență de spirit ca să È™teargă impresia produsă de ieÈ™irea mea stupidă È™i ca să l scoată din încurcătură pe prinÈ›, care asculta cu un zâmbet amuzat È™oaptele vesele ale Versilovei; era însă vădit că nu fac haz pe socoteala mea. Mă întrebam însă de ce această fată, pe care nici măcar nu o cunoÈ™team, se grăbise să oprească la timp izbucnirea mea prostească? TotuÈ™i nu puteam să mi închipui că ea intervenise numai din întâmplare; nu încăpea îndoială că o făcuse cu o anumită intenÈ›ie. Mă privea cu prea mult interes, de parcă ar fi vrut să mi atragă anume atenÈ›ia. Abia mai târziu am cântărit aceste impresii È™i mi am dat seama că nu m am înÈ™elat. — Cum, chiar astăzi? strigă deodată prinÈ›ul, tulburat la culme. — Cum, nu È™tiaÈ›i? se miră Versilova. Olympe! PrinÈ›ul nu È™tia că azi soseÈ™te Katerina Nikolaevna. Bine, dar noi la ea venisem, ne am gândit că a sosit cu trenul de dimineață È™i că trebuie să fie de mult acasă. Ne am întâlnit însă în faÈ›a uÈ™ii; ne a spus să intrăm la dumneavoastră, căci are să vină È™i ea îndată... De altminteri, iat o! ÃŽn aceeaÈ™i clipă, se deschise o ușă laterală È™i apăru, în sfârÈ™it, femeia pe care o aÈ™teptam! ÃŽi cunoÈ™team chipul după portretul uimitor din biroul prinÈ›ului, pe care l studiasem cu atâta atenÈ›ie de o lună întreagă. DeÈ™i Katerina Nikolaevna intrase în încăpere de vreo trei minute, nu puteam să mi iau o clipă ochii de la ea. Dacă n aÈ™ fi cunoscut însă portretul È™i dacă m ar fi întrebat cineva, după aceste trei minute: "cum este?" n aÈ™ fi putut să i răspund, fiindcă o privisem ca printr un văl. Singura impresie lăsată de aceste trei minute este imaginea unei femei neobiÈ™nuit de frumoase, care, după ce prinÈ›ul a sărutat o È™i a binecuvântat o, È™i a întors numaidecât ochii spre mine È™i de atunci m a privit È›intă tot timpul. Apoi am desluÈ™it limpede râsul stingherit al prinÈ›ului, care, arătând desigur spre mine, a îngăimat ceva despre noul său secretar. La auzul numelui meu, faÈ›a i se crispă, îmi aruncă o privire răutăcioasă È™i îmi zâmbi atât de dispreÈ›uitor, încât fără să mi dau seama, m am apropiat de prinÈ› È™i am bolborosit, tremurând îngrozitor, mâncând cuvintele È™i clănțănind din dinÈ›i: — Până acum eu... De azi înainte, am treburile mele... Plec. Le am întors spatele È™i am plecat. Nimeni nu mi a spus un cuvânt, nici măcar prinÈ›ul, mă priveau cu toÈ›ii în tăcere. Mai târziu prinÈ›ul mi a spus că mă făcusem atât de palid, încât "a înlemnit de spaimă". Atâta pagubă! CAPITOLUL AL TREILEA ÃŽntr adevăr, nu mi mai păsa de nimic: urmăream un È›el înalt, pentru care treceam peste întâmplările mărunte È™i eram însufleÈ›it de un simțământ covârÈ™itor, ce mă compensa pentru toate. Când am plecat, sufletul mi era plin de încântare. ÃŽn timp ce mergeam pe stradă, îmi venea să cânt. Ca un făcut, era o dimineață minunată, soare, zgomot, animaÈ›ie, mulÈ›imea se plimba veselă pe străzi. "Cum de nu m a jignit femeia aceea?" mă miram eu. Din partea cui aÈ™ fi îndurat o privire atât de dispreÈ›uitoare, un zâmbet atât de arogant, fără să protestez numaidecât, fie È™i în mod prostesc? Nu trebuie uitat că ea venise la Petersburg numai cu intenÈ›ia de a mă jigni cât, mai curând, deÈ™i nu mă văzuse niciodată: pentru ea eram "o iscoadă de a lui Versilov", È™i era convinsă, atunci ca È™i mai târziu, că soarta îi este în mâinile lui Versilov È™i că acesta, dacă vrea, poate s o nenorocească oricând, folosind un anumit document; cel puÈ›in bănuia acest lucru. ÃŽntre ei se ducea un vechi duel pe viață È™i pe moarte. Iată însă că nu mă simÈ›eam jignit! Ea încercase să mă jignească, dar nu izbutise! Dimpotrivă, eram chiar foarte încântat; deÈ™i îmi pusesem în gând s o urăsc, acum simÈ›eam că sunt pe cale s o îndrăgesc. "Nu È™tiu dacă păianjenul este în stare să urască musca pe care vrea s o prindă în plasă. Biata musculiță! După părerea mea, un călău își iubeÈ™te victima; cel puÈ›in nu e cu neputință s o iubească. Eu bunăoară, îmi iubesc duÈ™manul È™i în ce o priveÈ™te, de pildă, îmi place grozav că e atât de frumoasă. Sunt încântat, doamna mea, că sunteÈ›i atât de semeață È™i maiestuoasă, căci de aÈ›i fi mai blândă, n aÈ™ avea o asemenea satisfacÈ›ie. M aÈ›i dispreÈ›uit È™i totuÈ™i sunt triumfător; chiar dacă m aÈ›i fi scuipat în față, nici atunci cred că nu m aÈ™ fi supărat, căci veÈ›i fi victima mea, a mea È™i nu a lui. Gândul acesta mă îmbată! ÃŽntr adevăr, conÈ™tiinÈ›a tainică a puterii îți dă satisfacÈ›ii incomparabil mai mari decât o dominaÈ›ie fățișă. Dacă aÈ™ avea o avere de o sută de milioane, cred că cea mai mare plăcere a mea ar fi să port hainele cele mai ponosite, pentru ca lumea să mă creadă sărac lipit, aproape un cerÈ™etor, È™i să mi întoarcă spatele cu dispreÈ›, fiindcă în ceea ce mă priveÈ™te, eu m aÈ™ mulÈ›umi cu conÈ™tiinÈ›a bogăției." Cam aÈ™a s ar putea formula gândurile mele, bucuria mea È™i o parte din ceea ce simÈ›eam atunci. Þin să mai adaug că, judecând după ceea ce am scris până acum, aÈ™ putea să trec drept un om destul de superficial; în realitate, eram însă cu mult mai profund È™i mai timid. Cred că È™i în ziua de azi am rămas mai timid decât ar putea să reiasă din cuvintele È™i faptele mele; tare aÈ™ vrea să nu mă înÈ™el! Cine È™tie, poate că am făcut rău că m am apucat de scris, căci nu izbuteÈ™ti să exprimi decât o foarte mică parte din ceea ce se petrece în sufletul tău. Gândurile tale, chiar È™i cele nefericite, sunt mai profunde atâta timp cât le păstrezi pentru tine. ÃŽndată ce încerci să le formulezi, par mai ridicole È™i mai necinstite decât sunt în fond. Versilov mi a spus că numai ticăloÈ™ilor li se întâmplă contrariul. Lor le vine uÈ™or să mintă în toate împrejurările; eu însă mă străduiesc să aÈ™tern pe hârtie întregul adevăr, ceea ce e teribil de greu! Tot în acea zi de 19 am făcut încă un "pas". Pentru prima oară de când mă aflam la Petersburg, m am pomenit cu bani de buzunar, deoarece — după cum am amintit mai sus — îi dădusem maică mi cele È™aizeci de ruble economisite în doi ani; dar cu câteva zile în urmă hotărâsem ca în ziua când voi primi leafa să fac o "încercare" pe care o doream de mult. ÃŽn ajun, tăiasem din gazetă un anunÈ› al "corpului de portărei de pe lângă Tribunalul civil din Sankt Petersburg etc, etc", care aducea la cunoÈ™tință că "în ziua de 19 septembrie a.c, la ora 12 dimineaÈ›a, în cartierul Kazan, în strada cutare, la numărul cutare, se vor vinde la licitaÈ›ie bunurile mobile ale doamnei Lebrecht" È™i că "inventarul, evaluarea È™i obiectele scoase în vânzare vor fi la dispoziÈ›ia publicului în ziua licitaÈ›iei" È™.a.m.d. PuÈ›in după ora 1 am pornit în grabă la adresa respectivă. Cu trei ani în urmă, făcusem legământul să nu iau niciodată o birjă È™i l È›inusem (altfel n aÈ™ fi reuÈ™it să strâng È™aizeci de ruble). Nu mi îngăduisem niciodată să iau parte la o licitaÈ›ie; deÈ™i "pasul" meu din ziua aceea nu era decât o experiență, totuÈ™i hotărâsem să nu l fac decât după terminarea liceului, după ce voi fi rupt cu toată lumea, mă voi fi retras în găoacea mea È™i mă voi fi socotit pe deplin liber. Ce i drept nu mă retrăsesem încă în "găoace" È™i nu eram câtuÈ™i de puÈ›in liber, aÈ™a încât am luat decizia ca pasul acesta să nu fie decât o încercare; mă duceam acolo numai ca să privesc, ca să făuresc planuri, urmând ca după aceea să nu mă mai duc multă vreme la o licitaÈ›ie, până va veni momentul să mă apuc serios de treabă. Pentru toată lumea era vorba doar de o mică licitaÈ›ie neînsemnată, pentru mine însă ea reprezenta prima scândură a corăbiei cu care Columb a plecat să descopere America. Aceasta era starea mea sufletească pe atunci. Când am ajuns la adresa respectivă, m am dus până în fundul curÈ›ii, unde se găsea casa indicată în anunÈ›, È™i am intrat în locuinÈ›a doamnei Lebrecht. LocuinÈ›a se compunea dintr un antreu È™i din patru camere mici È™i scunde. ÃŽn prima cameră, în care intrai din antreu, era mare înghesuială, căci se aflau acolo vreo treizeci de inÈ™i, dintre care jumătate erau cumpărători serioÈ™i, iar ceilalÈ›i păreau să fie simpli curioÈ™i, cumpărători ocazionali sau oamenii puÈ™i de familia Lebrecht: se aflau acolo È™i negustori, È™i cămătari care se uitau cu jind la bijuterii, È™i câțiva oameni bine îmbrăcaÈ›i. Până È™i figurile unora dintre aceÈ™ti domni mi s au întipărit în minte. ÃŽn camera din dreapta nu se putea intra, deoarece trecerea era blocată de o masă aÈ™ezată de a curmeziÈ™ul; acolo se găseau lucrurile scoase în vânzare. ÃŽn stânga era o altă cameră, cu uÈ™a închisă, însă în fiecare minut cineva o deschidea puÈ›in È™i privea prin crăpătură: trebuie să fi fost pesemne vreuna din numeroasele rude ale doamnei Lebrecht, care nu se arăta fiindcă desigur îi era ruÈ™ine. La masa aÈ™ezată de a curmeziÈ™ul uÈ™ii È™edea, cu faÈ›a spre public, un portărel cu toate semnele funcÈ›iei lui, care conducea licitaÈ›ia. Când am sosit, aproape jumătate din obiecte erau vândute; de cum am intrat, mi am făcut loc prin înghesuială, ca să pot ajunge la masă. Se vindeau tocmai niÈ™te sfeÈ™nice de bronz. Am început să privesc. Cum am dat cu ochii de obiecte, au început să mă frământe fel de fel de întrebări: ce aÈ™ putea să cumpăr de aici? Unde aÈ™ putea să È›in sfeÈ™nicele de bronz? Oare pe această cale îmi realizez scopul? Oare aÈ™a se procedează? Vor izbuti oare calculele mele? Ori poate sunt prea copilăroase? Mă gândeam la toate acestea È™i aÈ™teptam. Aveam senzaÈ›ia pe care o încearcă un jucător în momentul când n a mizat încă pe o carte, deÈ™i s a apropiat de masă È™i are banii necesari: "dacă vreau, joc, dacă vreau, plec, după bunul meu plac", își zice el. Deocamdată, inima încă nu a început să bată mai tare, e numai strânsă de o uÈ™oară emoÈ›ie È™i din când în când zvâcneÈ™te, dându È›i o senzaÈ›ie destul de plăcută. Dar în curând È™ovăiala devine apăsătoare È™i începi să procedezi orbeÈ™te: întinzi mâna cu un gest mecanic, iei cartea aproape împotriva voinÈ›ei tale, ca È™i cum altcineva È›i ar îndruma mâna; în cele din urmă, te hotăreÈ™ti È™i mizezi — de astă dată încerci cu totul altă senzaÈ›ie, copleÈ™itoare. ÃŽn clipa aceasta nu vorbesc despre licitaÈ›ie, ci despre ceea ce simÈ›eam eu, căci nu cred să se mai găsească cineva căruia să i bată inima la o licitaÈ›ie. Unii se aprindeau, alÈ›ii tăceau, aÈ™teptând o ocazie prielnică, iar alÈ›ii cumpărau în pripă È™i apoi se căiau. Un domn care cumpărase din greÈ™eală o cană de alpaca, crezând că e de argint, oferind pentru ea cinci ruble în loc de două, nu mi a inspirat nici un pic de compătimire; dimpotrivă, am È™i făcut haz pe socoteala lui. Fie pentru variaÈ›ie, fie că È›inea seama de cererile cumpărătorilor, portărelul oferea obiecte cât mai diferite: după sfeÈ™nicele de argint, veni rândul unor cercei, apoi trecu la o pernă de safian, după care urmă o casetă. Abia m am putut stăpâni timp de vreo zece minute Era cât pe aci să cumpăr perna, apoi caseta, dar în ultima clipă m am oprit. Obiectele mi s au părut cu totul absurde în cele din urmă, portărelul puse din întâmplare mâna pe un album. — Un album de familie, legat în marochin roÈ™u uzat, cu desene în tuÈ™ È™i acuarele. ÃŽntr o cutie de fildeÈ™ sculptat, cu închizătoare de argint. PreÈ›ul de la două ruble în sus! M am apropiat de masă, căci obiectul era atrăgător, deÈ™i din cutia de fildeÈ™ lipsea o bucată. Numai eu singur mă apropiasem să mă uit, toÈ›i ceilalÈ›i tăceau; aÈ™adar, nu aveam concurenÈ›i. AÈ™ fi putut să deschid cutia, să scot albumul din ea È™i să l răsfoiesc pe îndelete, totuÈ™i n am făcut uz de acest drept È™i m am mulÈ›umit să fac un gest de nepăsare cu mâna care mi tremura de emoÈ›ie, vrând parcă a spune: "n are nici o importanță". — Două ruble È™i cinci copeici, am îngăimat eu, în timp ce dinÈ›ii îmi clănțăneau iar. Oferta mea fu primită. Am scos pe loc banii, am plătit, am înÈ™făcat albumul È™i m am retras cu el într un colÈ›; acolo l am scos din cutie È™i m am grăbit să l întorc pe toate feÈ›ele cu gesturi febrile; cu excepÈ›ia cutiei, era un obiect de cea mai proastă calitate: un album nenorocit, de mărimea unei coli de scris de format mic, subÈ›ire, cu muchiile aurite roase, într un cuvânt, un album cum aveau pe vremuri toate fetele proaspăt ieÈ™ite din pension. Era plin de desene în tuÈ™ È™i în culori, reprezentând temple aÈ™ezate pe munÈ›i, amoraÈ™i, un lac cu lebede; ici colo erau È™i stihuri ca acestea: Drum lung se aÈ™terne n faÈ›a mea, O, Moscovă, târziu te oi revedea, Și chipul celor dragi, rămaÈ™i departe — Spre Krâm gonesc târziu în noapte. (mă mir È™i eu cum de mi au rămas în minte). Am ajuns la concluzia că încercarea mea dăduse greÈ™. Nici nu È™i poate cineva închipui un obiect mai inutil ca acesta. "Nu i nimic, m am consolat eu, când joci prima carte È™i pierzi, e totdeauna un semn bun." Eram cât se poate de vesel. — Ah am întârziat! L ai luat dumneata? mă întrebă pe neaÈ™teptate un domn într un palton albastru închis, impunător È™i bine îmbrăcat, care întârziase. Vai ce rău îmi pare că am întârziat! Cât ai dat pe el? — Două ruble È™i cinci copeici. — Ce păcat! N ai vrea să mi l cedezi mie? — Să plecăm de aici, i am È™optit eu cu inima strânsă de emoÈ›ie. Am ieÈ™it amândoi pe scară. — Vi l cedez pentru zece ruble, i am spus, simÈ›ind un fior rece în spate. — Zece ruble! Vai de mine, se poate? — Cum doriÈ›i. Mă privea cu ochii holbaÈ›i de mirare; eram bine îmbrăcat È™i nu arătam nici a telal È™i nici a niscaiva samsar. — Se poate una ca asta?! Doar nu i decât un biet album ponosit, care nu poate folosi nimănui la nimic. Cutia, de fapt, nu face nici un ban È™i apoi, cine l ar cumpăra? — Dumneavoastră, bunăoară. — Eu am un motiv special, căci abia ieri am aflat de licitaÈ›ie. Altul ca mine n ai să mai găseÈ™ti! Se poate să ceri atâta? — Ar fi trebuit să cer douăzeci È™i cinci de ruble, dar cum există totuÈ™i È™i riscul ca dumneavoastră să renunÈ›aÈ›i, nu v am cerut decât zece — o sumă rotundă. Și nu las nici o copeică. I am întors spatele È™i am dat să plec. — Hai, primeÈ™te patru ruble, îmi spuse el, ajungându mă din urmă abia în curte. Bine, fie, îți dau cinci. Nu i am răspuns nici un cuvânt È™i mi am văzut de drum. — Na, È›ine! ÃŽmi întinse zece ruble È™i i dădui albumul. — Trebuie să recunoÈ™ti că asta nu i o treabă cinstită! Cumperi cu două ruble È™i vinzi cu zece, ai? — De ce nu i cinstit? Asta i negustoria! — Da ce, suntem negustori? (ÃŽncepuse să se înfurie de a binelea.) — Unde i cerere, acolo i È™i negustorie; dacă nu l aÈ›i fi cerut dumneavoastră, n aÈ™ fi căpătat pe el nici patruzeci de copeici. DeÈ™i îmi stăpâneam râsul, vorbeam foarte serios, iar în sinea mea râdeam cu hohote, dar nu de bucurie; râdeam nici eu nu mi dădeam seama de ce, È™i mi se tăiase răsuflarea. — AscultaÈ›i, îngăimai eu într un suflet, cuprins de o mare È™i irezistibilă simpatie pentru el, ascultaÈ›i mă: de curând, a murit la Paris James Rotschild , acela care a lăsat o moÈ™tenire de un miliard È™i È™apte sute de milioane de franci (el dădu din cap în semn de încuviinÈ›are); în tinereÈ›e, aflând din întâmplare cu câteva ore înaintea tuturor despre asasinarea ducelui de Berry, răposatul s a dus imediat să anunÈ›e pe cine trebuia È™i astfel a câștigat într o clipă câteva miloane. Iată cum se face avere! — Nu cumva te crezi un Rotschild? se răstii el, indignat, la mine, ca la un neghiob. Am pornit repede pe stradă. De la primul pas, câștigasem È™apte ruble È™i nouăzeci È™i cinci de copeici! Recunosc că pasul fusese absurd, un joc copilăresc, totuÈ™i el îmi confirma ideea È™i de aceea nu putea să nu mă tulbure profund... Dar n are nici un rost să mi descriu sentimentele. Bancnota era într un buzunar de la jiletcă È™i, după ce mi am vârât mâna în buzunar ca să o pipăi, nu m am mai îndurat s o scot. După ce m am depărtat cu vreo sută de paÈ™i, am scos bancnota s o privesc È™i când am dat cu ochii de ea, mi a venit s o sărut. Când am ajuns în dreptul unei case boiereÈ™ti în faÈ›a căreia se oprise tocmai o caleaÈ™ca, portarul deschise uÈ™a È™i din casă ieÈ™i o doamnă elegantă, tânără, frumoasă, bogată, îmbrăcată numai în mătase È™i catifea, cu o trenă de doi coÈ›i; în clipa când se urcă în trăsură, îi căzu din mână un portofel mic È™i drăgălaÈ™. Lacheul se aplecase tocmai să l ridice, dar eu i am luat o înainte, am pus mâna pe el È™i l am întins cu o mână doamnei, în timp ce cu cealaltă îmi scoteam pălăria (purtam joben È™i în ansamblu eram destul de bine îmbrăcat pentru un tânăr). Doamna îmi spuse demn, dar cu un zâmbet încântător: "Merci, monsieur". CaleaÈ™ca se urni cu zgomot din loc, iar eu sărutai bancnota. Tot în ziua aceea trebuia să mă întâlnesc cu Efim Zverev, un fost coleg, care ieÈ™ise din liceu pentru a intra într o È™coală de elită la Petersburg. E prea È™ters ca să l descriu È™i, de fapt, nici nu eram prieten cu el; totuÈ™i, la Petersburg l am căutat fiindcă (printr un concurs de împrejurări, de care de asemenea nu are rost să vorbesc) el putea să mi comunice imediat adresa unui anume Kraft, de care aÈ™ fi avut mare nevoie îndată ce s ar fi înapoiat de la Vilno. ÃŽl aÈ™tepta să sosească tocmai în ziua aceea sau a doua zi, lucru despre care mă È™i vestise cu trei zile în urmă. Trebuia să mă duc până în cartierul Petersburgskaia Storona, dar nu simÈ›eam nici un fel de oboseală. Pe Zverev (care avea È™i el tot nouăsprezece ani) l am găsit în curtea mătuÈ™ii lui, la care locuia provizoriu. Luase tocmai masa È™i acum se plimba prin curte pe picioroange; m a anunÈ›at numaidecât că Kraft se înapoiase în ajun È™i trăsese la fosta lui locuință, tot în Petersburgskaia Storona. Și el dorea să mă vadă cât mai curând, ca să mi spună ceva foarte important. — De altfel, se pregăteÈ™te iarăși să plece undeva, adăugă Efim. Deoarece în împrejurările de atunci întâlnirea cu Kraft avea o importanță vitală pentru mine, l am rugat pe Efim să mă ducă imediat la locuinÈ›a lui, care, după cum aflasem, se găsea la doi paÈ™i, pe o străduță dosnică. Dar Zverev mi a răspuns că l întâlnise cu o oră în urmă È™i că se ducea tocmai la Dergaciov. — Hai să mergem È™i noi la Dergaciov, de ce te codeÈ™ti atâta, nu cumva È›i e frică? Avea dreptate; Kraft putea să zăbovească la Dergaciov È™i n aveam unde să l aÈ™tept. Nu de teamă mă feream să mă duc la Dergaciov, dar nu aveam chef, cu toate că Efim încerca pentru a treia oară să mă ducă acolo È™i, de fiecare dată când mă întreba dacă mi e frică, mă măsura cu un zâmbet în doi peri. Þin să subliniez de pe acum că nu eram fricos din fire È™i chiar dacă frica ar fi avut vreun temei, eu mă temeam de cu totul altceva. De astă dată m am hotărât însă să mă duc; È™i Dergaciov locuia tot în apropiere. Pe drum, l am întrebat pe Efim dacă tot mai are intenÈ›ia să fugă în America. — Cred că nu i încă momentul, îmi răspunse, râzând cu tâlc. Nu l prea iubeam, pot spune că nu È›ineam de loc la el. Avea părul prea blond, aproape alb, obrazul rotund cu pielea prea albă, ca de copil, nepotrivită pentru vârsta lui, È™i, cu toate că era È™i mai înalt decât mine, nu i ai fi dat mai mult de È™aptesprezece ani. Nu prea aveai ce vorbi cu el. — Ce se petrece acolo? Totdeauna e atâta lume? am stăruit eu. — Tot fricos ai rămas? râse el din nou. — Dracu să te ia! m am înfuriat eu. — Nici vorbă de lume. Vin doar câțiva prieteni intimi pe la el, fii pe pace. — Dar ce legătură am eu cu prietenii voÈ™tri? Nici nu i cunosc măcar, deci cum pot fi ei în largul lor cu mine? — Faptul că te aduc eu este o garanÈ›ie. Și apoi, au auzit de tine. Și Kraft poate răspunde pentru tine. — Ascultă, o să fie È™i Vasin acolo? — Nu È™tiu. — Dacă va fi, să mi faci un semn È™i să mi l arăți de cum intrăm: auzi? Cum intrăm pe ușă! Despre Vasin auzisem multe È™i persoana lui mă interesa de multă vreme. Dergaciov locuia singur într o căsuță, în aceeaÈ™i curte cu proprietăreasa lui, o negustoreasă care stătea într o casă de lemn mai mare. CăsuÈ›a nu avea decât trei camere de locuit. Toate cele patru ferestre aveau storurile lăsate. Dergaciov era tehnician È™i avea un post la Petersburg; auzisem în treacăt că i se oferise un post particular mai avantajos în provincie È™i era pe punctul de a pleca. De cum am intrat în antreul strâmt, am auzit glasuri; părea să fie o discuÈ›ie aprinsă È™i cineva striga: "Quae medicamenta non sanant — ferrum sanat, quae ferrum non sanat — ignis sanat! " De fapt, eram destul de neliniÈ™tit. FireÈ™te, nu sunt obiÈ™nuit să ies în lume, fiindcă, în general, ocolesc oamenii. La liceu mă tutuiam cu toÈ›i colegii, dar nu m am împrietenit aproape cu nici unul. M am retras într un colÈ› È™i acolo mi am făcut veacul. Nu mi displăcea de fel să trăiesc singur, în umbră. ÃŽn orice caz, îmi jurasem să nu mă las atras în nici o discuÈ›ie È™i să nu vorbesc decât strictul necesar, pentru ca nimeni să nu È™i poată face o idee precisă despre mine; de aceea mă feream mai ales de discuÈ›ii. ÃŽntr o cameră destul de neîncăpătoare am găsit vreo zece persoane: È™apte bărbaÈ›i È™i trei doamne. Dergaciov avea douăzeci È™i cinci de ani È™i era căsătorit. ÃŽn casa lui locuiau È™i sora nevestei È™i încă o rudă de a ei. Camera era neaÈ™teptat de curată È™i mobilată la întâmplare, dar destul de cuviincios. Pe perete atârna o litografie foarte ieftină — un portret — iar într un colÈ› era o icoană simplă, în faÈ›a căreia ardea însă o candelă. Dergaciov s a apropiat de mine, mi a strâns mâna È™i m a rugat să iau loc. — Șezi, te rog. Suntem numai între noi. — Fii bun È™i ia loc, adăugă numaidecât o femeie tânără, destul de drăguță È™i foarte modest îmbrăcată, care — după ce se înclină uÈ™or — ieÈ™i din cameră. Era soÈ›ia lui È™i părea să fi luat È™i ea parte la discuÈ›ie; acum se dusese să È™i alăpteze copilul. ÃŽn cameră mai rămăseseră încă două doamne; una foarte mărunÈ›ică, dar destul de drăguță, de vreo douăzeci de ani, îmbrăcată într o rochiță neagră, iar cealaltă, de vreo treizeci de ani, uscățivă, cu ochii ageri. Amândouă È™edeau È™i ascultau foarte atent, dar nu se amestecau în vorbă. BărbaÈ›ii stăteau cu toÈ›ii în picioare, afară de mine, de Kraft È™i de Vasin; Efim mi i arătase de cum am intrat, deoarece È™i pe Kraft îl vedeam acum pentru prima oară. M am ridicat de la locul meu È™i m am dus să fac cunoÈ™tință cu el. Figura lui Kraft n am s o uit niciodată: deÈ™i nu era de o frumuseÈ›e deosebită, avea o expresie de o bunătate È™i de o delicateÈ›e neobiÈ™nuite, È™i întreaga lui făptură vădea o mare demnitate. Avea vreo douăzeci È™i È™ase de ani, era uscățiv, destul de înalt, blond, cu o privire serioasă È™i totodată blândă; toată înfățiÈ™area lui era modestă È™i liniÈ™tită. TotuÈ™i, dacă mi ar cere cineva să schimb figura mea cât se poate de comună cu chipul lui, care mi se părea atât de atrăgător, n aÈ™ primi, căci pe figura lui era întipărită o trăsătură pe care n aÈ™ vrea s o am: o prea mare liniÈ™te sufletească, ceva care semăna a orgoliu ascuns, poate chiar inconÈ™tient. Probabil că atunci, pe loc, nu l am putut cântări chiar atât de precis; abia astăzi, după ce a trecut atâta timp, mi se pare că l am judecat de la început astfel. — ÃŽmi pare foarte bine că ai venit, mi a spus Kraft. Am o scrisoare care te ar interesa. Mai stăm puÈ›in aici È™i pe urmă mergem la mine. Dergaciov era un om de statură mijlocie, lat în umeri, voinic È™i purta o barbă mare, neagră; avea o privire isteață È™i după felul lui de a fi se vedea că este stăpânit È™i prudent în orice împrejurare; deÈ™i vorbea foarte puÈ›in, era limpede că el conduce discuÈ›ia. Figura lui Vasin nu mi a făcut o impresie prea puternică, deÈ™i auzisem că ar fi un om de o inteligență extraordinară: era blond, cu ochi mari cenuÈ™ii, o față deschisă, dar care trăda parcă un caracter prea dârz, aspru; avea însă într adevăr o expresie inteligentă, mai inteligentă È™i mai profundă decât a lui Dergaciov È™i decât a tuturor celor de față; dar s ar putea să exagerez acum impresiile mele de atunci. Dintre ceilalÈ›i tineri adunaÈ›i acolo nu mi amintesc decât de doi: un bărbat înalt È™i oacheÈ™, cu favoriÈ›i negri, de vreo douăzeci È™i È™apte de ani, care părea să fie învățător sau cam aÈ™a ceva, È™i un tinerel de vârsta mea, îmbrăcat țărăneÈ™te, încruntat, tăcut, care se mulÈ›umea să asculte ce vorbeau ceilalÈ›i. Mai târziu, m am convins că era într adevăr de la È›ară. — Nu, problema nu se pune aÈ™a, începu învățătorul cu favoriÈ›i negri, mai vorbăreÈ› decât ceilalÈ›i, reluând desigur discuÈ›ia întreruptă. Nici nu pretind că această idee se poate dovedi matematic, totuÈ™i sunt gata să cred în ea È™i fără asemenea dovezi... — Stai puÈ›in, Tihomirov, îl întrerupse Dergaciov cu glas tare, cei care au venit abia acum nu înÈ›eleg despre ce e vorba. Să vezi, mi se adresă el, întorcându se numai spre mine (È™i, dacă avea intenÈ›ia să mă supună unui examen ca pe o cunoÈ™tință nouă sau să mă silească să vorbesc, trebuie să recunosc că procedase foarte abil; am simÈ›it numaidecât unde bătea È™i m am pregătit să iau cuvântul), să vezi, cred că ai auzit de domnul Kraft, pe care noi îl cunoaÈ™tem ca pe un om de caracter, cu convingeri neclintite. Pornind de la un fapt foarte obiÈ™nuit, el a tras o concluzie cu totul neaÈ™teptată, care ne a uimit pe toÈ›i. El susÈ›ine că poporul rus este un popor de mâna a doua... — Ba chiar de mâna a treia, strigă cineva. — ...de mâna a doua, menit doar să slujească drept materie primă altui neam mai nobil È™i nu să joace un rol independent în evoluÈ›ia omenirii. Pornind de la această idee, îndreptățită poate, domnul Kraft trage concluzia că ea va paraliza desigur orice activitate ulterioară a fiecărui rus, cu alte cuvinte noi toÈ›i trebuie să stăm inactivi. — Dă mi voie, Dergaciov, problema se pune altfel, interveni iar Tihomirov, nerăbdător (Dergaciov îl lăsă să continue). Þinând seama că după studii serioase de fiziologie, Kraft a ajuns la niÈ™te concluzii cărora le atribuie o certitudine matematică, consacrând cel puÈ›in doi ani ideii sale (pe care eu aÈ™ accepta o liniÈ™tit a priori), È›inând seama È™i de seriozitatea lui Kraft È™i de toate frământările lui, chestiunea capătă aspectul unui fenomen. De aici rezultă însă o altă problemă, pe care Kraft nu o poate pricepe È™i de care trebuie să ne ocupăm noi È™i anume incapacitatea lui Kraft de a înÈ›elege, căci acesta i fenomenul. Trebuie să stabilim dacă e vorba de un fenomen patologic, adică de un caz izolat, sau dacă este o trăsătură normală care se poate ivi È™i la alÈ›ii; e necesar să stabilim acest lucru în interesul cauzei noastre comune. Eu cred că afirmaÈ›iile lui Kraft cu privire la Rusia sunt îndreptățite, mai mult, aÈ™ spune că mă È™i bucură; dacă această idee ar fi însuÈ™ită de toată lumea, ea ne ar descătuÈ™a, eliberând pe mulÈ›i dintre noi de prejudecățile patriotice... — Eu nu vorbesc aÈ™a din patriotism, spuse Kraft cu oarecare sforÈ›are. Se părea că toată discuÈ›ia îi era neplăcută. — Dacă vorbeÈ™ti din patriotism sau nu, asta nu are nici o importanță, interveni Vasin, care până atunci tăcuse. — AÈ™ vrea să È™tiu întrucât concluzia lui Kraft poate slăbi năzuinÈ›a spre cauza întregii umanități? strigă învățătorul (de altfel, singurul care striga, toÈ›i ceilalÈ›i vorbeau încet). Să admitem că Rusia e menită să joace un rol secundar; bine, dar putem concepe È™i o activitate care să nu se reducă numai la Rusia. Și apoi, cum mai poate fi Kraft patriot, de vreme ce a încetat să mai creadă în Rusia? — Pe deasupra mai e È™i neamÈ›, exclamă altcineva. — Sunt rus, preciza Kraft. — Asta nu are nici o legătură cu problema noastră, îl mustră Dergaciov pe cel care întrerupsese. — Nu priviÈ›i problema atât de îngust, continuă Tihomirov, fără să È›ină seama de întrerupere. Dacă Rusia e destinată să servească drept material pentru alte neamuri mai nobile, de ce nu s ar mulÈ›umi cu acest rol, la urma urmei destul de onorabil? De ce n am porni de la această idee, pentru a ne amplifica misiunea? Omenirea se află în pragul unei renaÈ™teri care a È™i început. Numai orbii refuză să vadă sarcinile care ni se impun. Dacă v aÈ›i pierdut încrederea în destinul Rusiei, căutaÈ›i să vedeÈ›i mai departe È™i munciÈ›i pentru viitorul unui popor încă necunoscut, alcătuit din întreaga omenire, fără deosebire de ginÈ›i, Rusia în orice caz va dispărea odată È™i odată; popoarele, chiar È™i cele mai înzestrate, nu trăiesc decât o mie cinci sute, cel mult două mii de ani; atunci nu i totuna dacă o È›ară dăinuieÈ™te două sute sau două mii de ani? Romanii, ca atare, n au trăit nici o mie cinci sute de ani È™i apoi s au transformat È™i ei în material pentru alte popoare. Ei au dispărut de mult, dar au lăsat moÈ™tenire o idee, care s a integrat ca elemenit component în dezvoltarea ulterioară a omenirii. Cum îi poÈ›i spune omului că n are nimic de făcut pe lume? Nu mi pot închipui situaÈ›ie în care să nu mai fie nimic de făcut! MunciÈ›i pentru omenire È™i nu vă mai îngrijiÈ›i de rest. Dacă te uiÈ›i mai atent în jurul tău, sunt atâtea de făcut că nu È›i ajunge viaÈ›a întreagă. — Trebuie să trăieÈ™ti după legile naturii È™i ale adevărului, rosti de după ușă doamna Dergaciova. Prin uÈ™a crăpată se vedea că ea stătea în picioare, È›inând copilul la sânul acoperit discret, È™i urmărea cu însufleÈ›ire discuÈ›ia. Kraft ascultase, zâmbind uÈ™or, È™i în cele din urmă spuse cu un aer destul de tulburat, însă cu o sinceritate deplină: — Atunci când te găseÈ™ti sub înrâurirea unei idei dominante, care a pus stăpânire pe mintea È™i pe inima ta, nu înÈ›eleg cum te mai poate preocupa È™i altceva în afară de această idee? — Dar dacă È›i s a demonstrat că ideea dumitale e cu totul greÈ™ită, că te duce la o concluzie falsă, că n ai nici un drept să te sustragi de la activitatea de folos general numai fiindcă Rusia ar fi destinată să joace un rol secundar; dacă È›i se arată că în locul unui orizont îngust È›i se deschide în față o perspectivă infinită, că în locul ideii mărginite de patriotism... — Eh, oftă Kraft, făcând un gest de descurajare, v am spus doar că aici nu i vorba de patriotism. — Evident, e vorba de o neînÈ›elegere, se amestecă pe neaÈ™teptate Vasin. GreÈ™eala constă în faptul că pe Kraft nu l călăuzeÈ™te o simplă concluzie logică, ci, ca să zic aÈ™a, o concluzie care s a transformat într un sentiment. Oamenii sunt foarte deosebiÈ›i ca fire; la mulÈ›i un raÈ›ionament logic se transformă câteodată într un sentiment foarte puternic, care pune stăpânire pe toată fiinÈ›a lor È™i de aceea le vine foarte greu să renunÈ›e la el sau să l transforme. Ca să vindeci un astfel de om trebuie să i schimbi chiar sentimentul, înlocuindu l cu altul tot atât de puternic, lucru foarte greu È™i în multe cazuri chiar cu neputință de realizat. — Te înÈ™eli! strigă oponentul lui. O concluzie logică prin ea însăși trebuie să destrame prejudecățile. O convingere raÈ›ională dă naÈ™tere È™i ea unui sentiment. Ideea izvorăște din sentiment È™i, punând stăpânire pe om, generează la rândul ei altul! — Oamenii sunt foarte diferiÈ›i: unii își schimbă uÈ™or sentimentele, alÈ›ii foarte greu, răspunse Vasin, ca È™i cum ar fi vrut să pună capăt discuÈ›iei; eu însă eram entuziasmat de ideea lui. — Ai perfectă dreptate! m am adresat deodată lui Vasin, intrând pe neaÈ™teptate în vorbă È™i spărgând gheaÈ›a. AÈ™a este, un sentiment trebuie înlocuit cu altul de aceeaÈ™i intensitate. La Moscova, acum patru ani, un general... È™tiÈ›i, domnilor, eu nu l am cunoscut personal, însă... poate că, la drept vorbind, el nici nu era în stare să inspire respect... È™i apoi, faptul ca atare poate să apară absurd, totuÈ™i... dar să vedeÈ›i, lui îi murise tocmai atunci un copil, mai precis pierduse două fetiÈ›e, una după alta, de scarlatină... È™i ce să vezi, după această lovitură, omul era atât de amărât, că nici nu te puteai uita la el È™i până la urmă, după vreo È™ase luni a È™i murit. Faptul că a murit de amărăciune e incontestabil! Se pune întrebarea, cum putea fi readus la viață? Printr un sentiment la fel de puternic, iată singurul răspuns! Ar fi trebuit să i se redea cele două fetiÈ›e din mormânt sau să se caute ceva asemănător. Omul a murit, deÈ™i i se puteau aduce cele mai valabile argumente: că viaÈ›a e trecătoare, că toÈ›i suntem muritori, i se puteau pune în față È™i statisticile din calendar care arată câți copii mor de scarlatină... Unde mai pui că omul ieÈ™ise la pensie... M am oprit cu răsuflarea tăiată È™i m am uitat împrejur. — Asta i cu totul altceva, constată cineva. — Faptul istorisit de dumneata, deÈ™i de altă natură decât cel pe care l discutăm, e oarecum asemănător È™i ne ajută să lămurim lucrurile, mi se adresă Vasin. Trebuie să mărturisesc aci de ce m a entuziasmat în aÈ™a măsură argumentul lui Vasin cu privire la transformarea ideii în sentiment È™i totodată trebuie să recunosc că mă simÈ›eam copleÈ™it de ruÈ™ine. ÃŽntr adevăr, îmi fusese teamă să mă duc la Dergaciov, dar nu din cauza pe care o presupunea Efim. Adevăratul motiv era că, încă pe când trăiam la Moscova, ocoleam oamenii de această categorie, fiindcă È™tiam că ei (sau alÈ›ii de felul lor — n are însemnătate cine anume) sunt foarte tari în dialectică È™i poate aveau să mi spulbere "ideea". Eram convins că mă voi stăpâni È™i nu le voi trăda ideea, dar mi era teamă ca nu cumva ei (sau alÈ›ii de categoria lor) să mi spună ceva care să mă dezguste de ideea mea, fără s o fi pomenit măcar. Ce i drept, "ideea mea" avea încă unele aspecte nelămurite pentru mine, dar nu voiam cu nici un preÈ› să mi le lămurească alÈ›ii. ÃŽn ultimii doi ani renunÈ›asem la orice lectură, de teamă să nu găsesc într o carte vreun argument împotriva ideii mele, care ar fi putut să mi zdruncine încrederea. Dar pe neaÈ™teptate Vasin rezolvase dintr o dată problema È™i mă liniÈ™tise din punct de vedere moral. La urma urmei, de ce îmi fusese teamă È™i ce ar fi putut să mi facă, oricât de mari dialecticieni ar fi fost? Cine È™tie, poate că dintre toÈ›i cei de față numai eu am prins ce înÈ›elege Vasin prin "idee sentiment"! Nu i destul să conteÈ™ti o idee frumoasă, trebuie s o înlocuieÈ™ti cu altceva la fel de frumos; căci de nu, orice mi s ar spune, eu, care nu vreau să mă lepăd de sentimentul meu, voi contesta din adâncul inimii toate argumentele contrarii, fie ele cât de puternice. Ce mi puteau ei oferi în schimbul ideii? Tocmai de aceea aÈ™ fi putut să fiu mai îndrăzneÈ›, ar fi fost chiar de datoria mea să dau dovadă de mai mult curaj. ÃŽn acelaÈ™i timp cu admiraÈ›ia pentru Vasin mă copleÈ™ise o mare ruÈ™ine, fiindcă pe lângă el mă simÈ›eam un copil nedemn. Mai aveam încă un motiv să mi fie ruÈ™ine. Nu pornirea josnică de a mă arăta deÈ™tept m a determinat să sparg gheaÈ›a È™i să intru în vorbă, ci mai ales dorinÈ›a de a i îmbrățiÈ™a. Acească nevoie de a îmbrățiÈ™a pe oricine pentru a l face să vadă în mine un băiat bun È™i să mă îmbrățiÈ™eze la rândul său, sau cam aÈ™a ceva (într un cuvânt o dorință josnică), o socotesc cea mai urâtă È™i cea mai ruÈ™inoasă trăsătură a mea, pe care mi o descoperisem de foarte multă vreme, încă de pe timpul când stăteam retras într un colÈ›, deÈ™i nu mă căiesc că am trăit aÈ™a atâția ani. Dar după ce mă dădeam de gol, mă mangâiam întotdeauna, zicându mi că izbutisem să mi păstrez taina ce n o trădasem nimănui. Mi se strângea inima numai la gândul că dacă mi aÈ™ dezvălui cuiva "ideea", nu mi ar mai rămâne nimic pe lume, că dintr o dată aÈ™ deveni la fel cu toÈ›i ceilalÈ›i, ba poate că aÈ™ renunÈ›a È™i la idee; de aceea o È™i păstram cu sfinÈ›enie È™i mă feream să vorbesc prea mult ca nu cumva să mă trădez. Dar iată că la Dergaciov mă dădusem în petic aproape cu primul prilej: desigur nu mi dezvăluisem secretul, totuÈ™i vorbisem neîngăduit de mult È™i mă făcusem de râs. Și azi mă cutremur la această amintire! Nu, eu n am ce căuta printre oameni. Și azi mi am păstrat această convingere È™i n am să mă răzgândesc nici peste patruzeci de ani. Ideea mea îmi impune să trăiesc retras, "în găoace". De îndată ce Vasin m a lăudat, nu mi am mai putut stăpâni dorinÈ›a de a vorbi. — După părerea mea, fiecare are dreptul la sentimente personale... dacă ele se întemeiază pe convingere... mai mult, nimeni nu i îndreptățit să i le ia în nume de rău, am spus eu către Vasin. DeÈ™i rostisem aceste cuvinte cu destulă siguranță, aveam o impresie ciudată, de parcă vorbise altcineva prin gura mea. — Zăău?! mă întrerupse ironic, lungind cuvântul, acelaÈ™i glas care îi tăiase vorba lui Dergaciov È™i care îi strigase lui Kraft că e neamÈ›. Socotind că nici nu merită să răspund unui asemenea om de nimic, m am întors spre învățător, ca È™i cum acesta m ar fi apostrofat: — Eu unul sunt convins că nu mă pot încumeta să judec pe alÈ›ii, am urmat eu, înfiorat la gândul că nu mi voi mai putea înfrâna pornirea. — De ce vorbeÈ™ti în dodii?! exclamă individul căruia nu catadicsisem să i răspund. — Fiecare om își are ideea lui, am continuat, privindu l È›intă pe învățător, care de astă dată tăcea È™i mă urmărea, zâmbind. — Ia să auzim care i ideea dumitale? exclamă omul de nimic. — N o pot expune cu una, cu două... dar între altele ideea mea implică nevoia de a fi lăsat în pace. Atâta timp cât mai am două ruble în buzunar, vreau să trăiesc singur, să nu depind de nimeni (fiÈ›i pe pace, cunosc toate obiecÈ›iile dumneavoastră) È™i să nu fac nimic, nici măcar de dragul viitorului măreÈ› al omenirii, la care l aÈ›i invitat pe domnul Kraft să contribuie. Pun mai presus de orice libertatea individului, cu alte cuvinte, pe a mea, iar de altceva nici nu vreau să È™tiu. GreÈ™eala mea a fost că mi am pierdut cumpătul. — AÈ™adar, propovăduieÈ™ti liniÈ™tea unei vaci sătule? — Să zicem. O vacă nu te poate jigni. Eu nu datorez nimănui nimic È™i i plătesc societății sub formă de impozite dreptul de a nu fi jefuit, bătut sau ucis, iar mai mult decât atât nu mi poate pretinde nimeni. Mai È™tii, poate că eu personal am È™i alte idei, poate că am de gând să mă pun chiar în slujba omenirii È™i că voi izbuti să fac de zece ori mai mult pentru ea decât toÈ›i demagogii laolaltă, numai că eu nu îngădui nimănui să mi pretindă s o fac, să mă forÈ›eze ca pe domnul Kraft; am deplina libertate să nu miÈ™c un deget dacă asta mi e voia. Știu că azi e la modă să te agiÈ›i, să iei în braÈ›e pe oricine din dragoste pentru omenire È™i să te prăpădeÈ™ti, plângând de duioÈ™ie. Cine mă poate obliga să mi iubesc aproapele È™i chiar omenirea voastră viitoare, pe care nu voi apuca s o văd, care habar nu va avea de mine È™i care odată (nu interesează când anume) va pieri È™i ea fără urmă, atunci când pământul întreg se va preface într un bloc de gheață È™i va pluti în vid împreună cu o infinitate de alte asemenea blocuri de gheață? Oare își poate cineva închipui ceva mai absurd?! TotuÈ™i, la asta se reduce învățătura voastră. SpuneÈ›i mi, vă rog, de ce trebuie să fiu numaidecât mărinimos? Mai ales când È™tiu că totul nu i decât un foc de paie. — Ei aÈ™! răsună iar glasul cu pricina. ÃŽmi È›inusem tirada enervat È™i mânios, rupând toate punÈ›ile È™i, deÈ™i È™tiam că mă rostogolesc într o prăpastie, mă grăbisem s o duc până la capăt, de teamă să nu fiu contrazis. ÃŽmi dădeam prea bine seama că vorbesc ca o moară stricată, că îndrug vrute È™i nevrute, că sar de la o idee la alta, totuÈ™i mă grăbeam să i conving È™i să i înving cu orice preÈ›! De trei ani mă pregăteam pentru această discuÈ›ie, de importanță vitală pentru mine, dar lucrul cel mai ciudat e că dintr o dată amuÈ›iseră cu toÈ›ii È™i mă ascultau fără să scoată un cuvânt. Și în continuare m am adresat tot învățătorului: — Da, mă rog, chiar aÈ™a. Un om cât se poate de inteligent spunea, de altfel, că nu există nimic mai greu decât să răspunzi la întrebarea: "De ce trebuie să fii neapărat mărinimos?" Vezi dumneata, pe lume sunt trei feluri de ticăloÈ™i: ticăloÈ™i naivi, adică cei convinÈ™i că ticăloÈ™ia lor e culmea nobleÈ›ei È™i a mărinimiei; ticăloÈ™i conÈ™tienÈ›i, adică cei care se ruÈ™inează de ticăloÈ™ia lor È™i totuÈ™i rămân hotărâți s o ducă până la capăt È™i, în sfârÈ™it, simpli ticăloÈ™i, adică ticăloÈ™i pur È™i simplu. Dă mi voie să È›i povestesc ceva: am avut pe vremuri un coleg, anume Lambert, care de la vârsta de È™aisprezece ani spunea că, atunci când va fi bogat, cea mai mare plăcere a lui va fi să îndoape câinii cu pâine È™i carne, în timp ce copiii săraci vor muri de foame, iar atunci când săracii vor degera, să cumpere un întreg depozit de lemne, să l care în câmp È™i să i dea foc, mai bine decât să dea unui om sărman o surcică. Iată ce sentimente nutrea! Spune mi, te rog, ce să i răspund unui asemenea ticălos pur È™i simplu când mă întreabă: "De ce trebuie să fiu negreÈ™it mărinimos?" Și mai ales acum, în vremea noastră, când ne găsim într o situaÈ›ie mai mizerabilă ca oricând, fapt care vi se datorează È™i dumneavoastră. Da, domnilor, în societatea noastră totul e tulbure. Dumneavoastră nu credeÈ›i în Dumnezeu, nu credeÈ›i în eroism, È™i atunci în virtutea cărei inerÈ›ii oarbe, împietrite È™i stupide mă poate cineva sili să acÈ›ionez împotriva intereselor mele? Dumneavoastră pretindeÈ›i că o atitudine raÈ›ională față de omenire ar corespunde intereselor mele; dar dacă eu socotesc lipsit de raÈ›iune ceea ce dumneavoastră socotiÈ›i raÈ›ional? Să luăm, bunăoară, toate aceste cazarme, falanstere. PuÈ›in îmi pasă mie de ele È™i de viitorul omenirii, când È™tiu că nu trăiesc decât o singură dată! DaÈ›i mi voie să mi cunosc mai bine interesele, e totdeauna mai plăcut să hotărăști singur. De ce m aÈ™ sinchisi de soarta omenirii în viitorul mileniu, de vreme ce, după codul dumneavoastră, eroismul meu nu mi asigură nici dragostea, nici recunoÈ™tinÈ›a semenilor, nici viaÈ›a viitoare? Nu, domnilor, dacă i aÈ™a, voi trăi numai pentru mine, cu toată neruÈ™inarea, chiar de aÈ™ È™ti că se prăbuÈ™eÈ™te lumea! — StraÈ™nic ideal! — De altfel, sunt gata să mă prăbuÈ™esc împreună cu ea. — Din ce în ce mai frumos! (Era acelaÈ™i glas nesuferit.) CeilalÈ›i continuau să tacă, privindu mă cu stăruință È™i nedumerire; după un timp, din diferite colÈ›uri ale camerei se auziră râsete înfundate. Era vădit că toÈ›i, afară de Vasin È™i Kraft, chicotesc pe socoteala mea. Rânjea È™i omul cu favoriÈ›i negri, privindu mă È›intă, de parcă ar fi vrut să nu i scape nici un cuvânt. — Domnilor, am urmat eu, tremurând tot, nici prin gând nu mi trece să vă destăinuiesc ideea mea, dimpotrivă, vă cer să mi răspundeÈ›i după concepÈ›ia voastră, nu după a mea, fiindcă eu, poate, iubesc omenirea de o mie de ori mai mult decât voi toÈ›i la un loc! Și acum, fiindcă aÈ›i râs, sunteÈ›i datori, vă somez să mi răspundeÈ›i: cu ce mă puteÈ›i ispiti ca să vă urmez? Cu ce mi puteÈ›i dovedi că lumea voastră va fi mai bună? Cum o s o scoateÈ›i la capăt dacă personalitatea mea n o să se împace cu cazarma voastră È™i va protesta? De mult voiam să vă întâlnesc, domnilor! Știu prea bine ce urmăriÈ›i: viaÈ›a în cazarmă, locuinÈ›e comune, strictul necesar, ateismul, nevestele să fie ale tuturor, iar copiii ai nimănui. Iată idealul vostru! Și în schimbul unei părticele din acest confort mediocru, pe care mi l asigură felul vostru raÈ›ional de a gândi, în schimbul unei bucăți de pâine È™i al unui acoperiÈ™, îmi pretindeÈ›i să renunÈ› cu desăvârÈ™ire la personalitatea mea? Dar, să mi fie cu iertare, domnilor, ce vă faceÈ›i dacă mi ia cineva nevasta; veÈ›i reuÈ™i oare să mi înăbuÈ™iÈ›i într atât personalitatea, încât să nu i crăp È›easta rivalului meu? O să mi răspundeÈ›i, desigur, că până atunci voi deveni È™i eu mai înÈ›elept, dar ce o să spună nevastă mea, dacă se respectă câtuÈ™i de puÈ›in, despre un soÈ› atât de cuminte? Doar un asemenea fel de viață este împotriva firii. Ar trebui să vă fie ruÈ™ine, domnilor! — De unde cunoÈ™ti atât de bine psihologia femeilor? exclamă cu satisfacÈ›ie răutăcioasă omul de nimic. O clipă m am simÈ›it ispitit să mă reped la el È™i să l stâlcesc în bătaie. Era un om mărunÈ›el, roÈ™covan È™i pistruiat... dar dracu să l ia cu înfățiÈ™area lui cu tot! — Fii liniÈ™tit, n am avut de a face cu nici o femeie, i am răspuns tăios, întorcându mă pentru prima dată spre el. — PreÈ›ioasă informaÈ›ie, dar n ar fi stricat s o formulezi mai politicos, dat fiind că sunt È™i doamne de față. ÃŽn clipa aceea toÈ›i s au ridicat pe neaÈ™teptate, au început să se foiască, să È™i caute pălăriile, pregătindu se de plecare. FireÈ™te, nu din cauza mea, ci fiindcă se făcuse târziu; totuÈ™i, la gândul că nici nu catadicsiseră să mi răspundă, m am simÈ›it copleÈ™it de ruÈ™ine. M am ridicat È™i eu brusc. — ÃŽmi permit să te întreb cum te cheamă, de vreme ce m ai privit cu atâta stăruință, mi se adresă pe neaÈ™teptate învățătorul cu un zâmbet perfid. — Dolgoruki. — PrinÈ›ul Dolgoruki? — Nu, pur È™i simplu Dolgoruki, fiul fostului iobag Makar Dolgoruki È™i copilul din flori al fostului meu stăpân, moÈ™ierul Versilov. Dar, n aveÈ›i grijă, domnilor, nu v am spus acest lucru ca să mă luaÈ›i numaidecât în braÈ›e È™i să începeÈ›i să plângeÈ›i de duioÈ™ie, ca niÈ™te viÈ›ei. Deodată, izbucni o salvă de râsete neruÈ™inate È™i atât de puternice, încât copilul care adormise în camera vecină se trezi È™i începu să scâncească. Tremuram tot de furie. Ei își luau rămas bun pe rând de la Dergaciov, apoi ieÈ™eau fără să mi arunce măcar o privire. — Să mergem, îmi spuse Kraft, punându mi uÈ™or mâna pe braÈ›. M am apropiat de Dergaciov, i am strâns mâna cu toată puterea È™i i am scuturat o de câteva ori. — Să nu mi iei în nume de rău că Kudriumov (roÈ™covanul acela) a încercat să te jignească în câteva rânduri, se scuză Dergaciov. Când am ieÈ™it pe ușă împreună cu Kraft, nu mi mai era de fel ruÈ™ine. Desigur, astăzi sunt cu totul alt om decât eram pe atunci, dar în seara aceea am luat o la fugă pe scări, lăsându l în urmă pe Kraft, fără să mă sinchisesc de el, È™i când l am ajuns pe Vasin, l am întrebat cu tonul cel mai firesc, ca È™i când nu s ar fi întâmplat nimic: — Mi se pare că dumneavoastră îl cunoaÈ™teÈ›i pe tatăl meu, pe Versilov, vreau să spun. — N aÈ™ putea spune că l cunosc, îmi răspunse imediat Vasin (dar fără politeÈ›ea aceea supărător de accentuată pe care se străduiesc s o manifeste, de obicei, față de tine oamenii delicaÈ›i, atunci când te ai făcut de râs), deÈ™i l am întâlnit de câteva ori È™i l am auzit vorbind. — Dacă l aÈ›i auzit vorbind, înseamnă că l È™i cunoaÈ™teÈ›i, fiindcă dumneavoastră sunteÈ›i un om deosebit! Ce credeÈ›i despre el? IertaÈ›i mi această întrebare prea directă, dar È›in să vă aflu negreÈ™it părerea. Ceea ce credeÈ›i dumneavoastră despre el are o importanță covârÈ™itoare. — E cam greu de răspuns la această întrebare. Am impresia că este un om care È™i impune îndatoriri mari È™i e în stare să le È™i îndeplinească, fără să È›ină seama de părerea nimănui. — AveÈ›i dreptate, e într adevăr un om mândru! Dar este oare È™i tot atât de cinstit? SpuneÈ›i mi, ce credeÈ›i despre trecerea lui la catolicism? Ori poate că nici nu È™tiÈ›i... Dacă n aÈ™ fi fost atât de tulburat, se înÈ›elege că nu l aÈ™ fi copleÈ™it cu asemenea întrebări fără rost pe un om cu care nu vorbisem în viaÈ›a mea È™i pe care l cunoÈ™team doar din auzite. Mă È™i miram că Vasin nu È™i dădea, pe cât se pare, seama de purtarea mea nesăbuită! — Am auzit È™i eu niÈ™te zvonuri, dar nu È™tiu cât temei se poate pune pe ele, îmi răspunse Vasin, la fel de liniÈ™tit ca înainte. — Nici un temei! Sunt niÈ™te minciuni sfruntate! Vă închipuiÈ›i oare că el e în stare să creadă în Dumnezeu? — După cum spuneai È™i dumneata, este un om mândru, È™i adesea, astfel de oameni sunt înclinaÈ›i să creadă în Dumnezeu, mai ales când se È™i cred superiori celorlalÈ›i. MulÈ›i oameni puternici simt parcă un fel de nevoie firească de a găsi ceva sau pe cineva căruia să i se închine. Un om puternic se simte uneori apăsat de propria lui forță. — ȘtiÈ›i, ceea ce spuneÈ›i mi se pare grozav de adevărat! am exclamat eu din nou. Numai că aÈ™ vrea să pricep de ce... — E foarte limpede: în loc să se închine înaintea oamenilor, îl preferă pe Dumnezeu — fireÈ™te în mod inconÈ™tient — căci astfel se simt mai puÈ›in umiliÈ›i. De multe ori, oamenii din această categorie cred din tot sufletul, mai bine zis, doresc din tot sufletul să creadă È™i de aceea confundă dorinÈ›a lor cu adevărata credință. Nu rareori însă tocmai aceÈ™tia devin până la urmă sceptici. Domnul Versilov are, după părerea mea, o serie de reale calități morale. Mi se pare, în general, un om interesant. — Vasin, nici nu È›i închipui ce bucurie mi ai făcut! am strigat eu. Nu mă mir atât de perspicacitatea dumitale, cât de faptul că dumneata, un om atât de curat È™i infinit superior mie, poÈ›i să mergi cu mine pe stradă È™i să mi vorbeÈ™ti simplu È™i politicos, de parcă nu s ar fi întâmplat nimic! Vasin zâmbi: — Nu merit atâtea laude È™i apoi întâmplarea de adineauri nu dovedeÈ™te decât preferinÈ›a dumitale exagerată pentru discuÈ›iile abstracte. Se vede că ai izbucnit pentru că ai tăcut È™i ai frământat prea mult aceste lucruri în sinea dumitale. — Trei ani de zile am tăcut. De trei ani mă tot pregătesc să spun ce am pe suflet... Sunt convins că, inteligent cum eÈ™ti, nu mă socoteÈ™ti un prost, deÈ™i e cu neputință să se poarte cineva mai prosteÈ™te, dar È›i am făcut impresia unui ticălos! — A unui ticălos? — Fără îndoială! Spune, nu mă dispreÈ›uieÈ™ti în fond pentru că am spus că sunt copilul din flori al lui Versilov... Și mai ales fiindcă m am lăudat că sunt fiu de iobag? — Te zbuciumi prea mult. Dacă găseÈ™ti că ai spus o prostie, n ai decât să n o mai repeÈ›i, doar mai ai cincizeci de ani înaintea dumitale. — Știu prea bine că ar trebui să fiu foarte rezervat în societate. Nimic nu te pune într o lumină mai urâtă decât să cerÈ™eÈ™ti dragostea oamenilor; după ce am îndrugat acolo vrute È™i nevrute, acum să mă mai agăț È™i de gâtul dumitale! TotuÈ™i este o deosebire între întâmplarea de acolo È™i cea de acum. Nu i aÈ™a? Dacă ai pricepe această deosebire, dacă eÈ™ti în stare s o înÈ›elegi, voi binecuvânta această clipă. Vasin zâmbi din nou: — Vino pe la mine dacă vrei, spuse el. Are să mi facă plăcere, deÈ™i am mult de lucru, sunt foarte ocupat în ultima vreme. — Adineaori, judecând după înfățiÈ™area dumitale, am tras concluzia că trebuie să fii extrem de dur È™i de ursuz. — S ar putea să ai dreptate. Anul trecut, la Luga, am cunoscut o pe sora dumitale, pe Lizaveta Makarovna... Dar iată l pe Kraft; s a oprit È™i pare să te aÈ™tepte. De aici drumurile noastre se despart. I am strâns cu putere mâna lui Vasin È™i am alergat să l ajung pe Kraft, care, cât timp vorbisem cu Vasin, mersese înaintea noastră. Am pornit în tăcere spre locuinÈ›a lui; deocamdată, nici nu voiam, nici nu puteam să vorbesc cu el. Cât despre Kraft, cea mai pronunÈ›ată trăsătură de caracter a lui era delicateÈ›ea. CAPITOLUL AL PATRULEA DeÈ™i era funcÈ›ionar, Kraft îl ajutase înainte vreme pe răposatul Andronikov (în schimbul unei remuneraÈ›ii) la administrarea unor averi particulare de care acesta se ocupa în afara orelor de serviciu. Pentru mine era deosebit de important însuÈ™i faptul că datorită legăturilor lui foarte strânse cu Andronikov, Kraft ar fi putut să cunoască multe din lucrurile pe care doream să le aflu. Mai mult, È™tiam de la Maria Ivanovna, soÈ›ia lui Nikolai Semionovici, la care locuisem ani de a rândul pe vremea când eram la liceu, È™i care era nepoata preferată a lui Andronikov, crescută chiar de el, că acesta îi dăduse lui Kraft însărcinarea de a mi transmite ceva. De aceea îl È™i aÈ™teptasem cu nerăbdare o lună încheiată. Kraft avea o locuință mică, alcătuită doar din două încăperi, dar complet separată; cum abia se întorsese din călătorie, nu È™i luase încă pe nimeni să l slujească. Geamantanul, deÈ™i fusese golit, mai zăcea în mijlocul camerei, lucrurile erau împrăștiate pe scaune, iar pe masa de lângă divan se aflau un sac de voiaj È™i o casetă de călătorie, un revolver È™i altele. Când intrarăm în casă, Kraft era atât de îngândurat, încât părea să fi uitat cu desăvârÈ™ire de prezenÈ›a mea; nici nu observase poate că tot drumul nu scosesem un cuvânt. ÃŽncepu imediat să caute ceva, dar, aruncând în treacăt o privire spre oglindă, se opri în faÈ›a ei, examinându se îndelung È™i cu mare atenÈ›ie. Nu mi a scăpat purtarea lui ciudată (de care mi am amintit mai târziu până în cele mai mici amănunte), deÈ™i eram trist, foarte tulburat È™i incapabil să mă concentrez. O clipă, mi s a năzărit să plec È™i să mă las păgubaÈ™ pentru totdeauna. Și apoi, în fond, ce interes prezenta toată chestiunea pentru mine? Oare nu mă vâram cu bună È™tire într o încurcătură? SimÈ›eam cum mă cuprinde deznădejdea la gândul că dintr un sentimentalism exagerat îmi irosesc poate energia pe fleacuri în loc s o păstrez pentru rezolvarea problemei vitale care mi stătea în față. Mai ales că întâmplarea de la Dergaciov îmi dovedise din plin incapacitatea mea de a duce la capăt o treabă serioasă. — Kraft, mai ai de gând să te duci pe la ei? l am întrebat deodată. El s a întors încet spre mine, ca È™i cum nu m ar fi înÈ›eles. Mă aÈ™ezai pe un scaun. — Iartă i! mi a răspuns Kraft într un târziu. ÃŽn primul moment, răspunsul lui mi s a părut, fireÈ™te, ironic, dar după ce l am privit mai atent, am desluÈ™it pe faÈ›a lui o blândeÈ›e atât de ciudată È™i de neaÈ™teptată, încât am început să mă È™i mir de ce mă rugase atât de serios "să i iert". ÃŽÈ™i luă, în sfârÈ™it, È™i el un scaun È™i se aÈ™eză lângă mine. — DeÈ™i îmi dau seama că toate pornirile mele izvorăsc poate numai din vanitate È™i egoism, nu mi ar trece prin gând să mi cer vreodată iertare. — La urma urmei, nici n ai avea cui, rosti el încet È™i grav. De altfel, tot timpul vorbise foarte rar È™i aproape în È™oaptă. — De fapt, nu mă socotesc vinovat decât față de mine însumi... È™i asta îmi face chiar plăcere. Te rog să mă ierÈ›i, Kraft, că È›i îndrug vrute È™i nevrute. Ia spune, nu cumva faci È™i dumneata parte din cercul lor? De la început voiam să È›i pun această întrebare. — Nu s nici mai proÈ™ti, nici mai deÈ™tepÈ›i decât alÈ›ii; dar au È™i ei o scrânteală, ca toÈ›i oamenii. — ToÈ›i oamenii sunt oare scrântiÈ›i? întrebai eu, întorcându mă deodată spre el, împins de curiozitate. — ToÈ›i oamenii mai acătării sunt cam È›icniÈ›i în ziua de azi. Numai cei mediocri sau de nimic o duc într o petrecere... La urma urmei, toate astea n au nici o importanță. ÃŽn timp ce vorbea, privirea îi era aÈ›intită în gol, sărea de la o idee la alta fără să ducă nici una până la capăt. Ceea ce mă izbea mai mult, era tonul lui abătut. — Nu cumva È™i Vasin e de al lor? Doar Vasin e inteligent È™i respectă anumite principii morale! am exclamat eu. — Principii morale nu mai există în ziua de azi; au dispărut cu desăvârÈ™ire, de parcă nici n ar fi existat vreodată. — Crezi că nici înainte n au fost? — Mai bine să vorbim despre altceva, încheie el discuÈ›ia cu vădită oboseală. M a impresionat tristeÈ›ea lui gravă. RuÈ™inat de egoismul meu, am încercat să l imit. — ÃŽn epoca noastră, începu de la sine, după ce tăcuse vreo două minute, cu privirea pierdută în gol, în epoca noastră sunt în floare mediocritatea È™i nepăsarea, cultul inculturii, lenea, incapacitatea È™i pretenÈ›ia de a primi totul de a gata. Nimeni nu È™i mai pune probleme, rar întâlneÈ™ti un om frământat de o idee. Se întrerupse câteva clipe, după care continuă să vorbească, în timp ce eu îl ascultam atent. — ÃŽn Rusia se taie azi pădurile cu nemiluita, pământul sărăceÈ™te din ce în ce, se transformă într o nesfârÈ™ită stepă, pregătită anume pentru calmuci. Dacă într o zi s ar ivi un om însufleÈ›it de elan È™i ar sădi un copac, toată lumea l ar lua în râs: "ÃŽÈ›i închipui cumva că ai să apuci să l vezi mare?" Pe de altă parte, pe oamenii cei mai bine intenÈ›ionaÈ›i îi preocupă doar ceea ce va fi peste o mie de ani. A pierit cu desăvârÈ™ire orice principiu de solidaritate între oameni. Toată lumea trăieÈ™te ca într un han, de parcă ar avea de gând să părăsească Rusia chiar mâine. ToÈ›i trăiesc numai pentru clipa de față... — Dă mi voie, Kraft, adineauri spuneai că pe unii "îi preocupă doar ceea ce va fi peste o mie de ani", dar deznădejdea care te cuprinde când te gândeÈ™ti la soarta Rusiei... oare nu i tot o preocupare de aceeaÈ™i natură? — Asta este... problema cea mai actuală, singura problemă vitală! spuse el, iritat, È™i se ridică brusc de pe scaun. — Ah, da, era cât pe aci să uit! exclamă deodată cu glasul schimbat, privindu mă, nedumerit. Te am poftit la mine cu un scop precis È™i până acum... te rog din suflet să mă ierÈ›i. Părea ruÈ™inat, parcă abia se dezmeticise dintr un vis... Se apropie de masă, scoase o scrisoare din servietă È™i mi o întinse. — Iată ce aveam să È›i predau. E un document destul de important, începu el cât se poate de serios, pe tonul unui om de afaceri. ÃŽncă mult timp după aceea m a urmărit această amintire, m a mirat capacitatea lui (È™i încă într un asemenea moment de cumpănă pentru el) de a dovedi atâta interes È™i devotament pentru treburile altora, de a vorbi despre ele atât de calm È™i de precis. — Este o scrisoare a răposatului Stolbeev, pentru a cărui moÈ™tenire se judecă Versilov cu prinÈ›ii Sokolski. Tribunalul se va pronunÈ›a foarte curând, È™i probabil în favoarea lui Versilov, fiindcă legea este de partea lui. TotuÈ™i, în această scrisoare particulară, scrisă cu doi ani în urmă, testatorul își exprima voinÈ›a, mai precis dorinÈ›a, ca moÈ™tenirea să revină mai degrabă prinÈ›ilor Sokolski, decât lui Versilov. ÃŽn orice caz, argumentele aduse de prinÈ›ii Sokolski, care atacă testamentul, sunt incontestabil confirmate de această scrisoare. Adversarii lui Versilov ar da oricât pe acest document, deÈ™i nu are o importanță juridică hotărâtoare. Alexei Nikanorovici (Andronikov), care se ocupă de procesul lui Versilov, È›inea această scrisoare la el, È™i puÈ›in înainte de moarte mi a dat o în păstrare, poate fiindcă își presimÈ›ea sfârÈ™itul È™i se temea să nu i ajungă hârtiile pe mâini străine. Nu vreau să judec acum intenÈ›iile lui Alexei Nikanorovici cu privire la cazul de față, dar recunosc că la moartea lui m am găsit într o dilemă destul de neplăcută; nu È™tiam ce să fac cu documentul, mai ales că procesul se apropia de sfârÈ™it. Dar Maria Ivanovna, căreia Alexandr Nikanorovici i a încredinÈ›at, pe cât se pare, multe în viaÈ›a lui, m a scos din încurcătură: acum trei săptămâni mi a scris, îndemnându mă stăruitor să È›i predau numai dumitale documentul, deoarece "după câte È™tie" aceasta era È™i intenÈ›ia lui Andronikov. Iată aÈ™adar documentul. ÃŽmi pare foarte bine că am, în sfârÈ™it, prilejul să È›i l înmânez. — Și ce crezi că ar trebui să fac cu scrisoarea? l am întrebat eu, preocupat de vestea aceasta atât de neaÈ™teptată. Ce mă sfătuieÈ™ti? — Numai dumneata poÈ›i hotărî. — E cu neputință! Trebuie să recunoÈ™ti că sunt legat de mâini È™i de picioare! Versilov abia aÈ™teaptă această moÈ™tenire... Ce i drept, fără ea ar fi pierdut... Și când colo aflu că există un asemenea document! — Bine, dar el nu există decât aici, între aceÈ™ti patru pereÈ›i. — VorbeÈ™ti serios? l am întrebat, privindu l drept în ochi. — Dacă dumneata însuÈ›i, care eÈ™ti în cauză, nu È™tii ce hotărâre să iei, cum de te aÈ™ putea sfătui eu? — TotuÈ™i nici să i dau scrisoarea prinÈ›ului Sokolski nu pot; ar însemna să spulber toate nădejdile lui Versilov È™i pe deasupra să apar ca un trădător în ochii lui... pe de altă parte, dacă i aÈ™ preda o lui Versilov, aÈ™ condamna niÈ™te oameni nevinovaÈ›i la mizerie, iar pe Versilov l aÈ™ pune într o situaÈ›ie fără ieÈ™ire: va trebui ori să renunÈ›e la moÈ™tenire, ori să devină un hoÈ›. — Exagerezi importanÈ›a problemei. — AÈ™ vrea să È™tiu un lucru: oare acest document e hotărâtor? — Nu, nu cred, dar eu nu sunt jurist de meserie. Se înÈ›elege că avocatul părÈ›ii adverse ar È™ti cum să se folosească de acest document È™i să l valorifice la maximum. TotuÈ™i Alexandr Nikanorovici susÈ›inea că scrisoarea nu reprezintă un act concludent din punct de vedere juridic È™i că nu l ar putea împiedica pe Versilov să câștige procesul. Documentul ridică mai degrabă o problemă de conÈ™tiință, ca să zic aÈ™a... — Cu atât mai grav, l am întrerupt eu. De aceea È™i spun că Versilov se va găsi într o situaÈ›ie nu prea de invidiat. — La urma urmei n are decât să distrugă documentul, scăpând astfel de orice primejdie. — Ai vreun temei să presupui că ar fi capabil s o facă? Iată ce vreau să aflu de la dumneata, Kraft. De aceea te am È™i căutat! — Cred că în locul lui, oricine ar proceda la fel. — Chiar È™i dumneata? — Cum nu aÈ™tept nici o moÈ™tenire, nu mi am pus această întrebare. — Bine, să considerăm deocamdată problema închisă, am zis eu, punând scrisoarea în buzunar. Ascultă Kraft, Maria Ivanovna, care mi a destăinuit multe, m a asigurat că dumneata È™i numai dumneata ai putea să mi spui adevărul despre ceea ce s a petrecut la Ems, acum un an È™i jumătate, între Versilov È™i Ahmakovi. Te am aÈ™teptat ca să mi lămureÈ™ti totul, să luminezi lucrurile, ca soarele. Nici nu bănuieÈ™ti în ce situaÈ›ie mă găsesc, Kraft. Te implor să mi spui întregul adevăr. De mult voiam să È™tiu ce fel de om este, iar acum e mai necesar ca oricând să mă dumeresc! — Mă mir de ce nu È›i a povestit chiar Maria Ivanovna, fiindcă ea era în măsură să È™tie totul de la răposatul Andronikov È™i desigur trebuie să fie mai bine informată decât mine. — După câte mi a spus Maria Ivanovna, nici Andronikov însuÈ™i nu reuÈ™ise să se lămurească pe deplin. Povestea e atât de încâlcită, încât s ar părea că nimeni nu e stare s o descurce. Nici dracu nu i dă de rost! Știu însă că pe atunci te aflai È™i dumneata la Ems... — N am stat acolo decât puÈ›ină vreme, dar ceea ce am apucat să aflu sunt gata să È›i împărtășesc È™i dumitale; mă întreb însă dacă te vei mulÈ›umi cu atât... N am de gând să redau cuvânt cu cuvânt relatarea lui, ci mă voi rezuma doar la esenÈ›ial. Cu un an È™i jumătate în urmă, Versilov, devenind, datorită bătrânului prinÈ› Sokolski, prietenul familiei Ahrnakov (pe atunci se aflau cu toÈ›ii în străinătate, la Ems), se bucura de mare trecere în primul rând la generalul Ahmakov, un om în floarea vârstei, care izbutise însă în cei trei ani de căsnicie să toace la cărÈ›i considerabila zestre a soÈ›iei lui, Katerina Nikolaevna, È™i care, din pricina unei vieÈ›i dezordonate, avusese un atac timpuriu de apoplexie. Când își revenise, plecase în străinătate să È™i petreacă convalescenÈ›a, stabilindu se la Ems, de dragul fiicei lui din prima căsătorie, o fată bolnăvicioasă, de vreo È™aptesprezece ani, suferindă de piept È™i, pe cât se spune, extraordinar de frumoasă È™i tot pe atât de visătoare. Fata n avea zestre, dar familia își punea nădejdea în generozitatea nedezminÈ›ită a bătrânului prinÈ›. Katerina Nikolaevna era, după spusele tuturor, o adevărată mamă pentru fiica ei vitregă. Dar, în mod inexplicabil, tânăra fată se lăsă fermecată de Versilov, care pe vremea aceea È›inea, după expresia lui Kraft, niÈ™te "predici exaltate". El propovăduia un nou fel de viață, descoperindu È™i "o irezistibilă vocaÈ›ie religioasă" — după caracterizarea originală, poate È™i puÈ›in ironică a lui Andronikov, care mi a ajuns È™i mie la ureche. Dar, curios lucru, în scurtă vreme a ajuns să stârnească antipatia tuturor. Generalul se È™i temea de el; Kraft era oarecum înclinat să dea crezare zvonului că Versilov izbutise să i vâre în cap soÈ›ului bolnav că soÈ›ia lui, Katerina Nikolevna, n ar fi indiferentă față de tânărul prinÈ› Sokolski (care lipsea de la Ems, fiind plecat într o călătorie la Paris). Dar È™i în această împrejurare, Versilov, "după obiceiul lui", nu procedase deschis, ci prin aluzii, iscodiri È™i tot felul de tertipuri în care "e mare meÈ™ter", după expresia lui Kraft. Acesta È›inea să sublimeze, fapt pe care trebuie să l arăt, că îl socoteÈ™te mai degrabă un È™arlatan È™i un intrigant înnăscut, decât un om stăpânit de o idee înălțătoare sau măcar originală. Ce i drept, mai aflasem însă È™i de la alÈ›ii că Versilov, care la început avusese o influență covârÈ™itoare asupra Katerinei Nikolaevna, ajunsese pe nesimÈ›ite la o ruptură definitivă cu ea. Cum s a produs această schimbare, n a putut nici Kraft să mi explice, dar toată lumea confirma că prietenia lor se preschimbase într o ură reciprocă. Și apoi a mai intervenit o întâmplare cu totul neprevăzuă: fiica vitregă a Katerinei Nikolaevna s a îndrăgostit de Versilov, care pesemne o cucerise fie prin purtarea lui neobiÈ™nuită, fie prin elocvenÈ›a lui exaltată, fie prin dracu È™tie ce, că eu nu mă pricep la de alde astea; fapt este că, într un timp, Versilov își petrecea toată ziua în tovărășia acestei făpturi bolnăvicioase. ÃŽn cele din urmă, tânăra fată i a declarat pe neaÈ™teptate tatălui ei că vrea să se mărite cu Versilov. Toată lumea mi a confirmat că într adevăr aÈ™a s au petrecut lucrurile: È™i Kraft, È™i Andronikov, È™i Maria Ivanovna, până È™i Tatiana Pavlovna a scăpat într o zi o vorbă despre asta. Se mai susÈ›inea că Versilov nu numai că dorea această căsătorie, dar stăruia să se încheie È™i că aceste două făpturi atât de deosebite, bătrânul È™i fetiÈ›a, luaseră hotărârea de comun acord. IntenÈ›ia lor l a înspăimântat însă pe tatăl fetei; pe măsură ce se îndepărta de Katerina Nikolaevna, pe care o iubise foarte mult pe vremuri, generalul începuse s o divinizeze aproape pe fiică sa, mai cu seamă după atacul de apoplexie. Dar cu mai multă îndârjire decât oricine se împotrivea Katerina Nikolaevna, care nici nu putea concepe o asemenea căsătorie. S a iscat un lanÈ› întreg de ciocniri familiale, de certuri, de supărări, într un cuvânt s a ajuns la o situaÈ›ie extrem de încordată È™i penibilă, asupra căreia se păstra însă tăcere. Până la urmă, văzând încăpățânarea fetei îndrăgostite È™i "fanatizate" de Versilov (după expresia lui Kraft), tatăl era gata să cedeze, dar Katerina Nikolaevna continua să se opună cu o ură neîmpăcată. De aici se È™i trage toată încurcătura pe care nimeni nu reuÈ™eÈ™te s o descurce. TotuÈ™i Kraft, pornind de la fapte, trage următoarea concluzie, care nu i însă decât o presupunere. Cică Versilov ar fi reuÈ™it să i sugereze fetei, după obiÈ™nuita sa manieră, pe cât de perfidă, pe atât de infailibilă, că mama ei vitregă, Katerina Nikolaevna, nu È™i dă consimțământul numai fiindcă ea însăși e îndrăgostită de el È™i că de multă vreme îl chinuieÈ™te cu gelozia ei, îl urmăreÈ™te, È›ese intrigi, că o dată i a È™i făcu o declaraÈ›ie fățișă de dragoste È™i că acum ar fi gata să l ardă pe rug fiindcă a îndrăznit să iubească o altă femeie. Pe scurt, cam aÈ™a trebuie să fi procedat. Dar infamia cea mai mare e că ar fi făcut È™i tatălui fetei "o aluzie" la "infidelitatea" soÈ›iei lui, dându i a înÈ›elege că prinÈ›ul nu reprezenta decât un capriciu. Se înÈ›elege că viaÈ›a întregii familii s a prefăcut într un iad. După altă versiune, Katerina Nikolaevna, care își iubea mult fiica vitregă, era disperată, È™tiindu se ponegrită în ochii ei, ca să nu mai vorbim de relaÈ›iile încordate cu soÈ›ul bolnav. Dar mai există È™i altă versiune, căreia, din păcate, îi dădea crezare È™i Kraft, ca È™i mine de altfel, deoarece o cunoÈ™team mai demult. Unii pretindeau (È™i după cât se spune, Andronikov o È™tia chiar de la Katerina Nikolaevna) că dimpotrivă, înainte de a se fi îndrăgostit tânăra fată de el, Versilov încercase s o cucerească pe Katerina Nikolaevna, care, deÈ™i îi arătase oarecare prietenie, fiind într o vreme chiar fermecată de el, fără să i acorde însă vreodată încredere deplină sau să se lase convinsă de el, îl respinsese cu o ură neînchipuită, ba îl È™i batjocorise cumplit. De atunci, a rupt orice legătură personală cu el, sub pretextul că Versilov, scontând sfârÈ™itul apropiat al soÈ›ului ei în urma unui nou atac de apoplexie, îi propusese pe față să devină soÈ›ia lui. Pesemne, de aceea ura Katerinei Nikolaevna nu mai cunoscu margini, când această femeie se încredință că Versilov căuta să obÈ›ină prin toate mijloacele mâna fiicei ei. Maria Ivanovna, care mi a povestit la Moscova această istorie, dădea crezare ambelor versiuni, socotind toate zvonurile întemeiate: ea susÈ›inea cu tărie, că o ipoteză n o exclude pe cealaltă, ci mai degrabă ele se întregesc, ajungând la un fel de haine dans l'amour , de duÈ™mănie reciprocă stârnită de sentimentul dragostei neîmpărtășite È™i aÈ™a mai departe; într un cuvânt, era o intrigă cel puÈ›in tot atât de încâlcită ca într un roman de aventuri, nedemnă de un om serios, cu bun simÈ›, È™i, la drept vorbind, o adevărată ticăloÈ™ie. Dar însăși Maria Ivanovna avea din copilărie capul împuiat cu romane pe care È™i acum le mai citea zi È™i noapte, ceea ce n o împiedica să fie o femeie admirabilă. Din toate acestea reieÈ™ea limpede că Versilov era o canalie, un mincinos È™i un intrigant, care urzise o ticăloÈ™ie cât se poate de murdară, È™i pe deasupra cu un sfârÈ™it într adevăr tragic; biata fată, sooasă din minÈ›i, s a otrăvit, după cum se spune, cu chibrituri de fosfor; de altfel nu È™tiu până în ziua de azi dacă acest ultim zvon e adevărat; în orice caz, familia s a străduit din răsputeri să l spulbere. Fapt e că, înainte de a muri, fata zăcuse două săptămâni. AÈ™adar, sinuciderea poate fi pusă la îndoială, totuÈ™i Kraft era convins că aÈ™a se întâmplase. Curând muri È™i tatăl fetei, probabil de inimă rea, în urma unui al doilea atac de apoplexie, survenit însă peste trei luni. După înmormântarea fetei, tânărul prinÈ› Sokolski, care se întorsese de la Paris, întâlnindu l pe Versilov în parcul de la Ems, l a pălmuit în public, fără ca acesta să l provoace la duel; dimpotrivă, chiar a doua zi a apărut pe promenadă, ca È™i cum nimic nu s ar fi întâmplat. De atunci, toată lumea îl ocolea, atât în străinătate cât È™i la Petersburg. Ce i drept, Versilov mai păstra anumite relaÈ›ii, dar în cu totul alte cercuri. CunoÈ™tinÈ›ele lui din aristocraÈ›ie îl socoteau vinovat, deÈ™i aproape nimeni nu aflase amănunte; se È™tia doar despre moartea romantică a fetei È™i despre palma primită în public. Ceva mai informate nu erau decât vreo două, trei persoane; cele mai multe amănunte aflase răposatul Andronikov, care avea vechi relaÈ›ii de afaceri cu familia Ahmakov È™i, datorită unei anumite întâmplări, îndeosebi cu Katerina Nikolaevna. Dar Andronikov păstrase aceste taine până È™i față de familia sa, dezvăluindu se doar în parte lui Kraft È™i Mariei Ivanovna, atunci când fusese silit de împrejurări. — Acum este la ordinea zilei un anumit document de care doamna Ahmakova se teme îngrozitor, conchise Kraft. Și iată ce mi a comunicat el în această privință. Pe vremea când bătrânul prinÈ› Sokalski, în urma atacului de nervi, își petrecea convalescenÈ›a în străinătate, fiică sa, Katerina Nikolaevna, făcuse imprudenÈ›a să i scrie în mare taină lui Andronikov (în care avea o încredere desăvârÈ™ită) o anumită scrisoare extrem de compromițătoare. Pe atunci, se spunea că bătrânul prinÈ› începuse deodată să cheltuiască într adevăr nebuneÈ™te, aruncând aproape banii pe fereastră. Cumpăra în străinătate lucruri cu totul inutile, dar foarte scumpe, bunăoară tablouri, porÈ›elanuri; dăruia sume mari oricui, făcea donaÈ›ii importante, Dumnezeu È™tie pentru ce, până È™i celor mai diferite instituÈ›ii de acolo; fusese chiar pe punctul de a cumpăra de la un nobil rus, un fel de pierde vară risipitor, la un preÈ› exorbitant, o moÈ™ie părăginită È™i încărcată de ipoteci, fără să o fi văzut măcar; È™i pe deasupra se pare că i venise ideea năstruÈ™nică de a se însura. Văzând toate acestea, Katerina Nikolaevna, care nu l părăsise o clipă pe tatăl ei în timpul bolii, socoti necesar să i scrie lui Andronikov, în calitate de jurist È™i de "vechi prieten", cerându i un sfat. ÃŽl întreba: "Dacă există motive legale pentru a l declara pe prinÈ› iresponsabil, sau a l pune sub interdicÈ›ie, È™i în caz că o asemenea acÈ›iune este posibilă, cum ar fi mai nimerit să se procedeze ca să se evite un scandal, aÈ™a încât nimeni să nu poată ridica vreo acuzaÈ›ie È™i totodată să fie cruÈ›ate sentimentele tatăului ei È™.a.m.d., È™.a.m.d." Se spune că Andronikov ar fi sfătuit o încă de la început să renunÈ›e la această intenÈ›ie, iar mai târziu, după ce prinÈ›ul se însănătoÈ™ise pe deplin, totul căzuse baltă; totuÈ™i scrisoarea rămăsese la Andronikov. La moartea acestuia, Katerina Nikolaevna își aduse deodată aminte de scrisoare: dacă ar fi găsită printre hârtiile răposatului È™i ar cădea în mâna bătrânului prinÈ›, nu încape vreo îndoială că acesta ar dezmoÈ™teni o È™i nu i ar mai da nici un ban, cât ar trăi. Gândul că propria lui fiică nu l crede în toate minÈ›ile È™i că la un moment dat voise să l declare iresponsabil l ar fi preschimbat dintr un miel într o fiară. Fiind văduvă È™i fără nici o avere, deoarece soÈ›ul îi tocase toată zestrea la cărÈ›i, nu se putea bizui decât pe tatăl ei, de la care spera să primească o nouă zestre, la fel de frumoasă ca È™i prima. Despre soarta scrisorii Kraft nu aflase mai nimic, dar îl cunoÈ™tea bine pe Andronikov È™i È™tia că acesta "nu distrugea niciodată o hârtie străină" È™i apoi, find un om cu vederi largi, avea È™i o "conÈ™tiință largă". (M a È™i mirat atunci părerea extrem de obiectivă a lui Kraft, deoarece È™tiam cât de mult îl iubise È™i l respectase pe Andronikov.) ÃŽn orice caz, Kraft era convins că documentul compromițător ar fi încăput pe mâna lui Versilov, datorită prieteniei lui cu văduva È™i cu fiicele lui Andronikov. Nu încăpea îndoială că ele îi predaseră imediat lui Versilov toate hârtiile răposatului. Kraft mai È™tia că È™i Katerina Nikolaevna bănuia că scrisoarea se afla în mâna lui Versilov, ceea ce o înspăimânta, socotind că Versilov e în stare să o dea oricând bătrânului prinÈ›; de aceea, cum se întoarse din străinătate, căutase scrisoarea la Petersburg, la familia Andronikov, È™i continua s o caute, deoarece tot mai trăgea nădejde că poate scrisoarea nu ajunsese la Versilov. Și în cele din urmă plecase numai în acest scop la Moscova, unde o implorase pe Maria Ivanovna să scotocească printre hârtiile rămase la ea. Despre existenÈ›a Mariei Ivanovna È™i despre relaÈ›iile ei cu răposatul Andronikov, Katerina Nikolaevna aflase abia de curând, după întoarcerea din străinătate. — Crezi că n a găsit o la Maria Ivanovna? am întrebat eu, ca să mi verific o anumită presupunere. — De vreme ce Maria Ivanovna nu È›i a destăinuit nimic nici dumitale, se vede că scrisoarea nu era la ea. — Presupui aÈ™adar că documentul e în mâna lui Versilov? — E ipoteza cea mai verosimilă. Dar È™tiu eu? Câte nu se pot întâmpla? îngăimă el cu vădită oboseală. N am mai stăruit cu întrebările; È™i apoi ce rost ar mai fi avut? Doar izbutisem să lămuresc tot ce era important pentru mine, în ciuda situaÈ›iei atât de încâlcite È™i de penibile; temerile mele fuseseră confirmate. — Am impresia că aiurez sau că visez, am încheiat eu profund mâhnit, luându mi pălăria. — Precum văd, È›ii foarte mult la omul acesta! spuse Kraft. ÃŽn clipa aceea pe faÈ›a lui era întipărită o adâncă È™i sinceră compătimire. — Va să zică, nu m a înÈ™elat presimÈ›irea că nici dumneata n ai să mă poÈ›i lămuri pe deplin. Nu mi a mai rămas decât o singură nădejde: Ahmakova. Pe ea mă È™i bizuisem de la bun început. S ar putea să mă duc la ea, dar s ar putea È™i să nu mă duc. Kraft mă privi cu oarecare nedumerire. — Rămâi cu bine, Kraft. Ce rost are să te vâri în sufletul unor oameni care nici nu vor să È™tie de tine. Ce zici, oare n ar fi mai bine să i las pe toÈ›i în plata Domnului? — Și unde să te duci după aceea? mă întrebă el destul de aspru, fără să mă privească. — Am să mă retrag în carapacea mea! Am să rup toate punÈ›ile È™i am să mă închid în mine! — Nu cumva te îmbie să pleci în America? — ÃŽn America? Nici gând. Am să mă refugiez în mine însumi! ÃŽn asta È™i constă de altfel "ideea mea", i am declarat solemn. Kraft îmi aruncă o privire curioasă. — Dar ai oare o asemenea "carapace"? — Am. La revedere, Kraft; îți mulÈ›umesc È™i mi pare rău că te am obosit! ÃŽn locul dumitale, când mai ai È™i o astfel de părere despre Rusia, i aÈ™ da dracului pe toÈ›i. Le aÈ™ spune: lăsaÈ›i mă în pace, vedeÈ›i vă de intrigile voastre, mâncaÈ›i vă între voi — puÈ›in îmi pasă! — Mai stai puÈ›in, spuse el pe neaÈ™teptate, după ce mă petrecuse până la ușă. DeÈ™i mi s a părut ciudat, m am întors È™i m am aÈ™ezat din nou. Kraft È™i a tras un scaun în faÈ›a mea. Ne zâmbeam, stingheriÈ›i. Parcă retrăiesc È™i acum întreaga scenă. ÃŽmi amintesc foarte bine că purtarea lui mi s a părut destul de ciudată. — Știi, Kraft, ce mi place îndeosebi la dumneata? Faptul că eÈ™ti un om atât de politicos, i am mărturisit eu pe neaÈ™teptate. — Oare? — Mai ales fiindcă eu izbutesc foarte rar să fiu politicos, deÈ™i mă străduiesc din răsputeri... Dar, cine È™tie, poate că e mai bine să jigneÈ™ti oamenii; scapi cel puÈ›in de nefericita obligaÈ›ie de a i iubi. — Ce oră din zi îți place mai mult? mă întrebă el, de unde înÈ›elesei că nu mă ascultase. — Ce oră din zi? Nu È™tiu. ÃŽn orice caz, asfinÈ›itul nu mi place. — AÈ™a? rosti el apăsat, cu o curiozitate aparte, apoi căzu iar pe gânduri. — IntenÈ›ionezi să pleci iar din Petersburg? — Da... plec. — Curând? — Curând. — Și ca să călătoreÈ™ti până la Vilno ai nevoie de revolver? l am întrebat eu fără nici un gând ascuns, aÈ™a, într o doară, fiindcă dădusem tocmai cu ochii de revolver È™i tot nu È™tiam despre ce să vorbesc. El se întoarse È™i se uită stăruitor la revolver. — Nu, îl port cu mine din obiÈ™nuință. — Dacă eu aÈ™ avea un revolver, l aÈ™ È›ine sub cheie, căci prea e ispititor, zău aÈ™a. Știi, nu prea cred într o aÈ™a zisă epidemie de sinucideri, dar dacă îl ai tot timpul în faÈ›a ochilor, sunt clipe când într adevăr te poate ispiti. — Nu mai vorbi aÈ™a, spuse el È™i se ridică brusc de pe scaun. — Nu m am referit la mine, am adăugat, ridicându mă la rândul meu. Eu nu l aÈ™ folosi în nici un caz. Dacă mi ar fi date trei vieÈ›i, tot nu mi ar ajunge. — Atunci trăieÈ™te cât mai mult, exclamă el aproape fără voie. ÃŽmi zâmbi distrat È™i, lucru ciudat, porni direct spre antreu, ca È™i când ar fi vrut să scape de mine, fireÈ™te, fără să È™i dea seama de ceea ce face. — ÃŽÈ›i urez succes în toate, Kraft, îi spusei în clipa când coboram scara. — N ar fi rău, răspunse el hotărât. — Să ne vedem cu bine. — Nici asta n ar fi rău. ÃŽmi amintesc È™i acum privirea cu care m a petrecut. AÈ™adar, acesta era omul pe care de ani de zile doream cu înfrigurare să l întâlnesc! Dar ce anume aÈ™teptam de la el, ce destăinuiri uluitoare? Când am ieÈ™it de la Kraft, mi era o foame cumplită, se înserase È™i, de altfel, nici nu prânzisem încă. Chiar acolo, în Petersburgskaia Storona, am intrat într o cârciumioară de pe Bulevardul BolÈ™oi, hotărât să nu cheltuiesc decât douăzeci, cel mult douăzeci È™i cinci de copeici — sumă pe care atunci nu mi aÈ™ fi îngăduit s o depășesc cu nici un chip. Am cerut o supă È™i îmi amintesc că, după ce am mâncat o, m am aÈ™ezat lângă fereastră È™i am început să privesc afară. ÃŽncăperea era ticsită de oameni; mirosea a grăsime arsă, a È™erveÈ›ele soioase È™i a tutun. Eram dezgustat. Deasupra capului meu, o privighetoare mută È™i tristă părea că meditează, în timp ce bătea cu ciocul în fundul coliviei. ÃŽn sala de biliard de alături era zarvă mare, dar eu mă cufundasem în gândurile mele. AsfinÈ›itul (de ce s o fi mirat Kraft când i am spus că nu mi place asfinÈ›itul?) îmi stârnea niÈ™te senzaÈ›ii noi È™i neaÈ™teptate, ba chiar nepotrivite pentru un asemenea loc. Aveam parcă tot timpul înaintea ochilor chipul blând al mamei, privirea ei duioasă, care de o lună întreagă mă cerceta cu atâta sfială. ÃŽn ultima vreme eram foarte obraznic acasă. Și mai ales cu ea; de fapt, aÈ™ fi vrut să l reped pe Versilov, dar, fiindcă nu îndrăzneam, după urâtul meu obicei, o chinuiam pe ea. Ajunsese chiar să i fie frică de mine: adesea îmi arunca o privire rugătoare în clipa când intra pe ușă Andrei Petrovici, de teamă să nu izbucnesc... Oricât s ar părea de ciudat, abia atunci, la cârciumă, m a pus pe gânduri faptul că, în timp ce Versilov mă tutuia, mama îmi spunea dumneata. Și înainte mă mirase această deosebire, care nu era în favoarea ei, dar de astă dată m a izbit parcă mai tare, stârnindu mi tot felul de gânduri, care de care mai ciudate. Am stat multă vreme nemiÈ™cat, până se înnopta de a binelea. ÃŽmi venise în minte È™i sora mea... Era o clipă de grea cumpănă pentru mine. Trebuia să mă hotărăsc cu orice preÈ›! Dar eram oare în stare să iau o hotărâre? De ce îmi venea atât de greu să rup cu niÈ™te oameni care nu È›ineau de fel la mine? Dar ce să fac cu mama È™i cu soră mea? Pe ele nu voiam să le părăsesc cu nici un preÈ›, orice avea să urmeze. Trebuia să mărturisesc că apariÈ›ia de o clipă a lui Versilov în frageda mea copilărie a fost impulsul fatal care a trezit în minte conÈ™tiinÈ›a de om. Daca nu l aÈ™ fi întâlnit atunci, mintea mea, felul de a gândi È™i soarta mea ar fi fost cu totul altele, chiar în ciuda firii mele hărăzite de providență, de care n aÈ™ fi scăpat. Acum se dovedea însă că omul acesta nu exista decât în închipuirea mea, că era doar un vis de copil. Eu îl plăsmuisem în mintea mea într un anumit fel, dar realitatea îmi dezvăluise un cu totul alt om, infinit mai prejos decât mi l imaginasem. Eu venisem la un om cu sufletul curat È™i nu la acesta. De ce oare l am îndrăgit o dată pentru totdeauna din acea unică clipă în care îmi apăruse în copilărie? Trebuia să smulg din sufletul meu acest "pentru totdeauna"? ÃŽntr o zi, dacă se va ivi prilejul, voi descrie prima noastră întâlnire: pentru oricine ar fi fost o mică întâmplare cu totul neînsemnată, la mine însă a luat proporÈ›ii piramidale. Am început să construiesc această piramidă încă în pătuÈ›ul meu de copil, când, înainte de a adormi, eram în stare să plâng È™i să visez ceasuri întregi, fără să È™tiu nici eu de ce. Poate fiindcă eram părăsit de toÈ›i? Poate fiindcă mă simÈ›eam năpăstuit? Dar nu fusesem năpăstuit decât în cei doi ani petrecuÈ›i la pensionul Touchard, unde mă dusese el atunci, înainte de a dispărea pentru totdeauna. Mai târziu nu m a mai năpăstuit nimeni, dimpotrivă, eu însumi îi priveam de sus pe colegii mei. Și apoi, nu pot suferi văicărelile de orfan care È™i plânge singur de milă! Nu mi pot închipui spectacol mai dezgustător decât atunci când un orfan, un bastard sau vreun altfel de copil părăsit, în general, toate aceste făpturi de nimic, care nu mi inspiră nici un pic de milă, se prezintă solemn în faÈ›a onoratului public È™i încep să se jelească È™i să predice: "Iată unde am ajuns din pricina unor suflete haine!" AÈ™ stâlci în bătăi asemenea orfani. Nici unul dintre aceÈ™ti mizerabili crescuÈ›i din mila publică nu pricepe că este de zece ori mai demn să taci, decât să te lamentezi, să te înjoseÈ™ti, văitându te. Iar dacă ai catadicsit să te dai în spectacol, atunci trage consecinÈ›ele, bastardule! Iată părerea mea! Și caraghios nu e atât faptul că visele mele din "pătuÈ›ul de copil" se învârteau numai în jurul lui, ci mai ales că am venit acum la Petersburg tot de dragul acestui om născocit de mine, aproape uitându mi de È›elul esenÈ›ial. Am venit pentru a l ajuta să spulbere clevetirile, să È™i nimicească duÈ™manii. Documentul despre care vorbea Kraft, adică scrisoarea acelei femei către Andronikov, de care ea se temea atât, fiindcă i putea distruge viitorul, condamnând o la sărăcie — scrisoarea pe care ea o credea la Versilov — nu era la el, ci la mine, cusută în buzunarul meu de la piept! Eu singur o cususem È™i nimeni pe lume nu È™tia că se află acolo. RomanÈ›ioasa Maria Ivanovna, care avusese documentul "în păstrare", mi l dăduse mie È™i nu altcuiva, numai fiindcă aÈ™a găsise cu cale È™i nu mă simt dator să explic motivele care au determinat o: totuÈ™i, poate că într o zi, când se va ivi prilejul, voi vorbi despre ele; dar, trezindu mă deodată cu asemenea armă în mână, fireÈ™te că nu am putut rezista ispitei de a pleca la Petersburg. Se înÈ›elege, aveam intenÈ›ia să i ajut din umbră acestui om, fără să mă umflu în pene È™i fără să mi pierd capul, nu aÈ™teptam nici laude de la el, nici îmbrățișări È™i niciodată, niciodată nu m aÈ™ fi înjosit să i cer socoteală! Și apoi, era oare vina lui că l îndrăgisem È™i mi creasem din el un ideal fantasmagoric? Poate că nici nu l iubeam cu adevărat! Felul lui original de a gândi, caracterul lui ciudat, toată urzeala de intrigi È™i aventuri, chiar legătura lui cu mama nu mă mai puteau apropia de el, acum când fantoÈ™a plămădită de fantezia mea se spulberase È™i când mă îndoiam că l voi mai putea iubi vreodată. AÈ™a stând lucrurile, mă întrebam ce mă È›inea totuÈ™i legat, de ce nu izbuteam să mă desprind de el? La urma urmei, de vină era numai prostia mea. Cum le pretind altora să fie cinstiÈ›i, trebuie să fiu È™i eu, de aceea mă simt dator să recunosc că documentul pe care l È›ineam ascuns în buzunar nu mi stârnea numai dorinÈ›a pătimașă să sar în ajutorul lui Versilov. Acum îmi dau seama prea bine de acest lucru, dar pe atunci roÈ™eam numai la gândul că ar putea să fie aÈ™a. ÃŽmi apărea mereu înaintea ochilor femeia aceea, doamna orgolioasă din înalta societate, cu care aveam să mă întâlnesc față în față: mă va dispreÈ›ui, își va bate joc de mine ca de un È™oarece, fără să bănuiască măcar că soarta ei stă în mâinile mele. Perspectiva aceasta mă îmbătase încă de la Moscova, È™i mai cu seamă în tren, pe când veneam încoace, lucru pe care l am mărturisit È™i mai înainte. Da, o uram pe femeia aceasta È™i totuÈ™i începusem s o iubesc, fiindcă avea să devină victima mea; iată adevărul, iată ce simÈ›eam în realitate. ÃŽnsă o naivitate atât de copilărească nu era de aÈ™teptat nici măcar de la unul ca mine. Aceasta simÈ›eam, sau mai bine zis aceasta îmi trecea prin minte în timp ce È™edeam la cârciumă, sub colivia privighetorii, atunci când m am hotărât să rup definitiv cu ei, chiar în aceeaÈ™i seară. Deodată, amintirea recentei întâlniri cu femeia aceea a făcut să mi năvălească tot sângele în obraz. RuÈ™inoasă întâlnire! Dar mai ruÈ™inoasă È™i mai stupidă era reacÈ›ia mea, care dădea în vileag o totală incapacitate de a duce un lucru până la capăt. Se dovedise că până È™i cea mai ieftină momeală mă poate duce la ispită, îmi spuneam eu atunci, cu toate că abia îi declarasem lui Kraft că am un refugiu, o carapace, un È›el, È™i că nu mi ar ajunge nici trei vieÈ›i. Cu câtă mândrie declarasem toate acestea! Că mi am abandonat ideea È™i că m am vârât în treburile lui Versilov, încă ar mai fi de înÈ›eles, dar că dau din colÈ› în colÈ› ca un iepure speriat È™i că orice fleac mă abate din drum, dovedeÈ™te, desigur, că sunt un mare neghiob. Cine dracu m a pus să mă duc la Dergaciov È™i să mă dau în spectacol, îndrugând vrute È™i nevrute, când È™tiam bine că nu sunt în stare să leg nici două vorbe ca lumea, cu rost, È™i că cel mai cuminte lucru ar fi fost să tac? M am pus în situaÈ›ia ca un oarecare Vasin să mă mângâie, spunându mi: "Mai ai încă cincizeci de ani înaintea dumitale, deci nu È›i face inimă rea". Recunosc, argumentul e cât se poate de just È™i face cinste inteligenÈ›ei sale incontestabile; e just în primul rând fiindcă e cel mai simplu, iar lucrurile cele mai simple nu le înÈ›elegi decât la sfârÈ™it, după ce ai epuizat toate soluÈ›iile, atât pe cele mai înÈ›elepte, cât È™i pe cele mai stupide; argumentul lui Vasin îl cunoÈ™team însă cu mult înainte de a l auzi din gura lui. Ajunsesem la el încă cu trei ani în urmă; mai mult, face chiar parte integrantă din "ideea mea". Iată gândurile care mă frământau în timp ce mă găseam în cârciumă. Seara, pe la ora opt, când am ajuns, în sfârÈ™it, la cazarma Regimentului Semionovski, istovit de drum È™i de gânduri, mi era lehamite de toate. Se întunecase de a binelea È™i vremea se schimbase, aerul era uscat, în schimb îmi bătea în spate vântul acela nesuferit, viclean È™i tăios, care bântuie la Petersburg, stârnind vârtejuri uriaÈ™e de praf È™i de nisip. Nu întâlneam decât oameni nevoiaÈ™i, posomorâți, care se grăbeau să ajungă în cămăruÈ›a lor sărăcăcioasă, după o zi de muncă È™i de zbucium. Fiecare avea întipărit pe față un necaz al lui, dar în toată această mulÈ›ime nu simÈ›eai nici un gând comun care ar fi putut s o unească! Avea dreptate Kraft: fiecare merge pe drumul său. Am întâlnit un băieÈ›aÈ™ atât de mititel, încât te È™i întrebai ce căuta singur pe stradă la ora aceea târzie; se rătăcise pesemne; o femeie simplă s a oprit o clipă, a intrat în vorbă cu el, dar cum n a înÈ›eles ce spune, a ridicat din umeri È™i È™i a văzut de drum, lăsându l singur în întuneric. Am dat È™i eu să mă apropii de el, însă copilul s a speriat È™i a luat o la fugă. Când am ajuns lângă casă, eram ferm hotărât să nu mă duc niciodată la Vasin. ÃŽn timp ce urcam scările, m a cuprins deodată o dorință nespusă să i găsesc pe ai mei singuri, fără Versilov, pentru ca în lipsa lui să apuc să spun o vorbă bună mamei sau surorii mele dragi, cu care nu schimbasem aproape nici un cuvânt de o lună, de când locuiam împreună, întâmplarea a făcut ca într adevăr Versilov să nu fie acasă... Și pentru că veni vorba de Versilov, înainte de a introduce acest "nou personaj" pe scena "însemnărilor mele", voi reda pe scurt datele lui personale, care, de altfel, nu sunt concludente. Le semnalez doar pentru ca cititorul să înÈ›eleagă mai bine cele ce urmează, È™i o fac de la început, fiindcă mai târziu nu È™tiu unde È™i ar găsi locul. Versilov a făcut studii universitare, dar apoi a intrat ca ofiÈ›er de cavalerie într un regiment de gardă. Mai târziu s a căsătorit cu Fanariotova È™i È™i a dat demisia din armată. A călătorit prin străinătate, iar când s a întors, s a stabilit la Moscova, unde ducea o viață mondenă. După moartea soÈ›iei s a mutat la È›ară. Aici interveni episodul cu maică mea. Apoi a locuit vreme îndelungată undeva în Sud. ÃŽn timpul Războiului din Crimeea a intrat din nou în armată, dar n a ajuns pe front È™i n a luat parte la nici o luptă. La terminarea războiului, È™i a dat din nou demisia È™i a plecat în străinătate, de astă dată cu maică mea, pe care a lăsat o, de altfel, la Königsberg. Biata de ea îmi povestea câteodată cu groază, clătinând din cap, cum a trăit acolo È™ase luni încheiate singură, singurică, pierdută între străini, fără să È™tie limba, iar către sfârÈ™it È™i fără un ban, mai având pe deasupra È™i grija soră mi, care era încă mică de tot. Până la urmă a venit Tatiana Pavlovna s o ia È™i a adus o înapoi în È›ară, undeva în gubernia Nijni Novgorod. Mai târziu, Versilov a făcut parte din prima serie de mijlocitori de pace care arbitrau în conflictele dintre moÈ™ieri È™i țărani. După cât se spune, È™i a îndeplinit de minune această funcÈ›ie; totuÈ™i a părăsit o curând; stabilindu se la Petersburg, a început să preia procese civile. Andronikov îl socotise totdeauna foarte capabil, îi purtase un mare respect, dar obiÈ™nuia să spună că nu i înÈ›elege caracterul. Pe urmă, Versilov se lăsă È™i de asta, plecă din nou în străinătate, unde rămase vreme mai îndelungată, vreo câțiva ani. ÃŽntre timp, intră în relaÈ›ii foarte strânse cu bătrânul prinÈ› Sokolski. ÃŽn toată această perioadă, situaÈ›ia lui financiară s a schimbat radical de două, trei ori: când sărăcea în ultimul hal, când își revenea, îmbogățindu se peste noapte. Ajungând cu însemnările la acest punct, mă văd nevoit să vorbesc È™i despre "ideea mea". De altfel, e pentru prima dată că o formulez de când a luat naÈ™tere în capul meu. M am hotărât s o dezvălui, ca să zic aÈ™a, cititorului, tot pentru a l ajuta să înÈ›eleagă ceea ce voi relata mai departe. La drept vorbind, nu numai cititorul, dar până È™i eu, ca autor, mă lovesc de greutăți È™i încep să mă încurc atunci când vreau să mi explic faptele, fără să fi lămurit în prealabil motivele care m au îndemnat È™i m au hotărât să le săvârÈ™esc. Adoptând din nepricepere un "stil eliptic", s ar putea crede că am vrut să folosesc unul din acele "tertipuri" scriitoriceÈ™ti de care eu însumi am râs mai înainte. Acum însă, când intru în miezul romanului pe care l am trăit la Petersburg, plin de atâtea peripeÈ›ii ruÈ™inoase, găsesc necesară această introducere. Þin să spun că nu de dragul "eleganÈ›ei stilistice" am trecut până acum sub tăcere esenÈ›ialul, ci fiindcă am fost silit de însăși natura problemei, mai bine zis de dificultatea de a o expune; chiar È™i astăzi, când toate au rămas în trecut, trebuie să mi calc pe inimă ca să vorbesc despre "ideea" mea. Unde mai pui că, desigur, sunt dator s o expun în forma ei iniÈ›ială, cu alte cuvinte să arăt cum mi s a conturat în minte È™i cum o concepeam pe atunci, ceea ce mă pune în faÈ›a unor noi greutăți. Există lucruri aproape imposibil de povestit. Tocmai ideile cele mai simple, cele mai limpezi sunt mai greu de înÈ›eles. Dacă, bunăoară, Columb, înainte de a descoperi America, È™i ar fi împărtășit ideea altora, sunt convins că i ar fi trebuit foarte mult timp ca să i facă să o înÈ›eleagă. Dovadă că nici n a fost înÈ›eles. Când spun asta, nici prin gând nu mi trece să mă compar cu Columb, È™i dacă i s ar năzări cuiva să mă bănuiască de o asemenea intenÈ›ie, n are decât: ruÈ™inea va cădea asupră i. CAPITOLUL AL CINCILEA Să devin un Rotschild — asta era ideea mea. ÃŽl poftesc pe cititor să È™i păstreze calmul È™i seriozitatea. Repet: să devin un Rotschild, adică să ajung tot atât de bogat ca el, nu un simplu bogătaÈ™, ci unul de talia lui Rotschild. Iată ideea mea! De ce, cum È™i în ce scop, asta se va vedea mai târziu. Mai întâi vreau să demonstrez că È›elul meu avea să fie atins cu o certitudine matematică. Nimic mai simplu, tot secretul constă în două cuvinte: perseverență È™i continuitate. Am mai auzit asta, mi se poate obiecta, nu e o noutate! ÃŽn Germania fiecare Vater repetă aceste precepte odraslelor sale. TotuÈ™i, Rotschild al dumitale (e vorba de răposatul James Rotschild de la Paris) a fost un exemplar unic, pe când capi de familie germani sunt cu milioanele. La aceasta aÈ™ răspunde: — Oricât aÈ›i pretinde că nu este o noutate, am să vă demonstrez că vă înÈ™elaÈ›i. Recunosc, într o privință aveÈ›i dreptate: când am afirmat că nu este "nimic mai uÈ™or", am uitat să adaug "È™i nimic mai greu". Toate religiile È™i toate concepÈ›iile etice din lume se reduc la un principiu: "Să iubeÈ™ti virtutea È™i să te fereÈ™ti de viciu". S ar părea că nu i nimic mai simplu, nu i aÈ™a? Dar ia încercaÈ›i să fiÈ›i virtuoÈ™i măcar o dată È™i să vă dezbăraÈ›i măcar de unul dintre viciile voastre: să vedem dacă vă vine chiar atât de uÈ™or. Tot aÈ™a se pune problema È™i în cazul meu. Iată de ce, oricât ar repeta nenumăraÈ›ii voÈ™tri capi de familie veacuri de a rândul aceste două cuvinte magice, în care constă întregul secret, Rotschild va rămâne totuÈ™i un caz unic. AÈ™adar, aveÈ›i È™i n aveÈ›i dreptate, căci capii de familie nemÈ›i dau cu totul alt înÈ›eles acestei idei. Fără îndoială că perseverenÈ›a È™i continuitatea fac parte È™i din vocabularul unui cap de familie german, dar pentru realizarea scopului meu se cere cu totul altceva decât ceea ce înÈ›elege el prin perseverență È™i continuitate. Din simplul fapt că e Vater — È™i nu mă refer numai la nemÈ›i — se presupune că are o familie, că trăieÈ™te ca toată lumea, că are cheltuieli È™i îndatoriri ca toată lumea; în asemenea împrejurări n ai cum să ajungi un Rotschild, cel mult poÈ›i deveni un om cumpătat. Eu însă îmi dau prea bine seama că atunci când eÈ™ti un Rotschild, sau chiar atunci când râvneÈ™ti numai să ajungi la aceasta (nu după concepÈ›ia unui Vater, ci în mod serios), înseamnă că ai rupt o cu societatea! Acum câțiva ani am citit în gazete că pe un vapor de pe Volga a murit un cerÈ™etor foarte cunoscut, care umbla în zdrenÈ›e È™i trăia din mila altora. La moartea lui s a găsit un teanc de bancnote în valoare de trei mii de ruble, cusut într un buzunar ascuns al cămășii. Zilele trecute am citit iar despre un cerÈ™etor, un nobil scăpătat, care colinda cârciumile, cerând de pomană, iar când a fost arestat, s au găsit asupra lui vreo cinci mii de ruble. De aici se impun două concluzii: în primul rând că atunci când aduni cu perseverență, fie chiar bănuÈ› cu bănuÈ›, ajungi la rezultate uimitoare (nu interesează în cât timp), iar în al doilea rând, că È™i cel mai primitiv sistem de îmbogățire îți asigură matematic succesul, dacă e aplicat cu continuitate. Recunosc că trebuie să existe destui oameni cumsecade, inteligenÈ›i È™i cumpătaÈ›i, care, oricât s ar zbate, n ajung să strângă trei mii de ruble, È™i cu atât mai puÈ›in cinci mii, deÈ™i tare ar dori o. De ce oare? E foarte limpede: fiindcă nici unul dintre ei, oricât de mult ar dori, n are totuÈ™i destulă voință pentru ca, în cazul când nu i mai rămâne alt mijloc de îmbogățire, să se facă până È™i cerÈ™etor; È™i chiar dacă acceptă să devină cerÈ™etor, nu i destul de perseverent ca să nu È™i cheltuiască primele copeici pe o mâncare mai bună pentru el sau familia lui. Când adopÈ›i însă acest sistem de a strânge bani, adică cerÈ™itul, trebuie să te hrăneÈ™ti numai cu pâine È™i sare, ca să ajungi la asemenea sume. Asta e părerea mea. Desigur că aÈ™a au procedat È™i cei doi cerÈ™etori de care am pomenit, adică s au mulÈ›umit cu pâine goală È™i s au adăpostit pe unde au apucat. Fără îndoială că nici unul dintre ei n a avut intenÈ›ia să ajungă un Rotschild: trebuie să fi fost niÈ™te simpli Harpagoni sau PliuÈ™kini, nimic mai mult; dar atunci când aplici conÈ™tient cu totul altă metodă de îmbogățire, cu scopul precis de a ajunge un Rotschild, ai nevoie de cel puÈ›in tot atâta putere de voință È™i stăpânire ca È™i cei doi cerÈ™etori. Un Vater nu va avea niciodată o asemenea tărie. Nu toÈ›i oamenii dispun de forÈ›e egale, mai ales în ceea ce priveÈ™te intensitatea dorinÈ›elor È™i puterea de voință. Una este temperatura de fierbere a apei, È™i alta este temperatura de incandescență a fierului. Când alegi această cale, e ca È™i când te ai duce la mânăstire, È›i se cere tot atâta abnegaÈ›ie, tot atâtea jertfe, ca È™i unui schimnic. E vorba de un sentiment, nu de o idee abstractă. De ce? Pentru ce? Oare e moral, sau monstruos? Să umbli îmbrăcat în pânză de sac È™i să mănânci numai pâine neagră toată viaÈ›a, când duci cu tine o asemenea avere? La aceste întrebări voi răspunde mai târziu, acum mă voi mărgini să arăt numai că realizarea unui astfel de scop e cu putință. Când am născocit "ideea mea", care implică o stare de incandescență, am început să mă supun la diferite încercări, pentru a vedea dacă sunt în stare să duc o viață de schimnic. O lună încheiată nu m am hrănit decât cu pâine È™i cu apă. Nu mâncam decât vreo două funturi de pâine pe zi. Ca să mi pot duce la îndeplinire hotărârea, eram nevoit să l înÈ™el pe Nikolai Semionovici, om atât de ager la minte, È™i pe Maria Ivanovna, care nu mi voia decât binele. Am stăruit să mi se aducă prânzul în camera mea, deÈ™i vedeam că acest lucru îl întrista È™i l intriga pe Nikolai Semionovici, care se purta atât de prevenitor cu toată lumea. Când mi se aducea mâncarea, căutam să mă descotorosesc cât mai repede de ea; supa o vărsăm în curte, peste urzici, sau într un anumit loc, carnea o aruncam pe fereastă câinelui sau o înfășuram într o hârtie, o băgăm în buzunar È™i o azvârleam când ieÈ™eam din casă È™i aÈ™a mai departe. Cum la prânz mi se dădea cu mult mai puÈ›in decât două funturi È™i jumătate de pâine, îmi mai cumpăram pe ascuns din banii mei. Am rezistat o lună întreagă, alegându mă numai cu oarecare dureri de stomac. Dar, începând din luna următoare, am mâncat È™i supă pe lângă pâine, iar dimineaÈ›a È™i seara am băut câte un ceai È™i pot încredinÈ›a pe oricine că un an întreg, cât am dus acest regim, m am simÈ›it perfect sănătos È™i mulÈ›umit, iar din punct de vedere moral eram într o stare de permanentă beatitudine È™i exaltare pe care mă străduiam să o ascund. Nu numai că nu duceam dorul mâncării, dar eram chiar încântat că mă pot lipsi de ea. După un an, când m am convins că sunt în stare să È›in un post oricât de sever, am început să mănânc în rând cu ceilalÈ›i È™i să iau mesele împreună cu ei. Nu m am mulÈ›umit însă numai cu această încercare, ci am făcut o È™i pe a doua: afară de întreÈ›inerea mea care se plătea lui Nikolai Semionovici, primeam câte cinci ruble pe lună ca bani de buzunar. M am hotărât să nu cheltuiesc decât jumătate din ei. Era o probă foarte grea, dar peste doi ani È™i ceva, când am sosit la Petersburg, aveam în buzunar, în afară de alÈ›i bani, È™aptezeci de ruble, sumă economisită exclusiv din banii de buzunar. Rezultatele acestor două experienÈ›e au fost covârÈ™itoare pentru mine; m am convins că pot dori cu destulă intensitate ca să mi pot atinge È›elul È™i, repet, aceasta era în esență "ideea mea", restul fiind fleacuri. TotuÈ™i, n ar strica să trecem în revistă È™i aceste fleacuri. Am vorbit înainte despre primele două experienÈ›e; la Petersburg, după cum se È™tie, am făcut o È™i pe cea de a treia: m am dus la o licitaÈ›ie, È™i dintr o lovitură am câștigat È™apte ruble È™i nouăzeci È™i cinci de copeici. De bună seamă că aceasta nu era o adevărată experiență, ci numai un joc, o distracÈ›ie: voisem să fur o clipă din viitor, să mi dau seama cum m aÈ™ purta È™i cum aÈ™ proceda. ÃŽnceputul propriu zis al acÈ›iunii mele, după cum hotărâsem încă de la Moscova, de când concepusem ideea, îl amânasem pentru mai târziu, când aveam să fiu complet liber; înÈ›elegeam prea bine că mai întâi trebuia să termin bunăoară liceul (la universitate după cum se È™tie, renunÈ›asem). Fără îndoială că am plecat la Petersburg destul de furios, căci nu terminasem bine liceul È™i abia apucasem să mă simt liber, când, pe neaÈ™teptate, mi am dat seama că treburile lui Versilov mă vor sili să amân iarăși pentru un timp nedeterminat începutul acÈ›iunii mele! DeÈ™i mânios, am plecat foarte liniÈ™tit în ceea ce priveÈ™te È›elul meu. E drept că nu mi verificasem în practică ideea, dar o cântărisem atâta trei ani de a rândul, încât nu mai puteam avea nici o îndoială. De mii de ori îmi imaginasem primul pas: mă È™i vedeam ajuns ca prin minune într una din cele două capitale ale noastre (pentru debut îmi alesesem o capitală, È™i după anumite socoteli eram convins că Petersburgul era oraÈ™ul cel mai indicat), picat ca din cer, dar complet liber È™i independent, sănătos È™i având în buzunar o sută de ruble strânse în taină, drept capital de rulment iniÈ›ial. Să încep cu mai puÈ›in de o sută de ruble nici nu încăpea vorbă, deoarece însemna să mă bucur mult prea târziu de primele succese. ÃŽn afară de cele o sută de ruble mai eram înarmat, după cum se È™tie, cu perseverență, spirit de continuitate, curaj, independență desăvârÈ™ită È™i cu secretul meu. IndependenÈ›a, care era condiÈ›ia principală, mi o dădea izolarea: totdeauna am detestat orice legătură de orice fel de cârdășie cu oamenii; în orice caz, eram ferm hotărât să încep aplicarea "ideii" de unul singur, fiindcă aceasta mi se părea o condiÈ›ie sine qua non. Mă împac greu cu oamenii È™i în prezenÈ›a lor mă simt neliniÈ™tit, iar neliniÈ™tea mi ar fi periclitat scopul. Unde mai pui că de când mă È™tiu, de câte ori îmi imaginam cum ar trebui să mă port cu oamenii, făceam niÈ™te planuri admirabile, dar de îndată ce încercam să le aplic în practică, toate ieÈ™eau anapoda. Oricât de înciudat aÈ™ fi, mărturisesc sincer că eu singur eram vinovat, fiindcă mă lua gura pe dinainte È™i mă pripeam, de aceea m am È™i hotărât să mă lipsesc de oameni. Astfel câștigam independență, liniÈ™te sufletească È™i claritatea nealterată a scopului urmărit. ÃŽn ciuda preÈ›urilor astronomice de la Petersburg, am luat decizia fermă să nu cheltuiesc niciodată mai mult de cincisprezece copeici pentru hrana zilnică. Și È™tiam că mă voi È›ine de cuvânt. Această problemă a mâncării o cântărisem îndelung È™i sub toate aspectele: am stabilit, de pildă, ca uneori să mănânc două zile la rând numai pâine È™i sare, urmând ca a treia zi să cheltuiesc banii economisiÈ›i în primele două zile; socoteam că un astfel de regim e mai sănătos decât postul veÈ™nic la care mă condamnau cele cincisprezece copeici pe zi. Cât despre locuință, nu mi trebuia decât un ungher, în sensul strict al cuvântului, ca să am unde dormi noaptea È™i unde să mă adăpostesc pe vreme foarte rea. Restul timpului aveam de gând să mi l petrec pe stradă, iar la nevoie, eram gata să înnoptez È™i într un azil de noapte, unde în afară de pat se mai dă È™i o bucată de pâine È™i un pahar de ceai. N aveam nici o grijă, m aÈ™ fi priceput eu să mi ascund banii aÈ™a ca să nu mi i fure nimeni, nici în ungher, nici la azil. Garantez că n aÈ™ fi trezit măcar o bănuială! "Să mă las furat? Mai degrabă aÈ™ fi în stare să fur eu de la altul", spunea cu haz un pierde vară pe care l întâlnisem o dată pe stradă. BineînÈ›eles că ceea ce aÈ™ fi vrut să învăț de la el era È™iretenia È™i prudenÈ›a, căci n aveam de gând să mă apuc de furat. Mai mult, încă de la Moscova, poate chiar din prima zi când mi s a înfiripat în minte "ideea", m am hotărât să nu dau niciodată bani cu împrumut, nici pe amanet, nici cu dobândă. Sunt destui cămătari, chiar È™i ruÈ™i, lipsiÈ›i de inteligență È™i de caracter, care fac asemenea treburi. Amanetarea È™i cămătăria sunt ocupaÈ›ii prea ordinare. ÃŽn ceea ce priveÈ™te hainele, nu mi trebuiau decât două costume: unul de toate zilele È™i altul mai acătării. O dată cumpărate, eram sigur că le voi purta foarte multă vreme; doar de doi ani È™i jumătate studiam cum se poartă mai bine o haină È™i am ajuns chiar să descopăr un secret: ca o haină să pară totdeauna nouă È™i să nu se roadă, trebuie periată cât mai des, de cinci, È™ase ori pe zi. Pot declara din experiență că nu peria strică postavul, ci praful È™i murdăria. La urma urmei, praful, dacă îl priveÈ™ti prin microscop, e tot piatră, pe când peria, oricât ar fi de aspră, nu se deosebeÈ™te prea mult de lână. Tot astfel am învățat cum se poartă mai bine încălțămintea. Tot secretul e că trebuie să calci cu atenÈ›ie, pe toată talpa dintr o dată, ferindu te să calci strâmb. Pentru aceasta e suficient să te supraveghezi două săptămâni, apoi te deprinzi. Astfel prelungeÈ™ti cu o treime viaÈ›a ghetelor. Iată concluzia la oare am ajuns după o experiență de doi ani. Abia după această pregătire puteam să mi încep activitatea propriu zisă. Iată pe ce se întemeiau calculele mele: dispun de o sută de ruble, iar la Petersburg sunt nenumărate licitaÈ›ii È™i lichidări, destule tarabe mici la târgul de vechituri È™i destui oameni nevoiaÈ™i, aÈ™a că e de neînchipuit să nu poÈ›i vinde orice lucru ceva mai scump decât l ai cumpărat. La afacerea cu albumul, investind un capital de două ruble È™i cinci copeici, m am ales cu un câștig de È™apte ruble È™i nouăzeci È™i cinci de copeici. ObÈ›inusem acest beneficiu uriaÈ™ fără nici un risc: citisem în ochii cumpărătorului că nu va renunÈ›a. FireÈ™te, îmi dădeam foarte bine seama că nu fusese decât o întâmplare; dar tocmai asemenea întâmplări aveam să È™i vânez, de aceea mă È™i hotărâsem să mi petrec cea mai mare parte din timp pe stradă. Știu că un prilej fericit se iveÈ™te destul de rar, n are a face, principalul era să respect următoarea regulă: mai întâi să nu risc niciodată nimic, È™i al doilea să câștig negreÈ™it în fiecare zi măcar ceva peste cheltuielile minimale de întreÈ›inere, pentru ca procesul de acumulare să nu sufere nici măcar o întrerupere de o zi. Mi s ar putea obiecta: "Toate acestea sunt vise, dumneata nu cunoÈ™ti viaÈ›a de pe stradă È™i de la primul pas ai să fii păcălit". Bine, dar eu am voință È™i tărie de caracter, iar viaÈ›a de pe stradă poate fi studiată, ca orice È™tiință pe care È›i o însuÈ™eÈ™ti printr o cercetare perseverentă È™i atentă, presupunând că ai aptitudinile necesare. La liceu, până în clasa a È™aptea inclusiv, am fost totdeauna printre primii, mai ales la matematică eram foarte bun. Și apoi, nu cred că s ar găsi cineva care să supraaprecieze într atât experienÈ›a È™i È™coala străzii, încât să mi prezică un insucces sigur. AÈ™a ar putea vorbi numai aceia care în viaÈ›a lor n au făcut o experiență È™i n au întreprins nimic, mulÈ›umindu se să lâncezească È™i să aÈ™tepte ca totul să le pice de a gata. "Dacă unul È™i a frânt gâtul, are să È™i l frângă negreÈ™it È™i altul." Nu, eu n am să mi l frâng. Nu, eu am destulă voință să pot învăța orice printr un studiu atent. Este oare cu putință să È›i închipui că atunci când dai neîncetat dovadă de stăruință, isteÈ›ime, putere de pătrundere È™i chibzuință, de o activitate È™i frământare continuă, să nu ajungi să înveÈ›i în cele din urmă cum să câștigi zilnic atât, încât să poÈ›i pune măcar douăzeci de copeici deoparte? Principalul era să nu alerg niciodată după maximum de câștig È™i să nu mi pierd niciodată cumpătul. Cu timpul, după ce voi fi adunat câteva miiÈ™oare, aveam să ies, fireÈ™te, prin forÈ›a împrejurărilor, din rândul samsarilor mărunÈ›i È™i al telalilor. Deocamdată, cunoÈ™team desigur prea puÈ›in jocul de bursă, operaÈ›iile cu acÈ›iuni, cele bancare È™.a.m.d. ÃŽn schimb, È™tiam cât se poate de bine că la un moment dat voi ajunge să descopăr È™i să cunosc ca nimeni altul toate secretele bursei È™i ale băncilor È™i că voi dobândi această È™tiință aproape de la sine, când va fi cazul. Oare pentru asta se cere o inteligență deosebită? Nu, pentru atâta lucru nu trebuie să fii înÈ›elept ca Solomon. Ajunge să ai voință, că priceperea, dibăcia È™i È™tiinÈ›a vin de la sine. Numai să nu încetezi o clipă să "doreÈ™ti"! Principalul e să nu riÈ™ti niciodată, ceea ce e cu putință numai dacă ai tărie de caracter. De curând, îndată după sosirea mea la Petersburg, s a lansat pe piață un număr limitat de acÈ›iuni ale căilor ferate; aceia care au izbutit să le cumpere s au ales cu un câștig mare, fiindcă acÈ›iunile s au urcat mereu. TotuÈ™i, presupunând că eu aÈ™ avea asemenea acÈ›iuni È™i ar veni la mine un hrăpăreÈ› sau cineva care n a izbutit să È™i procure È™i mi ar propune să i le vând pe ale mele, oferindu mi un beneficiu de câteva procente, n aÈ™ sta o clipă pe gânduri, i le aÈ™ vinde pe loc. Fără îndoială că s ar găsi destui care să mă ia în râs, sub pretext că, dacă aÈ™ fi aÈ™teptat, aÈ™ fi luat de zece ori mai mult. Mă rog, s ar putea să fie aÈ™a, dar beneficiul meu e sigur, de vreme ce l am în buzunar, pe când al lor e ipotetic. Mi se poate obiecta că astfel nu te poÈ›i îmbogăți. Ba să am iertare, acesta e un calcul greÈ™it pe care îl fac, de altfel, toÈ›i Kokorevii, Poliakovii È™i Guboninii noÈ™tri. AflaÈ›i de la mine adevărul: când vrei să faci avere, mai ales la început, când abia îți încropeÈ™ti un capital, continuitatea È™i perseverenÈ›a duc la rezultate mai serioase decât loviturile spectaculoase, chiar atunci când aduc un câștig de sută la sută. Cu puÈ›in înainte de RevoluÈ›ia Franceză a apărut la Paris un oarecare Law cu un proiect în aparență genial (dar care în practică s a dovedit catastrofal). Tot Parisul era în fierbere, acÈ›iunile lui Law se vindeau ca pâinea caldă, în casa unde se făceau înscrierile prin subscripÈ›ie, curgeau bani din tot Parisul ca dintr un sac fără fund; până la urmă, casa a devenit neîncăpătoare pentru mulÈ›imea care dădea năvală; strada gemea de oameni cât se poate de diferiÈ›i ca rang, avere È™i vârstă; burghezi, nobili, copiii lor, contese, marchize, cocote; alcătuiau cu toÈ›ii o masă compactă, furibundă, înnebunită, de parcă ar fi fost muÈ™caÈ›i de un câine turbat; titlurile, prejudecățile È™i ifosele de nobleÈ›e, chiar cinstea È™i reputaÈ›ia erau călcate în picioare de a valma; nimeni nu precupeÈ›ea nimic (nici chiar femeile) ca să pună mâna pe câteva acÈ›iuni. ÃŽn cele din urmă, s au făcut înscrieri chiar pe stradă, dar, cum nu mai era loc nici pentru o masă, i s a cerut unui cocoÈ™at să È™i închirieze cocoaÈ™a spre a servi drept birou până la sfârÈ™itul înscrierilor. CocoÈ™atul s a învoit, dar vă închipuiÈ›i la ce preÈ›! Peste câtva timp (chiar foarte curând), toÈ›i s au ruinat, afacerea a dat faliment, ideea s a dus de râpă, iar acÈ›iunile È™i au pierdut orice valoare. Cine s a ales oare cu câștig? Numai cocoÈ™atul, fiindcă s a mulÈ›umit cu bani gheață, în loc să se lăcomească la acÈ›iuni. Și eu sunt întocmai acelui cocoÈ™at! AÈ™a cum am avut destulă voință ca să mi smulg de la gură È™i, punând deoparte copeică cu copeică, să strâng È™aptezeci È™i două de ruble, voi avea destulă tărie să nu mă las atras de nebunia generală È™i să mă mulÈ›umesc cu un câștig mic, dar sigur, în loc să alerg după lozul cel mare. Eu sunt meschin în împrejurări meschine, nu însă când e vorba de ceva important, în lucruri mărunte care È›i pun răbdarea la încercare, m am arătat adesea slab de înger, chiar È™i după ce mi s a închegat în minte "ideea", ceea ce nu mi s a întâmplat însă niciodată în împrejurări hotărâtoare. DimineaÈ›a, înainte de a merge la slujbă, când mama îmi dădea cafeaua rece, eu, care fusesem în stare să trăiesc timp de o lună încheiată numai cu pâine È™i cu apă, îmi ieÈ™eam din sărite È™i o repezeam. ÃŽntr un cuvânt, era de neînchipuit să nu mă îmbogățesc, să nu învăț cum se face avere, era de neînchipuit ca printr o acumulare perseverentă È™i neîntreruptă, printr o prudență È™i o luciditate permanentă, prin renunțări, spirit de economie È™i o energie mereu crescândă, repet, era de neînchipuit să nu ajung chiar milionar. Cum È™i a agonisit cerÈ™etorul atâta bănet, dacă nu datorită stăruinÈ›ei, încăpățânării lui fanatice? Sunt eu oare mai prejos decât el? "La urma urmei, chiar dacă nu voi ajunge la nimic, chiar dacă planul meu e greÈ™it, chiar dacă totul se prăbuÈ™eÈ™te È™i mă duc de râpă, nu mi pasă — eu oricum voi merge pe drumul apucat È™i nu mă voi abate din cale, fiindcă aÈ™a am hotărât", iată ce mi spuneam încă de la Moscova. AÈ™ putea fi întrebat: "Dar unde e «ideea»? Ce i nou în toate acestea?" Atunci aÈ™ răspunde pentru ultima oară că am enunÈ›at nu una, ci nenumărate idei, È™i încă foarte noi. O, presimÈ›eam eu de mult ce obiecÈ›ii triviale mi se vor opune, È™i cât de trivial voi fi eu însumi când voi încerca să mi împărtășesc "ideea". Bine, dar ce am izbutit să redau? Nici măcar a suta parte! ÃŽmi dau seama că din tot ce am înÈ™irat trebuie să par meschin, necioplit, superficial È™i destul de necopt pentru vârsta mea. Rămâne să răspund, după cum am făgăduit, la întrebările: "de ce", "pentru ce", "dacă e moral sau nu" È™i aÈ™a mai departe. Mă întristează gândul că am să l dezamăgesc pe cititor de la început, mă întristează, dar mă È™i bucură. Þin să se È™tie că prin "ideea" mea nu urmăream câtuÈ™i de puÈ›in să mă răzbun, că ea nu cuprindea nimic byronian, căci nu avea nimic comun cu blestemele, cu tânguirile unui orfan, nici cu lacrimile unui bastard. ÃŽntr un cuvânt, dacă însemnările mele ar cădea în mâinile unei doamne romanÈ›ioase, ea ar strâmba din nas. Tot ceea ce urmăream prin "ideea mea" era să mă izolez de lume. — Dar ca să te izolezi n ai nevoie să te lauzi că vrei să devii un Rothschild. Ce amestec are Rothschild în toate acestea? Cum să n aibă? Când spun Rothschild înÈ›eleg È™i puternic. Socotesc necesară o explicaÈ›ie: poate că cititorul, îngrozit de sinceritatea spovedaniei mele, se va întreba cu o sinceră naivitate: "Cum de nu i e ruÈ™ine autorului?" ÃŽi voi răspunde că ceea ce am scris nu i destinat tiparului; probabil că abia peste zece ani va ajunge cineva să citească aceste rânduri, È™i atunci totul va fi de mult lămurit, trecut È™i dovedit, aÈ™a că nu voi mai avea de ce să roÈ™esc. Și chiar dacă mă adresez uneori cititorului, nu i decât o figură de stil, fiindcă cititorul meu este un personaj fictiv. Nu, nici situaÈ›ia mea de bastard, de care se făcea haz la pensionul Touchard, nici copilăria mea tristă, nici dorinÈ›a de răzbunare, nici dreptul legitim de a protesta n au generat "ideea mea". Ea nu i decât o urmare firească a caracterului meu. Cred că de la doisprezece ani, adică de când am început să judec conÈ™tient, mi am dat seama că nu iubesc oamenii. Nu că n aÈ™ fi putut să i iubesc, dar prezenÈ›a lor mă stingherea. ÃŽn momente de luciditate, mă întrista nespus faptul că nu puteam spune tot ce aveam pe suflet nici măcar celor dragi, nu fiindcă n aÈ™ fi fost în stare, dar fiindcă nu voiam, de parcă m ar fi reÈ›inut ceva; mă întrista că sunt o fire neîncrezătoare, posacă È™i închisă. Mai mult, aproape din copilărie mi am dat seama că îi învinuiam prea des, aÈ™a încât de cele mai multe ori, această pornire era urmată nemijlocit de un gând apăsător: "nu cumva eu însumi sunt vinovat È™i nu ei?" Și de câte ori nu mă acuzam pe nedrept! Numai ca să scap de asemenea frământări căutam să fiu singur. Și apoi nu găseam nici o mulÈ›umire în societatea oamenilor, oricât m aÈ™ fi străduit, È™i mă străduiam din toată inima; în orice caz, băieÈ›ii de vârsta mea, colegii mei, s au dovedit cu toÈ›ii mai prejos decât mine prin mentalitatea lor; nu mi amintesc de nici o excepÈ›ie în această privință. Da, sunt într adevăr ursuz, m am deprins să mă închid în mine. Adesea aÈ™ vrea să o rup cu societatea. Poate că le voi face bine oamenilor cândva, deÈ™i mă întreb adesea pentru ce? La urma urmei, oamenii nici nu merită să te zbuciumi pentru ei. De vreme ce ei nu se apropie de mine cu inima deschisă, nu văd de ce m aÈ™ simÈ›i eu dator să le intru în voie cu orice preÈ›? Iată întrebările care mă frământau. Sunt recunoscător din fire È™i am dovedit acest lucru printr o mie de neghiobii. Dacă s ar fi apropiat cineva de mine cu sinceritate, i aÈ™ fi răspuns cu aceeaÈ™i sinceritate È™i l aÈ™ fi îndrăgit pe loc. De altfel, aÈ™a s a È™i întâmplat de mai multe ori, dar de fiecare dată oamenii au încercat să mă păcălească È™i È™i băteau joc, pe ascuns, de mine. Cel mai sincer s a purtat cu mine Lambert, care m a bătut de atâtea ori în copilărie, dar È™i el nu era decât un ticălos, un bandit sincer; în cazul lui sinceritatea era doar o dovadă de prostie. Iată ce gânduri mă munceau când am sosit la Petersburg, È™i atunci când am plecat de la Dergaciov (unde Dumnezeu È™tie ce am căutat), m am apropiat de Vasin È™i, cuprins de entuziasm, l am copleÈ™it cu laude. Urmarea a fost că încă în aceeaÈ™i seară mi am dat seama că nu mai È›in chiar atât de mult la el. De ce? Tocmai fiindcă lăudându l din cale afară, m am înjosit în faÈ›a lui. La prima vedere, s ar putea crede tocmai pe dos: un om care este atât de drept È™i de generos, încât recunoaÈ™te valoarea altuia, chiar în detrimentul său, vădeÈ™te atâta demnitate, încât se poate socoti superior oricui. DeÈ™i înÈ›elegeam toate acestea, îl iubeam mai puÈ›in pe Vasin, chiar cu mult mai puÈ›in. Am ales anume acesta exemplu, pe care cititorul îl cunoaÈ™te. Până È™i de Kraft îmi aduceam aminte cu amărăciune È™i ciudă, fiindcă m a dat aproape afară din casă; nici măcar a doua zi, după ce m am lămurit pe deplin în privinÈ›a lui Kraft È™i nu mai aveam nici un motiv de supărare, nu m am putut dezbăra de aceste sentimente. ÃŽncă din primele clase de liceu, când un coleg mă depășea, fie datorită cunoÈ™tinÈ›elor, fie isteÈ›imii sau forÈ›ei lui fizice, îi întorceam numaidecât spatele È™i nu mai vorbeam cu el. N aÈ™ putea spune că l uram sau că i doream răul, pur È™i simplu mă îndepărtam, fiindcă aÈ™a mi e firea. Da, toată viaÈ›a am râvnit la putere, la putere È™i la singurătate. Numai la asta mi era gândul, încă de la o vârstă când oricine mi ar fi râs în nas dacă ar fi ghicit ce se petrece în capul meu. Iată de ce nu mi a plăcut niciodată să mă destăinuiesc cuiva. Eram atât de cufundat în visuri, încât ele nu mi mai dădeau răgazul să stau de vorbă cu cineva. De aci s a dedus că sunt ursuz, iar din faptul că eram atât de distrat, s ar fi putut ajunge la o concluzie È™i mai urâtă, dacă obrajii mei rumeni n ar fi dovedit contrariul. Nu eram pe deplin fericit decât seara, după ce mă culcam È™i mi trăgeam plapuma peste cap, ca să nu mă tulbure nici o prezență È™i nici un zgomot, căci abia atunci mă simÈ›eam complet singur È™i puteam să trăiesc în imaginaÈ›ie cu totul altă viață. Această lume fantastică a visurilor m a urmărit până am ajuns să mi descopăr "ideea" È™i atunci, dintr o dată, visurile fără noimă au căpătat un sens, iar forma lor nebuloasă de roman fantastic s a închegat într un raÈ›ionament întemeiat pe realitate. Toate se îndreptau spre un singur È›el. De altfel, nici înainte nu erau chiar atât de stupide, deÈ™i se împrăștiau în nenumărate direcÈ›ii, fărâmițându se într o puzderie de teme. Pentru unele aveam însă o deosebită slăbiciune... Dar nu are rost să le înÈ™ir aici. Visam puterea! De bună seamă mulÈ›i ar izbucni în râs aflând că o asemenea nulitate ca mine aspiră la putere. Sunt convins de acest lucru. Și totuÈ™i, am să fac o mărturisire È™i mai uluitoare: poate încă de la primele mele visuri, adică aproape din fragedă copilărie, nu m am închipuit decât în fruntea tuturor, întotdeauna È™i în toate împrejurările vieÈ›ii. Mai ciudat e că poate È™i în ziua de azi mă mai urmăreÈ™te acest vis. Þin să adaug însă că nu regret această dorință, că nu mă ruÈ™inez de ea. Tâlcul "ideii" mele, forÈ›a ei stă tocmai în faptul că banii sunt singurul mijloc prin care È™i o nulitate ajunge la loc de frunte. Poate că eu nu sunt chiar o nulitate, deÈ™i È™tiu, bunăoară, din oglindă, că înfățiÈ™area mă dezavantajează, deoarece am o figură foarte comună. Dacă aÈ™ fi însă bogat ca Rotschild, cine s ar mai uita la înfățiÈ™area mea? Nu s ar găsi oare mii de femei care la cel mai mic semn mi ar pune la picioare toate farmecele lor? Mai mult, sunt convins că până la urmă mă vor socoti cu toată sinceritatea un bărbat chipeÈ™. Poate că sunt È™i inteligent. Dar chiar de aÈ™ fi cu stea în frunte, tot s ar găsi negreÈ™it în societate altul mai grozav care să mă facă praf. Dacă aÈ™ fi însă un bogătaÈ™ ca Rotschild, ce ar mai însemna pe lângă mine omul cel mai sclipitor din lume? Nici nu l ar lăsa nimeni să deschidă gura în faÈ›a mea! Poate că sunt È™i spiritual. Dacă s ar ivi însă în preajma mea Talleyrand sau Piron, aÈ™ trece cu totul neobservat, de aÈ™ fi însă Rotschild, cine l ar mai băga oare în seamă pe Piron sau chiar È™i pe Talleyrand? Banii reprezintă desigur o putere absolută, despotică, dar în acelaÈ™i timp È™i suprema egalitate, căci au darul de a nivela orice inegalitate, È™i în aceasta consta în primul rând forÈ›a lor. Iată concluziile la care ajunsesem încă la Moscova. Oricine va vedea, fireÈ™te, în acest raÈ›ionament numai cinism, porniri tiranice È™i triumful nimicniciei asupra talentului. Recunosc că ideea e îndrăzneață (È™i tocmai de aceea îmbătătoare). Nu mi pasă ce s ar putea crede! Vă închipuiÈ›i oare că doream pe atunci puterea pentru a i domina pe alÈ›ii, pentru a mă răzbuna? De bună seamă că asta ar fi urmărit un om banal. Mai mult, sunt convins că mii de oameni talentaÈ›i È™i inteligenÈ›i, care se cred superiori, dacă s ar trezi peste noapte cu milioanele lui Rotschid, n ar rezista È™i ar proceda în modul cel mai ordinar È™i mai vulgar, asuprindu i pe cei din jur mai rău ca oricine. Eu urmăream însă cu totul altceva. Eu nu mă tem de bani, căci nu m aÈ™ lăsa dominat de ei, È™i nici nu aÈ™ domina cu ajutorul lor pe alÈ›ii. Eu n am nevoie de bani, mai bine zis de bani ca atare. Nici chiar de putere. Ceea ce mi doresc, se poate obÈ›ine însă dacă eÈ™ti puternic, numai dacă eÈ™ti puternic; vreau să trăiesc izolat È™i liniÈ™tit, având conÈ™tiinÈ›a deplină a forÈ›ei mele! Iată cea mai completă definiÈ›ie a libertății, pe care lumea se străduieÈ™te s o formuleze de atâtă vreme! Libertatea! ÃŽn sfârÈ™it am aÈ™ternut pe hartie acest cuvânt măreÈ›... Da, conÈ™tiinÈ›a intimă a forÈ›ei tale este un simțământ înălțător, minunat. Ce poate fi mai liniÈ™titor decât convingerea că eÈ™ti puternic? Jupiter e stăpân pe tunete; totuÈ™i e calm È™i nu face uz de forÈ›a lui decât foarte rar, atât de rar, încât un prost ar putea crede că doarme veÈ™nic. Dacă însă în locul lui Jupiter s ar găsi vreun scriitor sau vreo țărancă toantă, atunci să te È›ii, ar tuna zi È™i noapte! Dacă aÈ™ ajunge foarte puternic, îmi spuneam eu, n aÈ™ face niciodată uz de puterea mea, dimpotrivă, oriunde m aÈ™ găsi, aÈ™ căuta să trec întotdeauna neobservat; dacă aÈ™ fi bogat ca Rotschild, aÈ™ umbla într un palton ponosit È™i cu umbrelă, nici nu m aÈ™ sinchisi că lumea mă înghionteÈ™te pe stradă, că trebuie să trec drumul în fugă, sărind peste băltoace, ca să nu mă calce vreo birjă. ConÈ™tiinÈ›a că sunt Rotschild m ar È™i înveseli în asemenea clipe. Mi ar fi destul să È™tiu că aÈ™ putea avea cel mai bun bucătar din lume È™i că aÈ™ putea mânca cele mai rare bunătăți, ca să mă mulÈ›umesc cu o bucată de pâine È™i o felie de È™uncă. Și în ziua de azi gândesc la fel. Nu eu mă voi vârî în sufletul lumii bune, ci ea va da buzna peste mine; nu eu voi alerga după femei, ci ele se vor È›ine scai de mine, oferindu mi tot ce poate oferi o femeie. Cele vulgare vor fi atrase de bani, iar cele de soi, de curiozitatea pe care le o va stârni firea mea atât de ciudată, închisă È™i nepăsătoare la toate. Mă voi purta prietenos È™i cu unele È™i cu altele, poate că le voi da È™i bani, dar nu voi primi nimic de la ele. Curiozitatea stârneÈ™te pasiune, de aceea poate că È™i eu voi inspira pasiuni. Nu vor obÈ›ine însă nimic, cel mult niÈ™te daruri. IndiferenÈ›a mea le va ațâța È™i mai mult curiozitate. ÃŽmi e destul să È™tiu că pot . Ciudat e că încă de la vârsta de È™aptesprezece ani eram înaintat când îmi imaginam o asemenea scenă (de altfel, verosimilă). Nu înÈ›eleg È™i nici nu doresc să asupresc sau să chinuiesc vreodată pe cineva; sunt însă convins că dacă aÈ™ vrea să nenorocesc un om, pe vreun duÈ™man, nimeni n ar căuta să mă împiedice, dimpotrivă, toÈ›i mi ar sări, slugarnici, în ajutor. Convingerea aceasta mă satisface. Nici măcar nu m aÈ™ răzbuna vreodată pe cineva. Mă miram întotdeauna cum de a putut accepta James Rotschild titlul de baron! De ce a făcut o, ce rost a avut, când în orice caz era mai presus de oricine? "PuÈ›in îmi pasă că se va găsi un înfumurat de general să mă insulte la o staÈ›ie de poÈ™tă, în timp ce amândoi aÈ™teptăm să ni se schimbe caii; de ar È™ti cine sunt, ar da el singur fuga să i înhame È™i ar sări să mă ajute când m aÈ™ urca în droÈ™ca mea sărăcăcioasă! Am citit undeva că în străinătate, într un tren care mergea spre Viena, un conte sau un baron l a ajutat în public pe un bancher să se încalÈ›e È™i că acela a fost destul de cinic ca să admită acest lucru. O, n am să mă sinchisesc nici atunci când o fată îngrozitor de frumoasă (există È™i o frumuseÈ›e care te îngrozeÈ™te), fiica unei aristocrate bogate È™i simandicoase, întâlnindu mă din întâmplare pe vapor sau în altă parte, mă va privi pieziÈ™ È™i, strâmbând din nas cu dispreÈ›, se va mira cum de a îndrăznit să se aÈ™eze la vedere, chiar lângă ea, un om de rând, È™ters È™i prăpădit, veÈ™nic cu o carte sau cu o gazetă în mână! De ar È™ti însă cine este! Dar va afla, È™i numaidecât va veni singură lângă mine, supusă, timidă È™i prietenoasă, căutându mi privirea, bucurându se chiar È™i numai de un zâmbet al meu..." Am redat dinadins aceste scene ticluite de mine încă din copilărie, pentru a mi ilustra cât mai bine gândul; desigur aceste scene sunt neînsemnate, chiar triviale, numai realitatea care justifică totul le ar da un tâlc. Mi se va spune că este absurd să trăieÈ™ti aÈ™a: de ce să nu locuieÈ™ti într un palat, să nu primeÈ™ti oaspeÈ›i, să nu dai petreceri, să nu faci uz de influenÈ›a ta în societate, să nu te căsătoreÈ™ti? Dacă trăieÈ™ti ca toată lumea, are vreun rost să mai fii Rothschild? Nu, căci ar dispărea tot farmecul "ideii", toată forÈ›a ei morală. ÃŽncă din copilărie am învățat pe de rost monologul Cavalerului avar; în ceea ce priveÈ™te conÈ›inutul, e tot ce a scris PuÈ™kin mai bun! Și azi sunt încă de aceeaÈ™i părere. — Bine, dar idealul dumitale e prea mărunt, mi se va spune cu dispreÈ›. Reduci totul la bani, la bogăție! Dar interesele sociale, dar lupta eroică pentru binele omenirii pe seama cui le laÈ™i? Cine ar putea să È™tie cum mi aÈ™i folosi eu averea? ÃŽn ce măsură ar fi imoral È™i josnic faptul că aceste milioane s ar scurge din mâinile a tot felul de cămătari, mâini lacome È™i murdare, în mâinile unui ascet chibzuit È™i dârz, care priveÈ™te lumea cu o luciditate pătrunzătoare? ÃŽn general, toate aceste visuri despre viitor, toate aceste prorociri nu sunt deocamdată decât un fel de roman pe care poate nici n ar fi trebuit să l aÈ™tern pe hârtie. Mai bine le păstram numai pentru mine. Mai È™tiu că poate nimeni nu va citi aceste rânduri; dacă totuÈ™i le ar citi cineva, n ar crede oare că nici n aÈ™ fi poate în stare să suport milioanele lui Rotschild? Nu fiindcă m ar copleÈ™i, dimpotrivă. ÃŽn visurile mele nu o dată m am transpus în acel moment din viitor când conÈ™tiinÈ›a mea va fi mai mult decât împăcată, iar puterea nu mă va mai mulÈ›umi pe deplin. ÃŽn clipa aceea — nu din plictiseală È™i nici dintr o pornire inexplicabilă, ci dintr o năzuință nestăvilită spre un È›el mai înalt — îmi voi împărÈ›i toată averea oamenilor; societatea n are decât să dispună de bogăția mea cum crede de cuviință, iar eu, eu voi reintra în rândul oamenilor fără căpătâi. Poate că voi deveni chiar un cerÈ™etor ca acela care a murit pe vapor, cu singura deosebire că în zdrenÈ›ele mele nu se va găsi ascuns nimic. ÃŽn această viață de pustnic m ar susÈ›ine doar gândul că am avut cândva milioane È™i că le am azvârlit în noroi ca pe un lucru de prisos. Și acum gândesc la fel. Da, "ideea" mea este o fortăreață în care mă pot ascunde de oameni, în orice clipă È™i în orice împrejurare, chiar dacă ar fi să ajung ca cerÈ™etorul care a murit pe vapor. Iată de ce "ideea" mea este un adevărat poem! Mai È›in să se È™tie că mă las stăpânit în întregime de această idee monstruoasă numai È™i numai pentru a mi putea dovedi mie însumi că am destulă tărie pentru a renunÈ›a la ea. Mi se va răspunde fără îndoială că am început să fac poezie È™i că, dacă voi pune mâna pe milioane, nu le voi lăsa să mi mai scape ca s o apuc pe calea cerÈ™etorului din Saratov. S ar putea să fie aÈ™a. Eu mi am înfățiÈ™at doar gândurile sub aspectul lor ideal. TotuÈ™i vreau să adaug, È™i de astă dată cu toată seriozitatea: dacă aÈ™ izbuti să adun o avere la fel de mare ca a lui Rotschild, atunci în adevăr s ar putea ca în cele din urmă s o azvârl în întregime societății. (De altfel, înainte de a atinge nivelul lui Rotschild, ar fi È™i un lucru greu de realizat.) ÃŽn nici un caz n aÈ™ dărui jumătate din avere, fiindcă ar fi o soluÈ›ie meschină: aÈ™ deveni doar de două ori mai sărac, È™i nimic mai mult: aÈ™ fi în stare să renunÈ› la tot, până la ultimul ban, fiindcă, în momentul când aÈ™ ajunge cerÈ™etor, m aÈ™ socoti de două ori mai bogat decât Rotschild. Dacă nu s a înÈ›eles ceea ce am spus, nu e vina mea; orice alte explicaÈ›ii ar fi de prisos. "Astea s scamatorii, poetizare a nulității È™i a neputinÈ›ei! vor pretinde unii. Ar însemna să triumfe incapacitatea È™i mediocritatea." Da, este adevărat, dar numai în parte. Recunosc că ar însemna să triumfe incapacitatea È™i mediocritatea, dar în nici un caz neputinÈ›a. ÃŽmi plăcea grozav să mi închipui o ființă cât se poate de incapabilă È™i mediocră care să domine omenirea È™i să i spună cu un zâmbet dispreÈ›uitor: "Voi, cei de talia lui Galilei È™i Copernic, a lui Carol cel Mare È™i a lui Napoleon, a lui PuÈ™kin È™i a lui Shakespeare, voi, generali È™i demnitari, vedeÈ›i că eu, o nulitate È™i un bastard, sunt mai presus decât voi toÈ›i, fiindcă voi înÈ™ivă aÈ›i creat această situaÈ›ie È™i o recunoaÈ™teÈ›i. Mărturisesc că mergeam atât de departe cu imaginaÈ›ia, încât dispreÈ›uiam până È™i cultura. Mi se părea că situaÈ›ia va fi cu atât mai frumoasă, cu cât omul care va domina lumea va fi mai necioplit È™i mai incult. Aceste excese ale fanteziei au avut pe atunci o proastă înrâurire È™i asupra situaÈ›iei mele È™colare în clasa a È™aptea de liceu. Am încetat să învăț numai din fanatism: mi se părea că incultura dă o È™i mai mare strălucire idealului meu. Acum mi am schimbat părerea în această privință È™i nu mai socotesc cultura o piedică. De ce oare vă supără atât de mult, domnilor, orice manifestare de independență în gândire, până È™i cea mai neînsemnată? Ferice de acela care are un ideal, chiar dacă greÈ™eÈ™te! Eu unul cred în idealul meu. Din păcate însă, l am înfățiÈ™at stângaci È™i rudimentar. De bună seamă că peste zece ani îl voi expune mai precis, iar ceea ce am scris până acum voi păstra ca amintire. Am încheiat cu tot ce am avut de spus despre "idee". Dacă apare cumva vulgară, sau superficială, de vină este numai nepriceperea mea de a o prezenta, nu "ideea" însăși. Am atras atenÈ›ia mai înainte că ideile cele mai simple sunt È™i cele mai greu de înÈ›eles. Mai adaug acum că ele se È™i formulează cel mai greu, cu atât mai mult cu cât am descris "ideea" mea în forma ei iniÈ›ială. Și legea contrară e valabilă pentru idei: ideile banale, nesăbuite sunt înÈ›elese cu o repeziciune neobiÈ™nuită È™i încă de mulÈ›ime, de lumea de pe stradă; mai mult, ele trec drept cele mai măreÈ›e È™i mai geniale, dar numai în ziua când au fost enunÈ›ate. Ceea ce i ieftin nu i trainic. Cu cât o idee este mai repede înÈ›eleasă, cu atât este mai banală. Teoria lui Bismarck a fost imediat declarată genială, iar Bismarck însuÈ™i — un geniu. Dar tocmai această apreciere pripită e suspectă; abia după zece ani se va vedea ce a rămas din teoria lui Bismarck È™i unde a ajuns domnul cancelar. ÃŽmi însemn acest lucru, care n are nimic cu cazul de față, nu pentru a servi drept termen de comparaÈ›ie, ci tot pentru a nu l uita. (Orice explicaÈ›ie e de prisos, dacă cititorul nu i mărginit.) Acum, pentru a termina definitiv cu "ideea", aÈ™a încât ea să nu mi mai împovăreze povestirea, voi istorisi două întâmplări. Astă vară, în iulie, cu două luni înainte de a pleca la Petersburg, când devenisem un om complet liber, Maria Ivanovna m a rugat să mă duc până la TroiÈ›ki Posad, la o domniÈ™oară bătrână, care se mutase acolo, spre a i comunica o veste, prea neinteresantă pentru a fi reprodusă. Seara, la întoarcere, am călătorit în acelaÈ™i vagon cu un tânăr pricăjit, brunet, cu pielea măslinie, ce părea murdară, îmbrăcat în haine bune, dar soioase. Mi a atras atenÈ›ia prin faptul că la fiecare gară sau haltă cobora neapărat din tren ca să bea votcă. Spre sfârÈ™itul călătoriei, s a adunat în jurul lui o întreagă ceată de indivizi veseli, dar cam dubioÈ™i. Cel mai entuziasmat de capacitatea tânărului de a bea neîncetat fără să se îmbete era un negustor cam cherchelit. Foarte încântat mai era È™i un alt tânăr îngrozitor de prost È™i de vorbăreÈ›, îmbrăcat în haine de oraÈ™ È™i care mirosea foarte urât — un lacheu, după cum am aflat mai târziu — care s a È™i împrietenit cu tânărul beÈ›iv È™i la fiecare oprire a trenului îl poftea: "Ar fi vremea să mai bem o votcă" — È™i amândoi coborau braÈ› la braÈ›. DeÈ™i tânărul beÈ›ivan nu spunea aproape nici un cuvânt, în jurul lui s au adunat mai mulÈ›i flecari, pe care îi asculta, zâmbind ironic È™i chicotind uneori pe neaÈ™teptate; scotea niÈ™te sunete ciudate, un fel de "tiur liur liu", din colÈ›urile gurii i se prelingeau bale È™i își ducea un deget la nas cu un gest comic, care avea darul să i înveselească È™i pe negustor, È™i pe lacheu, È™i pe ceilalÈ›i. Izbucneau cu toÈ›ii în hohote nesfârÈ™ite de râs È™i foarte zgomotoase. Ciudat cum uneori pot râde oamenii din te miri ce. La un moment dat, m am apropiat È™i eu È™i, fără să mi dau seama de ce, tânărul a început parcă să mi placă, poate fiindcă încălca atât de vădit regulile bunei cuviinÈ›e îndeobÈ™te respectate; în orice caz, nu mi am dat seama că i prost È™i din prima clipă ne am tutuit, iar când am coborât din tren, ne am dat întâlnire în aceeaÈ™i seară, pe la ora nouă, pe bulevardul Tverski. Din discuÈ›ie reieÈ™ise că fusese student. Când ne am întâlnit, m a învățat următoarea coÈ›cărie: am colindat amândoi bulevardele, apoi, după ce s a întunecat de a binelea, puneam ochii pe câte o doamnă singură, foarte serioasă, È™i când vedeam că nu e nimeni în jur, ne apropiam de ea È™i, fără să i spunem un cuvânt, o încadram È™i, cu aerul cel mai calm, ca È™i când nici n am fi observat o, începeam o discuÈ›ie cât se poate de scabroasă. Spuneam tuturor lucrurilor pe nume, cu tonul cel mai firesc, È™i, referindu ne la tot felul de porcării È™i obscenități, intram în amănunte pe care nici imaginaÈ›ia cea mai perversă a celui mai pervers destrăbălat nu l ar fi putut scorni. (Din primii ani de È™coală, încă înainte de a intra în liceu, adunasem È™i eu un bagaj de cunoÈ™tinÈ›e în această direcÈ›ie, dar care, desigur, rămăseseră pentru mine doar niÈ™te noÈ›iuni abstracte.) Femeia se speria grozav, grăbea pasul, ca să scape de noi, dar nu era chip, căci ne È›ineam scai de ea È™i ne continuam discuÈ›ia. Se înÈ›elege că victima nu putea face nimic, nu i venea la îndemână nici să strige nici să ne reclame vreunui poliÈ›ist, fiindcă ne îngrijisem să n aibă martori. Ne am distrat aÈ™a vreo opt zile; nu pricep cum de mi putea face plăcere; la drept vorbind, nici nu mi făcea, dar mă lăsam antrenat. La început, mi se păruse o distracÈ›ie originală care ieÈ™ea din tipicul plictisitor al convenienÈ›elor sociale; È™i apoi nici nu puteam suferi femeile. I am povestit o dată studentului că Jean Jacques Rousseau mărturiseÈ™te în confesiunea sa cum pe vremea când era tânăr avea obiceiul să stea ascuns după câte un colÈ› de stradă È™i, dezgolindu È™i părÈ›ile trupului care nu se arată niciodată, pândea astfel femeile care treceau. Studentul a scos obiÈ™nuitul chicotit "tiur liuriu". ÃŽmi dădeam tot mai mult seama că era îngrozitor de incult È™i că îl interesau extrem de puÈ›ine lucruri. Nici vorbă să l frământe în taină vreo idee, cum m aÈ™ fi aÈ™teptat. Sub originalitatea lui aparentă nu se ascundea decât o banalitate copleÈ™itoare. ÃŽmi devenea din ce în ce mai nesuferit. ÃŽn cele din urmă, totul s a sfârÈ™it într un mod neaÈ™teptat: într o seară, când se întunecase cu desăvârÈ™ire, ne am legat de o fată foarte tânără care mergea grăbită È™i sfioasă pe bulevard; să tot fi avut vreo È™aisprezece ani, dacă nu chiar mai puÈ›in, era curat È™i modest îmbrăcată È™i părea să trăiască din munca ei. Se întorcea pesemne de la lucru, acasă, la bătrâna ei mamă, desigur vreo văduvă sărmană cu mulÈ›i copii. Dar nu are rost să mă las târât de sentimentalism. FetiÈ›a ne a ascultat câtva timp, grăbind din ce în ce pasul. Mergea cu capul plecat, cu voalul lăsat pe față È™i tremura toată de spaimă, când deodată s a oprit, È™i a ridicat voalul, descoperindu È™i faÈ›a foarte frumuÈ™ică — pe cât mi aduc aminte — deÈ™i slăbuță, È™i ne a strigat, fulgerându ne cu privirea: — Of, ticăloÈ™i mai sunteÈ›i! M aÈ™ fi aÈ™teptat să izbucnească în plâns, dar s a întâmplat cu totul altceva: È™i a ridicat mâna mică, subÈ›ire È™i cu o îndemâniare neînchipuită i a tras studentului o palmă răsunătoare. StraÈ™nic l a mai plesnit! El a dat s o înjure È™i să se repeadă la ea, dar l am oprit È™i fata a apucat să fugă. Cum ne am trezit singuri, ne am È™i luat la ceartă: eu mi am descărcat tot năduful care mocnea în mine de atâta timp, i am spus în față că nu i decât o nulitate dezgustătoare, un cinic È™i că niciodată n a încolÈ›it în mintea lui vreo idee. El s a pornit să mă înjure... (îi mărturisisem o dată că sunt copil din flori), apoi ne am scuipat È™i ne am despărÈ›it, iar de atunci nu ne am mai văzut. ÃŽn seara aceea am fost tare furios, a doua zi mai puÈ›in, iar a treia zi mi a trecut È™i am uitat. TotuÈ™i, uneori îmi mai aduceam aminte de fetiÈ›a aceea, dar numai întâmplător È™i în treacăt. Abia după ce am sosit la Petersburg, adică peste vreo două săptămâni, mi am amintit de toată întâmplarea È™i în clipa aceea m a cuprins o asemenea ruÈ™ine, încât au început să mi curgă până È™i lacrimile pe obraz. M am chinuit de ruÈ™ine toată seara, toată noaptea, È™i într o oarecare măsură ruÈ™inea mă mai chinuie È™i în ziua de azi. La început mi se părea de neînÈ›eles cum de m am putut purta atât de josnic, atât de infam, È™i — ceea ce era mai grav — cum de am putut să uit întâmplarea, cum de nu m a urmărit ruÈ™inea È™i nu m a mustrat neîncetat conÈ™tiinÈ›a. Abia acum îmi dau seama că numai datorită "ideii" uitasem totul. ÃŽntr un cuvânt, am ajuns la concluzia că atunci când eÈ™ti în permanență stăpânit de o singură idee, când te preocupă un singur lucru, te rupi parcă de lume, trăieÈ™ti parcă într un pustiu, aÈ™a încât tot ce È›i se întâmplă alunecă pe lângă tine, fără să È›i pătrundă în conÈ™tiință. Până È™i impresiile tale sunt adesea false. Și, unde mai pui că ai întotdeauna un pretext la îndemână. E de neiertat cât am chinuit o pe maică mea pe vremea aceea, cât de nepăsător m am arătat față de soră mea: "De, nu mă preocupă decât «ideea» mea, restul sunt fleacuri!" îmi spuneam eu, căutând parcă să mă dezvinovățesc. De câte ori mă umilea cineva, mă retrăgeam jignit È™i îndurerat în sinea mea, dar deodată îmi spuneam: "Ce are a face că s laÈ™, de vreme ce am «ideea» mea, pe care ei nici n o bănuiesc". AÈ™adar, mă mângâiam cu "ideea", de câte ori eram jignit sau mă dovedeam un nemernic; mai mult, s ar fi zis că la adăpostul ei puteam săvârÈ™i orice infamie; într un cuvânt, era o circumstanță atenuantă în toate împrejurările, aruncând parcă un văl între mine È™i lumea înconjurătoare; dar fără îndoială că impresiile confuze despre situaÈ›ii È™i lucruri pot dăuna È™i "ideii", ca să nu mai vorbim de celelalte. Acum să povestesc a doua întâmplare. Anul trecut, de întâi aprilie, Maria Ivonovna È™i a serbat onomastica. Seara au venit oaspeÈ›i, dar foarte puÈ›ini. Deodată, dă buzna înăuntru Agrafena È™i anunță, gâfâind, că în tinda bucătăriei scânceÈ™te un copilaÈ™ părăsit È™i că nu È™tie ce să facă cu el. Vestea ne a tulburat pe toÈ›i È™i am ieÈ™it în tindă, unde am văzut un coÈ™ în care scâncea o fetiță de trei patru săptămâni. Cum am luat coÈ™ul să l duc în bucătărie, am zărit numaidecât un bileÈ›el împăturit. Avea următorul conÈ›inut: "Dragi binefăcători, fiÈ›i atât de mărinimoÈ™i È™i ajutaÈ›i această fetiță botezată Arina, iar noi ne vom ruga veÈ™nic pentru voi, cu lacrimi în ochi, Tatălui ceresc, È™i totodată urăm sănătate È™i viață lungă stăpânei acestei case, cu prilejul zilei numelui; niÈ™te oameni necunoscuÈ›i." Atunci Nikolai Semionovici, pe care l È™tiam atât de bun la suflet, a luat o hotărâre care m a îndurerat grozav: cu un aer foarte grav a poruncit ca fetiÈ›a să fie dusă imediat la orfelinat. M a cuprins o tristeÈ›e nespusă. E drept că trăiau foarte chibzuit, deÈ™i nu aveau copii, ceea ce l bucura, de altfel, pe Nikolai Semionovici. Am scos o cu grijă pe Arinocika din coÈ™, È›inând o de umeri. M a izbit un miros acru È™i pătrunzător de sugaci neprimenit de multă vreme. ÃŽn discuÈ›ia care s a încins între mine È™i Nicolai Semionovici, am declarat pe neaÈ™teptate că vreau să È›in fetiÈ›a pe cheltuiala mea. El, care era de obicei atât de blând, s a împotrivit destul de tăios È™i, deÈ™i a încheiat discuÈ›ia printr o glumă, nu È™i a schimbat hotărârea de a trimite copilul la orfelinat. Până la urmă însă a învins dorinÈ›a mea: în aceeaÈ™i curte locuia într o căsuță un tâmplar foarte sărac, om în vârstă È™i cam beÈ›iv; nevastă sa, o femeie încă tânără È™i foarte voinică, născuse după opt ani de căsătorie o fetiță, care murise de curând; printr o fericită coincidență, pe fetiță o chema tot Arina. Spuneam că a fost o coincidență fericită, fiindcă, în timp ce discutam în bucătărie, femeia, auzind cele întâmplate, a venit în fugă să vadă fetiÈ›a. Și când a aflat că o cheamă Arinocika, s a înduioÈ™at. Cum mai avea încă lapte, a dus copilul la sân È™i i a dat să sugă. M am apropiat de ea È™i am început s o rog să ia copilul, făgăduindu i să i plătesc lunar pentru întreÈ›inerea lui. Femeia s a codit, neÈ™tiind dacă o să i îngăduie bărbatul, dar până la urmă a consimÈ›it să ia fetiÈ›a pentru o noapte. A doua zi dimineață bărbatul ei s a învoit să È›ină copilul, cerând opt ruble pe lună; m am grăbit să i plătesc pe o lună înainte È™i, cum i am numărat banii, s a È™i dus să i bea. Mai târziu, la rugămintea mea, Nikolai Semionovici, zâmbind silit, i a garantat tâmplarului că i voi plăti regulat cele opt ruble pe lună. Am vrut să i las lui Nikolai Semionovici cele È™aizeci de ruble, ca să nu aibă nici o îndoială, dar el n a primit; de altfel, È™tia că am bani strânÈ™i È™i avea încredere în mine. Acest gest delicat a pus capăt trecătoarei neînÈ›elegeri dintre noi. Maria Ivanovna n a intervenit, deÈ™i era foarte mirată că mi iau asemenea grijă pe cap. Am apreciat îndeosebi tactul cu care s au purtat în această împrejurare: nu È™i au îngăduit nici o glumă pe socoteala mea, dimpotrivă, au privit toată chestiunea foarte serios, aÈ™a cum se cuvenea. ÃŽn fiecare zi alergam cel puÈ›in de trei ori la Daria Rodivonovna, iar după o săptămână i am dăruit, pe ascuns de bărbatul ei, încă trei ruble, ca să È™i cumpere ceva. Am mai cheltuit trei ruble pe o plăpumioară È™i pe niÈ™te scutece, dar după zece zile Arinocika s a îmbolnăvit deodată. Am adus numaidecât un medic, care i a prescris o doctorie È™i toată noaptea m am învârtit în jurul bietului copil, silindu l să înghită o licoare scârboasă. TotuÈ™i a doua zi doctorul a declarat că nu mai e nimic de făcut, iar la stăruinÈ›ele mele, sau mai degrabă la învinuirile mele, mi a răspuns evaziv, dar cu un ton de demnitate ofensată: "Eu nu s Dumnezeu!" Limba, buzele È™i toată gura fetiÈ›ei s au acoperit cu bășicuÈ›e mărunte È™i alburii, È™i încă în seara aceea a murit, cu ochiÈ™orii ei mari È™i negri aÈ›intiÈ›i asupră mi, de parcă ar fi înÈ›eles totul. ÃŽmi pare rău că nu mi a dat în gând s o fotografiez, măcar moartă. Nu È™tiu dacă va crede cineva când voi spune că în seara aceea nu numai că am lăcrimat, dar am plâns în hohote, ceea ce nu mi s a mai întâmplat niciodată, iar Maria Ivanovna a fost nevoită să mă consoleze È™i de astă dată, fără să spună nici ea, nici soÈ›ul ei, vreun cuvânt ironic. Tâmplarul i a făcut fetiÈ›ei un sicriu, pe care Maria Ivanovna l a împodobit cu dantelă, i a pus o perniță frumoasă înăuntru, iar eu am cumpărat un buchet de flori È™i l am răsfirat peste copil. AÈ™a am înmormântat o pe sărmana mea micuță, pe care, oricât ar părea de neînÈ›eles, n am putut s o uit până în ziua de azi. După câtva timp, însă, toată această întâmplare neaÈ™teptată mi a dat mult de gândit. Desigur, Arinocika nu m a costat prea mult. ÃŽn total treizeci de ruble, în care intră È™i sicriul, È™i înmormântarea, È™i doctorul, È™i florile, È™i banii daÈ›i Dariei Radivonovna. Plecând la Petersburg, am recuperat aceÈ™ti bani din cele patruzeci de ruble trimise de Versilov pentru drum È™i din vânzarea câtorva lucruri pe care nu voiam să le iau cu mine, aÈ™a încât "capitalul" meu iniÈ›ial a rămas intact. "TotuÈ™i, mă gândeam eu, dacă am să mă abat mereu din drum, n am să ajung departe." Din pățania cu studentul am văzut că "ideea" mă poate captiva până ntr atât, încât să mi denatureze impresiile È™i să mă rupă de realitatea înconjurătoare. Din întâmplarea cu Arinocika reieÈ™ea contrariul, È™i anume că nici o "idee" nu e în stare să stăpânească pe cineva (cel puÈ›in pe mine) până într atât, încât, de îndată ce se iveÈ™te un fapt copleÈ™itor, să nu se oprească È™i să nu renunÈ›e la toată munca lui de ani de zile pentru realizarea "ideii". Oricât s ar părea de ciudat, ambele concluzii erau valabile. CAPITOLUL AL ȘASELEA ÃŽn ziua aceea nădejdile mele nu s au împlinit decât în parte, căci nu i am găsit pe ai mei singuri: deÈ™i Versilov lipsea de acasă, tot am dat peste un om străin, peste Tatiana Pavlovna, care tocmai venise s o vadă pe maică mea. Jumătate din intenÈ›iile mele generoase s au spulberat pe dată. E ciudat cât de repede mi se schimbă starea sufletească în asemenea împrejurări. Ajunge un grăunte de nisip sau un fir de păr È™i s a zis cu intenÈ›ia bună, care e înlocuită prin alta rea. Din păcate însă, intenÈ›iile rele nu mi se risipesc chiar atât de repede, deÈ™i nu sunt răzbunător din fire. Când am intrat, am băgat de seamă că maică mea a întrerupt brusc discuÈ›ia, care părea foarte însufleÈ›ită, cu Tatiana Pavlovna. Soră mea se întorsese de la lucru numai cu câteva minute înainte È™i încă nu ieÈ™ise din cămăruÈ›a ei. LocuinÈ›a nu avea decât trei camere. Cea de la mijloc, un fel de salon în care se adunau cu toÈ›i peste zi, era destul de mare È™i aproape arătoasă. Oricum, se găseau acolo câteva canapele moi È™i frumoase, de altfel foarte uzate (Versilov nu putea suferi husele), câteva covoare mai acătării, câteva mese È™i niÈ™te măsuÈ›e cu totul de prisos. La dreapta salonului era camera lui Versilov, strâmtă, neîncăpătoare, cu o singură fereastră, mobilată cu un birou ponosit, pe care zăceau câteva cărÈ›i necitite È™i hârtii uitate, având în față un fotoliu tapisat, tot atât de ponosit, cu un arc rupt ce ieÈ™ea afară, din pricina căruia Versilov ofta È™i înjura adesea. Tot în această încăpere È™i dormea, pe un divan la fel de ros; el ura aÈ™a zisul său birou, în care nu părea să lucreze vreodată, dovadă că prefera să stea cu ceasurile în salon, fără să facă nimic. ÃŽn stânga salonului era o odăiță identică în care dormea mama cu soră mea. ÃŽn salon se intra dintr un coridor la capătul căruia se găsea bucătăria, unde bucătăreasa Lukeria È™i locuia, iar când gătea, în toată casa se răspândea miros de sfară. Câteodată, din pricina acestui miros de bucătărie, Versilov își blestema în gura mare zilele È™i soarta; era poate singura împrejurare când mă declaram cu totul de acord cu el, fiindcă nici eu nu pot suferi asemenea mirosuri; de fapt, ele nu pătrundeau până la mine, deoarece locuiam într o cămăruță la mansardă, unde mă urcam pe o scară foarte îngustă, aproape verticală, care scârțâia îngrozitor. Tot ce pot spune despre "apartamentul" meu, e că avea tavanul foarte jos, o fereastră semicirculară È™i era mobilat doar cu un divan îmbrăcat în muÈ™ama, pe care Lukeria îmi aÈ™ternea seara un cearÈ™af È™i mi punea o pernă, o masă de brad cât se poate de rudimentară, È™i un scaun cu împletitura de pai găurită. Cu toate acestea, în casa noastră se mai vedeau unele rămășiÈ›e ale bunei stări din trecut: în salon, bunăoară, era o lampă de porÈ›elan foarte frumoasă, pe un perete atârna o admirabilă gravură, destul de mare, reprezentând pe Madona din Dresda, iar pe peretele opus o fotografie uriașă, foarte scumpă, a portalului de bronz al Catedralei din FlorenÈ›a. Tot în această încăpere, într un colÈ›, se afla un panou mare cu vechi icoane de familie, dintre care una (a tuturor sfinÈ›ilor) — cea pe care mama voia tocmai s o amaneteze — era îmbrăcată în argint aurit, iar alta (a Maicii Domnului) era acoperită cu catifea È™i cusută cu mărgăritare. ÃŽnaintea icoanelor se afla o candelă care se aprindea în ajunul fiecărei sărbători. Era vădit că Versilov nu se sinchisea de semnificaÈ›ia religioasă a icoanelor, È™i atunci când lumina candelei, reflectată de icoana aurită, îl izbea în ochi, se strâmba, silindu se să se stăpânească È™i murmura doar că i se strică vederea; totuÈ™i nu o împiedica pe maică mea să aprindă candela. De obicei, intram în salon tăcut È™i ursuz, privind pieziÈ™, È™i uneori nici nu dădeam bineÈ›e. Cum întotdeauna mă întorceam acasă mai devreme, mi se aducea masa de prânz sus. Acum, în clipa când am intrat pe ușă, am spus: "Bună seara, mamă", ceea ce nu mi se mai întâmplase. Dar È™i de astă dată mă simÈ›eam atât de stingherit, încât nu m am putut uita la ea È™i m am aÈ™ezat în colÈ›ul opus al camerei. Nici nu mi dădeam seama cât eram de obosit. — Tot bădăran a rămas băiatul ăsta. N a învățat încă să salute cuviincios, a bombănit Tatiana Pavlovna; È™i pe vremuri își îngăduia să mă ocărască, aÈ™a că eram obiÈ™nuit să se poarte astfel cu mine. — Bună seara..., îmi răspunse mama, fâstâcindu se, poate fiindcă nu era învățată să o salut. Te aÈ™tept de mult cu masa, adăugă ea, destul de încurcată, numai de nu s ar fi răcit supa. Am să spun numaidecât să È›i prăjească chiftelele... Se ridică în grabă È™i dădu să alerge la bucătărie, È™i poate pentru prima oară, de o lună de când locuiam la ea, m am ruÈ™inat, văzând cum se grăbeÈ™te să mă servească, deÈ™i până atunci eu însumi îi pretindeam acest lucru. — ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, mamă, dar nu te osteni, am mâncat. Dacă nu vă stingheresc, aÈ™ sta puÈ›in aici să mă odihnesc. — Vai de mine... se poate?... De ce să nu stai?... — N avea grijă, mamă, n am să mai fiu mojic cu Andrei Petrovici, am liniÈ™tit o eu, atingând astfel din senin latura cea mai delicată a relaÈ›iilor noastre. — Doamne, ia te uită cât e de mărinimos! strigă Tatiana Pavlovna. Dragă Sofia, nu cumva îi mai spui È™i acum tot dumneata? Dar ce i de capul lui ca să i se cuvină atâta onoare, È™i încă din partea maică si?! Uite cum te ai pierdut cu firea de când a intrat pe ușă. Mai mare ruÈ™inea. — Da mamă, È™i mie mi ar plăcea ca dumneata să mi spui tu. — Da?... Bine, atunci am să È›i spun, se grăbi mama să încuviinÈ›eze. Dar eu... nu întotdeauna... Bine că È™tiu, de azi înainte aÈ™a am să È›i spun. Se roÈ™ise toată. Și trebuie să recunosc că uneori avea o înfățiÈ™are foarte atrăgătoare... FaÈ›a ei, de obicei palidă, oarecum anemică, era blândă È™i încrezătoare, fără a vădi o naivitate prostească. Obrajii îi erau traÈ™i, chiar supÈ›i, pe frunte începuseră să i se sape niÈ™te cute, totuÈ™i în jurul ochilor pielea îi era netedă, iar în ochii ei mari licărea întotdeauna o lumină caldă È™i liniÈ™tită care m a atras din prima zi. O iubeam È™i fiindcă pe faÈ›a ei nu se citea nici tristeÈ›e, nici dezamăgire, nici umilință; dimpotrivă, ar fi părut chiar veselă, dacă nu s ar fi alarmat atât de des, dacă n ar fi tresărit speriată È™i nu s ar fi ridicat brusc în picioare, de cele mai multe ori fără motiv. Mai ales când se vorbea despre ceva nou, asculta, tulburată, până se convingea că "totul e bine", ceea ce însemna pentru ea că "totul rămâne aÈ™a cum a fost". Se temea grozav de orice schimbare, de orice eveniment, chiar dacă ar fi fost îmbucurător!... Trecuse pesemne în copilărie printr o mare spaimă. Afară de ochii ei îmi plăcea È™i ovalul desăvârÈ™it al feÈ›ei prelungi, iar dacă ar fi avut umerii obrajilor ceva mai puÈ›in pronunÈ›aÈ›i, cred că nu numai în tinereÈ›e, dar chiar È™i acum ar fi trecut desigur drept o femeie foarte frumoasă. DeÈ™i avea numai treizeci È™i nouă de ani în părul ei È™aten, aproape castaniu, se zăreau tot mai multe fire argintii. Tatiana Pavlovna îi aruncă o privire indignată. — Auzi, să faci atâta caz de un mucos?! Să tremuri în faÈ›a lui? EÈ™ti de a dreptul caraghioasă, Sofia! Mă scoÈ›i din sărite, zău aÈ™a. — Ei, È™i dumneata, Tatiana Pavlovna, ce ai cu el?! Ori poate glumeÈ™ti? adăugă mama, observând un zâmbet aproape imperceptibil pe figura Tatianei Pavlovna. E drept că uneori nu puteau fi luate în serios ocările Tatianei Pavlovna, acum însă, zâmbise (dacă zâmbise într adevăr) numai fiindcă o văzuse pe mama — la care È›inea grozav din pricina bunătății ei — atât de fericită de purtarea mea surprinzător de supusă. — Văd prea bine, Tatiana Pavlovna, că È›i cauÈ›i ceartă cu lumânarea; te legi de mine tocmai acum, când am spus de la ușă "bună seara, mamă", ceea ce nu fac niciodată, am socotit eu cu cale să i răspund în cele din urmă. — Asta i bună! izbucni ea din nou. Dumnealui se crede un erou! Nu cumva ai vrea să È›i mulÈ›umim în genunchi fiindcă ai catadicsit o dată în viaÈ›a ta să te porÈ›i politicos? Și apoi, asta se cheamă politeÈ›e? De ce nu te uiÈ›i la nimeni când intri în casă? Parcă eu nu È™tiu cum o bruftuiuieÈ™ti pe maică ta?! Puteai să mi spui È™i mie bună seara, doar eu te am înfășat, È™i È›i sunt nașă! Se înÈ›elege că n am găsit de cuviință să i răspund. Chiar în clipa aceea a intrat pe ușă soră mea È™i m am grăbit să intru în vorbă cu ea. — Liza, m am întâlnit azi cu Vasin È™i m a întrebat de tine. Nu È™tiam că l cunoÈ™ti. — Ne am cunoscut anul trecut la Luga, zise ea pe un ton cât se poate de firesc, aÈ™ezându se lângă mine È™i privindu mă cu duioÈ™ie. Nu È™tiu de ce, dar mă aÈ™teptasem ca atunci când îi voi pomeni de Vasin să roÈ™ească. Soră mea era blondă, cu părul auriu, cu mult mai deschis decât al părinÈ›ilor, dar cu ovalul feÈ›ei È™i cu ochii aproape la fel ca ai mamei. Avea nasul foarte drept, mic È™i frumos È™i, spre deosebire de mama, o sumedenie de pistrui mărunÈ›i. De la Versilov moÈ™tenise foarte puÈ›in, poate numai statura destul de înaltă È™i mlădioasă È™i mersul deosebit de graÈ›ios. Cu mine nu semăna câtuÈ™i de puÈ›in. Eram cât se poate de diferiÈ›i ca înfățiÈ™are. — ÃŽn cele trei luni cât am stat acolo mă întâlneam uneori cu dumnealui, adăugă Liza. — De ce spui dumnealui, când vorbeÈ™ti de Vasin? Ar trebui să spui cu el, nu cu dumnealui. Iartă mă, surioară, că te corectez, dar sunt mâhnit când văd că nu È›i s a dat creÈ™terea cuvenită. — E o neruÈ™inare să vorbeÈ™ti astfel față de maică ta! își ieÈ™i din sărite Tatiana Pavlovna. Și apoi te înÈ™eli, fata a primit o creÈ™tere destul de bună. — Nici nu m am referit la mama, m am apărat eu cu tărie. Știi, mamă, de câte ori mă uit la Liza, parcă te văd pe dumneata, ai reuÈ™it să faci din ea un înger, e tot atât de bună, blândă È™i curată cum ai fost dumneata în tinereÈ›e, cum ai rămas È™i astăzi, È™i cum vei fi întotdeauna... Mă gândeam doar că s ar cuveni să aibă maniere ceva mai alese: deÈ™i sunt niÈ™te prejudecăți stupide, nu te poÈ›i lipsi de ele în societate. Ceea ce mă supără e că Versilov nici nu binevoieÈ™te să te corecteze atunci când te aude spunand dumnealui în loc de el. DispreÈ›ul È™i nepăsarea lui Versilov față de noi mă revoltă! — Tocmai un necioplit ca tine s a găsit să înveÈ›e pe alÈ›ii bunele maniere! Ascultă, domnule, de acum înainte să nu mai îndrăzneÈ™ti să spui în faÈ›a mamei sau în faÈ›a mea "Versilov", căci nu È›i îngădui! se răsti la mine Tatiana Pavlovna. — Mamă, am primit azi leafa, poftim cele cincizeci de ruble, ia le, te rog! M am apropiat de mama È™i i am întins banii, ceea ce a tulburat o. — Zău că nu È™tiu dacă pot să i primesc, îngăimă mama, codindu se să ia banii. N am înÈ›eles ce o oprea. — Te rog, mamă, dacă mă socoteÈ™ti într adevăr fiul dumitale, iar Liza, fratele ei, atunci... — Ah, Arkadi, cât de vinovată mă simt față de tine; aÈ™ vrea să È›i destăinuiesc ce am pe suflet, dar prea mă sfiesc... Rosti aceste cuvinte cu un zâmbet timid, cerându È™i parcă iertare. Nici de astă dată n am înÈ›eles o È™i am întrerupt o. — Era cât pe aci să uit, mamă: azi s a dat sentinÈ›a în procesul lui Andrei Petrovici cu familia Sokolski. Știai? — Ah, da, È™tiam! exclamă ea, înspăimântată, împreunându È™i palmele, după cum avea obiceiul. — Astăzi? sări arsă Tatiana Pavlovna. E cu neputință, doar mi ar fi spus. Pe tine te a anunÈ›at? se întoarse ea către mama. — Ah, nu, nu mi a spus că e azi. De o săptămână tremur de frică. Mă rugam să se termine odată, chiar de ar fi să piardă procesul, dar să È™tiu că am scăpat de grija asta, să fie iar totul ca înainte. — Nu È›i am spus eu, mamă?! am strigat. Iată ce fel de om e! Nu i pasă de nimeni, îi dispreÈ›uieÈ™te pe toÈ›i! Ce È›i am spus adineauri? — Și ce s a hotărât? Care i sentinÈ›a? Dar tu de unde ai aflat? se repezi Tatiana Pavlovna la mine. VorbeÈ™te odată! — Iată l că vine. Poate că o să binevoiască să vă spună chiar el, le am vestit eu, auzindu i paÈ™ii lui Versilov pe coridor, È™i m am aÈ™ezat repede lângă Liza. — Pentru Dumnezeu, frate, cruÈ› o pe mama! Fii mai îngăduitor cu Andrei Petrovici..., îmi È™opti soră mea. — Am să fiu, n avea grijă, cu hotărârea asta m am È™i întors acasă, am liniÈ™tit o eu, strângându i mâna. Liza mă privi cu neîncredere, È™i pe bună dreptate. Versilov intră pe ușă foarte mulÈ›umit de sine, atât de mulÈ›umit, încât nici nu socoti cu cale să È™i ascundă buna dispoziÈ›ie. De altfel, în ultima vreme se obiÈ™nuise să È™i dezvăluie fără pic de ruÈ™ine nu numai apucăturile rele, dar È™i pe cele caraghioase, pe care tot omul se fereÈ™te să È™i le arate; nu l stânjenea câtuÈ™i de puÈ›in faptul că ne lasă să i ghicim până È™i cele mai intime gânduri. De un an încoace, după cum observase È™i Tatiana Pavlovna, nu mai dădea nici o atenÈ›ie îmbrăcăminÈ›ii: deÈ™i umbla totdeauna curat îmbrăcat, purta haine vechi È™i nu mai È›inea să fie elegant, ca înainte. Ce i drept, acum nu È™i schimba rufăria decât la două zile, ceea ce o întrista pe maică mea; în lumea lui acest lucru era socotit ca un sacrificiu È™i pentru toate femeile devotate care l înconjurau constituia un act de eroism. Purta întotdeauna pălării moi, negre, cu borul lat; când È™i a scos în prag pălăria, de sub ea scăpă o È™uviță bogată de păr încă foarte des, deÈ™i destul de cărunt. ÃŽmi plăcea să văd cum i se înfoia părul ori de câte ori își scotea pălăria. — După cum văd, s a adunat toată familia. Ne a onorat până È™i dumnealui? ÃŽncă de la intrare i am auzit glasul; È™i, dacă nu mă înÈ™el, mă ocăra? De câte ori Versilov făcea glume pe socoteala mea, era semn că i bine dispus. Se înÈ›elege că nu i am răspuns. ÃŽn urma lui a intrat Lukeria cu o sumedenie de pachete pe care le a pus pe masă. — Sunt victorios, Tatiana Pavlovna, am câștigat procesul È™i bineînÈ›eles că prinÈ›ii nu vor îndrăzni să facă apel. AÈ™adar am învins! Și numaidecât s a găsit cineva să mi împrumute o mie de ruble. Lasă lucrul, Sofia, nu È›i mai obosi ochii. Þi ai terminat treaba pe ziua de azi, Liza? — Da, tăticule, îi răspunse Liza drăgăstos. Ea îi spunea tată , eu însă n aÈ™ fi făcut o nici în ruptul capului. — EÈ™ti obosită? — Da. — Mâine să nu te duci la lucru. Să nu te mai duci niciodată. — Mi ar părea rău, tăticule. — Te rog eu... Crede mă, Tatiana Pavlovna, nu pot suferi să muncească femeile. — Cum să nu muncească? Unde s a pomenit femeie să stea cu braÈ›ele încruciÈ™ate?!... — Știu, È™tiu, tot ce ai să mi spui e frumos È™i adevărat, È™i te aprob dinainte; dar eu mă refeream în primul rând la lucrul de mână. Oricât È›i s ar părea de ciudat, mă urmăresc niÈ™te impresii neplăcute È™i probabil denaturate din copilărie. De la vârsta de cinci, È™ase ani nu păstrezi decât amintiri foarte confuze, totuÈ™i parcă văd È™i azi — È™i mă cutremur de fiecare dată — un sobor de femei deÈ™tepte È™i serioase, È™ezând solemn în jurul unei mese rotunde, pe care sunt îngrămădite diferite materiale, foarfeci, tipare, modele de rochii. Toate discută, își dau părerea, fac propuneri, clătinând încet È™i grav din cap, fiecare măsoară, potriveÈ™te È™i socoteÈ™te de nenumărate ori înainte de a se apuca de croit. FiinÈ›ele acelea atât de duioase, care mi arătau de obicei atâta dragoste, deveneau deodată inaccesibile È™i mi dădeam seama că la cea mai mică prostie m ar fi gonit imediat din odaie. Până È™i biata mea dădacă mă È›inea din scurt, fără să ia în seamă strigătele È™i sâcâielile mele; era numai ochi È™i urechi, de parcă s ar fi ivit deodată pasărea măiastră. Nu È™tiu de ce, dar gravitatea È™i asprimea care se întipăreau pe aceste feÈ›e inteligente, când se apucau de croit, mă întristează È™i azi de câte ori îmi aduc aminte. Și dumitale, Tatiana Pavlovna, grozav îți mai place să croieÈ™ti. Chiar dacă s ar crede că astea s ifose aristocratice, prefer femeile care nu fac nimic. Nu te supăra, Sofia, n am vrut să te jignesc... Nici nu poate fi vorba de tine! Femeia reprezintă în orice caz o mare forță. De altfel, asta o È™tii È™i tu, Sonia. Dar dumneata ce părere ai, Arkadi Makarovici? Ai să mă contrazici, probabil? — Nu, n am de ce, i am răspuns eu. Mi a plăcut îndeosebi aforismul că femeia e o mare forță, deÈ™i nu prea înÈ›eleg ce legătură ar avea cu munca. Iar că trebuie să muncească de voie, de nevoie, când nu sunt bani în casă, asta o È™tii È™i dumneata. — Și acum încetează, se adresă el mamei, a cărei față strălucea de bucurie. (Când mi se adresase mie, ea se cutremurase.) Măcar câtva timp aÈ™ vrea să nu vă mai văd lucrând. Desigur că tu, Arkadi, ca orice tânăr din ziua de azi, trebuie să fii cât de cât socialist; dar te rog să mă crezi, dragul meu, că nicăieri n ai să găseÈ™ti atâția oameni cărora să le placă trândăvia, ca în mijlocul poporului, care munceÈ™te neîncetat! — Odihna, poate, dar nu trândăvia! — Ba nu, chiar trândăvia. Idealul lor e să nu facă nimic. Am cunoscut o dată un om care nu È™i îngăduia nici o clipă de răgaz, deÈ™i nu se trăgea din popor. Era destul de inteligent, È™tia ceva carte, încât putea să se ridice până la niÈ™te idei generale. Și tocmai omul acesta a visat zi cu zi, cu pasiune, clipă de clipă, o viață de huzur deplin, ca să zic aÈ™a, a ridicat trândăvia la rangul de ideal absolut, ceea ce implica pentru el independență nelimitată, libertatea neîngrădită de a visa È™i o veÈ™nică contemplare. A fost urmărit de acest ideal până în momentul când l a doborât munca; atunci n a mai avut însă nici o scăpare È™i a murit la spital. Uneori, îmi vine să cred în mod serios că bucuria de a munci este o invenÈ›ie a trântorilor, desigur a celor virtuoÈ™i. Este una din faimoasele "idei de la Geneva " de la sfârÈ™itul veacului trecut. Știi, Tatiana Pavlovna, acum trei zile am tăiat din gazetă un anunÈ› (scoase din buzunarul jiletcii o bucățică de hârtie). L a dat desigur unul din nenumăraÈ›ii studenÈ›i de profesie care È™tiu limbi clasice È™i matematică È™i sunt gata să plece oriunde È™i să trăiască oriunde, chiar È™i într un pod. AscultaÈ›i: "Profesoară prepară pentru examenele de admitere în toate È™colile (auziÈ›i, în toate!) È™i dă lecÈ›ii de aritmetică", un exemplu clasic într un singur rând. De vreme ce prepară pentru toate examenele, oare nu se subînÈ›elege È™i aritmetica? Se vede că nu, dacă a È›inut să sublinieze că È™tie È™i aritmetică. Aici vorbeÈ™te un om flămând, ajuns în ultimul hal de mizerie. Și tocmai această stângăcie e înduioșătoare. Se vede că niciodată n a avut de gând să se facă profesoara È™i nici nu cred să fie în stare să înveÈ›e pe cineva ceva. Dar, cum i a ajuns pesemne cuÈ›itul la os, a dat ultima rublă pe un anunÈ› la gazetă în care se declară gata să prepare elevi pentru toate È™colile, È™i pe deasupra să dea È™i lecÈ›ii de aritmetică. Per tutto mundo e in altri siti. — Ah, Andrei Petrovici, ar trebui s o ajutăm, exclamă Tatiana Pavlovna. Unde locuieÈ™te? — Pe toÈ›i, oricum, nu i poÈ›i ajuta! căută el s o liniÈ™tească È™i vârî anunÈ›ul în buzunar. ÃŽn pacheÈ›elele astea sunt dulciuri. Le am adus pentru tine, Liza, È™i pentru dumneata, Tatiana Pavlovna! Sofia È™i cu mine nu suntem amatori de ele. S ar putea să È›i placă È™i È›ie, tinere. M am dus anume la Eliseev È™i Ballet să le cumpăr. De prea multă vreme mâncaÈ›i răbdări prăjite, cum spune Lukeria. (N. B. ÃŽn casa noastră n a mâncat nimeni răbdări prăjite.) Aici sunt struguri, bomboane, pere pergamute È™i o tortă cu căpÈ™uni; am chiar È™i o sticlă de viÈ™inată, ba È™i alune. E ciudat, Tatiana Pavlovna, dar din copilărie mă dau în vânt după alune, chiar È™i după cele mai ordinare. Liza seamănă cu mine, È™i ei îi place să ronțăie alune, ca o veveriță. Nu există nimic mai încântător, Tatiana Pavlovna, decât atunci când, depănându È›i amintirile din copilărie, te regăseÈ™ti uneori, fără să vrei, în pădure, culegând alune dintr un tufiÈ™. ÃŽÈ›i aduci aminte de acele zile de început de toamnă, când vremea e încă frumoasă, dar uneori destul de rece, iar tu rătăceÈ™ti în pădure, te afunzi în ea, È™i în jurul tău pluteÈ™te un miros de frunze căzute... Mi se pare că am zărit o licărire de simpatie în privirea dumitale, Arkadi Makarovici? — Și eu mi am petrecut primii ani ai copilăriei la È›ară. — Cum aÈ™a? După câte È™tiu, ai trăit la Moscova... Ori poate mă înÈ™el. — Locuia într adevăr la Moscova, la familia Andronikov, când ai fost dumneata să l vezi, dar până atunci a stat la È›ară, la răposata Varvara Stepanova, mătuÈ™a dumitale, preciza Tatiana Pavlovna. — Ia banii ăștia, Sofia, È™i pune i bine. Zilele astea, după cum mi s a făgăduit, voi mai primi cinci mii. — AÈ™adar, prinÈ›ii nu mai au nici o speranță? întrebă Tatiana Pavlovna. — Nici una. — Știi, Andrei Petrovici, că întotdeauna am avut o deosebită simpatie pentru dumneata È™i pentru toÈ›i ai dumitale, că m am socotit o prietenă a întregii familii, È™i, cu toate că prinÈ›ii nu s decât niÈ™te străini pentru mine, zău că mi e milă de ei. Nu mi o lua în nume de rău, Andrei Petrovici. — Nici prin gând nu mi trece să împart moÈ™tenirea cu ei, Tatiana Pavlovna. — CunoÈ™ti, fireÈ™te, părerea mea, Andrei Petrovici. Ei ar fi renunÈ›at la proces, dacă le ai fi propus de la început să împărÈ›i pe din două averea cu ei. Acum e desigur prea târziu. De altfel... n am eu căderea să judec... O spun doar fiindcă sunt convinsă că răposatul nu i ar fi uitat, dacă făcea un testament. — Nu numai că nu i ar fi uitat, dar probabil că le ar fi lăsat lor totul, iar de mine nici nu È™i ar fi adus aminte, dacă ar fi fost în stare să ducă o treabă până la capăt, să întocmească un testament ca lumea; aÈ™a cum stau lucrurile însă, legea e de partea mea È™i basta. Nici nu pot, nici nu vreau să mă împart cu ei, Tatiana Pavlovna, ăsta e ultimul meu cuvânt. Rareori mi a fost dat să l văd atât de pornit. Tatiana Pavlovna amuÈ›ise. Maică mea stătea tristă, cu ochii în pământ; Versilov È™tia că e È™i ea de aceeaÈ™i părere cu Tatiana Pavlovna. "De vină e palma de la Ems", mi am spus în sinea mea. Documentul primit de la Kraft, care se găsea acum în buzunarul meu, ar fi avut o tristă soartă dacă ar fi încăput pe mâna lui. Am simÈ›it deodată că pe umerii mei apasă o mare răspundere; această grijă, care se adăuga la toate celelalte, a avut darul să mă înfurie. — Dragă Arkadi, aÈ™ vrea să te văd mai bine îmbrăcat; e drept că nici acum nu mi e ruÈ™ine cu tine, dar pentru viitor aÈ™ vrea să È›i recomand un admirabil croitor francez; e foarte conÈ™tiincios È™i are mult gust. — Te aÈ™ ruga să nu mi faci niciodată asemenea propuneri, am izbucnit eu pe neaÈ™teptate. — Ce È›i s a năzărit? — Propunerea în sine n are de bună seamă nimic înjositor dar între noi nu sunt relaÈ›ii atât de bune, È™i în curând se vor înrăutăți chiar, fiindcă de mâine am de gând să nu mă mai duc la prinÈ›. Ceea ce fac eu acolo nu se poate numi o slujbă... — Dar ce ai vrea să faci? Slujba ta e să te duci la el, să i È›ii de urât È™i atât! — O socotesc umilitoare. — Nu te înÈ›eleg. Dacă eÈ™ti chiar atât de scrupulos, n ai decât să nu iei bani de la el. De dus trebuie însă să te duci. Altfel l ai amărî grozav pe bătrân, care te a îndrăgit, sunt convins de asta... Dar, la urma urmei, fă cum vrei... Era vădit că vrea să pună capăt acestei discuÈ›ii neplăcute. — Abia acum îmi spui să nu iau bani, după ce am făptuit o ticăloÈ™ie? Dacă mă lămureai din timp, nu i aÈ™ fi cerut azi leafa. — Ai făcut o din proprie iniÈ›iativă; n aÈ™ fi crezut că vei avea îndrăzneala să i ceri bani. Ce să spun, tare sunteÈ›i dibaci, voi, cei din ziua de azi. ÃŽn vremurile noastre nu mai există tineret, Tatiana Pavlovna. Era grozav de mânios, È™i atunci mi am ieÈ™it È™i eu din sărite. — Trebuia să mă socotesc odată cu dumneata. Doar dumneata m ai silit. Si acum nu È™tiu ce să mă fac. — Fiindcă veni vorba de bani, Sofia, dă i imediat lui Arkadi îndărăt cele È™aizeci de ruble. Iar tu, dragul meu, nu te supăra că sunt atât de grăbit să închei socotelile. Citesc în ochii tăi că È›i ai pus în gând să întreprinzi ceva È™i că ai nevoie... de un capital de rulment... sau cam aÈ™a ceva. — Nu È™tiu ce se citeÈ™te pe faÈ›a mea, dar în orice caz nu m aÈ™ fi aÈ™teptat din partea mamei să È›i pomenească despre bani, după ce o rugasem atât de stăruitor să nu È›i spună, i am răspuns, fulgerând o pe mama cu privirea. Nici nu se poate închipui cât eram de jignit. — ArkaÈ™a puiule, iartă mă, pentru Dumnezeu! Era cu neputință să tac... — Dragul meu, nu fi supărat pe ea că mi a destăinuit secretele tale, se întoarse el către mine. Și apoi, a făcut o cu cele mai bune intenÈ›ii: dragostea de mamă a îndemnat o să se laude cu nobleÈ›ea sufletească a fiului ei. Dar, crede mă, în orice caz aÈ™ fi ghicit că ai devenit capitalist. Ai o față atât de cinstită, încât îți trădează toate secretele. Nu È›i am spus eu, Tatiana Pavlovna, că asta urmăreÈ™te, că are o față cinstită? — Să lăsăm faÈ›a mea cinstită! m am oțărât eu. Știu că citeÈ™ti adesea în sufletul omului, deÈ™i în unele cazuri nu vezi mai departe de vârful nasului. De câte ori m a uluit puterea dumitale de pătrundere! Da, ai ghicit: am într adevăr o "idee" a mea. Că te ai exprimat aÈ™a, e, fireÈ™te, o întâmplare. TotuÈ™i nu mă sfiesc să recunosc acest lucru. Nu mi e teamă È™i nu mă ruÈ™inez! — Principalul e să nu te ruÈ™inezi de ea! — Dar cu toate acestea n am să È›i o împărtășesc niciodată. — Mai bine zis nu mă socoteÈ™ti demn de o asemenea destăinuire. Nici nu i nevoie, dragul meu. Bănuiesc eu în ce constă esenÈ›a ideii tale; în orice caz, trebuie să sune cam aÈ™a: M oi duce n sihăstrie... — Știi, Tatiana Pavlovna, părerea mea e că el vrea... să devină un Rotschild sau ceva asemănător, È™i să se retragă în propria lui măreÈ›ie ca într un turn. De bună seamă că din mărinimie are să ne dea amândurora, È™i dumitale È™i mie, câte o pensie — deÈ™i mie s ar putea să nu mi dea nimic — dar în orice caz n o să l mai vedem printre noi. Parcă ar fi Crai Nou, nici nu s a ivit bine, că È™i asfinÈ›eÈ™te. M am cutremurat. FireÈ™te, nu era decât o coincidență: nu È™tia nimic, vorbise la întâmplare, deÈ™i pomenise de Rotschild; dar cum de mi putuse ghici atât de precis hotărârea de a rupe cu el È™i de a pleca în lume? Bănuia totul, È™i de pe acum căuta să bagatelizeze prin cinism o tragedie. TotuÈ™i, nu încăpea nici o îndoială că era grozav de furios. — Mamă, iartă mi izbucnirea, dar È™tiu că lui Andrei Petrovici e cu neputință să i ascunzi ceva, am spus eu, râzând silit, încercând să întorc totul în glumă. — Bine faci că râzi, e cea mai bună soluÈ›ie. Nici nu È›i închipui cât de mult câștigă fiecare om când râde, chiar È™i ca înfățiÈ™are. Vorbesc cât se poate de serios. Vezi, Tatiana Pavlovna, el are totdeauna un aer de parcă ar fi preocupat de ceva atât de important, încât până È™i pe el îl stinghereÈ™te. — Te rog foarte mult, Andrei Petrovici, să fii la locul dumitale. — Ai dreptate, dragul meu, totuÈ™i trebuie să ne lămurim până la capăt, ca să nu mai reluăm niciodată această discuÈ›ie. Purtarea ta dovedeÈ™te că ai venit la Petersburg cu gândul de a te răzvrăti — iată tot ce am înÈ›eles din motivele care te au adus la noi. Ca să nu mai pomenesc de intenÈ›ia ta evidentă de a ne da gata. Unde mai pui că de o lună de când eÈ™ti în casa noastră ne tot bruftuluieÈ™ti, cu toate că un om inteligent ca tine ar putea să lase bruftuluiala pe seama celor care n au alt mijloc de a se răzbuna pe oameni pentru propria lor mediocritate. Te ascunzi întotdeauna de noi, deÈ™i expresia ta cinstită È™i obrajii tăi rumeni sunt o dovadă grăitoare că poÈ›i privi pe oricine în ochi cu conÈ™tiinÈ›a curată. E o ipohondrie, Tatiana Pavlovna; nu pot pricepe de ce or fi azi cu toÈ›ii ipohondri? — De vreme ce nici măcar n ai È™tiut unde am crescut, cum vrei să È™tii de unde mi se trage ipohondria? — Va să zică, asta i buba! Te simÈ›i jignit fiindcă am uitat unde È›i ai petrecut copilăria? — Nici gând, te rog să nu mi atribui asemenea neghiobii! Ai auzit, mamă, că Andrei Petrovici m a lăudat adineauri pentru că am râs; dacă i aÈ™a, atunci hai să râdem cu toÈ›ii, ce rost are să stăm ca niÈ™te momâi? Nu vreÈ›i să vă povestesc niÈ™te anecdote despre mine, cu atât mai mult cu cât Andrei Petrovici e străin de tot ce am pătimit. Fierbeam de mânie. Știam că nu vom mai sta niciodată împreună, ca acum, È™i că o dată plecat din casă, nu i voi mai trece niciodată pragul. Și tocmai fiindcă eram în preziua despărÈ›irii, îmi pierdusem cumpătul. De altfel, el însuÈ™i provocase această scenă finală. — Ar fi desigur foarte drăguÈ› din partea ta, cu condiÈ›ia să fie într adevăr amuzant, zise el, privindu mă atât de pătrunzător, de parcă ar fi vrut să mi citească în suflet. Te au lăsat cam necioplit aceia care te au crescut, deÈ™i, în general, te prezinÈ›i destul de bine. Nu i aÈ™a că i drăguÈ› astăzi băiatul, Tatiana Pavlovna? Bine faci că deschizi, în sfârÈ™it, pachetele cu dulciuri. TotuÈ™i, Tatiana Pavlovna nu È™i descreÈ›i fruntea. Nici măcar nu întoarse capul; continua să aÈ™eze dulciurile pe farfuriile care i fuseseră aduse între timp. Mama È™edea, buimăcită, presimÈ›ind È™i înÈ›elegând, fireÈ™te, că totul se va sfârÈ™i prost. Soră mea îmi făcu pentru a doua oară semn cu cotul. — AÈ™ vrea numai să vă povestesc prima întâlnire a unui tată cu iubitul său fiu, am început eu cât se poate de firesc. Scena s a petrecut "acolo unde a fost crescut copilul..." — Dragul meu, oare povestea n are să fie... cam plicticoasă? Știi prea bine că tous les genres... — Nu te încrunta, Andrei Petrovici, n am de fel intenÈ›ia pe care mi o atribui. Nu vreau decât să vă fac să râdeÈ›i. — Să dea Dumnezeu, băiete dragă. Nu mă îndoiesc că ne iubeÈ™ti pe toÈ›i È™i că... nu vrei să ne strici plăcerea de a fi împreună, îngăimă el, silindu se să pară liniÈ™tit. — Tot pe faÈ›a mea ai citit că te iubesc? — Da, într o oarecare măsură... — Dacă i aÈ™a, atunci de mult am citit È™i eu pe faÈ›a Tatianei Pavlovna că e îndrăgostită de mine. Nu te uita aÈ™a fioros la mine, Tatiana Pavlovna! ÃŽntotdeauna e mai bine să râzi! Ea se întoarse brusc spre mine È™i mă privi lung, pătrunzător: — Ia seama! mă amenință ea cu degetul, însă atât de serios, încât nu putea fi vorba de un răspuns la gluma mea stupidă. Era mai degrabă un avertisment, parcă ar fi vrut să mi spună: "Nu cumva s o iei razna!" — Cum se poate, Andrei Petrovici, să nu È›i aduci aminte de prima noastră întâlnire?! — Zău că am uitat dragul meu, te rog din suflet să mă ierÈ›i. Tot ce mi amintesc e că s a întâmplat foarte demult, dar unde anume, nu È™tiu... — Mamă, dumneata îți aduci aminte când ai venit să mă vezi la È›ară, unde am crescut, pe vremea când n aveam decât vreo È™ase, È™apte ani? Ori poate nu este decât o nălucire de a mea, poate că am visat doar că ai venit vreodată să mă vezi? De mult voiam să te întreb, dar am tot amânat. Acum a venit vremea să mi răspunzi. — Vai de mine ArkaÈ™enka, se poate? Doar am fost de trei ori la Varvara Stepanovna; prima oară m am dus când abia împliniseÈ™i un an, a doua oară, când aveai vreo trei aniÈ™ori È™i ultima oară, când trecuseÈ™i de È™ase ani. — Bine că am aflat, în sfârÈ™it, că de o lună întreagă tot voiam să te întreb. Deodată, mama s a înroÈ™it, năpădită de valul amintirilor, È™i m a privit cu duioÈ™ie: — ÃŽntr adevăr ArkaÈ™enka, de pe atunci îți aduci aminte de mine? — N aÈ™ putea spune că mi aduc aminte, sau că È™tiu ceva precis, mi a rămas însă pentru toată viaÈ›a în inimă chipul dumitale È™i sentimentul că eÈ™ti mama mea. De timpul petrecut în sat îmi aduc aminte ca prin vis, până È™i pe dădaca mea am uitat o cu desăvârÈ™ire. Și de Varvara Stepanovna îmi aduc aminte destul de vag, È™i asta numai fiindcă umbla legată la fălci, pesemne o dureau dinÈ›ii. Mai văd apoi copacii uriaÈ™i din jurul casei, niÈ™te tei, pare mi se, lumina puternică a soarelui pătrunzând prin ferestrele deschise, grădiniÈ›a plină de flori, o potecă, iar despre dumneata, mamă, am păstrat o singură amintire limpede: clipa când m ai ridicat în braÈ›e ca să primesc împărtășania È™i să sărut potirul; eram în biserica din sat, vara, È™i un porumbel a trecut în zbor pe sub cupolă, de la o fereastră ia alta... — Doamne, chiar aÈ™a s a petrecut! exclamă mama, împreunându È™i palmele. Parcă văd È™i acum porumbelul! Când te apropiai de potir, ai început să te zbaÈ›i È™i să strigi: "Un porumbel, un porumbel!" — Chipul dumitale, sau măcar expresia iui, mi s a întipărit atât de bine in minte, încât, peste cinci ani, la Moscova, te am recunoscut imediat, deÈ™i nimeni nu mi spusese că eÈ™ti mama mea. Iar când m am întâlnit pentru prima oară cu Andrei Petrovici, a trimis pe cineva să mă ia de la familia Andronikov, unde lâncezeam de vreo cinci ani, ce i drept, destul de voios È™i de senin. De locuinÈ›a lor, dintr o clădire a statului, îmi aduc aminte până în cele mai mici amănunte, ca È™i de toate doamnele È™i domniÈ™oarele care au îmbătrânit atât de mult de atunci, de traiul îmbelÈ™ugat din casă; parcă îl văd È™i azi pe Andronikov cărând cu sacii alimentele din piață: păsări, peÈ™te, purcei, sau la masă, când ne turna supă în farfurii, în locul soÈ›iei dumisale pline de ifose, care nu catadicsea s o facă, ceea ce stârnea de fiecare dată râsul comesenilor È™i în primul rând pe al lui. Acolo am È™i învățat franÈ›uzeÈ™te, de la domniÈ™oare; dar mai mult decât orice îmi plăceau fabulele lui Krâlov; învățasem o mulÈ›ime pe de rost È™i în fiecare zi îi declamam câte una lui Andronikov, dând buzna în mica lui odaie de lucru, fără să mi pese dacă e ocupat sau nu. Și tocmai datorită unei fabule am È™i ajuns să te întâlnesc, Andrei Petrovici... Mi se pare că începi să È›i aduci È™i dumneata aminte. — Foarte vag, dragul meu. Parcă mi ai recitat atunci ceva... O fabulă sau un fragment din Prea multă minte strică, dacă nu mă înÈ™el... Tu însă ai o memorie uluitoare! — Aici nu i vorba de memorie. De întâmplările acestea nu i nevoie să mi amintesc, pentru că le am avut prezente în minte toată viaÈ›a. — Bravo, bravo, dragul meu, ai izbutit să mă înviorezi. Spunând aceste vorbe, zâmbi, iar după el începură să zâmbească È™i maică mea È™i soră mea. Treptat, încordarea slăbea. Numai Tatiana Pavlovna, care, după ce pusese dulciurile pe farfurii, se aÈ™ezase într un colÈ›, mă urmărea tot timpul cu o privire sinistră. — Iată cum s au întâmplat lucrurile, am continuat. ÃŽntr o bună dimineață, a venit să mă ia protectoarea mea din copilărie, Tatiana Pavlovna, care întotdeauna apărea pe neaÈ™teptate, ca la teatru. M a urcat într o trăsură È™i m a dus într o casă boierească foarte somptuoasă. Fanariotova cumpărase pe vremuri această casă de la dumneata, Andrei Petrovici, È™i, când plecase în străinătate, te lăsase să locuieÈ™ti acolo în lipsa ei. Pe atunci purtam, de obicei, o hăinuță simplă de copil, dar în ziua aceea îmi dăduseră rufe fine È™i mă îmbrăcaseră într un veston albastru elegant. Tatiana Pavlovna se învârtise toată ziua în jurul meu È™i mi cumpărase o mulÈ›ime de lucruri. Eu însă n aveam astâmpăr, mă plimbam prin odăile pustii È™i mă admiram în toate oglinzile. AÈ™a s a întâmplat că a doua zi dimineață, pe la ora zece, rătăcind prin toată casa, m am trezit pe neaÈ™teptate în biroul dumitale. Te mai zărisem È™i în ajun, în clipa când am intrat pe ușă, dar numai în fugă. Coborai tocmai scara, te ai urcat în trăsură È™i ai plecat undeva; cum atunci veniseÈ™i singur la Moscova, după o absență îndelungată È™i numai pentru scurt timp, toată lumea se grăbea să te invite, aÈ™a că nu erai aproape niciodată acasă. Când ai dat cu ochii de mine È™i de Tatiana Pavlovna, ai exclamat doar: "Ah!" È™i nici nu te ai oprit măcar. — Cu câtă căldură redă toate amănuntele! mă întrerupse Versilov, adresându se Tatianei Pavlovna, care întoarse însă capul È™i nu răspunse. — Parcă văd È™i acum cât erai de impunător È™i de chipeÈ™. E îngrozitor cum ai putut să îmbătrâneÈ™ti È™i să te urâțeÈ™ti în nouă ani — te rog să mă ierÈ›i că È›i o spun fără înconjur; deÈ™i trebuie să fi avut pe atunci vreo treizeci È™i È™apte de ani, mi era mai mare dragul să te privesc; părul foarte bogat È™i negru, fără un fir cărunt, îți lucea ca lacul; mustățile È™i favoriÈ›ii păreau potrivite de mâna unui bijutier — căci nu găsesc alt cuvânt; aveai o față albă È™i mată, nu de o paloare bolnăvicioasă, ca acum, ci întocmai ca a fiicei dumitale. Anna Andreevna, pe care am avut cinstea s o întâlnesc astăzi; ochii întunecaÈ›i îți ardeau, iar dinÈ›ii îți sclipeau, mai ales atunci când râdeai. Și când am intrat pe ușă, m ai măsurat cu privirea È™i ai început să râzi. Eu nu înÈ›elegeam prea multe pe atunci, È™i poate de aceea zâmbetul dumitale mi a înveselit inima. Era dimineaÈ›a, È™i purtai o haină de catifea de un albastru închis, la gât o eÈ™arfă de culoarea "Solferino" È™i o cămașă splendidă, garnisită cu dantelă "d'Alencon". Stăteai în faÈ›a oglinzii cu un caiet în mână È™i învățai să declami ultimul monolog al lui CeaÈ›ki, revenind mereu la ultima exclamaÈ›ie: ChemaÈ›i cupeul, cupeul meu !!" — Ah, Doamne, strigă Versilov, chiar aÈ™a a fost! DeÈ™i mă aflam la Moscova doar pentru puÈ›in timp, am primit să joc rolul lui CeaÈ›ki la o reprezentaÈ›ie de amatori organizată în casa Alexandrei Petrovna Vitovtova, deoarece Jileiko, protagonistul, se îmbolnăvise. — Și uitaseÈ™i. ÃŽntr adevăr? zise Tatiana Pavlovna, râzând. — Numai datorită lui mi am amintit. Recunosc însă că cele câteva zile petrecute atunci la Moscova au fost poate cele mai fericite din viaÈ›a mea! Pe vremea aceea eram încă toÈ›i atât de tineri... Și cu toÈ›ii aÈ™teptam cu atâta înfrigurare... Câte nu mi s au întâmplat atunci, la Moscova... Dar continuă, dragul meu, de astă dată ai făcut foarte bine că mi ai amintit de toate cu de amănuntul. — Eu stăteam în faÈ›a dumitale, te priveam, È™i deodată am strigat: "Vai ce frumos, parcă ai fi chiar CeaÈ›ki!" Te ai întors spre mine È™i m ai întrebat: "Cum, ai È™i auzit de CeaÈ›ki?" Te ai aÈ™ezat apoi pe divan È™i ai început să bei cafea, atât de bine dispus, încât îmi venea să te sărut. Atunci È›i am povestit că toată familia Andronikov citeÈ™te foarte mult, iar domniÈ™oarele È™tiu o mulÈ›ime de versuri pe dinafară, că adesea joacă pentru plăcerea lor scene din Prea multă minte strică È™i că săptămâna trecută citiseră seară de seară, cu glas tare, Povestirile unui vânător, dar că mie îmi plac cel mai mult fabulele lui Krâlov, pe care le È™tiu pe de rost. Mi ai cerut numaidecât să È›i declam ceva È™i atunci È›i am recitat PeÈ›itul fetei năzuroase: Un mire È™i căuta, fata de măritat. — Exact! Exact! Abia acum îmi aduc aminte de toate! exclamă iar Versilov. Și de tine, dragul meu. ÃŽmi amintesc perfect: erai pe atunci un băieÈ›aÈ™ atât de drăguÈ›, chiar isteÈ›, È™i îți jur că È™i tu te ai schimbat în rău în aceÈ™ti nouă ani. ÃŽn clipa aceea au izbucnit cu toÈ›ii în râs, chiar È™i Tatiana Pavlovna. Era limpede că Andrei Petrovici a binevoit să facă o glumă numai ca să mi "plătească" cu aceeaÈ™i monedă observaÈ›ia mea usturătoare că îmbătrânise. Gluma a fost atât de potrivită, încât i a înveselit pe toÈ›i. — ÃŽn timp ce recitam, dumneata zâmbeai, dar n am ajuns nici la jumătatea poeziei, când m ai oprit, ai sunat È™i ai poruncit servitorului s o poftească pe Tatiana Pavlovna, care a venit într un suflet È™i atât de veselă, încât eu, deÈ™i o văzusem în ajun, era cât pe aci să n o mai recunosc. Am început din nou să recit PeÈ›itul fetei năzuroase È™i în faÈ›a ei, È™i am spus o admirabil până la capăt; până È™i Tatiana Pavlovna a zâmbit, iar dumneata, Andrei Petrovici, mi ai strigat chiar "bravo" È™i ai declarat cu însufleÈ›ire că dacă aÈ™ fi recitat Greierele È™i furnica, n ar fi fost de mirare, ca la vârsta mea, un băieÈ›aÈ™ inteligent s o recite inteligent, dar o fabulă ca asta: Un mire È™i căuta, fata de măritat, Și asta nu i păcat. "Ai auzit cu cât haz a spus: «Și asta nu i păcat!»" ÃŽntr un cuvânt, erai entuziasmat È™i numaidecât ai început să vorbeÈ™ti franÈ›uzeÈ™te cu Tatiana Pavlovna, care s a încruntat pe loc È™i a încercat să te contrazică, din ce în ce mai furioasă; dar cum e cu neputință să i È›ii piept lui Andrei Petrovici când i s a năzărit ceva, Tatiana Pavlovna s a grăbit să mă ducă repede în camera ei, unde m a spălat din nou pe față, pe mâini, mi a schimbat cămaÈ™a, mi a dat cu pomadă pe păr, ba chiar mi l a È™i încreÈ›it cu fierul. Mai târziu, spre seară, i a îmbrăcat È™i Tatiana Pavlovna atât de elegant, cum nici nu m aÈ™ fi aÈ™teptat, È™i am plecat împreună cu trăsura. Spectacolul de amatori de la Vitovtova a fost prima reprezentaÈ›ie de teatru pe care am văzut o în viaÈ›a mea. Niciodată până atunci nu mi fusese dat să văd atâtea lumânări È™i candelabre, cucoane, ofiÈ›eri, generali, domniÈ™oare, o cortină, atâtea scaune înÈ™irate! Tatiana Pavlovna È™i a ales un loc modest, în ultimele rânduri, È™i m a aÈ™ezat lângă ea. Erau, fireÈ™te, È™i alÈ›i copii de vârsta mea acolo, dar eu nici nu i am luat în seamă, fiindcă aÈ™teptam cu sufletul la gură să înceapă reprezentaÈ›ia. Când ai apărut dumneata, Andrei Petrovici, eram atât de entuziasmat, atât de emoÈ›ionat, de mi dăduseră È™i lacrimile — de ce oare, nu am înÈ›eles nici până azi. "Ce mi o fi stârnit acele lacrimi de entuziasm!" mă tot întreb eu de nouă ani încoace È™i, de câte ori îmi aduc aminte de ele, mă cuprinde furia. Urmăream comedia cu răsuflarea tăiată. Tot ce înÈ›elegeam, fireÈ™te, era că ea îl înÈ™elase pe el È™i că de el își băteau joc niÈ™te proÈ™ti, niÈ™te netrebnici care nu preÈ›uiau nici cât degetul lui cel mic. Când a ajuns la tirada de la bal, mi am dat seama că a fost înjosit È™i jignit, că îi acuză pe toÈ›i acei nemernici, iar că el e cu adevărat măreÈ›! De bună seamă că È™i cunoÈ™tinÈ›ele căpătate în casa Andronikov m au ajutat să înÈ›eleg piesa, dar mai ales interpretarea durnitale, Andrei Petrovici! Eram doar pentru prima oară la teatru! Iar după replica finală a lui CeaÈ›ki, când acesta strigă: "ChemaÈ›i cupeul, cupeul meu!" (È™i ai spus o straÈ™nic), am sărit de pe scaun È™i, împreună cu toată sala, care izbucnise în aplauze, am bătut È™i eu din palme È™i am strigat cât mă È›inea gura: "Bravo!" Þin minte ca astăzi, cum în clipa aceea am simÈ›it că mi se înfige parcă un ac în spate, ceva mai jos de È™ale; era Tatiana Pavlovna, care mă ciupise cu furie, dar eu nici n am băgat o în seamă. Se înÈ›elege că îndată după ce s a terminat reprezentaÈ›ia, Tatiana Pavlovna s a grăbit să mă ducă acasă. "Doar n ai fi vrut să rămâi È™i tu la dans? Numai din cauza ta a trebuit să plec È™i eu", m ai boscorodit dumneata, Tatiana Pavlovna, cât a È›inut drumul cu trăsura. Toată noaptea am avut halucinaÈ›ii, iar a doua zi, de la ora zece, am stat de strajă lângă biroul dumitale: uÈ™a era întredeschisă È™i înăuntru se aflau câțiva inÈ™i cu care discutai afaceri; mai târziu ai plecat pe neaÈ™teptate È™i ai lipsit toată ziua, iar noaptea, când te ai întors, n am mai putut să te văd. Ce anume aÈ™ fi vrut să È›i spun nu mai È›in minte. Desigur că nici atunci nu È™tiam prea bine, totuÈ™i doream din toată inima să te văd cât mai degrabă. Dar a doua zi de dimineață, pe la ora opt, ai binevoit să pleci la Serpuhov; îți vânduseÈ™i de curând moÈ™ia de lângă Tuia, ca să mai scapi de datorii, È™i îți păstraseÈ™i o sumă destul de frumuÈ™ică, de acea È›i ai È™i îngăduit, de altfel, să vii la Moscova, unde nu te ai putut arăta multă vreme de teama creditorilor; dintre creditori, numai bădăranul acela de la Serpuhov nu se declarase mulÈ›umit cu jumătate din suma pe care i o datorai. Tatiana Pavlovna nici n a catadicsit să răspundă la întrebările mele: "Nu i treaba ta! E destul să È™tii că de poimâine te duc la internat; pregăteÈ™te È›i lucrurile, ia È›i caietele, strânge È›i cărÈ›ile, învață te să È›i faci singur bagajul, domnule, doar n oi fi vrând să ajungi un trântor!" Și tot aÈ™a m ai boscorodit È™i m ai muÈ™truluit timp de trei zile, Tatiana Pavlovna! ÃŽn cele din urmă, copilul nevinovat È™i îndrăgostit de dumneata, Andrei Petrovici, a ajuns la pensionul Touchard, după cum hotărâseÈ™i, È™i oricât s ar părea că întâlnirea noastră n a fost decât un incident stupid, totuÈ™i — mă crezi ori nu — dar peste È™ase luni am vrut să fug de la Touchard, ca să vin la dumneata! — Ai povestit admirabil, m ai făcut să retrăiesc totul aievea, rosti Versilov tăios. ÃŽnsă ceea ce m a surprins mai ales în povestirea ta a fost bogăția de amănunte, unele mai ciudate ca altele, bunăoară cele privitoare la datoriile mele. Lăsând la o parte faptul că unele denotă destulă lipsă de delicateÈ›e, mă mir cum ai ajuns la ele! — Mă întrebi de unde È™tiu atâtea amănunte? Atunci sunt nevoit să È›i repet că de nouă ani nici n am făcut altceva decât să adun informaÈ›ii cât mai amănunÈ›ite despre dumneata. — Ciudată mărturisire, dar È™i mai ciudată ocupaÈ›ie! Cum È™edea tolănit în fotoliu, se întoarse pe o parte È™i chiar căscă încet, nu È™tiu dacă dinadins sau nu. — Ei, ce zici, să povestesc mai departe cum am vrut să fug de la Touchard, ca să te văd? — OpreÈ™te l, Andrei Petrovici. Bagă i minÈ›ile în cap È™i dă l afară, izbucni Tatiana Pavlovna. — Nu se poate Tatiana Pavlovna, îi răspunse Versilov grav, vezi bine că Arkadi urmăreÈ™te ceva, de aceea trebuie să l ascultăm neapărat până la capăt. Lasă l să vorbească! N are decât să È™i verse tot năduful È™i să se răcorească, mai ales că asta È™i vrea. Dă i drumul, dragul meu. PoÈ›i să începi o nouă poveste, deÈ™i numai nouă nu e, căci eu îi cunosc sfârÈ™itul, n ai grijă! — Că am fugit la dumneata, mai bine zis că am vrut să fug, e lesne de înÈ›eles! ÃŽÈ›i mai aminteÈ™ti, Tatiana Pavlovna, că la două săptămâni după ce m ai dus acolo, Touchard È›i a scris o scrisoare. Mai târziu, Maria Ivanovna mi a arătat È™i mie scrisoarea, pe care o găsise printre hârtiile răposatului Andronikov. Lui Touchard i se năzărise deodată că a cerut prea puÈ›ini bani È™i de aceea te a încunoÈ™tiinÈ›at în scris, "cu onoare", că la pensionul lui sunt educaÈ›i prinÈ›i È™i copii de senatori È™i că socoteÈ™te sub demnitatea lui să È›ină un elev cu o origine ca a mea dacă nu i se plăteÈ™te mai mult. — Mon cher, ai putea... — Fii pe pace, l am întrerupt eu, voiam doar să spun câte ceva despre Touchard. Dumneata, Tatiana Pavlovna, i ai răspuns de la È›ară, două săptămâni mai târziu, cu un refuz categoric. Parcă l văd È™i acum intrând, roÈ™u ca un rac, în camera noastră de studiu. Era un prăpădit de franÈ›uz, foarte mititel È™i îndesat, la vreo patruzeci È™i cinci de ani, care într adevăr era de baÈ™tină din Paris. Un fost cizmar, bineînÈ›eles, dar care de foarte multă vreme ajunsese profesor titular de limbă franceză È™i obÈ›inuse, deÈ™i era cât se poate de incult, o seamă de gradaÈ›ii È™i distincÈ›ii de care era grozav de fudul. ÃŽn pensionul lui nu eram decât vreo È™ase elevi, printre care se afla, într adevăr, È™i nepotul unui senator de la Moscova; pe toÈ›i ne socotea ca făcând parte din familie È™i ne lăsa mai mult în grija soÈ›iei lui, o cucoană foarte afectată, fiica unui funcÈ›ionar rus. ÃŽn primele două săptămâni, mi am dat grozav de multă importanță față de colegii mei, lăudându mă cu surtucul albastru È™i cu tăticul meu, Andrei Petrovici, iar întrebările lor, de ce mă numesc Dolgoruki, nu mă tulburau câtuÈ™i de puÈ›in, tocmai fiindcă nu È™tiam nici eu de ce. — Andrei Petrovici! strigă Tatiana Pavlovna aproape amenințător. Maică mea, dimpotrivă, mă asculta cu încordare È™i se vedea că ar fi vrut să continui. — Touchard... aÈ™a i, mi aduc aminte cât era de mărunÈ›el È™i de agitat, mormăi Versilov printre dinÈ›i. Dar îmi fusese recomandat călduros de persoane demne de încredere... — Touchard a intrat cu scrisoarea în mână È™i s a apropiat de masa mare de stejar în jurul căreia È™edeam toÈ›i È™ase È™i toceam, m a înÈ™făcat de umăr, m a smucit de pe scaun È™i mi a poruncit să mi iau caietele. "Locul tău nu e aici, ci dincolo!" îmi strigă, arătându mi spre cămăruÈ›a cât o cuÈ™că din stânga vestibulului, unde se găseau o masă de brad, un scaun împletit È™i un divan îmbrăcat în muÈ™ama, întocmai ca în odăiÈ›a mea de aici, de la mansardă. Am trecut dincolo, uluit È™i foarte speriat, căci până atunci nimeni nu se purtase atât de brutal cu mine. Peste o jumătate de oră, când Touchard a părăsit odaia de studiu, am început să schimb priviri È™i să râd cu colegii mei, care desigur făceau haz pe socoteala mea, dar eu nu mi dădeam seama de asta, ci credeam că râdem cu toÈ›ii, fiindcă scena mi se păruse caraghioasă. ÃŽn clipa aceea, Touchard a dat iar buzna înăuntru, m a apucat de ciuf È™i m a târât afară. "Tu n ai ce căuta alături de aceÈ™ti copii de nobili, tu, care prin originea ta mizerabilă nu te deosebeÈ™ti prin nimic de un lacheu!" Și mi a tras o palmă peste obrazul bucălat È™i rumen. Se vede că i plăcuse, fiindcă m a mai plesnit de două ori. Plângeam cu sughiÈ›uri È™i eram îngrozitor de mirat. Un ceas întreg am stat cu capul rezemat în mâini È™i nu m am putut opri din plâns. Mi era cu neputință să înÈ›eleg ceea ce mi se întâmplase. Nici azi nu pricep cum de a putut Touchard, în fond un om de treabă, care, deÈ™i străin, s a bucurat atât de mult când țăranii ruÈ™i au scăpat din iobăgie, cum de a putut el să bată un biet copil neÈ™tiutor. De altfel, eram numai mirat È™i nu jignit, căci pe atunci nu cunoÈ™team încă acest sentiment. Bănuiam că trebuie să fi făcut vreo poznă, dar că, deîndată ce mă voi cuminÈ›i, voi fi iertat, mă vor lăsa să mă veselesc cu ceilalÈ›i, să mă joc cu ei în curte, pe scurt, că voi trăi iar cu toÈ›ii în cea mai bună înÈ›elegere. — Da, dragul meu, dacă aÈ™ fi È™tiut... rosti Versilov tărăgănat, cu oarecare supărare, zâmbind plictisit. Nu m aÈ™ fi aÈ™teptat ca Touchard să fie atât de ticălos! De altfel, eu tot mai sper că odată È™i odată ai să È›i calci pe inimă È™i ai să ne ierÈ›i, că în cele din urmă vom trăi cu toÈ›ii în cea mai bună înÈ›elegere. Căscă din nou, de astă dată cât îl È›inea gura. — Păi eu nu învinuiesc pe nimeni, zău că nu, È™i te rog să mă crezi că nu mă plâng de Touchard! am strigat eu, cam descumpănit. Și apoi, nu m a bătut decât vreo două luni. Mi amintesc că tot voiam să l îmbunez, mă repezeam să i sărut mâinile, È™i i le tot sărutam, plângând de mama focului. Colegii își băteau joc de mine È™i mă dispreÈ›uiau, fiindcă de la un timp Touchard mă folosea ca pe o slugă, poruncindu mi să l ajut când se îmbrăca. ÃŽn acele momente mi a prins bine originea mea È™i instinctiv mă purtam ca un lacheu. Mă străduiam din răsputeri să i intru în voie È™i nu mă simÈ›eam câtuÈ™i de puÈ›in umilit, pentru că pe atunci nu eram încă în stare să înÈ›eleg ce i umilinÈ›a. Și până în ziua de azi mă mir cum de am putut să fiu atât de prost, încât să nu înÈ›eleg cu cât sunt mai prejos decât ceilalÈ›i. Ce i drept, încă de pe atunci colegii mei m au lămurit în mare măsură, È™i a fost o È™coală bună. Touchard, în loc să mă mai plesnească peste obraz, a luat obiceiul să mă lovească cu genunchiul în spate, iar peste vreo È™ase luni a sfârÈ™it prin a mă È™i mângâia din când în când... Dar măcar o dată pe lună mă bătea negreÈ™it, ca să mi aducă aminte cine sunt È™i să nu mi iau nasul la purtare. ÃŽn curând, m a lăsat să stau iarăși împreună cu ceilalÈ›i copii, dar nici o singură dată în timp de doi ani È™i jumătate n a uitat că am o situaÈ›ie socială inferioară celorlalÈ›i È™i, probabil numai ca să mi o amintească, îmi cerea mereu diferite servicii, destul de mărunte de fapt. M am hotărât, sau mai bine zis am simÈ›it dorinÈ›a să fug abia după vreo cinci luni de la primele două luni de chinuri. ÃŽn general, am fost toată viaÈ›a un om È™ovăielnic. Seara, când mă culcam È™i mi trăgeam plapuma peste cap, începeam să mi făuresc fel de fel de vise în legătură cu dumneata, Andrei Petrovici, È™i numai cu dumneata, de ce anume, n aÈ™ putea spune. Mă urmăreai până È™i în somn. ÃŽn primul rând, visam cu înfrigurare că într o zi ai să intri deodată pe ușă, eu am să mă arunc în braÈ›ele dumitale, iar dumneata ai să mă iei de acolo È™i ai să mă duci acasă, în biroul acela, È™i iarăși o să mergem la teatru È™i aÈ™a mai departe. Dar principalul era că n o să ne mai despărÈ›im, căci la asta È›ineam cel mai mult! Dar dimineaÈ›a, de cum mă trezeam, mă loveam din nou de glumele răutăcioase È™i dispreÈ›uitoare ale băieÈ›ilor, unul dintre ei a început să mă bată de a binelea, poruncindu mi să i aduc cizmele, mă înjura, aruncându mi în față cele mai murdare porecle, căutând mai cu seamă să mi explice originea mea, spre hazul celor de față. Când apărea, în sfârÈ™it, Touchard, în sufletul meu se dezlănÈ›uia o adevărată furtună. SimÈ›eam că atâta vreme cât voi rămâne acolo, nu mă vor ierta niciodată — o, încetul cu încetul ajunsesem să înÈ›eleg ce anume nu aveau să mi ierte È™i în ce consta vina mea! De aceea m am È™i gândit să fug. Gândul acesta m a muncit două luni încheiate, până când, prin luna septembrie, m am hotărât, în sfârÈ™it. Am aÈ™teptat o sâmbătă, când colegii mei plecau să È™i petreacă duminica în familie, È™i, între timp, mi am pregătit cu grijă o legăturică, în care am pus lucrurile cele mai trebuincioase, cât despre bani — toată averea mea era de două ruble. Voiam să fug după ce avea să se întunece. "Atunci am să cobor scara, îmi ziceam, am să ies pe ușă È™i am s o iau la picior." ÃŽncotro? Știam că Andronikov fusese transferat la Petersburg, aÈ™a că eram hotărât să caut casa Fanariotovei de pe Arbat, aveam să umblu toată noaptea pe străzi, să mă ascund undeva, iar de dimineață aveam să intru în curte È™i să întreb pe cineva; unde i Andrei Petrovici acum, È™i, dacă nu se află la Moscova, atunci în ce oraÈ™ sau în ce È›ară a plecat? După ce aveam să aflu precis unde e, aveam să pornesc mai departe È™i în drum aveam să întreb un trecător pe la ce barieră trebuie să ies ca să ajung în oraÈ™ul cutare, ca apoi s o iau în direcÈ›ia aceea È™i să merg înainte, tot înainte. Ziua aveam să umblu, iar noaptea să mă ascund într un tufiÈ™, hrănindu mă cu pâine goală, căci de două ruble puteam doar cumpăra destulă pâine, să mi ajungă pe vreme îndelungată. Sâmbătă n a fost însă chip să fug, aÈ™a că a trebuit să amân pe a doua zi, dar în duminica aceea, ca un făcut, Touchard a plecat cu nevastă sa undeva È™i în toată casa n am rămas decât eu cu Agafia. AÈ™teptam, plictisit È™i nerăbdător, să se însereze, parcă mă văd È™i azi stând la fereastra salonului È™i privind afară căsuÈ›ele de lemn, uliÈ›a prăfuită pe care rar se ivea câte un trecător. Touchard locuia chiar la marginea oraÈ™ului, de la fereastră se È™i vedea bariera. "Nu cumva pe aici va trebui să ies?" mi a trecut deodată prin minte. Era o vreme ca astăzi, soarele de un roÈ™u aprins cobora spre asfinÈ›it, cerul era tot atât de rece, iar vântul tăios ridica nori de praf, întocmai ca acum. ÃŽn cele din urmă, s a întunecat de a binelea. M am dus la icoană È™i am început să mă rog cât am putut mai repede, căci mă grăbeam. Mi am luat legăturica È™i, pe când coboram scara în vârful picioarelor, îmi bătea inima de teamă să nu mă audă Agafia din bucătărie. UÈ™a era încuiată. Am întors cheia în broască È™i deodată m am trezit în noaptea întunecată È™i de nepătruns, care mă învălui ca È™i necunoscutul fără de sfârÈ™it È™i plin de primejdii, iar vântul îmi È™i smuci cu putere È™apca din cap. Când să ies pe ușă, a răsunat deodată de pe partea cealaltă a străzii un glas răguÈ™it de beÈ›iv, care înjura cât îl È›inea gura. Am È™ovăit o clipă, m am uitat în jur È™i apoi m arn întors încet, am urcat scara în vârful picioarelor; m am dezbrăcat, căutând să nu fac zgomot, mi am desfăcut legăturica È™i m am trântit pe pat cu faÈ›a în jos, fără o lacrimă È™i fără un gând, dar din momentul acela, Andrei Petrovici, s a trezit în mine raÈ›iunea! Chiar din momentul acela, când mi am dat seama că, după ce eram un lacheu, mai eram pe deasupra È™i un laÈ™, am intrat pe făgaÈ™ul meu adevărat. — Iar din acest moment m am dumerit È™i eu o dată pentru totdeauna ce pramatie eÈ™ti! izbucni Tatiana Pavlovna, sărind ca arsă; intervenÈ›ia ei era atât de neaÈ™teptată, încât m a descumpănit. Nu numai atunci ai fost un lacheu, dar È™i azi te porÈ›i ca un lacheu, suflet de slugă ce eÈ™ti! Ce ar fi pierdut Andrei Petrovici dacă te dădea ucenic la un cizmar? Și ar fi făcut chiar o pomană cu tine, fiindcă ai fi învățat o meserie. Cine ar fi putut să i o ia în nume de rău sau să i pretindă mai mult. Taică tău, Makar Ivanâci, nu numai că l a rugat, dar a È™i stăruit ca voi, copiii, să rămâneÈ›i niÈ™te oameni de rând, de teapa lui. Nu, nu eÈ™ti în stare să preÈ›uieÈ™ti faptul că te a È›inut la È™coală, până la universitate, că mulÈ›umită lui ai câștigat anumite drepturi! Pentru că l au zeflemisit niÈ™te băieÈ›aÈ™i, dumnealui a jurat să se răzbune pe întreaga omenire... Nemernicule! Mărturisesc că m a uluit această izbucnire. M am ridicat È™i m am uitat câtva timp buimac în jur, neÈ™tiind ce să fac. ÃŽn cele din urmă, m am întors spre Versilov. — Să È™tii că într adevăr de la Tatiana Pavlovna am aflat acum ceva nou, i am spus hotărât. E adevărat că sunt lacheu până în măduva oaselor dacă mă declar mulÈ›umit că Versilov nu m a dat ucenic la cizmar. ÃŽn loc să mă las înduioÈ™at de aÈ™a zisele drepturi, mai am È™i pretenÈ›ii la dragostea lui, îi cer să se poarte ca un tată... FireÈ™te că m am dovedit un suflet de slugă! Mamă, de opt ani mă apasă pe suflet cum te am primit atunci când ai venit singură la Touchard să mă vezi. Dar să trecem peste asta. Tatiana Pavlovna n o să mă lase să povestesc acum. Dar până mâine poate ne mai vedem, mamă. Ascultă, Tatiana Pavlovna! Ce te faci dacă sunt în aÈ™a măsură lacheu, încât nu pot admite cu nici un preÈ› ca cineva să se căsătorească pentru a doua oară, atâta timp cât îi mai trăieÈ™te nevasta?! Și asta era cât pe aci să i se întâmple lui Andrei Petrovici, la Ems! Mamă, când n ai să mai vrei să stai cu un bărbat care e în stare să se însoare mâine cu alta, să È›i aduci aminte că ai un fiu È™i că acesta îți făgăduieÈ™te să te respecte toată viaÈ›a, să È›i aduci aminte È™i să vii la mine, dar cu o condiÈ›ie: "Ori el, ori eu!" PrimeÈ™ti, mamă? Nu È›i cer să mi răspunzi numaidecât: È™tiu că la astfel de întrebări nu se poate răspunde pe loc... N am mai putut continua; de înfierbântat ce eram, îmi pierdusem È™irul gândurilor. Maică mea pălise toată, buimăcită, fără să poată scoate un cuvânt. Tatianei Pavlovna îi umbla gura ca o moară stricată, de nici nu înÈ›elegeam ce spune, am simÈ›it doar cum m a înghiontit de vreo două ori în umăr. ÃŽmi amintesc numai că am auzit o strigând că aÈ™ fi un "prefăcut", un suflet mărunt È™i cârcotaÈ™, care încearcă să prostească lumea. Versilov È™edea nemiÈ™cat È™i foarte serios, fără o umbră de zâmbet pe față. I am lăsat È™i m am dus sus, în camera mea. Numai soră mea m a petrecut cu o privire mustrătoare până la ușă; în clipa când ieÈ™eam, am văzut o clătinând dojenitor din cap. CAPITOLUL AL ȘAPTELEA Descriu aceste scene fără să mă cruÈ›, ca să mi amintesc cât mai bine de toate È™i să reconstitui întreaga atmosferă de atunci. Când am ajuns sus, în camera mea, nu È™tiam dacă trebuie să mă simt ruÈ™inat sau mulÈ›umit, ca un om care È™i a făcut datoria. Să fi avut cât de puÈ›ină experiență, aÈ™ fi È™tiut că în astfel de cazuri, cea mai mică îndoială e un indiciu defavorabil. Și apoi, mai era ceva care mă împiedica să văd limpede situaÈ›ia: nu È™tiu de ce, dar eram foarte bucuros, în ciuda îndoielilor È™i a sentimentului că mă făcusem de râs. Chiar È™i faptul că Tatiana Pavlovna mă ocărâse cu atâta răutate mi se părea ridicul È™i amuzant, în loc să mă înfurie, pesemne fiindcă izbutisem să rup odată lanÈ›urile È™i mă simÈ›eam pentru prima oară un om liber. Totodată îmi dădeam seama că îmi îngreuiasem singur situaÈ›ia: mi se lăsa ca o ceață pe creier când mă gândeam ce să fac cu scrisoarea referitoare la moÈ™tenire. Acum desigur toartă lumea va crede că vreau să mă răzbun pe Versilov. Dar încă jos, în toiul discuÈ›iei, luasem hotărârea să rezolv problema scrisorii printr un arbitraj È™i mi l alesesem ca arbitru pe Vasin, iar dacă el n avea să primească, îmi pusesem în gând să recurg la altă persoană — È™tiam eu la cine. ÃŽntr o bună zi, am să mă duc anume la Vasin, iar după aceea am să mă ascund pe multă vreme, pe câteva luni, pentru ca toată lumea, È™i mai ales Vasin, să mă creadă dispărut; poate doar cu maică mea È™i cu soră mea am să mă mai întâlnesc din când în când, îmi ziceam eu. ÃŽn cap mi se învălmășeau tot felul de gânduri, de planuri; simÈ›eam că am făcut o greÈ™eală È™i totuÈ™i îmi părea bine; repet că eram foarte bucuros, deÈ™i n aveam nici un motiv. Voiam să mă culc mai devreme, fiindcă prevedeam multă alergătură pe a doua zi. Trebuia să mi închiriez o locuință, să mă mut, È™i afară de asta, È›ineam cu orice preÈ› să mai iau o serie de măsuri. Dar în seara aceea mă aÈ™teptau È™i alte pățanii; până la urmă tot Versilov a izbutit să mă uimească. DeÈ™i până atunci nu pusese niciodată piciorul în cămăruÈ›a mea, cam la un ceas după ce mă urcasem sus, i am auzit deodată paÈ™ii pe scară, apoi m a strigat ca să i fac lumină. Am ieÈ™it cu o lumânare în prag, m am aplecat, i am întins o mână È™i l am ajutat să se caÈ›ere până sus. — Merci, dragul meu. Nu m am cocoÈ›at niciodată până aci, nici măcar atunci când am închiriat casa. DeÈ™i nu mi făceam prea mari iluzii, nu mi aÈ™ fi închipuit să fie chiar ca o cuÈ™că de câine, spuse el, stând în mijlocul cămăruÈ›ei È™i privind cu curiozitate în jur. Bine, dar e un sicriu, un adevărat sicriu! ÃŽncăperea aducea într adevăr cu un sicriu, totuÈ™i m am mirat cât de bine o caracterizase printr un singur cuvânt. Era lungă È™i îngustă, iar din dreptul umărului meu începea unghiul format din perete È™i acoperiÈ™, pe care, chiar în punctul său cel mai înalt, îl puteam atinge cu mâna. ÃŽn primul moment,Versilov, fără să È™i dea seama, stătu aplecat, de teamă să nu se lovească cu capul de tavan, ceea ce nu s a întâmplat însă, È™i, în cele din urmă, s a aÈ™ezat destul de liniÈ™tit pe divanul meu, pe care mi întinsesem aÈ™ternutul ca să mă culc. Eu însă nu m am aÈ™ezat È™i, de uimit ce eram, nu mi puteam lua ochii de la el. — Mama mi a spus că adineauri n a È™tiut dacă să ia sau nu banii pe care i ai oferit pentru întreÈ›inerea ta pe o lună. Când stai într un asemenea sicriu, nu numai că nu se cade să È›i luăm banii ci dimpotrivă, ar trebui să È›i plătim noi. N am fost niciodată aici È™i nu pricep cum se poate trăi aÈ™a. — Eu m am obiÈ™nuit. ÃŽn schimb, nu mă pot obiÈ™nui cu gândul că ai venit încoace, după tot ce s a petrecut jos. — ÃŽntr adevăr, ai fost destul de mojic, însă... am venit cu un anumit scop, pe care am să È›i l spun numaidecât, deÈ™i nu prea văd de ce È›i se pare atât de ciudată venirea mea; de altfel, È™i scena de adineauri mi se pare firească; un singur lucru te aÈ™ ruga să mi explici: oare ceea ce ne ai povestit adineauri, după o pregătire È™i o introducere atât de solemnă, e tot ce aveai de gând să ne comunici sau să ne destăinuieÈ™ti? Oare nu mai aveai nimic de spus? — Asta i tot. ÃŽn orice caz, să zicem că e tot. — Cam puÈ›in, dragul meu; trebuie să È›i mărturisesc că judecând după cum ai început, după făgăduiala că ne vei stârni râsul, într un cuvânt, după neastâmpărul tău, rn aÈ™ fi aÈ™teptat la mai mult. — La urma urmei, nu È›i e totuna? — Vezi, eu am simÈ›ul măsurii È™i cred că nu merita să faci atâta zarvă È™i să te pierzi cu firea pentru un lucru de nimic. O lună întreagă ai tăcut chitic, te ai pregătit sufleteÈ™te, È™i când colo era vorba de un fleac! — AÈ™ mai fi avut multe de povestit, dar mi e ruÈ™ine că am spus È™i atât. Sunt È™i lucruri care nu se pot exprima în cuvinte, iar despre altele e mai bine să nu pomeneÈ™ti niciodată. Eu socotesc că am spus destul, dar, din păcate, dumneata nu m ai înÈ›eles. — Aha, È™i tu suferi uneori de faptul că gândurile nu È›i încap în cuvinte! Este o suferință nobilă, dragul meu, pe care n o încearcă decât sufletele alese. Prostul e întotdeauna încântat de ceea ce a spus, È™i unde mai pui că vorbeÈ™te întotdeauna mai mult decât trebuie, ca să nu rămână în pagubă. — AÈ™a cum am făcut eu adineauri, bunăoară, când am îndrugat vrute È™i nevrute: l am pretins pe Versilov "în întregime", dar e mult mai mult decât mi ar trebui; de altfel, mă pot lipsi cu totul de Versilov. — După câte văd, dragul meu, încerci să È›i scoÈ›i pârleala. Te căieÈ™ti, pesemne, È™i cum la noi căinÈ›a înseamnă a È›i căuta numaidecât un È›ap ispășitor, m ai găsit tot pe mine, dar vezi să nu dai greÈ™ a doua oară. Am venit prea devreme, trebuia să È›i las timp să te domoleÈ™ti, È™tiam doar cât de greu suporÈ›i critica. Dar pentru Dumnezeu, aÈ™ază te odată! Þi am spus că am să È›i comunic ceva. AÈ™a, mulÈ›umesc. Din ceea ce i ai declarat maică ti jos, la plecare, e cât se poate de limpede că în orice caz e mai bine ca noi să ne despărÈ›im. Am venit să te conving că ar trebui să pleci în liniÈ™te, fără scandal, ca să n o amărăști È™i să n o sperii È™i mai tare. Chiar È™i faptul că am venit încoace a mai înviorat o; ea mai trage nădejde că, în cele din urmă, o să ne împăcăm È™i că vom trăi împreună ca mai înainte. Eu cred că dacă ne ar auzi acum râzând ceva mai tare, inimile lor sfioase ar tresări de bucurie. E drept că sunt niÈ™te făpturi simple, dar ne iubesc sincer È™i cu abnegaÈ›ie, aÈ™a că de ce nu le am cruÈ›a pe cât se poate? Asta voiam să È›i spun în primul rând. ÃŽn al doilea rând: de ce să ne despărÈ›im neapărat ca niÈ™te duÈ™mani dornici de răzbunare, scrâșnind din dinÈ›i È™i blestemând? Fără îndoială că n avem de ce să ne agățăm unul de gâtul celuilalt, dar ne putem despărÈ›i, ca să zic aÈ™a, respectându ne reciproc. Nu? — Astea s mofturi! Tot ce È›i pot făgădui e să mă mut fără scandal. Oare numai de dragul mamei te frămânÈ›i atâta? Mie mi se pare că în cazul de față nu te sinchiseÈ™ti de liniÈ™tea mamei, că ăsta e numai un fel de a vorbi. — Va să zică, nu mă crezi? — VorbeÈ™ti cu mine de parcă aÈ™ fi un copil! — Dragul meu, pentru asta sunt gata să È›i cer de o mie de ori iertare, de altfel, ca È™i pentru toate câte mi le pui la socoteală, pentru copilăria ta È™i aÈ™a mai departe. Dar bine, mon cher enfant, ce rezolvăm cu asta? EÈ™ti destul de inteligent ca să nu te pui singur într o situaÈ›ie atât de ridiculă. Și, la drept vorbind, nici până acum n am înÈ›eles prea bine de ce anume mă învinovățeÈ™ti? De faptul că nu mi porÈ›i numele? Aha, râzi ironic È™i dai din mână? Va să zică, e altceva la mijloc? — Crede mă că nu i vorba de asta, nu socotesc o onoare chiar atât de mare să te numeÈ™ti Versilov. — Să lăsăm onoarea la o parte; mă aÈ™teptam să mi răspunzi ca un adevărat democrat, dar dacă e aÈ™a, atunci cu ce mă socoteÈ™ti vinovat? — Tatiana Pavlovna mi a deschis adineauri ochii, fără ajutorul ei n aÈ™ fi înÈ›eles niciodată că trebuie să È›i mai fiu È™i recunoscător fiindcă nu m ai dat ucenic la cizmar. Dar în ciuda tuturor încercărilor de a mi băga minÈ›ile în cap, nu reuÈ™esc să pricep prin ce m am dovedit nerecunoscător. Nu cumva am moÈ™tenit mândria dumitale, Andrei Petrovici? — N aÈ™ crede. Și în afară de asta, trebuie să recunoÈ™ti că prin toate ieÈ™irile tale de adineauri, în loc să loveÈ™ti în mine cum aveai intenÈ›ia, ai izbutit s o nedreptățeÈ™ti È™i s o chinuieÈ™ti numai pe maică ta! Și în nici un caz tu n ai căderea s o judeci. Și apoi, ce vină are ea față de tine? Fiindcă veni vorba, dragul meu, te rog să mi mai explici ceva: din ce cauză È™i cu ce scop te ai lăudat toată viaÈ›a, È™i la pension, È™i la liceu, È™i, după câte am aflat, chiar È™i primului venit, că eÈ™ti copil din flori? Am auzit că îți făcea o deosebită plăcere. De fapt, este o minciună, o calomnie infamă: eÈ™ti Dolgoruki, fiul legitim al lui Makar Ivanovici Dolgoruki, un om care È›i impune respect prin inteligenÈ›a È™i caracterul său. Dacă ai primit o educaÈ›ie aleasă, asta o datorezi, e drept, fostului tău stăpân, moÈ™ierului Versilov. Atât È™i nimic mai mult. ÃŽn primul rând, trâmbițând peste tot ca ai fi copil din flori, ceea ce e de fapt o calomnie, n ai făcut decât să dai în vileag taina maică ti, È™i, dintr o falsă mândrie, să o supui pe maică ta judecății oricărui nemernic. Dragul meu, asta e cu atât mai urât din partea ta, cu cât maică ta nu i vinovată cu nimic: rar găseÈ™ti un suflet curat ca al ei, iar dacă nu mi poartă numele, de vină e numai faptul că de drept, e măritată cu altul. — Ajunge! Sunt cu totul de acord È™i am destulă încredere în inteligenÈ›a dumitale ca să sper că n ai să mi È›ii o predică prea lungă. Te lăudai că ai simÈ›ul măsurii, È™i toate lucrurile pe lumea asta au o măsură, chiar È™i dragostea dumitale subită pentru maică mea. Hai mai bine să discutăm despre altceva: de vreme ce tot te ai obosit să vii până aici È™i să È›i pierzi cu mine un sfert de oră, sau chiar o jumătate (deÈ™i tot n am aflat cu ce scop, dar să zicem că ai făcut o ca s o liniÈ™teÈ™ti pe maică mea), È™i cum tot ai chef azi de vorbă, povesteÈ™te mi mai bine despre taică meu, da, despre Makar Ivanovici, care colindă sfintele lăcaÈ™uri. Þineam grozav să È›i cunosc părerea despre el È™i de mult mă pregăteam să te întreb. ÃŽnainte de a ne despărÈ›i, È™i probabil pe multă vreme, È›in să mi mai răspunzi la o întrebare: cum e cu putință ca în douăzeci de ani, dumneata, un om atât de civilizat, să nu fi izbutit să spulberi prejudecățile maică mi, pe care văd că le a moÈ™tenit È™i soră mea, È™i prin influenÈ›a dumitale să nu le fi smuls din bezna mediului primitiv de unde se trag? O, nu mă gândesc la puritatea ei sufletească. Oricum, din punct de vedere moral ea È›i a fost dintotdeauna superioară, dar, te rog să mă ierÈ›i, acum nu mai este... decât un cadavru, în ciuda superiorității ei morale. ÃŽn această casă nu trăieÈ™te decât Versilov, toÈ›i ceilalÈ›i din jurul lui, toÈ›i cei care au vreo legătură cu el n au dreptul decât să vegheze, dar numai cu condiÈ›ia de a socoti o cinste să l hrănească pe el cu seva lor vie, cu toată energia lor vitală. Doar a fost È™i ea odată un om viu, nu? Doar trebuie să fi găsit ceva la ea, atunci când ai îndrăgit o! Doar trebuie să fi fost È™i ea cândva femeie! — N a fost niciodată, dragul meu, chiar dacă nu È›i vine a crede, îmi răspunde Versilov, revenind deodată la tonul afectat pe care îl adoptase încă de la început față de mine, ton care mă scotea pe atunci din sărite È™i pe care nu l pot uita; pe scurt, în aparență vorbea cât se poate de sincer È™i de simplu, dar, când îl observai mai atent, îți dădeai seama câtă ironie subtilă, cât cinism se ascunde sub vorbele lui, aÈ™a încât uneori nici nu mai È™tiam ce zace, de fapt, în sufletul acestui om. N a fost niciodată! La noi, în Rusia, femeia nu i niciodată femeie, e lipsită de feminitate. — Dar poloneza sau franÈ›uzoaica? Pesemne că numai o italiancă pătimașă e în stare să cucerească un nobil rus atât de rafinat ca Versilov! — Numai la asta nu m aÈ™ fi aÈ™teptat; să găsesc în tine un slavofil! exclamă Versilov, râzând. Þin minte cuvânt cu cuvânt tot ce mi a povestit în seara aceea. A început fără să stea pe gânduri, È™i a vorbit cu uÈ™urință, chiar cu plăcere. TotuÈ™i îmi dădeam prea bine seama că nu venise numai ca să stea la taifas cu mine sau ca s o liniÈ™tească pe mama; avea, fără îndoială, alte scopuri. — ÃŽn cei douăzeci de ani, de când suntem împreună, maică ta È™i cu mine n am discutat niciodată, începu el cu nepăsare, de parcă ar fi vorbit despre fleacuri (dar tonul lui era cât se poate de nefiresc, de afectat), între noi totul s a petrecut în tăcere. Legătura noastră de douăzeci de ani se caracterizează în primul rând prin tăcere. Nu mi amintesc nici măcar să ne fi certat vreodată. E drept că plecam adesea È™i o lăsam singură, dar întotdeauna sfârÈ™eam prin a mă întoarce la ea. Nous revenons toujours , È™i asta e o trăsătură esenÈ›ială a bărbaÈ›ilor, care provine din mărinimie. Dacă soarta căsniciilor ar depinde numai de femei, nici una n ar dăinui. BlândeÈ›ea, supunerea È™i umilinÈ›a îmbinate cu tenacitatea, cu tăria, cu o tărie morală adevărată, iată în ce constă caracterul maică ti. Și, crede mă, e cea mai bună dintre toate femeile pe care le am cunoscut vreodată. Mi a dat nenumărate dovezi de forță morală. De nenumărate ori am văzut cum se bizuie ea pe această forță, Atunci când sunt în joc, n aÈ™ zice "convingerile" ei, căci, în ceea ce o priveÈ™te, nu poate fi vorba de convingeri în adevăratul înÈ›eles al cuvântului, ci anumite prejudecăți, care în lumea ei È›in loc de convingeri, È™i prin urmare sunt socotite sfinte, e gata să È™i moară pentru ele, ca o martiră. Dar spune È™i tu, semăn eu cu un călău? Iată de ce am È™i preferat să tac aproape întotdeauna, nu numai fiindcă mi era mai uÈ™or È™i mărturisesc că nu mi pare rău. De aceea în viaÈ›a noastră s a statornicit de la sine îngăduinÈ›a È™i omenia, aÈ™a încât nici nu socotesc că aveam vreun merit deosebit. Pentru că veni vorba, vreau să È›i spun în paranteză că am avut întotdeauna sentimentul că ea nu crede în omenia mea, de aceea È™i este veÈ™nic înspăimântată. Dar, cu toată spaima, a opus întotdeauna rezistență civilizaÈ›iei È™i culturii. Nu È™tiu cum, dar la asta se pricep dumnealor. Noi nu i putem înÈ›elege pe deplin. ÃŽn general, ei È™tiu să È™i rezolve mai bine problemele decât noi. Ei pot să È™i păstreze felul de viață chiar È™i în situaÈ›iile cele mai nepotrivite cu mentalitatea lor È™i să nu È™i schimbe câtuÈ™i de puÈ›in firea chiar È™i în situaÈ›iile cele mai dificile pentru ei, fapte de care noi nu suntem în stare. — Despre cine vorbeÈ™ti? Nu te am înÈ›eles prea bine. — Despre oamenii din popor, dragul meu, despre popor. El a dovedit o vitalitate uriașă, o mărinimie fără margini, atât pe tărâm politic, cât È™i moral, nedezminÈ›ită de a lungul întregii sale istorii. Dar, ca să ne întoarcem la tema noastră, trebuie să mai adaog că maică ta nu tace chiar în toate împrejurările; uneori vorbeÈ™te È™i atunci îți spune câte ceva care È›i arată că È›i ai pierdut vremea degeaba, încercând s o convingi, pe nesimÈ›ite, chiar timp de cinci ani. Unde mai pui că îți aduce cele mai neaÈ™teptate argumente. Cu toate acestea, È›in să È›i atrag din nou atenÈ›ia că n o socotesc câtuÈ™i de puÈ›in proastă; dimpotrivă, în felul ei e deÈ™teaptă, chiar foarte deÈ™teaptă, deÈ™i poate n ai să crezi... — De ce nu? Ceea ce nu cred e că dumneata nu te prefaci atunci când susÈ›ii că o crezi inteligentă. — Serios? Va să zică, mă socoteÈ™ti un cameleon? Mi se pare, dragul meu, că È›i ai cam luat nasul la purtare... È›i am îngăduit prea multe, ca unui fiu răsfățat... Dar, de astă dată treacă de la mine. — Te rog să mi spui adevărul despre tatăl meu, dacă eÈ™ti în stare. — Despre Makar Ivanovici? După cum È™tii, Makar Ivanovici a slujit la conac, era un iobag foarte ambiÈ›ios care căuta să se deosebească de ceilalÈ›i... — Pun rămășag că în clipa asta nu È™tiu de ce, îl invidiezi! — Dimpotrivă, dragul meu, dimpotrivă, dar sunt bucuros văzându te azi atât de pornit să despici firul de păr în patru; îți jur că acum, în clipa asta, mă căiesc din toată inima È™i că poate pentru a mia oară regret ceea ce s a întâmplat acum douăzeci de ani, deÈ™i nu pot schimba nimic. De altfel, Dumnezeu mi e martor că totul s a petrecut fără voia mea... ei, È™i pe urmă, m am străduit să fiu cât mai uman cu putință; cel puÈ›in nu m am dat în lături de la nici un sacrificiu, ca să mă arăt un om de omenie, conform idealului meu de atunci. O, pe vremea aceea, în noi toÈ›i ardea năzuinÈ›a fierbinte de a face bine, de a ne pune în slujba unei cauze, a unui ideal cetățenesc. ÃŽnfieram rangurile, privilegiile noastre de nobili, iobăgia, È™i chiar cămătăria, dacă nu toÈ›i, măcar unii dintre noi... È›i o jur! Ce i drept, nu eram prea mulÈ›i, dar susÈ›ineam principii frumoase È™i, te rog să mă crezi, uneori ne È™i purtam frumos. — Te gândeÈ™ti probabil la momentul când plângeai pe umărul lui Makar Ivanovici. — Dragul meu, sunt gata să mă declar dinainte de aceeaÈ™i părere cu tine în toate privinÈ›ele; È™i fiindcă ai pomenit de întâmplarea aceea, îți amintesc că o È™tii de la mine, aÈ™adar, în clipa de față, abuzezi de sinceritatea È™i de buna mea credință; totuÈ™i, trebuie să recunoÈ™ti că faptul de a fi plâns pe umărul lui nu i chiar atât de ruÈ™inos cum pare la prima vedere, mai ales dacă È›ii seama când s a întâmplat; nu uita că pe atunci totul era abia la început. FireÈ™te că jucam teatru, dar pe vremea aceea nu mi dădeam seama că mă prefac. Tu, bunăoară, nu joci niciodată teatru când e în interesul tău? — Adineauri, jos, m am lăsat târât de sentiment, È™i apoi, când m am trezit singur, mi a venit să intru în pământ de ruÈ™ine la gândul că ai să crezi că am jucat teatru. E drept că în anumite împrejurări, deÈ™i încerci un sentiment adevărat, îl mai È™i exagerezi. ÃŽÈ›i jur că adineauri am fost cât se poate de sincer. — AÈ™a este; ai caracterizat admirabil situaÈ›ia: "deÈ™i încerci un sentiment adevărat, îl mai È™i exagerezi"; întocmai aÈ™a mi s a întâmplat È™i mie atunci: deÈ™i jucam teatru, totuÈ™i plângeam cât se poate de sincer. Nu tăgăduiesc că Makar Ivanovici, dacă ar fi fost ceva mai ager la minte, ar fi putut să creadă că o fac în bătaie de joc, ca să l înjosesc È™i mai mult; dar în momentul acela, buna lui credință a fost mai mare decât puterea lui de pătrundere. Nu È™tiu însă dacă atunci i a fost milă de mine sau nu, dar È›in minte că tare aÈ™ fi vrut să i fie. — Știi, l am întrerupt eu, uite, È™i acum vorbeÈ™ti în batjocură. Și în general, în toată această lună, de câte ori ai stat de vorbă cu mine, m ai luat peste picior. De ce? — Crezi? mă întrebă el blând. Prea eÈ™ti bănuitor; de altfel, poÈ›i fi sigur că È™i atunci când râd, nu râd de tine, sau, în orice caz nu numai de tine; acum însă nu mi vine a râde, cum nu mi a venit nici atunci — într un cuvânt, te asigur că atunci am făcut tot ce am putut, chiar împotriva intereselor mele. Spre deosebire de popor, noi, aÈ™a ziÈ™ii oameni luminaÈ›i, nu È™tiam de fel pe atunci să acÈ›ionăm în interesul nostru; dimpotrivă, ne puneam singuri beÈ›e în roate, socotind că numai astfel slujim "interesele noastre superioare", bineînÈ›eles, pe un plan mai larg. Actuala generaÈ›ie de oameni luminaÈ›i e cu mult mai practică, mai puÈ›in dezinteresată decât eram noi. ÃŽncă înainte de a cădea în păcat, mi am deschis inima în faÈ›a lui Makar Ivanovici. Azi înÈ›eleg că i am spus mai mult decât era necesar È™i cu prea multă sinceritate, dovedindu mă nu numai lipsit de omenie, dar È™i de tact; în vâltoarea dansului, însă, cine nu se schimonoseÈ™te cât de cât? Mai È™tii, poate că aÈ™a se întâmplă când năzuieÈ™ti la tot ce i cu adevărat frumos È™i înalt în viață? Eu, unul, încă n am izbutit să mă lămuresc. De altfel, asta i o temă prea profundă pentru o discuÈ›ie atât de superficială ca a noastră. TotuÈ™i, îți jur că È™i acum mor de ruÈ™ine de câte ori îmi aduc aminte de scena aceea. I am oferit atunci trei mii de ruble, È™i el nici n a crâcnit È™i m a lăsat să vorbesc mai departe, închipuie È›i că atunci eram încredinÈ›at că tace fiindcă se teme de mine, mai bine zis de drepturile pe care mi le dădea situaÈ›ia mea de moÈ™ier, È™i mi aduc aminte cum mă străduiam din răsputeri să l îmbărbătez; căutam să l conving să È™i spună toate dorinÈ›ele, fără nici o teamă, ba chiar să mă È™i critice cât mai aspru, li garantam prin cuvântul meu de onoare că, dacă nu vrea să primească condiÈ›iile pe care i le ofer, adică trei mii de ruble È™i libertatea (pentru el È™i soÈ›ia lui, fireÈ™te), precum È™i o călătorie încotro o vedea cu ochii (fără soÈ›ie, fireÈ™te), să o spună pe È™leau, È™i sunt gata să i dau pe loc libertatea, lui È™i nevestei, precum È™i o recompensă, pare mi se tot de trei mii de ruble, iar în cazul acesta nu vor mai trebui să plece încotro văd cu ochii, pentru că eram hotărât să plec eu pe trei ani în Italia, singur cuc. Te rog să mă crezi, mon ami, că în nici un caz n aÈ™ fi luat o pe domniÈ™oara Sapojkova cu mine în Italia: în perioada aceea aveam numai intenÈ›ii curate. Și ce crezi, Makar al meu, care înÈ›elegea prea bine că mă voi È›ine de cuvânt, a continuat să tacă, È™i numai atunci când a văzut că sunt gata să l îmbrățiÈ™ez pentru a treia oară, s a tras deoparte, a dat, plictisit, din mână, mi a întors spatele È™i a ieÈ™it din odaie; nu m aÈ™ fi aÈ™teptat la atâta necuviință din partea lui. ÃŽn momentul acela, mi am zărit în treacăt chipul în oglindă È™i nici până azi n am uitat cum arătam. ÃŽn general, când un țăran tace, te poÈ›i aÈ™tepta la orice, È™i unde mai pui că Makar era È™i o fire închisă. Drept să È›i spun, chiar de la început, de când l am chemat în birou, n aveam prea mare încredere în el, dimpotrivă, îmi inspira o teamă grozavă: în rândul oamenilor simpli întâlneÈ™ti caractere adevărate, dar există mulÈ›i din aceia care, ca să zic aÈ™a, sunt lipsiÈ›i de onestitate È™i È›i inspiră mai multă teamă decât bătăuÈ™ii. Sic! Și totuÈ™i, m am încumetat să l înfrunt! Ce m aÈ™ fi făcut dacă acestui Urie de la È›ară i ar fi cășunat să urle cât îl È›ine gura, să ridice tot conacul în picioare, ce s ar fi ales de mine, un David pipernicit, cum aÈ™ fi putut să mă apăr? Tocmai de aceea, printr o reacÈ›ie instinctivă, i am È™i oferit cele trei mii de ruble, ca să l dezarmez. Dar din fericire m am înÈ™elat: Makar Ivanovici era cu totul altfel de om... — Spune mi: păcatul când l ai săvârÈ™it? Parcă adineauri spuneai că l ai chemat pe Makar Ivanovici înainte de a păcătui. — De, vezi tu, depinde cum o iei... — AÈ™adar, era un fapt împlinit. Ai mai spus că te ai înÈ™elat în privinÈ›a lui, că era altfel de cum îți închipuiai; cum anume? — Cum anume n am izbutit să mă dumeresc până în ziua de azi. Dar sunt convins că e altfel decât ceilalÈ›i È™i, È™tii, e un om cât se poate de cumsecade, dovadă că până la urmă m am simÈ›it de trei ori mai vinovat față de el. Chiar a doua zi, fără multă vorbă, s a hotărât să plece în lume, bineînÈ›eles fără să renunÈ›e la nici una din recompensele pe care i le oferisem. — A luat È™i banii? — Ba bine că nu! Află, dragul meu, că mai ales în această privință m a uluit. Se înÈ›elege că în momentul acela s a întâmplat să n am trei mii de ruble în buzunar, dar am făcut rost de È™apte sute de ruble È™i i le am dat să aibă de cheltuială pentru o vreme. Și ce crezi că a făcut? Pentru restul de două mii trei sute de ruble mi a pretins, pentru mai multă siguranță, o scrisoare prin care să recunosc că datorez această sumă unui negustor. Mai târziu, peste vreo doi ani, m a dat în judecată pe baza acestei scrisori, pretinzându mi nu numai banii, dar È™i dobânda cuvenită, ceea ce m a surprins cu atât mai mult cu cât începuse să umble cu pantahuza ca să adune bani pentru o biserică; de altfel, È™i acum, după douăzeci de ani, face acelaÈ™i lucru, cutreierând È›ara în lung È™i în lat. Nu înÈ›eleg ce nevoie are un pelerin ca el de atâția bani. Doar averea este o deÈ™ertăciune lumească... Eu, desigur, i am oferit în clipa aceea banii cu toată sinceritatea, ca să zic aÈ™a, în focul pasiunii, dar pe urmă, după ce au trecut atât de multe clipe, am avut tot timpul să mă răzgândesc... È™i apoi, îmi făceam socoteala că are să se arate măcar înÈ›elegător... dacă nu de dragul meu, cel puÈ›in de dragul nostru, adică al ei È™i al meu... că barem are să aÈ™tepte. Dar nici atâta lucru n a vrut... (Aici e necesar să fac neapărat o menÈ›iune: presupunând că domnul Versilov ar fi murit înaintea mamei, ea ar fi rămas la bătrâneÈ›e fără un ban, dacă Makar Ivanovici, care nu numai că nu se atinsese de cele trei mii de ruble, dar le È™i dublase de mult prin dobânzi, nu i ar fi lăsat anul trecut toÈ›i banii prin testament. AÈ™adar, el È™i a dat seama încă de pe atunci ce fel de om e Versilov.) — Mi ai povestit odată că Makar Ivanovici a venit de câteva ori să vă vadă È™i că întotdeauna a locuit la mama. — Da, dragul meu, È™i È›i mărturisesc că la început mă temeam îngrozitor de aceste vizite. Dar în tot acest răstimp de douăzeci de ani, n a venit la noi decât de È™ase, È™apte ori, È™i la primele două, trei vizite, dacă mă nimeream acasă, mă ascundeam de el. Nu prea înÈ›elegeam pe atunci ce rost aveau vizitele lui, de ce vine. Mai târziu însă, după ce m am gândit mai bine, mi am dat seama că aveau totuÈ™i un rost È™i că Makar Ivanovici era mai deÈ™tept decât bănuisem. O dată mi s a năzărit să mă duc la el È™i să l privesc mai de aproape, È™i te rog să mă crezi că mi a făcut o impresie neobiÈ™nuit de puternică. Asta s a întâmplat la a treia sau a patra vizită a lui, tocmai în perioada când ajunsesem mijlocitor de pace È™i când, fireÈ™te, mă străduiam din răsputeri să cunosc Rusia. Și de la el am aflat surprinzător de multe lucruri noi. Afară de asta, am descoperit la el anumite trăsături la care nu m aÈ™ fi aÈ™teptat de loc: un fel de blândeÈ›e È™i o liniÈ™te sufletească desăvârÈ™ită, ba chiar È™i un fel de voioÈ™ie, È™i mai ciudat. N a făcut niciodată vreo aluzie cât de îndepărtată È™tii tu la ce, vorbea întotdeauna cu rost, cât se poate de frumos È™i colorat, fără acea înÈ›elepciune proverbială a slugilor pe care mărturisesc că n o pot suferi în ciuda părerilor mele democratice, È™i fără acele expresii ostentativ neaoÈ™e pe care le folosesc de obicei romancierii È™i dramaturgii când vor să înfățiÈ™eze "ruÈ™i adevăraÈ›i". Nu pomenea decât foarte rar de religie, doar atunci când aduceai tu vorba despre ea, iar când îl descoseai, povestea cu mult haz istorioare destul de interesante despre mânăstiri È™i despre viaÈ›a călugărilor. Dar calitatea lui principală era respectul față de ceilalÈ›i, un respect plin de modestie È™i politeÈ›e, prima condiÈ›ie a adevăratei egalități, mai mult, fără de care cred că e cu neputință să te arăți superior. Numai printr o totală lipsă de înfumurare poÈ›i ajunge la suprema omenie È™i te poÈ›i dovedi un om care se respectă pe sine însuÈ™i în orice situaÈ›ie s ar găsi È™i oricare iar fi locul hărăzit de soartă. Să È›i cunoÈ™ti locul pe lume È™i să È™tii să te respecÈ›i este o însuÈ™ire foarte rară, cel puÈ›in atât de rară ca adevărata demnitate... Ai să te convingi È™i tu de asta cu timpul. Dar ceea ce m a uluit mai mult la Makar e drept, nu de la început, ci mai târziu (sublinie Versilov), a fost înfățiÈ™area lui foarte impunătoare, căci, crede mă, era neobiÈ™nuit de chipeÈ™ È™i chiar la bătrâneÈ›e a rămas simplu È™i grav; mă È™i mir cum de a putut biata mea Sofia să mă prefere pe mine atunci; deÈ™i pe vremea aceea avea cincizeci de ani, era o mândreÈ›e de bărbat, față de care eu nu eram decât un filfizon. De altfel, îmi aduc aminte că încă de pe atunci era mult prea cărunt pentru vârsta lui È™i, desigur, tot aÈ™a fusese È™i când s a însurat... poate că numai de aceea m a È™i ales pe mine. Versilov avea o apucătură nesuferită, un ton de zeflemea foarte răspândit în lumea bună: după ce vorbea înÈ›elept È™i frumos (numai când era silit de împrejurări), sfârÈ™ea dinadins întotdeauna printr o prostie, cum ar fi, bunăoară, presupunerea că părul cărunt ai lui Makar Ivanovici ar fi influenÈ›at alegerea mamei. O făcea intenÈ›ionat, fără să È™tie probabil nici el de ce, numai ca să se conformeze unui obicei absurd al "lumii bune". Când îl ascultai, aveai impresia că vorbeÈ™te foarte serios, în timp ce el se prefăcea sau râdea în sinea lui. Nu înÈ›eleg de ce atunci m a cuprins deodată o furie cumplită. ÃŽn general, mi e ciudă pe mine când îmi aduc aminte de unele ieÈ™iri pe care mi le am îngăduit în clipele acelea; m am ridicat brusc de pe scaun: — Ascultă, am izbucnit eu, mi ai spus că ai venit în primul rând pentru ca mama să creadă că ne am împăcat. Mi se pare că a trecut destul timp ca s o fi convins de acest lucru. Acum n ai vrea să mă laÈ™i singur? El roÈ™i uÈ™or È™i se ridică: — Prea îți permiÈ›i multe cu mine, dragul meu. Dar te las, la revedere. Dragoste cu sila nu se poate. TotuÈ™i, dă mi voie să È›i mai pun o întrebare: ai într adevăr de gând să l părăseÈ™ti pe prinÈ›? — Aha! Știam eu că urmăreÈ™ti ceva... — Mai bine zis, bănuieÈ™ti că aÈ™ fi venit ca să te înduplec să rămâi la prinÈ› pentru că aÈ™ avea vreun interes. Nu cumva îți închipui, dragul meu, că te am adus È™i de la Moscova numai pentru că aveam vreun interes? Tare bănuitor mai eÈ™ti! Te înÈ™eli, eu nu È›i vreau decât binele È™i ca dovadă, având în vedere faptul că situaÈ›ia mea materială s a îmbunătățit cu mult, aÈ™ vrea să ne îngădui, mie È™i mamei, să te ajutăm din când în când. — Află că nu te iubesc, Versilov. — Acum îmi spui "Versilov"?! De altfel, îmi pare foarte rău că n am putut să È›i dau È™i È›ie acest nume, fiindcă numai în asta constă, de fapt, toată vina mea față de tine, dacă se poate vorbi de o vină, nu i aÈ™a? Dar îți repet că nu m am putut căsători cu o femeie măritată, judecă È™i tu! — Iată de ce ai È™i vrut, pesemne, să te căsătoreÈ™ti cu una nemăritată? FaÈ›a i se crispă o clipă. — Faci aluzie la cele petrecute la Ems? Ascultă, Arkadi, È™i jos È›i ai permis aceeaÈ™i obrăznicie în faÈ›a mamei, arătându mă cu degetul. Dar să È™tii că în privinÈ›a asta te înÈ™eli mai mult decât în oricare alta. Tu habar n ai de toată întâmplarea cu răposata Lidia Ahmakova. Și apoi, nici nu bănuieÈ™ti rolul pe care l a jucat maică ta în povestea asta, cu toate că nu era pe atunci lângă mine. Căci nu mi a fost dat să întâlnesc vreodată o femeie mai bună ca maică ta. Dar să lăsăm asta. Deocamdată, trebuie să păstrez taina. Iar pe tine te aÈ™ ruga să nu mai vorbeÈ™ti despre lucruri pe care nu le cunoÈ™ti, luându te după alÈ›ii. — PrinÈ›ul mi a apus chiar azi că eÈ™ti mare amator de fetiÈ›e necoapte. — PrinÈ›ul È›i a spus una ca asta? — Da. Ascultă, vrei să È›i spun precis pentru ce ai venit la mine? De când te am văzut m am tot întebat: care i scopul nemărturisit ai acestei vizite. Acum mi se pare ca am dezlegat, în sfârÈ™it, taina. El dădea tocmai să iasă pe ușă, dar se opri È™i întoarse capul spre mine, aÈ™teptând ce va urma. — Adineauri, m a luat gura pe dinainte È™i am pomenit în treacăt că scrisoarea lui Touchard către Tatiana Pavlovna a căzut în mâna lui Andronikov, iar după moartea lui a ajuns la Maria Ivanovna, la Moscova. Atunci te am văzut tresărind, dar abia acum când ai tresărit pentru a doua oară am ghicit despre ce e vorba: adineauri jos, te ai gândit că de vreme ce această scrisoare rămasă de la Andronikov se găseÈ™te la Maria Ivanovna, de ce nu s ar mai găsi È™i alta acolo? Doar s ar putea să fi rămas de la Andronikov scrisori cât se poate de importante È™i de folositoare pentru unii. AÈ™a e? N am dreptate? — Va să zică, am venit la tine anume ca să te trag de limbă? — Asta o È™tii dumneata mai bine. Se făcu deodată palid de tot. — Asta n a putut să È›i treacă È›ie prin cap. Trebuie să te fi pus la cale o femeie. Câtă ură mocneÈ™te în cuvintele tale, în bănuiala ta jignitoare! — O femeie? Și ca un făcut, tocmai azi am întâlnit o pe femeia asta! Nu cumva È›ii atât de mult să rămân la prinÈ› numai ca s o spionez? — După cum văd, ai să ajungi departe pe drumul pe care ai pornit. Nu cumva asta e "ideea" ta? Continuă, dragul meu. Constat că ai deosebite calități de detectiv. Când eÈ™ti înzestrat cu un asemenea talent, trebuie să l desăvârÈ™eÈ™ti. Se opri cu răsuflarea tăiată. — Bagă de seamă Versilov, să nu È›i faci din mine un duÈ™man! — Dragul meu, în asemenea împrejurări nimeni nu È™i mărturiseÈ™te gândurile până la capăt, fiecare le păstrează pentru el. Iar acum te rog să mi faci lumină ca să pot coborî. DeÈ™i îmi eÈ™ti duÈ™man, nu cred să mă urăști chiar în aÈ™a măsură, încât să mi doreÈ™ti să mi frâng gâtul. Tiens, mon ami, urmă el în timp ce cobora scara, închipuieÈ™te È›i că toată luna asta pe care am petrecut o împreună, te am socotit un suflet de o bunătate înduioșătoare. Doar È›i se citeÈ™te pe față atâta dragoste de viață, o asemenea sete de a trăi, încât ai zice că nu te ai mulÈ›umi nici cu trei vieÈ›i, È™i astfel de oameni sunt de cele mai multe ori buni ca pâinea caldă. Dar iată că m am înÈ™elat! Nu pot spune cum mi s a strâns inima când am rămas singur. Mă simÈ›eam de parcă aÈ™ fi tăiat pe viu o bucată din propia mea carne! De ce îmi ieÈ™isem într aÈ™a hal din sărite È™i de ce îl jignisem atât de tare — dinadins È™i atât de ostentativ — nu mi explic până în ziua de astăzi. Cât de palid se făcuse! Cine È™tie, poate că paloarea lui dovedea un sentiment foarte sincer È™i curat, o durere adâncă, nu furie È™i ciudă. Am avut totdeauna impresia că în unele momente È›inea grozav la mine. De ce, de ce să nu cred È™i acum în dragostea lui? Mai ales că de atunci s au lămurit multe, foarte multe. Poate că, de fapt, m am înfuriat deodată È™i l am gonit fiindcă mi se năzărise că a venit la mine numai ca să mă descoasă dacă nu cumva se găsesc la Maria Ivanovna È™i alte scrisori rămase de la Andronikov. De altfel, nu încăpea îndoială că el È™tia de aceste scrisori È™i că le căuta. Și totuÈ™i, poate că în clipa aceea m am înÈ™elat amarnic. Poate că tocmai greÈ™eala mea l a pus pe gânduri, făcându l să bănuiască mai târziu că scrisorile s ar afla la Maria Ivanovna. ÃŽn sfârÈ™it, È™i o altă ciudățenie: Versilov reluase cuvânt cu cuvânt ideea mea (despre cele trei vieÈ›i) pe care o destăinuisem de curând lui Kraft, È™i, ceea ce i mai curios, repetase până È™i cuvintele mele. Desigur, era o simplă coincidență faptul că folosise cuvintele mele, dar cum de izbutise să mă cunoască atât de bine? Ce ochi ageri are, câtă putere de pătrundere! Dar, dacă e în stare să înÈ›eleagă anumite lucruri, cum de nu pricepe de loc altele? E oare cu putință să nu se prefacă, să nici nu bănuiască măcar că eu nu alerg după titlul lui de nobleÈ›e, că nu pentru starea mea civilă îi port pică, dar că toată viaÈ›a am tânjit după el, după dragostea lui de tată È™i că sentimentul ăsta nu m a părăsit o clipă? Cum poate un om subtil ca Versilov să fie atât de mărginit È™i de insensibil? Iar dacă nu este, atunci de ce se preface, de ce mă scoate din minÈ›i? CAPITOLUL AL OPTULEA A doua zi de dimineață, am căutat să mă scol cât mai devreme. De obicei, ne sculam cu toÈ›ii abia pe la ora opt, adică eu, mama È™i soră mea. Versilov trândăvea în pat până pe la nouă È™i jumătate. Maică mea mi aducea regulat cafeaua la ora opt È™i jumătate. De data aceasta am È™ters o de acasă exact la opt, fără să mai aÈ™tept cafeaua. De cu seară îmi stabilisem în linii mari un plan de acÈ›iune pentru a doua zi. SimÈ›eam însă că, în ciuda dorinÈ›ei arzătoare de a mi pune neîntârziat hotărârea în practică, pianul meu era destul de imprecis È™i È™ubred în multe puncte esenÈ›iale; tocmai de aceea mi am petrecut aproape toată noaptea într un fel de toropeală, ca în delir, am avut îngrozitor de multe vise È™i nici o clipă n am dormit de a binelea. Cu toate astea, m am trezit de dimineață mai vioi È™i cu capul mai limpede ca oricând. Nu voiam să dau ochi cu nimeni, mai ales cu maică mea. Mă feream să vorbesc cu ea, fiindcă nu m aÈ™ fi putut opri să nu aduc vorba despre întâmplarea din ajun È™i mă temeam ca nu cumva vreo impresie nouă È™i neaÈ™teptată să mă abată de la hotărârile luate. Era o dimineață friguroasă È™i umedă, totul plutea printr o ceață deasă È™i alburie ca laptele. Nu È™tiu de ce, dar întotdeauna mi au plăcut primele ore ale dimineÈ›ilor agitate de la Petersburg, È™i întotdeauna mi s a părut deosebit de atrăgător puhoiul acela de oameni îngânduraÈ›i, care în jurul orei opt se grăbesc la treburile lor cotidiene, fiecare preocupat numai de grijile sale. Mai cu seamă îmi place să cer sau să dau în grabă vreo informaÈ›ie, fără să mă opresc din mers: atât întrebarea cât È™i răspunsul sunt întotdeauna scurte, limpezi, precise, prompte È™i aproape totdeauna politicoase, căci la această oră omul e mai binevoitor È™i mai prietenos. La prânz sau spre seară, locuitorii Petersburgului devin mai ursuzi, È™i nu le trebuie mult ca să te înjure sau să te ia peste picior; în schimb, dimineaÈ›a, înainte de a începe ziua de lucru, în perioada cea mai senină È™i mai gravă a zilei, e cu totul altceva. De mult am observat acest lucru. De astă dată am pornit spre cartierul Petersburgskaia. Cum înainte de ora douăsprezece trebuia să mă întorc negreÈ™it pe strada Fontanka, la Vasin (care mai totdeauna era acasă la această oră), mergeam foarte grăbit È™i nu mi am îngăduit să mă opresc nici o clipă pentru a lua o cafea, deÈ™i mi era tare poftă. Unde mai pui că trebuia să l prind neapărat È™i pe Efim Zveriev acasă, pentru a l lua cu mine; aÈ™adar, am pornit întâi spre el, dar puÈ›in a lipsit să nu ajung prea târziu: isprăvise tocmai de băut cafeaua È™i se pregătea să plece. — Ce te aduce iar pe la mine? Văd că nu mă mai slăbeÈ™ti cu vizitele, mă întâmpină el fără să se ridice de la masă. — Las' că È›i explic eu numaidecât. DimineaÈ›a, devreme, oamenii de pretutindeni, inclusiv cei de la Petersburg, sunt mai limpezi la cap ca oricând. Uneori, câte un gând, câte o iluzie care te a încântat noaptea se spulberă cu desăvârÈ™ire când dă de lumina È™i de răcoarea dimineÈ›ii; È™i mie, când mă dezmeticesc dimineaÈ›a, mi se întâmplă să mi aduc aminte cu părere de rău È™i ruÈ™ine de visele, ba chiar È™i de purtarea mea din noaptea precedentă. TotuÈ™i, în treacăt fie zis, dimineÈ›ile de la Petersburg, care altora pot să li se pară cele mai prozaice de pe tot globul, au pentru mine un farmec deosebit, aproape halucinant. Asta e o părere, mai bine zis o impresie de a mea, totuÈ™i o susÈ›in cu tărie. Cred că pe o dimineață posomorâtă È™i umedă c aceasta, când totul e învăluit în ceață, visul nesăbuit al unui nebun ca Hermann, eroul lui PuÈ™kin din Dama de pică ( figură colosală, nemaiîntâlnită, un tip cum nu găseÈ™ti decât la Petersburg, de altfel, acolo a È™i fost creat!), trebuie să se contureze È™i mai puternic. De mii de ori ceaÈ›a de la Petersburg mi a stârnit un gând straniu È™i obsedant: "Oare atunci când se va ridica ceaÈ›a È™i se va risipi, nu va duce cu ea tot acest oraÈ™ plin de noroi È™i de putregai, oare nu va dispărea È™i el odată cu ceaÈ›a, destrămându se ca fumul, È™i în locul lui, pe țărmul Golfului Finic, nu va rămâne oare doar mlaÈ™tina de odinioară, în mijloc, aÈ™a, de frumuseÈ›e, cu călăreÈ›ul de bronz, pe un cal înspumat, care abia își mai trage sufletul?" Dar mi e greu să mi descriu impresiile, fiindcă totul nu i decât un joc al imaginaÈ›iei, într un cuvânt, poezie, adică o fantezie absurdă; totuÈ™i, adesea m a urmărit È™i mă urmăreÈ™te încă o întrebare prostească: "De ce oare or fi alergând È™i s or fi zbuciumând atâta oamenii aceÈ™tia, când s ar putea ca totul să nu fie decât un vis, când poate nici unul dintre ei nu i adevărat, real, când poate nimic din ceea ce fac nu se întâmplă în realitate? Ar fi destul ca acela care visează toate acestea să se trezească, pentru ca totul să piară dintr o dată." Dar mi se pare că am luat o razna. Recunosc că fiecare om își făureÈ™te uneori planuri È™i vise care par atât de fantastice, încât la prima vedere le poÈ›i socoti pe drept cuvânt nesăbuite. Cu un astfel de plan fantastic mă dusesem È™i eu în dimineaÈ›a aceea la Zveriev, fiindcă nu cunoÈ™team pe altcineva la Petersburg căruia să i l pot împărtăși. Dacă aÈ™ fi avut însă de ales, Efim ar fi fost ultimul om la care m aÈ™ fi dus cu o asemenea propunere. Când m am aÈ™ezat pe un scaun în faÈ›a lui, mie însumi mi s a părut că aiurez, că sunt o întruchipare a febrei È™i a delirului, pusă față în față cu întruchiparea căii de mijloc È™i a prozei. Dar, în timp ce eu eram înarmat cu o idee È™i cu un instinct sigur, el nu mi putea opune decât un argument de ordin practic: că nimeni n a procedat vreodată. Pe scurt, i am explicat simplu È™i concis că în afară de el n am pe nimeni la Petersburg pe care să l pot lua ca martor într o chestiune de onoare extrem de urgentă È™i importantă; (că el mi e vechi prieten È™i coleg È™i că de aceea n are dreptul să mă refuze, È™i că vreau să l provoc la duel pe prinÈ›ul Sokolski, locotenent într un regiment de gardă, deoarece, cu un an È™i ceva în urmă, l a pălmuit la Ems pe Versilov, care mi e tată. MenÈ›ionez că Efim cunoÈ™tea până în cele mai mici amănunte situaÈ›ia mea familială, relaÈ›iile mele cu Versilov È™i aproape tot ce aflasem eu însumi despre viaÈ›a lui Versilov. Chiar eu îi povestisem treptat totul, bineînÈ›eles, afară de anumite secrete. El stătea È™i mă asculta după obiceiul lui, tăcut, burzuluit, ca o vrabie în colivie, grav, cu faÈ›a buhăită, cu părul spălăcit È™i vâlvoi. Un zâmbet batjocoritor îi încremenise pe buze. Zâmbetul acesta era cu atât mai nesuferit cu cât era spontan, neprefăcut; nu încăpea îndoială că în clipa aceea era sincer convins de superioritatea lui incontestabilă față de mine, atât în ceea ce priveÈ™te inteligenÈ›a, cât È™i caracterul. ÃŽl bănuiam că mă dispreÈ›uieÈ™te È™i pentru scena din ajun de la Dergaciov; era È™i firesc: doar Efim reprezintă mulÈ›imea, opinia străzii, care se închină numai în faÈ›a succesului. — Dar Versilov e cât de cât la curent cu toate acestea? mă întrebă el. — Se înÈ›elege că nu. — Atunci cu ce drept te amesteci în treburile lui? Asta i una la mână. Și apoi, ce vrei să demonstrezi? Prevăzusem argumentele lui È™i de aceea m am grăbit să i explic că nu i de loc o prostie cum i se pare lui. ÃŽn primul rând, înfumuratul prinÈ› se va convinge că È™i printre cei de categoria noastră se găsesc oameni cu simÈ›ul onoarei, iar în al doilea rând îl voi ruÈ™ina pe Versilov È™i îi voi da o lecÈ›ie. Dar mai important decât orice este că Versilov, oricare ar fi fost motivele È™i convingerile care l au determinat să nu l provoace pe prinÈ› la duel È™i să suporte mai bine ruÈ™inea de a fi fost pălmuit, va avea cel puÈ›in prilejul să afle că există un om care pune într atâta la inimă jignirea ce i a fost adusă, încât se simte el însuÈ™i jignit È™i e gata să È™i riÈ™te È™i viaÈ›a ca să i apere interesele... cu toate că e hotărât s o rupă pentru totdeauna cu el... — Stai, nu striga aÈ™a, mătuÈ™i mi nu i place zgomotul. Dar, ia spune, e vorba tot de prinÈ›ul Sokolski cu care Versilov se judecă pentru o moÈ™tenire? ÃŽn cazul acesta, ai descoperit o metodă nouă È™i cu totul originală de a câștiga un proces, omorându È›i adversarul în duel. I am declarat en toutes lettres că nu i decât un prost È™i un neruÈ™inat, È™i că dacă rânjeÈ™te cu gura până la urechi a batjocură, asta nu dovedeÈ™te decât îngâmfare È™i vulgaritate, că n are nici un drept să creadă că eu n am È›inut seama încă de la început de situaÈ›ia creată de proces È™i că o asemenea idee genială nu putea să încolÈ›ească decât în capul unui înÈ›elept ca el. Apoi i am adus la cunoÈ™tință că procesul fusese câștigat È™i că Versilov nu se judecase cu prinÈ›ul Sokolski, ci cu întreaga familie Sokolski, aÈ™a încât, chiar dacă un prinÈ› este ucis, rămân ceilalÈ›i, dar că fără îndoială duelul va trebui amânat până când trece termenul de apel (deÈ™i prinÈ›ii nu vor face apel), È™i asta numai pentru a respecta buna cuviință. Dar duelul va trebui să aibă loc imediat ce acest termen va fi depășit, È™i, deÈ™i È™tiam că duelul trebuie amânat, venisem la el acum numai ca să mă asigur de un martor, căci deocamdată nu cunoÈ™team pe altcineva, iar în cazul când el, Efim, va refuza, voiam să am răgazul să caut un altul. Iată cum i am explicat motivele vizitei mele. — Bine, atunci vino când va fi momentul È™i om vedea, căci azi ai alergat de pomană zece verste până aici. Se ridică È™i își luă È™apca. — Va să zică, primeÈ™ti? — Nu, nici prin gând nu mi trece. — De ce? — Păi, dacă aÈ™ primi de pe acum să È›i fiu martor, până se scurge termenul de apel ai să vii zilnic să mi baÈ›i capul. Dar asta încă n ar fi nimic, principalul e că nu vreau sa fiu părtaÈ™ la o prostie. Doar n am să mi stric cariera de dragul tău! Și ce m oi face când prinÈ›ul are să mă întrebe: "Din partea cui vii dumneata?" "Din partea lui Dolgoruki.'" "Dar de ce se amestecă Dolgoruki în treburile lui Versilov?" Doar n oi fi vrând să i înÈ™ir toată genealogia ta? PoÈ›i să È›i închipui cum va pufni în râs! — Atunci, n ai decât să l plesneÈ™ti peste gură! — Lasă fleacurile! — Þi e frică de el? Un vlăjgan ca tine? La liceu erai cel mai puternic dintre noi. — FireÈ™te că mi e frică. Cum să nu mi fie? Unde mai pui că prinÈ›ul nici n o să primească provocarea, doar nu te baÈ›i în duel decât cu unul de rangul tău. — Și eu sunt un gentleman prin educaÈ›ie, aÈ™a că am dreptul să l provoc. Nu s cu nimic mai prejos decât el... dimpotrivă, îi sunt chiar superior. — Ei aÈ™, nu eÈ™ti decât un mucos! — Cum aÈ™a? — Cum ai auzit. Amândoi suntem niÈ™te mucoÈ™i, pe când el e un om în toată firea. — Neghiobule! După lege, de un an de zile am dreptul să mă însor. — Chiar dacă te însori, tot un neisprăvit ai să fii: trebuie să mai creÈ™ti. Mi am dat seama, fireÈ™te, că își pusese în gând să mă batjocorească. Nu încape îndoială că aÈ™ fi putut să trec sub tăcere acest incident stupid, că ar fi fost chiar mai bine să l fi dat uitării; mi ar fi fost È™i silă să pomenesc de el, dacă, aÈ™a neînsemnat È™i absurd cum este, n ar fi avut urmări destul de serioase. TotuÈ™i, ca să mă pedepsesc aÈ™a cum merit, am să l povestesc până la capăt. Văzând că Efim se întrece cu măsura, m am încumetat să i trag un ghiont, mai bine zis un pumn în umăr. Atunci m a înÈ™făcat el de umeri, m a întors cu faÈ›a în spre ușă È™i... mi a dovedit prin fapte că era într adevăr cel mai puternic din tot liceul. Dacă cititorul își închipuie că am plecat de la Efim îngrozitor de abătut, se înÈ™ală. ÃŽnÈ›elegeam prea bine că în ciuda acestei ciocniri copilăreÈ™ti de liceeni, situaÈ›ia rămăsese la fel de serioasă. Cafeaua mi am băut o abia în Vasilievski Ostrov, ocolind dinadins cârciuma din Petersburgskaia, unde cinasem în ajun; acum, È™i cârciuma È™i privighetoarea asta mi se păreau È™i mai nesuferite. Am o fire ciudată: sunt în stare să prind ură pe locuri È™i pe lucruri, de parcă ar fi oameni. ÃŽn schimb, am îndrăgit alte locuri din Petersburg, care mi aduc parcă noroc, fiindcă am petrecut acolo cândva clipe fericite, dar È™i pe acestea caut să le văd cât mai rar, fiindcă le păstrez pentru momentele când mă simt foarte singur È™i nefericit, ca să mi alin tristeÈ›ea în amintiri. ÃŽn timp ce mi beam cafeaua, am recunoscut că Efim, cu bunul lui simÈ›, avea dreptate. Da, judeca într adevăr mai practic decât mine, nu însă mai realist. Un realism mărginit, care nu te duce decât până la vârful nasului, e mai primejdios decât cea mai nesăbuită È™i cea mai fantastică imaginaÈ›ie, fiindcă e orb. DeÈ™i îi dădeam dreptate lui Efim (care își închipuia desigur că în clipa aceea băteam străzile, înjurându l), îmi păstram întru totul convingerile, după cum mi le păstrez È™i azi. Am văzut nenumăraÈ›i oameni cărora e destul să le torni o găleată de apă rece în cap, ca să È™i renege nu numai faptele, dar È™i ideile, care sunt gata să râdă primii de ceea ce socoteau sfânt cu un ceas înainte! Și când te gândeÈ™ti cu câtă uÈ™urință se leapădă de orice! Admițând chiar că Efim ar fi avut È™i în fond mai multă dreptate decât mine, că eram cei mai prost dintre proÈ™ti È™i că făcusem doar pe grozavul, simÈ›eam că din punctul meu de vedere È™i judecând problema mai profund, aveam È™i eu dreptate, È™i că atitudinea mea era destul de îndreptățită, deÈ™i unora li s ar fi părut de neînÈ›eles. La Vasin, care locuia pe strada Fontanka, lângă podul Semionovski, am ajuns cu puÈ›in înainte de ora douăsprezece, dar nu l am găsit acasă. El lucra în Vasilievski Ostrov, È™i nu venea acasă decât la anumite ore, în orice caz la douăsprezece putea fi găsit aproape întotdeauna. Cum era È™i zi de sărbătoare, trăgeam nădejde să dau de el; văzând că nu se întorsese încă, m am hotărât să l aÈ™tept, deÈ™i veneam la el pentru prima oară. ÃŽmi făcusem următorul raÈ›ionament: scrisoarea privitoare la moÈ™tenire ridica o problemă de conÈ™tiință È™i, alegându l pe Vasin ca arbitru, îi dovedeam implicit respectul meu adânc, ceea ce nu putea decât să l măgulească. De bună seamă că această scrisoare mă preocupa sincer, eram într adevăr convins de necesitatea unui arbitraj: presupun însă că È™i în acea împrejurare aÈ™ fi putut să ies din încurcătură fără ajutorul nimănui, mai mult, azi îmi dau seama că È™tiam ce aveam de făcut; nu trebuia decât să i înmânez scrisoarea lui Versilov È™i să l las să facă cu ea ce crede de cuviință — nimic mai simplu! Dar, pe de altă parte, ar fi fost o mare greÈ™eală să mi asum răspunderea de judecător suprem È™i să iau o hotărâre definitivă într o chestiune atât de delicată. Dacă i aÈ™ fi predat scrisoarea fără un cuvânt, È™i apoi m aÈ™ fi retras, n aÈ™ fi avut decât de câștigat; l aÈ™ fi pus pe Versilov într o situaÈ›ie de inferioritate, deoarece, renunțând să trag vreun folos de pe urma moÈ™tenirii (căci mie, ca fiu al lui Versilov, mi ar fi revenit desigur mai devreme sau mai târziu o parte din aceÈ™ti bani), aÈ™ fi dobândit pentru totdeauna dreptul moral de a l judeca pe Versilov. ÃŽn orice caz, nimeni nu m ar fi putut învinui că am nenorocit familia Sokolski, deoarece, din punct de vedere juridic, documentul nu avea o importanță hotărâtoare. Toate acestea le am cântărit È™i am ajuns să mi le lămuresc în timp ce È™edeam singur în camera lui Vasin, dar deodată mi a trecut prin minte că venisem la el nu fiindcă aÈ™ fi pus atâta preÈ› pe sfatul lui, ci numai cu scopul de a i dovedi că în ceea ce priveÈ™te nobleÈ›ea sufletească È™i mărinima nu mă întrece nimeni; astfel mă È™i răzbunam pe el pentru că în ajun mă umilise prin superioritatea lui. Când mi am dat seama de asta, m a cuprins o ciudă grozavă, dar n am plecat, am rămas, deÈ™i È™tiam sigur că ciuda mea avea să crească cu fiecare minut. Primul semn a fost că odaia lui Vasin îmi devenea din ce în ce mai nesuferită. "Arată mi camera în care locuieÈ™ti È™i am să È›i spun ce fel de om eÈ™ti", s ar putea spune pe bună dreptate. Vasin locuia într o cameră mobilată, la niÈ™te oameni săraci, care subînchiriau camera ca să poată trăi. Cunosc prea bine aceste cămăruÈ›e strâmte, cu mobila cam îngrămădită È™i totodată cu pretenÈ›ii de confort; în toate găseÈ™ti câte o canapea cumpărată de la târgul de vechituri, pe care e primejdios s o miÈ™ti din loc, un lavoar, È™i, în spatele unui paravan, un pat de fier. Se vedea că Vasin era chiriaÈ™ul cel mai bun È™i mai de nădejde al casei, căci fiecare gazdă are negreÈ™it un asemenea chiriaÈ™ preferat, căruia toată lumea caută să i intre în voie: în camera lui se mătură È™i se deretică mai cu grijă, deasupra canapelei se atârnă o litografie, iar sub masă se aÈ™terne un covoraÈ™ ponosit. Oamenii cărora le place o asemenea curățenie cu iz de mucegai È™i mai ales politeÈ›ea slugarnică a gazdelor sunt ei înÈ™iÈ™i dubioÈ™i. Eram convins că È™i pe Vasin îl măguleÈ™te calitatea de chiriaÈ™ preferat. Nu È™tiu de ce, dar încetul cu încetul au început să mă scoată din sărite cele două mese încărcate cu cărÈ›i. Hârtiile, cărÈ›ile, călimara, totul era aÈ™ezat într o ordine revoltătoare — ideală după concepÈ›ia de viață a gazdei nemÈ›oaice È™i a slujnicei ei. HârÈ›oage erau destule, È™i nu reviste sau gazete, ci cărÈ›i adevărate, È™i se vedea că sunt citite; desigur că atunci când se aÈ™eza la masă cu o carte, sau atunci când se apuca de scris, avea un aer grav, de om meticulos. Poate că greÈ™esc, dar mie îmi place să văd cărÈ›ile răvășite, fiindcă È™tiu cel puÈ›in că stăpânul lor nu oficiază atunci când citeÈ™te. Vasin trebuie să fie extrem de politicos cu oaspeÈ›ii, dar desigur că prin fiecare gest al său pare să spună: "Sunt gata să am pierd cu tine o oră, două, dar pe urmă lasă mă să mi văd de treabă". DiscuÈ›iile cu Vasin trebuie să fie de bună seamă extrem de interesante — poÈ›i afla de la el multe lucruri noi, totuÈ™i, nu te părăseÈ™te o clipă impresia că È›i dă parcă a înÈ›elege: "Iacă, stau cu tine la taifas, È™i tot ce È›i spun È›i se pare foarte interesant, dar abia după ce ai să pleci am să mă pot gândi la lucruri cu adevărat interesante"... Și totuÈ™i, nu mă hotărâm să plec. DeÈ™i ajunsesem să mă conving pe deplin că mă pot lipsi de sfatul lui, continuam să l aÈ™tept. De un ceas È™i mai bine È™edeam pe unul dintre cele două scaune împletite de lângă fereastră. Eram furios că vremea trece È™i că până seara mai trebuie să mi găsesc o locuință. Mă simÈ›eam ispitit să iau o carte ca să mai scap de plictiseală, totuÈ™i n am făcut o: numai gândul că aÈ™ putea să mă distrez acolo mă înfuria È™i mai tare. După ce am stat un ceas È™i mai bine într o liniÈ™te apăsătoare, am auzit de după uÈ™a din spatele divanului niÈ™te È™oapte din ce în ce mai puternice. Era limpede că dincolo È™uÈ™oteau două femei, dar cuvintele nu le puteam desluÈ™i. TotuÈ™i, de plictiseală, am început să trag cu urechea. Până la urmă m am dumerit că discutau cu însufleÈ›ire, cu pasiune, despre niÈ™te tipare de rochii. Pesemne că nu se înÈ›elegeau sau chiar se certau, deoarece un glas stăruia È™i se ruga, iar celălalt nu se lăsa cu nici un chip înduplecat. Trebuie să fi fost desigur tot niÈ™te chiriaÈ™e. ÃŽn curând, mi s a urât de È™oaptele lor, dar urechea mi se obiÈ™nuise cu ele, aÈ™a încât continuam să ascult fără să vreau. Aproape È™i uitasem că ascult, când deodată s a petrecut ceva cu totul neaÈ™teptat. Parcă cineva sărise în picioare de pe un scaun, sau se ridicase brusc È™i izbise cu piciorul în duÈ™umea; apoi se auzi un geamăt urmat de un strigăt, mai bine zis de un urlet strident, bestial È™i furios la culme, ca al cuiva care a lăsat orice ruÈ™ine la o parte È™i nu i mai pasă dacă l aude un străin. M am repezit la ușă È™i am deschis o; în aceeaÈ™i clipă, la celălalt capăt al coridorului s a întredeschis uÈ™a de la locuinÈ›a gazdei după cum am aflat mai târziu, È™i au apărut două feÈ›e curioase. DeÈ™i strigătul încetase numaidecât, uÈ™a camerei alăturate s a deschis brusc È™i una dintre cele două vecine, o femeie tânără, după cum mi s a părut, a zbughit o afară È™i a luat o la fugă pe scară în jos. Cealaltă, o femeie în vârstă, încercase s o oprească, dar nu izbutise È™i acum o striga cu un fel de geamăt surd: — Olea, Olea, unde te duci? Of, Doamne! Când văzu însă cele două uÈ™i deschise, o trase repede pe a ei, lăsând o însă puÈ›in crăpată, ca să poată urmări zgomotul paÈ™ilor pe scară până ce nu se mai auzi nimic. M am întors la locul meu de la fereastră. Se făcuse iar liniÈ™te. Era o întâmplare neînsemnată, poate chiar caraghioasă, aÈ™a că nu m am mai gândit la ea. Peste vreun sfert de oră, pe coridor, în dreptul uÈ™ii lui Vasin a răsunat deodată un glas puternic È™i impertinent de bărbat. Cineva a pus mâna pe clanță È™i a întredeschis uÈ™a; am zărit un bărbat înalt, care m a văzut desigur È™i el, ba chiar a început să mă È™i examineze încă înainte de a intra în cameră, în timp ce continua să stea cu mâna pe clanță È™i să discute cu gazda, care se afla la celălalt capăt al coridorului. Ea îi răspundea cu un glas piÈ›igăiat È™i voios: după tonul ei mi am dat seama că îl cunoaÈ™te de mult, că îl stimează È™i îl preÈ›uieÈ™te, socotindu l nu numai un oaspete de vază, dar È™i un domn vesel È™i prietenos. ÃŽntre timp, domnul cel vesel răcnea È™i glumea, deÈ™i nu vorbeau decât de faptul că Vasin nu era acasă, că nu era chip să l găsească vreodată, că pesemne aÈ™a i a fost scris È™i că iar va fi nevoit să l aÈ™tepte ca data trecută; era vădit că tot ce spunea el i se părea gazdei grozav de spiritual. ÃŽn cele din urmă, oaspetele intră în cameră, trântind uÈ™a de perete. Era un domn bine îmbrăcat, hainele lui desigur cusute la cel mai bun croitor, erau de o eleganță "boierească", ca să zic aÈ™a, deÈ™i el însuÈ™i nu aducea nici pe departe a boier, în ciuda dorinÈ›ei lui evidente. Ar fi prea puÈ›in să spun că era dezgheÈ›at, era mai de grabă obraznic, însă în modul cel mai firesc, fără pic de afectare, ceea ce, oricum, supără mai puÈ›in decât impertinenÈ›a studiată în faÈ›a oglinzii. Părul lui blond închis, puÈ›in cărunt, sprâncenele negre, barba stufoasă È™i ochii mari nu izbuteau să i dea o înfățiÈ™are caracteristică, dimpotrivă, făceau ca figura lui să pară È™i mai comună, aÈ™a încât îl puteai confunda uÈ™or cu altcineva. Un om care e întotdeauna gata să râdă de orice, râde mult, È™i totuÈ™i, în prezenÈ›a lui, îți piere orice urmă de veselie. FaÈ›a lui își schimba expresia dintr o clipă în alta, fără nici o pricină; e când comică, când gravă, când șăgalnică sau chiar È™mecherească... De altfel, n are rost să l descriu de pe acum. Mai târziu mi a fost dat să l cunosc pe acest domn mult mai bine È™i mai îndeaproape. De aceea, fără să vreau îl înfățiÈ™ez cu mult mai amănunÈ›it decât aÈ™ fi putut s o fac în clipa când a deschis uÈ™a È™i a intrat în cameră. TotuÈ™i, chiar È™i acum mi ar fi greu să spun ceva precis È™i caracteristic despre el, fiindcă asemenea oameni se disting în primul rând prin faptul că nu au o personalitate închegată, bine definită È™i conturată. ÃŽncă înainte de a apuca el să se aÈ™eze, mi a trecut deodată prin gând că trebuie să fie tatăl vitreg al lui Vasin, un oarecare domn Stebelkov, despre care auzisem câte ceva, dar numai în treacăt, aÈ™a încât nu mi prea aduceam aminte ce anume; reÈ›inusem doar că avea o reputaÈ›ie proastă. Știam că Vasin se simÈ›ise un copil oropsit în casa lui, dar că de mult nu mai depindea de el în nici o privință, că aveau È›eluri È™i preocupări foarte deosebite È™i că fiecare își ducea viaÈ›a lui. ÃŽmi mai aminteam vag că acest domn Stebelkov dispunea de un oarecare capital, că era un speculant È™i un om abil în afaceri, într un cuvânt, chiar dacă aflasem cândva unele amănunte despre el, le uitasem. Fără să mă salute, m a măsurat din cap până în picioare, È™i a pus jobenul pe masa din faÈ›a divanului, a împins brusc masa deoparte cu piciorul È™i apoi s a aÈ™ezat, mai bine zis s a trântit cu atâta putere pe divanul pe care eu nici nu îndrăznisem să mă aÈ™ez, încât acesta a trosnit din toate încheieturile, È™i, cum È™edea cu picioarele atârnate, È™i a ridicat deodată, cât a putut de sus, piciorul drept È™i a început să È™i admire vârful cizmei de lac. Apoi s a întors pe neaÈ™teptate spre mine È™i a început să mă cerceteze din nou cu ochii lui mari È™i destul de holbaÈ›i. — Nu l găsesc niciodată acasă! făcu el, dând uÈ™or din cap spre mine. Eu am tăcut chitic. — Duce o viață dezordonată! Are părerile lui în această privință. Din Petersburgskaia? — Vrei să spui că dumneata vii de acolo? l am întrebat la rândul meu. — Ba nu, te am întrebat pe dumneata. — Eu... vin într adevăr de acolo, dar cum ai ghicit? — Cum? Hm. ÃŽmi făcu cu ochiul, dar nu binevoi să mă lămurească. — Nu locuiesc în Petersburgskaia Storona, dar am trecut azi pe acolo, înainte de a veni încoace. Continua să zâmbească cu tâlc, fără să scoată un cuvânt, È™i tare nu mi plăcea zâmbetul lui prostesc, de complicitate. — Pe la domnul Dergaciov? mormăi el într un târziu. — Cei cu domnul Dergaciov? m am mirat eu. ÃŽmi aruncă o privire triumfătoare. — Nici nu l cunosc. — Hm. — Te priveÈ™te ce crezi! m am înfuriat eu, căci îmi devenea din ce în ce mai nesuferit. — Hm, aÈ™a, mă rog. Dă mi voie să È›i spun ceva, mă rog: dumneata târguieÈ™ti un lucru dintr o prăvălie, iar din prăvălia de alături alt cumpărător cumpără altceva. Dar ce anume? Bani, mă rog, de la un negustor care se numeÈ™te cămătar... fiindcă È™i banii sunt o marfă, mă rog, iar cămătarul e È™i el negustor... Mă urmăreÈ™ti? — Să zicem că da. — Deodată, apare un al treilea cumpărător care, uitându se la prima prăvălie, zice: "asta e o treabă serioasă", apoi se întoarce spre cealaltă prăvălie È™i spune: "asta nu i o treabă serioasă". Ce concluzie pot trage despre un astfel de cumpărător? — Știu eu? — Cum aÈ™a, mă rog? Orice pildă are un tâlc. Să zicem bunăoară că merg pe bulevardul Nevski È™i văd pe trotuarul celălalt un domn; deodată, mi se năzare să aflu ce fel de om este. Și tot mergând amândoi, fiecare pe partea lui, ajungem până la colÈ›ul străzii Morskaia, în dreptul magazinului englezesc, unde dăm cu ochii de un al treilea trecător, care a fost tocmai călcat în picioare de un cal. Acum ia seama: se iveÈ™te un al patrulea trecător, care vrea să se lămurească ce fel de oameni suntem noi doi, cei teferi, È™i rănitul, dacă suntem oameni serioÈ™i È™i cu simÈ› practic... mă urmăreÈ™ti? — Să mă ierÈ›i, dar cu mare greutate. — Bine, mă rog. Eram sigur. Atunci am să schimb tema. Să zicem că mă aflu la băi, în Germania, ca să urmez o cură de ape minerale, cum am fost de atâtea ori... Unde? N are importanță. ÃŽntr o zi, în timp ce mă plimb È™i mi beau apa, văd niÈ™te englezi. După cum È™tii, cu un englez e foarte greu să faci cunoÈ™tință, dar iată că după două luni, la sfârÈ™itul curei, plecam cu un grup întreg, înarmaÈ›i cu bastoane cu vârful de fier, într o excursie colectivă pe munte, n are importanță pe care anume. La o cotitură, mai precis la un popas, chiar acolo unde călugării fac lichiorul Chartreuse — reÈ›ine acest amănunt — am întâlnit un localnic care stătea deoparte È™i ne privea în tăcere. Să presupunem că aÈ™ fi vrut să È™tiu dacă e un om serios. Crezi că în cazul acesta avea vreun rost să cer părerea grupului de englezi cu care plecasem, numai fiindcă nu fusesem în stare să intru cu ei în vorbă în timpul curei? — De unde să È™tiu? Iartă mă, dar îmi e din ce în ee mai greu să te urmăresc. — ÃŽntr adevăr? — Da, mă oboseÈ™ti. — Hm. ÃŽmi făcu cu ochiul È™i dădu din mână, vrând să exprime probabil satisfacÈ›ie È™i triumf; cu un aer cât se poate de grav È™i de calm, scoase din buzunar o gazetă pe care se vede că abia o cumpărase, o despături È™i începu să citească ultima pagină, evident ca să mi arate că mă lasă în plata Domnului. Vreo cinci minute nici nu s a uitat la mine. — Va să zică acÈ›iunile Brest Graevo nu s au dus de râpă? Au început să urce, È™i urcă, nu glumă! Cunosc destule cazuri când în astfel de situaÈ›ii totul s a dat peste cap. Mă privea cu înfrigurare. — Deocamdată, nu mă prea pricep la bursă, i am răspuns eu. — Va să zică, tăgăduieÈ™ti? — Ce? — ImportanÈ›a banilor, mă rog. — N am spus asta, totuÈ™i... mi se pare că mai importante decât banii sunt ideile. — Cum adică? Dă mi voie, mă rog... Să zicem, bunăoară, că un om È™i a adunat un capital... — ÃŽntâi vin principiile È™i pe urmă banii, căci fără principii societatea se prăbuÈ™eÈ™te, oricât ar fi de bogată. Nu È™tiu de ce am început să mă înfierbânt. El mă privea destul de nedumerit, ca È™i cum l aÈ™ fi pus în încurcătură, dar deodată un zâmbet cât se poate de vesel È™i de È™iret îi lumină faÈ›a: — Ce zici de Versilov? A dat lovitura, È™i încă ce lovitură! AÈ™a i că a câștigat ieri procesul? Deodată, mi am dat seama că È™tia de la început cine sunt È™i că poate mai È™tia încă foarte multe lucruri. Nu pot însă înÈ›elege de ce am roÈ™it brusc È™i am rămas năuc, cu ochii È›intă la el. Era vădit că triumfă, mă privea atât de vesel, de parcă m ar fi prins cu ceva È™i m ar fi demascat printr un È™iretlic foarte ingenios. — Da, mă rog! exclamă el, ridicând din sprâncene. Pe mine să mă întrebi de domnul Versilov! De ce È›i am tot vorbit eu adineauri despre seriozitate! Acum doi ani, când cu copilul, ar fi putut să facă o afacere straÈ™nică! Chiar aÈ™a, mă rog, dar el a lăsat o să se ducă de râpă. — Care copil? — Plodul, mă rog, pe care È™i acum îl È›ine la mahala, numai că nu s a ales cu nimic de pe urma lui... fiindcă, de... — Ce plod? Nu înÈ›eleg! — Păi copilul lui, pe care i l a făcut mademoiselle Lidia Ahmakova. "O jună grecoaică frumoasă iubeam... " Aia cu chibriturile. AÈ™a i? — Astea s bârfeli, calomnii infame. El n a avut niciodată vreun copil cu Ahmakova! — Na È›i o bună! Dar eu unde crezi că am fost? Dar ce, nu s medic, È™i încă mamoÈ™?! Numele meu este Stebelkov; poate ai auzit de mine? E drept că de mult nu m am mai ocupat cu medicina, dar mai puteam da un sfat practic într o chestiune practică. — Va să zică, eÈ™ti mamoÈ™... atunci poate că ai fost È™i de față când a născut Ahmakova? — Nu, mă rog, n am asistat o eu. Acolo era un doctor de mahala, cu o casă de copii, Granz îl chema. Lua câte o jumătate de taler de vizită, căci acesta este tariful medicilor de acolo; unde mai pui că nu l cunoaÈ™te nimeni, aÈ™a că am apelat la serviciile lui... De altfel, eu îi È™i recomandasem, ca să se aÈ™tearnă bezna peste toate. Mă urmăreÈ™ti? Eu n am făcut decât să dau un sfat practic lui Versilov, lui Andrei Petrovici, între patru ochi, într o chestiune strict secretă, dar Andrei Petrovici a preferat să alerge după doi iepuri. ÃŽl ascultam, înmărmurit. — Când alergi după doi iepuri, nu prinzi nici unul, după cum spune un proverb, mai bine zis o zicală țărănească. Iată ce cred eu în privinÈ›a asta: o excepÈ›ie care se repetă mereu devine o regulă generală. El însă a fugit după alt iepure, ceea ce s ar traduce pe limba noastră: după o altă femeie, È™i a rămas cu buzele umflate. Când te ai apucat de o treabă, trebuie s o duci până la capăt. Dar el, în loc să bată fierul cât era cald, a început să se codească. De, Versilov nu i decât un "profet al muierilor", după cum bine l a caracterizat atunci, în faÈ›a mea, tânărul prinÈ› Sokolski. Ar trebui să vii din când în când pe la mine! Dacă vrei să afli mai multe despre Versilov, atunci vino neapărat! Era desigur încântat că m a lăsat cu gura căscată de mirare. Până atunci nu auzisem niciodată nimic despre copil. Chiar în clipa aceea cineva deschise cu zgomot uÈ™a camerei vecine È™i intră repede înăuntru. — Versilov locuieÈ™te lângă cazarma Semionovski, pe strada Mojaisk, la numărul È™aptesprezece, în casa doamnei Litvinova, aÈ™a mi s a spus chiar acum la biroul de informaÈ›ii! se auzi de alături o voce de femeie care, de furioasă ce era, striga atât de tare, încât desluÈ™eam fiecare cuvânt. Stebelkov îmi făcu un semn, miÈ™când din sprâncene È™i ridicând un deget până deasupra capului. — Poftim, È™i dincolo tot de el e vorba... Uite, astea sunt excepÈ›iile care se repetă mereu. Quand on parle d'une corde ... È™i își lipi repede urechea de uÈ™a în faÈ›a căreia se afla divanul. Nici eu nu eram mai puÈ›in mirat ca el. M am gândit că trebuie să fi strigat tânăra femeie care alergase adineauri într un suflet pe scară. Dar cum de se preocupa lumea de Versilov până È™i aici? Deodată, răsună iarăși un urlet strident, aidoma È›ipătului unui om scos din minÈ›i de furie, căruia i se refuză ceva sau care e împiedicat să facă ceea ce vrea. De astă dată strigătele È™i urletele au È›inut însă mai mult. Se auziră zgomote ca de luptă, cuvinte rostite repede È™i sacadat: "Nu vreau, nu vreau, dă mi înapoi, să mi dai imediat!" sau cam aÈ™a ceva — nu mi aduc prea bine aminte. Apoi cineva se repezi la ușă È™i o deschise la fel de brusc ca prima oară. Cele două vecine o luară la fugă pe coridor, una încercând desigur s o oprească pe cealaltă, ca È™i data trecută. Stebelkov, care ascultase tot timpul la ușă cu vădită satisfacÈ›ie, se ridică ars de pe divan, sări la uÈ™a dinspre coridor È™i, deschizând o fără nici o ruÈ™ine, se repezi după vecine. FireÈ™te, am alergat È™i eu la ușă, dar apariÈ›ia lui pe coridor a avut efectul unei găleÈ›i de apă rece: vecinele s au ascuns repede în odaie, trântind cu zgomot uÈ™a. Stebelkov vru să dea buzna la ele, dar se opri zâmbind, È™i rămase pe gânduri, cu un deget ridicat; de astă dată, zâmbetul lui era dezgustător de cinic, sinistru. Când o zări pe gazdă, care iar apăruse în prag, dădu fuga la ea, străbătând tot coridorul în vârful picioarelor, È™i după ce È™uÈ™oti cu ea vreo două minute, primind desigur informaÈ›iile dorite, se întoarse în cameră, pășind acum hotărât È™i solemn, își luă jobenul de pe masă, aruncă din mers o privire în oglindă, își potrivi părul È™i se îndreptă cu un aer demn È™i sigur de sine spre camera celor două femei, fără să mi arunce măcar o privire. Rămase o clipă la ușă să asculte, lipindu È™i urechea de ea È™i clipi, satisfăcut, din ochi spre gazdă, care l urmărea din celălalt capăt al coridorului, È™i acum îl ameninÈ›a cu degetul, clătinând din cap, ca È™i cum i ar fi spus: "Of, È™trengarule, È™trengarule!" Apoi, cu un aer hotărât, dar cât mai delicat, cu spatele adus, de parcă l ar fi copleÈ™it atâta politeÈ›e, ciocăni cu degetul în ușă. ÃŽi răspunse un glas: — Cine i acolo? — ÃŽmi îngăduiÈ›i să intru? Vin într o chestiune foarte importantă, rosti Stebelkov apăsat È™i grav. Cele două femei È™ovăiră o clipă, apoi deschiseră totuÈ™i uÈ™a, dar numai pe sfert; atunci Stebelkov puse repede mâna pe clanță, o È›inu cu putere, ca să le împiedice s o închidă din nou È™i începu să le vorbească în gura mare, încercând să intre înăuntru. N aÈ™ putea reproduce exact cuvintele lui, dar È™tiu că le a pomenit despre Versilov, că le făgăduia informaÈ›ii È™i lămuriri cu privire la el, cam în felul acesta: "Pe mine să mă întrebaÈ›i, mă rog, la mine să veniÈ›i, dacă vreÈ›i să aflaÈ›i ceva"... Le a convins foarte repede să l lase să intre. Eu m am întors È™i m am aÈ™ezat pe divan, cu gândul să trag cu urechea, dar n am putut să înÈ›eleg tot ce vorbeau, am auzit numai că pomeneau mereu de Versilov. După glasul lui Stebelkov am ghicit că de la început el conducea discuÈ›ia È™i că acum nu mai vorbea mieros, ci pe un ton autoritar, È™i, desigur, tolănit pe un divan, aÈ™a cum făcuse È™i cu mine adineauri. Cam aÈ™a, bunăoară: "mă urmăreÈ™ti?", "acum ia seama" È™i aÈ™a mai departe. De altfel, cu femeile trebuie să fi fost de o politeÈ›e neobiÈ™nuită. De două ori l am auzit râzând cu hohote È™i pesemne fără rost, fiindcă în acelaÈ™i timp cu glasul lui È™i, uneori, chiar acoperindu l, se auzeau glasurile celor două femei, care nu păreau de loc vesele, mai ales cea tânără, care È›ipase adineauri È™i care acum vorbea mult, nervos, repede, plângându se È™i acuzând, cerând să i se facă dreptate. Dar nici Stebelkov nu se lăsa mai prejos, ridica din ce în ce mai mult glasul È™i hohotea din ce în ce mai tare. Asemenea oameni nu È™tiu să asculte pe alÈ›ii. N a trecut mult È™i m am ridicat de pe divan, fiindcă mi s a părut ruÈ™inos să ascult la ușă, È™i m am aÈ™ezat din nou pe scaunul împletit de lângă fereastră. Eram convins că Vasin, deÈ™i îl dispreÈ›uieÈ™te pe acest domn, dacă i aÈ™ mărturisi că È™i eu îl socotesc un om de nimic, i ar lua imediat apărarea, cu un ton grav È™i demn, È™i mi ar È›ine o lecÈ›ie, demonstrându mi că Stebelkov este: "un om de afaceri practic È™i energic, cum sunt eu acum, È™i nu trebuie judecat după principiile noastre abstracte È™i generale". De altfel, îmi aduc aminte că în clipa aceea eram foarte descurajat, îmi bătea inima È™i aÈ™teptam fără îndoială să se întâmple ceva. După vreo zece minute, în mijlocul unui hohot puternic de râs, cineva a sării de pe scaun, întocmai ca adineauri, au răsunat strigătele celor două femei, apoi l am auzit È™i pe Stebelkov ridicându se brusc È™i spunându le ceva cu un glas schimbat, de parcă s ar fi dezvinovățit, sau le ar fi implorat să l asculte până la capăt... Dar ele nu s au lăsat înduplecate, ci strigau mânioase: "IeÈ™i afară! Nemernicule, neruÈ™inatule!" ÃŽntr un cuvânt, era limpede că l alungau. Am deschis uÈ™a tocmai în clipa când a ajuns afară pe coridor, după toate aparenÈ›ele îmbrâncit de cele două femei. Când m a zărit, a început să strige, arătându mă cu degetul: — Iată l pe fiul lui Versilov! Dacă nu mă credeÈ›i pe mine, atunci întrebaÈ›i l pe propriul lui fiu! Poftim, să vă spună el! Mă smuci cu putere de mână È™i mă trase spre cele două femei, repetând: Ãsta i fiul lui, propriul lui fiu, dar fără să adauge alte explicaÈ›ii. Femeia cea tânără stătea pe coridor, iar cea bătrână se afla în spatele ei, în prag. Nu mi aduc aminte decât că biata fată, care trebuia să fi avut vreo douăzeci de ani, era blondă, destul de frumuÈ™ică, deÈ™i slabă È™i cu un aer bolnăvicios, iar la față aducea întrucâtva cu soră mea; această asemănare m a izbit din prima clipă È™i mi s a întipărit în minte; doar că pe Liza n o văzusem niciodată È™i nici nu mi închipuiam că aÈ™ putea s o văd vreodată ieÈ™indu È™i din minÈ›i de furie ca fata din faÈ›a mea: tremura toată de mânie, buzele i se albiseră, iar ochii cenuÈ™ii îi scânteiau. ÃŽmi aduc aminte că din pricina neruÈ™inatului de Stebelkov, care mă pusese într o situaÈ›ie atât de absurdă È™i de umilitoare, mă fâstâcisem de tot È™i mi pierise graiul. — Ce are a face că i fiul lui? Dacă e în cârdășie cu dumneata, trebuie să fie È™i el un nemernic. Dacă eÈ™ti fiul lui Versilov, se întoarse ea către mine, atunci transmite i tatălui dumnitale că e un neruÈ™inat, un om josnic È™i că n am nevoie de banii lui! Na, È›ine! Să i duci imediat banii înapoi! Vârî repede mâna în buzunar È™i scoase câteva bancnote. Dar femeia cea bătrână (adică maică sa, după cum am aflat mai târziu) o prinse de mână: — Olea, stai puÈ›in, poate că nu i adevărat, poate că nici nu e fiul lui! Olea întoarse repede ochii spre ea, rămase o clipă pe gmduri, apoi îmi aruncă o privire dispreÈ›uitoare È™i dădu să intre în cameră, dar se opri în prag, tremurând toată de mânie, È™i, înainte de a trânti uÈ™a, bătu din picioare È™i i mai strigă o dată lui Stebelkov: — IeÈ™i afară! După aceea trânti uÈ™a È™i o încuie pe dinăuntru. Stebelkov, care tot mai mă È›inea de umăr, ridică un deget, mă privi lung È™i întrebător, zâmbind încurcat, cu gura până la urechi. — Socotesc purtarea dumitale față de mine caraghioasă È™i josnică, am îngăimat eu, revoltat. Dar el nici nu asculta, deÈ™i mă privea fix. — Asta ar trebui cercetat! rosti el, dus pe gânduri. — Bine, dar cum ai îndrăznit să mă tragi după dumneata? Cine i femeia asta? Ce i cu ea? De ce m ai luat de umăr È™i m ai dus la ea? Ce se petrece aici? — Dracu s o ia. ÃŽncă una care s a lăsat târâtă în păcat, încă "o excepÈ›ie care se repetă des". Mă urmăreÈ™ti? Dădu să mă împungă cu degetul în piept. — Ei drăcie! am exclamat eu, lovindu l peste deget. Dar în loc să se supere, începu deodată să râdă pe înfundate, încetiÈ™or È™i vesel, fără să se mai poată opri. ÃŽn cele din urmă, își puse pălăria pe cap È™i, încruntându se brusc, spuse, întunecat: — Las' că am s o învăț eu minte È™i pe proprietăreasă... Dacă nu le alungă cât mai repede din casă, cine È™tie ce se mai întâmplă, că astea... Ai să vezi È™i dumneata, ai să vezi, ascultă mă pe mine! Ei, drăcie! spuse el, înveselindu se iar deodată, mi se pare că ai de gând să l aÈ™tepÈ›i pe GriÈ™a? — Nu, n am să l mai aÈ™tept, i am răspuns eu tăios. — Treaba dumitale... Nu mai adăugă nici un cuvânt, îmi întoarse spatele È™i porni pe scară în jos, fără să o onoreze nici măcar cu o privire pe gazdă, care aÈ™tepta cu vădită nerăbdare s o lămurească È™i să i spună noutăți. Atunci mi am luat pălăria È™i, după ce am rugat o pe gazdă să i transmită lui Vasin că l a căutat Ddlgoruki, am coborât scara în fugă. AÈ™adar, pierdusem o grămadă de vreme. Când am ieÈ™it de la Vasin, am pornit numaidecât în căutarea unei locuinÈ›e. Am bătut degeaba străzile câteva ore în È™ir, È™i cu toate că am intrat în vreo cinci — È™ase case unde se subînchiriau camere, sunt sigur că am trecut pe lângă alte douăzeci, fără să observ biletele de închiriat. Mi era o ciudă grozavă, cu atât mai mult cu cât nu mi închipuisem să fie chiar atât de greu să È›i găseÈ™ti o locuință potrivită. Toate camerele erau ca a lui Vasin, unele chiar cu mult mai rele, iar chiriile inaccesibile, fireÈ™te, pentru punga mea. Eu nu pretindeam decât un ungher unde să mi pun capul, È™i de fiecare dată mi se răspundea cu dispreÈ› că în cazul acesta trebuie să mă duc la azil. Unde mai pui că peste tot erau o mulÈ›ime de chiriaÈ™i, unul mai ciudat decât altul, pe care mi a fost destul să i văd ca să mi dau seama că nici de pomană n aÈ™ putea trăi sub acelaÈ™i acoperiÈ™ cu ei È™i că aÈ™ da orice ca să scap de vecinătatea lor. NiÈ™te indivizi care umblau fără haină, numai în jiletcă, cu bărbi încâlcite, curioÈ™i È™i băgăreÈ›i. ÃŽntr un loc am găsit alături de camera care mi se oferea È™ase inÈ™i, îngrămădiÈ›i într o cămăruță, care jucau cărÈ›i È™i beau bere. ÃŽn alte părÈ›i am dat niÈ™te răspunsuri atât de nepotrivite de întrebările gazdelor, încât acestea m au privit cu uimire, iar într o casă m am È™i luat la ceartă. De altfel, n are nici un rost să înÈ™ir toate aceste fleacuri, vreau să mai adaug numai că după atâta alergătură am obosit îngrozitor È™i abia pe înserate am ajuns să îmbuc ceva într un birt. Fără să mai cer sfatul nimănui, luasem definitiv hotărârea să mă duc să i dau numaidecât lui Versilov scrisoarea cu pricina (fără nici o explicaÈ›ie), apoi să mi iau catrafusele din cămăruÈ›a de la mansardă È™i, într o mână cu geamantanul È™i în cealaltă cu bocceaua, să mă mut chiar în seara aceea, È™i, dacă nu voi avea încotro, să trag peste noapte la un hotel. Știam că la capătul bulevardului Obuhovski, lângă Arcul de Triumf, sunt niÈ™te hanuri unde poÈ›i închiria chiar o cămăruță separată cu treizeci de copeici pe zi. Eram gata să pun această sumă la bătaie, numai ca să nu mai stau nici o clipă în casa lui Versilov. Când am ajuns însă în dreptul Institutului tehnologic, mi s a năzărit deodată să trec pe la Tatiana Pavlovna, care locuia chiar peste drum. Pretextul cu care voiam să mi justific vizita era tot scrisoarea privitoare la moÈ™tenire, deÈ™i cu totul alte motive mă atrăgeau irezistibil la ea, dar care anume n aÈ™ putea spune precis nici azi, fiindcă în capul meu era un adevărat haos: "plodul", "excepÈ›iile, care devin regulă generală" È™i câte alte gânduri nu mi se învălmășeau în minte! Nu È™tiu dacă m am dus la Tatiana Pavlovna fiindcă îmi venea să mă spovedesc, sau să mă laud, să mă iau la ceartă, sau să mă plâng, È™tiu însă că m am trezit urcând scările. Până atunci nu fusesem decât o singură dată la ea, trimis de maică mea, imediat după ce sosisem de la Moscova È™i È›iu minte că am intrat numai pentru o clipă, mi am îndeplinit misiunea È™i am plecat, fără să mă fi aÈ™ezat măcar, dar nici ea nu mă poftise să stau. Am sunat la ușă È™i numaidecât mi a deschis bucătăreasa, care m a lăsat să intru fără să spună un cuvânt. Toate aceste amănunte sunt necesare pentru a înÈ›elege cum de am ajuns să trec printr o aventură atât de fantastică È™i cu urmări atât de senzaÈ›ionale în viitor. Mai întâi trebuie să spun câte ceva despre bucătăreasă. Era o finlandeză răutăcioasă È™i cârnă, care, după toate aparenÈ›ele își ura stăpâna, totuÈ™i Tatiana Pavlovna n o dădea afară, fiindcă avea pentru ea o deosebită slăbiciune, aÈ™a cum au fetele bătrâne pentru câte un mops rebegit È™i bălos, sau pentru câte o pisică veÈ™nic adormită. Bucătăreasa asta era ori furioasă È™i mojică, ori tăcea cu săptămânile, după ce se certa bine cu ea. Pesemne că în ziua aceea era pusă pe tăcere, fiindcă nici la întrebarea mea: "Doamna este acasă?" — pe care mi aduc precis aminte că i am pus o — n a binevoit să mi răspundă È™i s a întors în bucătărie fără să scoată un cuvânt. De aici am dedus, fireÈ™te, că doamna este acasă, am intrat într o cameră È™i, fiindcă n am găsit pe nimeni acolo, am aÈ™teptat, convins că Tatiana Pavlovna trebuie să iasă din clipă în clipă din dormitor, altfel n ar fi avut nici un rost ca bucătăreasa să mă lase înăuntru. Timp de două, trei minute nici nu m am aÈ™ezat; afară se însera È™i locuinÈ›a întunecoasă a Tatianei Pavlovna părea È™i mai neprimitoare, din pricina nenumăratelor perdele, perdeluÈ›e È™i huse de creton întunecat. Trebuie să spun vreo două cuvinte È™i despre această locuință strâmtă È™i apăsătoare, ca să înfățiÈ™ez decorul în care s a desfășurat scena. Datorită firii ei autoritare È™i încăpățânate, precum È™i apucăturilor ei de moÈ™iereasă, Tatiana Pavlovna nu s ar fi putut obiÈ™nui să locuiască într o cameră mobilată È™i de aceea închinase acest simulacru de apartament numai ca să trăiască singură È™i să nu mai depindă de nimeni. Cele două cămăruÈ›e, întocmai ca niÈ™te colivii de canar puse cap la cap, una mai mică decât cealaltă, erau la etajul al doilea È™i ferestrele lor dădeau spre curte. De pe scară intrai de a dreptul într o săliță care nu era mai lată de un arÈ™in È™i jumătate, având în stânga cele două colivii amintite È™i în fund o bucătărioară minusculă. Poate că volumul de un stânjen È™i jumătate cubi de aer necesari unui om în douăsprezece ore încăpea în cele două cămăruÈ›e, dar în nici un caz mai mult. Tavanele erau neîngăduit de joase È™i, culmea absurdității, toate ferestrele, uÈ™ile, mobila, absolut totul era acoperit È™i garnisit cu un minunat creton franÈ›uzesc, festonat pe margini, din pricina căruia odăiÈ›ele păreau È™i mai întunecoase, semănând cu interiorul capitonat al unei căleÈ™ti pentru călătorii lungi. ÃŽn cămăruÈ›a unde mă aflam încă te mai puteai învârti, deÈ™i era ticsită de mobilă, de altfel, foarte drăguță: fel de fel de măsuÈ›e încrustate cu bronz, sipete, o masă de toaletă elegantă, chiar somptuoasă. ÃŽn cămăruÈ›a cealaltă, despărÈ›ită printr o draperie grea, dormitorul Tatianei Pavlona de unde tocmai o aÈ™teptam să iasă, nu încăpea decât un pat, după cum am descoperit mai târziu. Fără toate aceste amănunte nu se poate înÈ›elege prostia pe care am făcut o AÈ™adar, o aÈ™teptam, căci nu mă îndoisem o clipă că nu e acasă, când deodată sună cineva. Am auzit o pe bucătăreasă trecând agale pe săliță È™i deschizând uÈ™a fără să scoată un cuvânt, cum făcuse È™i cu mine adineauri. ÃŽn casă intrară două doamne, È™i cum amândouă vorbeau cu glas tare, am rămas înmărmurit când am recunoscut că una era Tatiana Pavlovna, iar cealaltă, tocmai femeia cu care eram cel mai puÈ›in pregătit să dau ochii, È™i mai ales într o asemenea împrejurare! Era cu neputință să mă înÈ™el, căci glasul acela sonor, puternic, cu un timbru metalic îl auzisem abia în ajun, ce i drept câteva minute, dar destul ca să mi se întipărească în minte. Da, era chiar "femeia din ajun". Ce trebuia să fac? Nu pun această întrebare cititorului, ci caut să mi reamintesc clipa aceea È™i nu mi pot da seama nici azi cum am ajuns deodată după draperie È™i m am trezit în dormitorul Tatianei Pavlovna. Ce mai tura vura, m am ascuns È™i abia am apucat să trag draperia, că cele două doamne au È™i intrat. Habar n am de ce nu le oi fi întâmpinat, în loc să mă ascund; totul s a întâmplat fără voia mea, fără să mi dau nici eu seama cum. De îndată ce m am trezit în dormitor È™i m am izbit de pat, am observat că exista o ușă care dădea spre bucătărie, aÈ™adar, puteam să ies din încurcătură, să plec neobservat din casă. Din nenorocire însă, uÈ™a era încuiată È™i cheia nu se afla în broască. M am trântit, deznădăjduit, pe pat. Știam că acum îmi era cu neputință să nu aud discuÈ›ia celor două femei, deÈ™i încă de la primele cuvinte am priceput că era vorba de o chestiune secretă È™i cât se poate de delicată. FireÈ™te, un om cinstit È™i binecrescut ar fi putut să se ridice chiar È™i atunci, să treacă dincolo, È™i să spună deschis: "LuaÈ›i seama, să È™tiÈ›i că sunt È™i eu aici", fără să i pese că se pune într o lumină caraghioasă; totuÈ™i, eu nu m am ridicat È™i n am ieÈ™it din ascunzătoare, fiindcă n am îndrăznit; de frică, m am purtat ca un laÈ™, ca un ticălos. — Scumpa mea Katerina Nikolaevna, mă întristezi profund, o implora Tatiana Pavlovna. LiniÈ™teÈ™te te o dată pentru totdeauna, zbuciumul ăsta nici nu se potriveÈ™te cu firea dumitale. Dumneata ai răspândit totdeauna bucuria în jurul duimitale, È™i acum, deodată... Sper că în mine ai încredere. Doar È™tii cât îți sunt de devotată. Þin la dumneata tot atât de mult ca È™i la Andrei Petrovioi, pentru care, de asemenea, sunt în stare să fac orice sacrificiu, ceea ce nici nu È›i ascund... Atunci, crede mă pe mine, îți jur pe cinstea mea că documentul acela n a ajuns în mâna lui, poate că nici nu mai există, È™i apoi, el nici nu e în stare de o asemenea mârșăvie, îți faci păcat dacă l bănuieÈ™ti de asta. La urma urmei, nici nu sunteÈ›i duÈ™mani, voi singuri aÈ›i scornit vrajba aceasta. — Documentul există, iar el e capabil de orice. Ce crezi, de cum am intrat ieri în casă, primul om pe care l am întâlnit a fost ce petit espion pe care i l a vârât pe gât prinÈ›ului. — Of, ce petit espion. ÃŽn primul rând, nici vorbă să fie spion, fiindcă numai eu am stăruit pe lângă prinÈ› să l angajeze, de teamă să n o ia razna sau să nu moară de foame la Moscova, după cum făceau să bănuiesc informaÈ›iile primite de acolo. Dar, ceea ce e mai important, acest băieÈ›aÈ™ necioplit nu i decât un prostănac, ăsta n are stofă de spion! — Da, pare într adevăr un prostănac, ceea ce nu l poate împiedica, de altfel, să devină o canalie. Dacă n aÈ™ fi fost atât de furioasă ieri, aÈ™ fi murit de râs; să l fi văzut cum a pălit, cum a luat o la fugă, cum se ploconea, ba a mai încercat să vorbească È™i franÈ›uzeÈ™te, È™i când te gândeÈ™ti că, la Moscova, Maria Ivanovna m a încredinÈ›at că e un geniu. Fiindcă veni vorba de Maria Ivanovna, mai ales expresia ei m a convins că scrisoarea există È™i a încăput pe mâna celui mai primejdios om. — Vai de mine, scumpa mea, nu spuneai chiar dumneata adineauri că ea nu È™tie nimic? — Păi tocmai asta este, că minte. Nici nu È›i închipui cât e de vicleană! ÃŽnainte de a pleca la Moscova mai trăgeam nădejde că nu mai există nici o hârtie, însă când am ajuns acolo... — Of, draga mea, dimpotrivă, toată lumea spune că e o femeie bună È™i cu scaun la cap. Și răposatul È›inea mai mult la ea decât la toate celelalte nepoate ale sale. Ce i drept, eu n o cunosc chiar atât de bine, totuÈ™i nu mi vine a crede să n o fi vrăjit cu farmecul dumitale de zână! Dumneata îi cucereÈ™ti pe toÈ›i, fără nici o osteneală. Până È™i eu, o biată bătrână, sunt îndrăgostită de dumneata È™i abia mă stăpânesc să nu te sărut... Atunci cum să n o fi încântat È™i pe ea?! — Am făcut tot ce am putut ca s o încânt, la un moment dat mi s a părut că am È™i izbutit, dar, crede mă, Tatiana Pavlovna, e È™i ea destul de È™ireată... De altfel, e o femeie È™i jumătate, un caracter deosebit, cum întâlneÈ™ti la Moscova... Și ce È›i închipui, m a sfătuit să mă adresez aici unui anume Kraft, un fost ajutor de al lui Andronikov, care s ar putea cică să È™tie ceva. Despre acest Kraft am mai auzit eu, ba parcă l am È™i văzut o dată, dar când mi a pomenit de el, m am convins numaidecât că nu se poate ca ea să nu È™tie nimic. Știe tot, dar minte. — De ce ar minÈ›i, ce rost ar avea? La urma urmei, poate că n ar fi rău să l cauÈ›i pe Kraft! NeamÈ›ul ăsta n are obiceiul să flecărească. Și după câte mi aduc aminte, e un om cât se poate de cinstit... Zău că n ar strica să l întrebi È™i pe el, numai că acum e plecat din Petensburg, pare mi se... — S a întors ieri; chiar de la el vin. De aceea am È™i alergat atât de îngrijorată la dumneata, de mi tremură mâinile È™i picioarele; voiam să te întreb pe dumneata, Tatiana Pavlovna, îngerul meu păzitor, care cunoÈ™ti pe toată lumea, oare n am putea afla ceva barem despre hârtiile lui, căci nu se poate să nu fi rămas niÈ™te hârtii; cine È™tie la cine or să ajungă. Nu cumva or să încapă tot pe mâini primejdioase? Am alergat într un suflet să È›i cer un sfat. — Dar despre ce hârtii vorbeÈ™ti? întrebă Tatiana Pavlovna, nedumerită. Păi nu spuneai că ai fost chiar acum la Kraft? — Sigur că am fost, chiar de acolo vin, dar s a împuÈ™cat încă aseară. Am sărit ca ars de pe pat; am putut rămâne liniÈ™tit când au spus despre mine că sunt un spion È™i un idiot, È™i cu cât se prelungea discuÈ›ia, cu atât mi se părea mai imposibil să mă arăt. Nici gând nu era de asta! Hotărâsem în sinea mea să nu fac nici o miÈ™care până când Tatiana Pavlovna nu se duce să È™i petreacă musafira (dacă, spre norocul meu, nu intră în dormitor să ia ceva), iar apoi, după plecarea Ahmakovei, nu mi mai păsa ce avea să se ântâmple, chiar de ar fi fost să mă È™i bat cu Tatiana Pavlovna!... Cum am auzit însă de sinuciderea neaÈ™teptată a lui Kraft, m au trecut fiorii È™i n am mai avut astâmpăr. Fără să stau o clipă pe gânduri, fără să È›in socoteală de urmări, am făcut un pas, am ridicat draperia È™i m am trezit față în față cu ele. Mai era încă destulă lumină ca să poată vedea cât sunt de palid È™i cum tremur tot. Amândouă au scos un È›ipăt. Nici nu era de mirare! — Kraft? am bâiguit eu, întorcându mă spre Ahmakova. S a împuÈ™cat? Ieri, pe înserate? — De unde ai răsărit? Unde ai stat până acum? È›ipă Tatiana Pavlovna cu un glas piÈ›igăiat, înfigându È™i unghiile în umărul meu. Va să zică ne ai spionat? Ai tras cu urechea? — Nu È›i am spus eu? exclamă Katerina Nikolaevna, ridicându se de pe divan È™i arătând spre mine. Atunci mi am ieÈ™it din sărite. — Astea s prostii, minciuni! am zbierat eu, tăindu i vorba. Pretinzi că sunt un spion, of Doamne! De ce m aÈ™ osteni să te spionez, când mi e silă să trăiesc printre oameni de teapa dumitale?! Iată Kraft, un suflet ales, s a sinucis, s a împuÈ™cat de dragul unei idei, de dragul Hecubei... Dar ce È™tiÈ›i voi de Hecuba?... Cum să trăieÈ™ti printre intrigile voastre, în lumea voastră, când unde te învârteÈ™ti dai numai de minciuni, de înÈ™elătorie, de uneltiri... Mi e lehamite! — PlesneÈ™te l peste obraz! PlesneÈ™te l! răcni Tatiana Pavlovna. Cum Katerina nu făcea nici o miÈ™care, deÈ™i nu mă slăbea o clipă din ochi (îmi amintesc totul până în cele mai mici amănunte), È™i Tatiana Pavlovna era gata să È™i urmeze singură sfatul, am ridicat fără să vreau mâna ca să mă apăr, dar gestul meu a făcut o să creadă că dau s o lovesc. — Hai, dă, loveÈ™te! Nu degeaba eÈ™ti un bădăran din născare! Oricum, ai mai multă putere decât o femeie, atunci de ce te ai sfii?! — IsprăveÈ™te, m am săturat să mă tot calomniezi! am strigat eu. Eu nu sunt în stare să lovesc o femeie! EÈ™ti o neruÈ™inată, Tatiana Pavlovna, È™i întotdeauna m ai dispreÈ›uit! FireÈ™te, oamenii nici nu merită să i respecÈ›i! Desigur că îți vine a râde, Katerina Nikolaevna, când te uiÈ›i la mine, desigur că îți par un caraghios, de, nu mi a dat Dumnezeu o mutră spilcuită ca a aghiotanÈ›ilor dumitale, ci, dimpotrivă, superior... Dar nu despre asta e vorba acum, ci despre faptul că n am nici o vină! M am nimerit aici din întâmplare, È™i vinovată de toate, Tatiana Pavlovna, e numai bucătăreasa dumitale, mai bine zis slăbiciunea dumitale pentru ea: de ce, când am întrebat o dacă eÈ™ti acasă, în loc să mi răspundă, m a adus încoace? Iar mai târziu, recunoaÈ™te È™i dumneata că ar fi fost prea din cale afară să răsar pe negândite din dormitorul unei femei, aÈ™a că am preferat să îndur în tăcere batjocurile voastre, decât să mă arăt... Nu i aÈ™a că îți par acum È™i mai caraghios, Katerina Nikolaevna? — Pleacă de aici, ieÈ™i afară, afară cu tine! zbieră Tatiana Pavlovna, gata gata să mă îmbrâncească. Nu lua seama la palavrele lui, Katerina Nikolaevna. Þi am spus doar că e un descreierat! Mi au trimis vorbă cei de la Moscova. — Eu descreierat? Cine È›i a spus asta? De unde ai primit informaÈ›iile de soiul ăsta? Dar n are importanță, m am săturat de toate! Katerina Nikolaevna, îți jur pe tot ce am mai sfânt că discuÈ›ia asta È™i tot ce am auzit rămâne între noi. Am eu vreo vină că È›i am surprins tainele? PoÈ›i fi liniÈ™tită, cu atât mai mult, cu cât de mâine nici nu mă mai duc la tatăl dumitale, È™i în privinÈ›a documentului pe care l cauÈ›i să n ai nici o grijă! — Cum adică? Despre ce document vorbeÈ™ti? îngăimă Katerina Nikolaevna, atât de tulburată, încât pălise, sau poate mi s a părut numai. Mi am dat seama că vorbisem prea mult. M am grăbit să plec; amândouă m au petrecut cu o privire nespus de mirată, fără să scoată un cuvânt. Aveau È™i de ce să fie intrigate... CAPITOLUL AL NOUÃLEA Am pornit repede spre casă È™i, oricât s ar părea de ciudat, eram foarte mulÈ›umit de mine. Desigur, nu se vorbeÈ™te aÈ™a cu femeile, È™i încă cu astfel de femei — mai bine zis cu o astfel de femeie, căci pe Tatiana Pavlovna n a mai puneam la socoteală. Poate că nu se cade să i spun în față unei doamne de rangul ei: "mi e silă de intrigile dumitale", dar iată că o spusesem È™i nu mi părea rău, dimpotrivă. Ca să nu mai vorbesc de altceva, aveam măcar mulÈ›umirea că prin tonul meu izbutisem să È™terg impresia penibilă È™i ridicolă pe care o făcusem. Dar nici nu aveam prea mult timp să mă gândesc la asta, fiindcă mă obseda Kraft. N aÈ™ putea spune că era un gând care mă chinuia, totuÈ™i, sinuciderea lui mă zguduise până în străfunduri, în asemenea măsură, încât nu încercam nici măcar obiÈ™nuita satisfacÈ›ie atât de general umană stârnită de nenorocirea altuia, bunăoară, atunci când cineva își rupe un picior, sau e dezonorat, sau pierde o ființă dragă È™i aÈ™a mai departe, chiar È™i această satisfacÈ›ie josnică, dar atât de obiÈ™nuită, fusese înlocuită cu desăvârÈ™ire în sufletul meu de un alt simțământ, puternic È™i curat, È™i anume de o mare durere, de milă față de Kraft, deÈ™i nu È™tiu dacă era chiar milă, în orice caz, eram stăpânit de un sentiment nobil. Și acesta era un motiv să fiu mulÈ›umit de mine. E ciudat câte gânduri disparate îți pot trece prin minte tocmai atunci când eÈ™ti tulburat până în adâncul sufletului de o veste zguduitoare, care ar trebui, de fapt, să È›i spulbere orice alt sentiment È™i să È›i alunge toate gândurile străine de ea, mai cu seamă pe cele mărunte; dar tocmai atunci te năpădesc o mulÈ›ime de gânduri meschine, îmi mai aduc aminte că, treptat, m a cuprins un tremur nervos destul de puternic, de care n am scăpat tot timpul cât am stat acasă, nici măcar în timpul discuÈ›iei decisive cu Versilov. Această discuÈ›ie s a desfășurat în condiÈ›ii neaÈ™teptate È™i ciudate. După cum am arătat, noi locuiam într o căsuță separată, într o curte unde mai erau È™i alÈ›i chiriaÈ™i; locuinÈ›a noastră purta numărul treisprezece. ÃŽncă înainte de a intra pe poartă, am auzit o femeie întrebând tare cu un glas nerăbdător È™i nervos: "Unde e locuinÈ›a cu numărul treisprezece?" ÃŽntrebarea o pusese o doamnă care deschisese uÈ™a prăvălioarei de mărunÈ›iÈ™uri de lângă poarta noastră, dar, pe cât se pare, nu primise nici un răspuns, poate că fusese chiar bruftuluită, căci în timp ce cobora cele câteva trepte, strigă cu ciudă È™i mânie, bătând din picior: — Dar unde pot să l găsesc pe portar? Recunoscusem glasul din primul moment. — La numărul treisprezece mă duc È™i eu, i am spus apropiindu mă de ea. Pe cine căutaÈ›i? — De un ceas întreg caut portarul, întreb la toată lumea, urc È™i cobor scările. — Casa e în curte. Nu mă recunoÈ™ti? Am înÈ›eles însă că mă È™i recunoscuse. — ÃŽl căutaÈ›i desigur pe Versilov, vreÈ›i să vorbiÈ›i cu el. Și eu de asemenea, am continuat, am venit să mi iau rămas bun de la el pentru totdeauna. Să mergem. — SunteÈ›i fiul lui? — Asta n are nici o importanță. Să zicem că sunt, deÈ™i mă numesc Dolgoruki. Sunt un copil din flori. Dumnealui are o droaie de copii nelegitimi. Dar È™i un fiu adevărat pleacă de acasă când i o cere conÈ™tiinÈ›a È™i onoarea. Până È™i în Biblie găseÈ™ti astfel de cazuri. Pe deasupra, a primit È™i o moÈ™tenire la care nu vreau să fiu părtaÈ™, aÈ™a că plec să mi câștig pâinea prin munca mea. Un om întreg își jertfeÈ™te È™i viaÈ›a când socoteÈ™te că e necesar; doar Kraft s a împuÈ™cat de dragul unei idei, închipuieÈ™te È›i, Kraft, un om tânăr, cu perspective atât de frumoase... Pe aici, pe aici! Locuim într o casă separată. ÃŽncă din vremuri biblice copiii își părăseau părinÈ›ii È™i È™i făceau cuibul lor... De dragul unei idei înalte... Atunci când te ridici până la o asemenea idee. Principalul este să ai un ideal în viață, atunci nu È›i mai trebuie altceva... Și tot drumul, până acasă, i am îndrugat vrute È™i nevrute. Cititorul își dă desigur seama că nu mă prea cruÈ›, È™i socotesc că e bine aÈ™a. Vreau să mă deprind să spun întotdeauna adevărul. Versilov era acasă. Am intrat fără să mi scot paltonul È™i fata s a luat după mine. Era grozav de sărăcăcios îmbrăcată; peste rochia ponosită de culoare întunecată îi atârna o zdreanță în chip de mantilă ori de pelerină; pe cap purta o pălărioară ca de marinar, veche È™i uzată, care n o înfrumuseÈ›a câtuÈ™i de puÈ›in. Când am intrat în salon, maică mea È™edea la locul ei obiÈ™nuit È™i lucra, soră mea ieÈ™ise din camera ei să vadă cine a venit È™i stătea în prag, iar Versilov, care lenevea ca de obicei, s a sculat să ne întâmpine, aruncându mi o privire aspră È™i întrebătoare. — Dumneaei n a venit cu mine, m am grăbit să i lămuresc È™i m am tras deoparte ca să i arăt că n am nici un amestec. Am întâlnit o la poartă: te căuta pe dumneata, n a găsit pe nimeni s o îndrume. Am È™i eu de discutat cu dumneata, dar îmi rezerv această plăcere pe mai târziu, după ce vei termina cu dumneaei... TotuÈ™i, Versilov continua să mă privească, intrigat. — DaÈ›i mi voie, începu fata, nerăbdătoare. Versilov se întoarse spre ea. M am tot întrebat ce v a venit de mi aÈ›i lăsat ieri banii... Eu... Pe scurt... È›ineÈ›i vă banii! strigă ea aproape la fel de strident ca acasă È™i azvârli un teanc de bancnote pe masă. Vi i aÈ™ fi adus mai devreme dacă nu trebuia să alerg la biroul de informaÈ›ii să vă aflu adresa. Și dumitale vreau să È›i spun ceva! se întoarse ea pe neaÈ™teptate spre mama, care se făcuse albă ca varul. Dar n aÈ™ vrea să te jignesc, arăți a fi o femeie cumsecade, È™i poate dumneaei e fiica dumitale. Nu È™tiu dacă îi eÈ™ti nevastă ori ba, dar află că domnul acesta taie din gazete anunÈ›urile pe care le dau din ultimii lor bani niÈ™te biete guvernante È™i profesoare, apoi se duce la aceste nenorocite È™i caută să profite în mod necinstit de ele, ispitindu le cu bani. Nu pricep cum de am putut primi ieri bani de la el! Dar părea un om atât de serios È™i de cinstit!... Să nu te apropii de mine! Nu vreau să aud nimic! EÈ™ti un nemernic, stimate domn! Chiar dacă mi ai fi dat banii cu cele mai bune intenÈ›ii, tot nu i primesc, n am nevoie de pomana dumitale. Să taci! Să nu scoÈ›i nici un cuvânt! Vai ce bine îmi pare că te am dat în vileag în casa dumitale, față de aceste femei! Te blestem să n ai parte de nimic! Alergă spre ușă, dar se opri o clipă în prag È™i strigă: — După câte am auzit te ai ales cu o moÈ™tenire! Apoi dispăru ca o nălucă. Þin să amintesc că era o exaltată. Versilov rămase înmărmurit. Stătea pe gânduri, chibzuind parcă ceva. ÃŽn cele din urmă, se întoarse deodată spre mine. — ÃŽntr adevăr n o cunoÈ™ti? — Azi, când am fost la Vasin, am zărit o din întâmplare pe coridor, È›ipa ca scoasă din minÈ›i È™i te tot blestema, dar n am intrat în vorbă cu ea, nici nu È™tiu cine este, iar acum am întâlnit o în poartă. Te pomeneÈ™ti că e învățătoarea cu anunÈ›ul de ieri, care dă "È™i lecÈ›ii de aritmetică". — Ea este. O dată în viaÈ›a mea am vrut È™i eu să fac o faptă bună È™i, È™i... Dar tu ce ai cu mine? — Poftim scrisoarea asta, i am răspuns, socotesc orice explicaÈ›ie de prisos. Am primit o de la Kraft care o avea de la răposatul Andronikov. CiteÈ™te o È™i ai să afli despre ce e vorba. Þin să È›i aduc la cunoÈ™tință că nimeni în lume nu È™tie de această scrisoare, în afară de mine, deoarece Kraft, care mi a predat o ieri, s a împuÈ™cat îndată după ce am plecat de la el... Pe când vorbeam cu sufletul la gură, grăbindu mă să termin, Versilov a luat scrisoarea, È™i apoi, È›inând o cât mai departe, în mâna stângă, m a urmărit tot timpul cu interes. Când i am anunÈ›at sinuciderea lui Kraft, m am uitat cu deosebită atenÈ›ie la el, ca să văd ce impresie îi face această veste. Dar ce să vezi? N a fost câtuÈ™i de puÈ›in impresionat, nici măcar n a ridicat din sprâncene! Dimpotrivă, când m am oprit, È™i a luat lornionul pe care îl purta atârnat de gât cu o panglică neagră, s a apropiat cu scrisoarea de lumânare, È™i, după ce s a uitat la iscălitură, a început s o citească cu luare aminte. Nici nu pot spune cât m a rănit nesimÈ›irea È™i aroganÈ›a lui. Nu mă îndoiam că cunosc foarte bine pe Kraft È™i în orice caz nu era o veste banală! Unde mai pui că, după cum era È™i firesc, aÈ™ fi vrut să l impresioneze! Am aÈ™teptat vreo câteva secunde, dar, È™tiind că scrisoarea e lungă, i am întors spatele È™i am ieÈ™it. Geamantanul meu era de mult pregătit, nu mai rămânea decât să mi adun câteva lucruri într o boccea. Mă gândeam la maică mea È™i mă mustra conÈ™tiinÈ›a că nici nu mă apropiasem de ea. Peste vreo zece minute, când eram gata de plecare È™i voiam să mă duc după o birjă, m am trezit deodată cu soră mea în cămăruță. — Uite, mama îți trimite cele È™aizeci de ruble ale tale È™i te roagă din nou s o ierÈ›i că i a pomenit de banii ăștia lui Andrei Petrovici... ÃŽÈ›i mai restituie încă douăzeci de ruble din cele cincizeci pe care i le ai dat ieri pentru întreÈ›inerea ta; spune că nu poate primi decât treizeci, fiindcă n a cheltuit mai mult, aÈ™a că È›ine restul de douăzeci. — Bine, îți mulÈ›umesc, numai să fie adevărat. Rămâi cu bine, surioară, eu plec. — Unde ai de gând să te duci? — Deocamdată, la un han, nu vreau să mai petrec în casa asta nici o noapte. Spune i mamei că o iubesc. — Ea È™tie asta. Mai È™tie că îl iubeÈ™ti È™i pe Andrei Petrovici. Cum nu È›i a fost ruÈ™ine s o aduci aici pe nefericita aceea? — ÃŽÈ›i jur că n am adus o eu; m am întâlnit cu ea la poartă. — Nu i adevărat, tu ai adus o. — Te rog să mă crezi... — GândeÈ™te te bine, întreabă È›i conÈ™tiinÈ›a È™i ai să È›i dai seama că È™i tu porÈ›i o vină. — Singura mea vină e că m am bucurat când l a dat în vileag pe Versilov. ÃŽnchipuieÈ™te È›i că are un copil mic de la Lidia Ahmakova. Dar ce rost are să È›i spun È›ie toate astea? — Are un copil mic? Bine, dar copilul nu i al lui! De unde ai mai auzit minciuna asta sfruntată? — Ei, ce È™tii tu?! — Ce să nu È™tiu? Păi n am dădăcit eu copilaÈ™ul ăsta la Luga?! Ascultă, frate: eu mi am dat seama de mult că tu n ai habar de nimic, È™i totuÈ™i îl jigneÈ™ti mereu pe Andrei Petrovici, prin urmare È™i pe mama. — Bine ar fi să greÈ™esc eu È™i să aibă el dreptate! Oricum, pe tine È™i pe mama nu vă iubesc mai puÈ›in din cauza lui. De ce ai roÈ™it aÈ™a, surioară? Poftim, acum roÈ™eÈ™ti È™i mai tare! Bine, lasă, dar află că în orice caz am să l provoc la duel pe nenorocitul ăla de prinÈ› pentru palma pe care i a dat o lui Versilov la Ems. Dacă într adevăr Versilov nu i vinovat cu nimic față de Ahmakova, sunt È™i mai îndreptățit s o fac. — Frate, vino È›i în fire, ce tot spui?! — Din fericire s a terminat È™i procesul... Poftim, acum ai pălit. — Dar prinÈ›ul nici n are să se bată cu tine! spuse Liza, încercând să zâmbească, în ciuda spaimei. — Atunci, am să l fac de râs în public. Dar ce i cu tine, Liza? Se făcuse atât de palidă, încât nici n o mai È›ineau picioarele; se aÈ™eză pe divan. — Liza! se auzi de jos glasul mamei, care o chema. Ea își mai reveni È™i se ridică, zâmbindu mi duios. — Lasă prostiile, frate, aÈ™teaptă să afli mai multe, deocamdată È™tii prea puÈ›in ca să judeci. — Am să È›in minte, Liza, că ai pălit când È›i am spus că vreau să mă bat în duel! — Da, da, să È›i aduci aminte È™i de asta! exclamă ea È™i, fără să È™i ia rămas bun, zâmbindu mi doar, plecă. Am chemat un birjar È™i, cu ajutorul lui, mi am coborât lucrurile. Nimeni dintre ai casei nu s a opus, nici nu m a rugat să rămân. Nu m am dus să mi iau rămas bun de la maică mea, ca să nu dau ochi cu Versilov. Mă È™i urcasem în birjă, când deodată mi a venit o idee. — Pe strada Fontanka, la podul Semionovski, am poruncit eu brusc, îndreptându mă din nou spre Vasin; îmi trecuse deodată prin minte că Vasin trebuie să fi aflat de moartea lui Kraft È™i că s ar putea să È™tie de o sută de ori mai mult decât mine, ceea ce s a È™i adeverit. Vasin s a simÈ›it dator să mi povestească toate amănuntele, de altfel, fără prea multă căldură, de unde am bănuit că i obosit, È™i nu m am înÈ™elat. El fusese de dimineață la Kraft, care se împuÈ™case (cu revolverul pe care l văzusem) în ajun, după ce se înnoptase de a binelea, cum reieÈ™ea din jurnalul lui. ÃŽn ultima însemnare din jurnal, făcută chiar înainte de moarte , Kraft menÈ›ionează că s a întunecat È™i că abia mai vede să scrie, dar că nu vrea să aprindă o lumânare, ca să nu izbucnească un incendiu după moartea lui. "Iar ca s o aprind È™i apoi s o sting o dată cu viaÈ›a mea, nu vreau" — sunt aproape ultimele lui cuvinte, destul de ciudate. Ideea de a È›ine un jurnal pentru a È™i însemna impresiile din preajma morÈ›ii îi venise abia cu trei zile în urmă, de cum s a întors la Petersburg, încă înainte de a se duce la Dergaciov; după plecarea mea a început să facă însemnări din sfert în sfert de oră, iar ultimele trei, patru însemnări le scrisese din cinci în cinci minute. Nu m am putut opri să mi exprim mirarea când am auzit că Vasin, care avusese atâta vreme acest jurnal înaintea ochilor (îi fusese îngăduit să l citească), nu făcuse o copie după el, cu atât mai mult că nu depășea o coală È™i toate însemnările erau foarte scurte — "măcar ultima pagină s o fi copiat !" Vasin îmi răspunse, zâmbind, că nu era nevoie, fiindcă le È›ine minte È™i aÈ™a, È™i apoi, erau niÈ™te însemnări dezordonate, despre tot ce i trecuse prin cap. AÈ™ fi putut să i dovedesc că tocmai de aceea erau mai preÈ›ioase, dar am renunÈ›at È™i am început să stărui să mi reproducă È™i mie ceva din jurnal; el mi a citat câteva rânduri, scrise cu aproximativ o oră înainte de moarte, în care spunea că "l a luat cu frig, că ar fi băut un păhărel de rachiu ca să se încălzească, dar l a oprit gândul că asta ar fi putut provoca o hemoragie È™i mai puternică". Cam toate însemnările erau de felul acesta, încheie Vasin. — Nu cumva crezi că s fleacuri? am întrebat eu. — N am spus asta, dar nu văd de ce le aÈ™ fi copiat. Chiar dacă nu sunt fleacuri, jurnalul e, de fapt, destul de banal, sau mai bine zis, destul de obiÈ™nuit în asemenea cazuri, adică tocmai aÈ™a cum te ai fi aÈ™teptat să fie... — Bine, dar sunt ultimele lui gânduri, înÈ›elegi, ultimele lui gânduri! — Ultimele gânduri ale unui om sunt uneori cât se poate de banale, de mărunte. Un alt sinucigaÈ™ se plânge tot în niÈ™te însemnări de felul acesta că în ceasul suprem s ar fi aÈ™teptat să i se înfiripe în minte fie È™i o singură idee înaltă, dar că, dimpotrivă, nu se gândeÈ™te decât la fleacuri, la lucruri mărunte. — Nu cumva È›i se pare un fleac È™i faptul că l a luat cu frig? — Ce te a impresionat mai mult, că l a luat cu frig, sau că vorbeÈ™te de hemoragie? Doar e un fapt cunoscut că foarte mulÈ›i din cei care au destulă tărie să se gândească la moartea lor iminentă, fie că È™i o provoacă singuri sau nu, manifestă o deosebită grijă pentru aspectul viitorului lor cadavru, de aceea nu mă miră că È™i Kraft s a ferit de o hemoragie prea puternică. — Nu È™tiu dacă faptul e cunoscut... nici măcar dacă e adevărat..., am mormăit eu, sunt uluit însă că dumitale È›i se pare totul atât de firesc. Doar abia ieri Kraft mai vorbea, se mai frământa, se mai afla printre noi! E oare cu putință să nu È›i fie nici măcar milă de el? — O, fireÈ™te că mi e milă, dar asta e cu totul altceva, în orice caz, Kraft însuÈ™i a văzut în moartea sa o concluzie logică. Va să zică, tot ce s a spus ieri la Dergaciov a fost adevărat; s a găsit la el un caiet gros cu o întreagă teorie savantă, bazată pe frenologie, craniologie, È™i chiar pe matematici, prin care voia să demonstreze că ruÈ™ii sunt un popor de rasă inferioară È™i că, prin urmare, când eÈ™ti rus, nu merită să trăieÈ™ti. Vezi, oricine poate ajunge la orice concluzie logică pofteÈ™te, dar să se È™i împuÈ™te, ca urmare a acestei concluzii, asta nu se întâmplă chiar în fiecare zi; poate numai de aceea cazul lui Kraft are un caracter special. — Măcar din pricina acestui caracter s ar cădea să i cinstim memoria. — Poate că nu numai din pricina asta, răspunse Vasin evaziv, totuÈ™i era limpede că el presupunea prostii sau minte bolnavă. Pe mine mă scotea din sărite atitudinea lui. — Parcă È™i dumneata vorbeai ieri de sentimente, Vasin. — Nu le tăgăduiesc nici acum, dar când analizezi mai de aproape cazul de față, descoperi în el o greÈ™eală grosolană È™i, fără să vrei, ajungi să l judeci atât de aspru, încât îți piere È™i mila. — Să È›i spun drept, am citit adineauri în ochii dumitale că îl condamni pe Kraft È™i, ca să nu te aud ponegrindu l, eram hotărât să nu È›i cer părerea, cum însă È›i ai exprimat o singur, mă văd nevoit să È›i dau dreptate, È™i totuÈ™i, mă supără atitudinea pe care ai adoptat o! Mie îmi pare rău de Kraft. — Mi se pare că am început s o luăm razna... — Da, totuÈ™i în astfel de cazuri, l am întrerupt eu, cei care au rămas în viață È™i se socotesc îndreptățiÈ›i să l judece pe răposat au cel puÈ›in mângâierea să È™i poată spune în sinea lor; "Ce are a face că s a împuÈ™cat un om care merită toată compătimirea È™i consideraÈ›ia, bine că am rămas noi în viață, oricum am fi!" AÈ™adar, n avem de ce să ne facem chiar atâta inimă rea. — FireÈ™te, dacă priveÈ™ti problema din acest punct de vedere... Dar, fără îndoială că ai glumit! Și încă foarte inteligent. Acum mă duc să comand ceaiul; È™tii, e ora când îl beau de obicei: cred că ai să primeÈ™ti să mi È›ii tovărășie. După ce aruncă o privire mirată spre geamantanul È™i bocceaua mea, ieÈ™i pe ușă. Avusesem într adevăr intenÈ›ia să fac o glumă răutăcioasă, ca să l răzbun pe Kraft; o È™i făcusem, aÈ™a cum m am priceput, dar mi s a părut ciudat că Vasin era cât pe aci să creadă că vorbesc serios când am apus: "bine că am rămas noi în viață, oricum am fi". ÃŽn orice caz, felul de a gândi al lui Vasin, până È™i felul de a simÈ›i era mai sănătos decât al meu. RecunoÈ™team asta fără nici o părere de rău, dându mi totodată seama că nu pot iubi. Când ni s a adus ceaiul, i am cerut să mi deie ospitalitate pentru o singură noapte, iar dacă nu poate, să mi o spună deschis È™i am să mă duc la un han. Apoi i am explicat pe scurt de ce plecasem de acasă, mărturisindu i fără sfială că m am certat definitiv cu Versilov, dar n am intrat în amănunte. Vasin m a ascultat până la capăt, cu atenÈ›ie, dar È™i cu destulă nepăsare. ÃŽn general, Vasin nu vorbea decât atunci când îi puneai o întrebare, deÈ™i îți răspundea întotdeauna bucuros È™i pe larg. Despre scrisoarea în privinÈ›a căreia voisem să mă sfătuiesc cu el nu i am pomenit nimic, i am spus doar că trecusem de dimineață pe la el, că să văd ce mai face. De vreme ce îi făgăduisem lui Versilov că în afară de mine nu va mai È™ti nimeni despre scrisoare, socoteam că nu mai aveam dreptul să vorbesc nimănui de ea. Nu mi dau seama de ce, dar acum nu mi mai venea la îndemână să i împărtășesc lui Vasin anumite lucruri. Dar numai anumite lucruri, nu însă È™i altele; bunăoară, izbutisem să i stârnesc interesul, povestindu i despre scenele petrecute de dimineață pe coridor È™i în camera vecină, precum È™i epilogul lor din casa lui Versilov. M a ascultat cu deosebită atenÈ›ie, mai ales când i am vorbit despre Stebeikov. M a pus să i repet de două ori cum m a descusut Stebeikov despre Dergaciov È™i a căzut chiar pe gânduri. TotuÈ™i, până la urmă, a zâmbit ironic, în clipa aceea, am avut deodată impresia că pe Vasin nu l poate pune nimeni în încurcătură. De altfel, îmi aduc aminte că prima dată când am constatat acest lucru, am făcut o într o formă foarte măgulitoare pentru el. — De fapt, n am putut să aleg mare lucru din ceea ce mi a spus domnul Stebeikov, am încheiat eu, vorbeÈ™te cam alandala... È™i apoi, mi s a părut cam uÈ™uratic... Vasin deveni numaidecât serios. — E drept că la început ai impresia că se exprimă greoi, dar uneori izbuteÈ™te să facă niÈ™te observaÈ›ii cât se poate de subtile È™i, apoi, È›ine seama că este un om de afaceri, aÈ™a încât are mai curând un spirit practic, È™i nu preocupări intelectuale, abstracte. Din acest punct de vedere trebuie judecat... Vorbea întocmai cum mă aÈ™teptasem. — Nici nu È›i închipui cum le a întărâtat pe vecinele dumitale! Cine È™tie ce ar mai fi putut ieÈ™i! Vasin mi a povestit că vecinele lui nu locuiau acolo decât de vreo trei săptămâni, că veniseră din provincie, că aveau o cămăruță mică de tot, că erau fără îndoială foarte sărace È™i că aÈ™teaptă parcă ceva. El nu È™tia că cea tânără dăduse un anunÈ› la gazetă, că era profesoară È™i căuta lecÈ›ii, dar auzise de la gazdă că Versilov venise pe la ele. Vecinele trăiau însă foarte retrase, ferindu se de toată lumea, chiar È™i de gazdă. ÃŽn ultimele zile, observase È™i el că în camera vecină ceva nu i în ordine, totuÈ™i scene ca în ziua aceea nu izbucniseră niciodată. Amintesc de discuÈ›ia noastră despre vecine, pentru a se înÈ›elege mai bine ceea ce va urma. Cât timp am stat noi de vorbă, în camera de alături a domnit o tăcere mormântală. Lui Vasin i s a părut foarte semnificativ că Stebeikov socotea necesar să atragă atenÈ›ia gazdei asupra vecinelor È™i că strigase de două ori: "Ai să vezi, ai să vezi È™i dumneata!" — Chiar că o să vadă, adăugă Vasin, sunt convins că n a vorbit de florile mărului; el are un ochi foarte ager în privinÈ›a asta. — Cum adică, după părerea dumnitale gazda ar trebui sfătuită să le alunge? — Nu, n am spus asta, dar mi e teamă să nu iasă vreun scandal... De altfel, mai devreme sau mai târziu, toate istoriile de felul ăsta se termină cam aÈ™a, dar nu merită să mai lungim vorba. Despre vizia lui Versilov la vecinele lui Vasin n a vrut să È™i spună părerea. — Orice e cu putință, mai ales că omul s a trezit deodată cu bani în buzunar... de altfel, se prea poate să fi vrut pur È™i simplu să facă o faptă bună. După câte am auzit are astfel de obiceiuri È™i apoi s ar putea să fie o pornire firească. I am mai povestit că Stelbekov îmi îndrugase ceva despre un prunc. — ÃŽn privinÈ›a aceasta Stelbekov se înÈ™ală amarnic, rosti Vasin foarte apăsat È™i neaÈ™teptat de grav. (De aceasta mi aduc bine aminte). Stelbekov, urmă el, se bizuie prea mult pe spiritul său practic È™i de aceea trage concluzii pripite, conform cu judecata sa, ce i drept adesea foarte pătrunzătoare; totuÈ™i, în realitate, o întâmplare poate să aibă È™i unele aspecte foarte neaÈ™teptate, aproape neverosimile, totul depinde de eroi. AÈ™a s a întâmplat È™i în cazul de față: cunoscând povestea numai în parte, el a tras concluzia că copilul este al lui Versilov, deÈ™i nu i al lui. După multe stăruinÈ›e, iată ce am aflat, spre marea mea mirare: copilul era al prinÈ›ului Serghei Sokolski. Lidia Ahmakova, fie din pricina bolii, fie din pricina firii ei exaltate, se purta uneori ca o descreierată. Ea se îndrăgostise de prinÈ› încă înainte de a l cunoaÈ™te pe Versilov, iar prinÈ›ul "binevoise a i accepta dragostea", după expresia lui Vasin. ÃŽntre ei nu fusese decât o legătură de o clipă, căci, după cum se È™tie, s au certat numaidecât È™i Lidia l a izgonit pe prinÈ›, "pe cât se pare, spre bucuria acestuia". — Era o fată foarte ciudată, adăugă Vasin, È™i nu încape îndoială că uneori nu era în toate minÈ›ile. Când a plecat la Paris, prinÈ›ul n a È™tiut în ce situaÈ›ie își lăsase victima; abia la sfârÈ™it, după întoarcerea sa, a aflat totul. Versilov, care între timp se împrietenise cu fata, i a propus să se căsătorească cu el, tocmai din cauza situaÈ›iei din ce în ce mai vădite (pe care pare se că nici părinÈ›ii n au bănuit o decât spre sfârÈ™it). Fata, care se îndrăgostise de Versilov, era în culmea fericirii, fiindcă nu vedea în propunerea lui "numai un sacrificiu", deÈ™i îi preÈ›uia gestul È™i din acest punct de vedere. Și, bineînÈ›eles, Versilov s a priceput s o facă, comentă Vasin. Copilul (o fetiță) s a născut cu o lună sau cu È™ase săptămâni înainte de termen È™i a fost lăsat în Germania, dar mai târziu Versilov l a adus în Rusia È™i acum s ar putea să fie chiar la Petersburg. — Dar zvonul cu chibriturile? — Despre asta nu È™tiu nimic, încheie Vasin. Lidia Ahmakova a murit la vreo două săptămâni după ce a născut, dar cum s a întâmplat nu È™tiu. PrinÈ›ul, care se întorsese atunci de la Paris, a aflat de copil È™i la început nici n a vrut pare se să creada că e al lui... De altfel, povestea a rămas o taină până în ziua de azi, căci toată lumea s a ferit să vorbească despre ea. — Mare pramatie mai e È™i prinÈ›ul! am strigat eu, indignat. Să se poarte aÈ™a cu o fată bolnavă! — Pe vremea aceea nu era chiar atât de bolnavă... Și apoi, chiar ea l a alungat. Dar, ce i drept, nici el n a aÈ™teptat să i o spună de două ori. — Și dumneata îi mai găseÈ™ti scuze acestui ticălos? — Nu. Atâta doar că nu l aÈ™ numi ticălos înainte de a È›ine seama È™i de împrejurări. ÃŽn general, este o poveste destul de banală. — Spune, Vasin, l ai cunoscut îndeaproape? Mă bizui pe părerea dumitale ca să iau o hotărâre într o chestiune care mă priveÈ™te direct. De astă dată Vasin mi a dat însă un răspuns foarte evaziv. Mi a confirmat că l a cunoscut pe prinÈ›, dar era vădit că se fereÈ™te să mi spună în ce împrejurări. Mi a mai spus că, È›inând seamă de caracterul prinÈ›ului, trebuie judecat cu oarecare îngăduință. "E plin de bune intenÈ›ii È™i entuziasm, dar n are nici destulă minte, nici destulă voință ca să se poarte aÈ™a cum ar dori." Fiind lipsit de cultură, nu i capabil să înÈ›eleagă o mulÈ›ime de idei È™i de fenomene, totuÈ™i acestea îl atrag grozav. Bunăoară, e în stare să susÈ›ină până în pânzele albe următoarea părere: "Ce are a face că sunt prinÈ› È™i că mă trag din Riurik, de ce n aÈ™ putea fi È™i meÈ™ter cizmar, dacă trebuie să mi câștig pâinea È™i nu s bun de altă muncă? Pe firmă aÈ™ scrie: «Atelierul de cizmărie al prinÈ›ului cutare. Ce poate fi mai nobil? Și culmea, e oricând gata să È™i facă ceea ce spune, adăugă Vasin, dar nu dintr o convingere adâncă, ci numai fiindcă e impulsiv È™i uÈ™uratic. De aceea se È™i căieÈ™te numaidecât È™i atunci e întotdeauna gata să treacă la extrema cealaltă. Și aÈ™a face toată viaÈ›a, în secolul nostru, mulÈ›i oameni ajung într un impas, încheie Vasin, È™i asta numai din pricină că s au născut în vremea noastră. Am căzut pe gânduri. — E adevărat că pe vremuri a fost dat afară din armată? am întrebat. — Nu È™tiu dacă a fost dat afară, fapt e că a avut neplăceri È™i s a văzut silit să È™i dea demisia de la regiment. Știi ca toamna trecută, după ce a ieÈ™it din armată, a petrecut două, trei luni la Luga? — Eu... eu È™tiam că dumneata te găseai pe atunci la Luga. — Da, È™i eu am stat câtva timp acolo. PrinÈ›ul o cunoÈ™tea pe Lizaveta Makarovna. — Da? Habar n aveam. Ce i drept, am stat atât de puÈ›in de vorbă cu soră mea... Cum, È™i mama îl primea în casă? — Asta nu, nici nu se cunoÈ™teau atât de bine, se întâlneau doar din când în când într o familie. — Stai, parcă mi aduc aminte că È™i soră mea a pomenit ceva despre copilul acela. Oare era È™i copilul acolo? — A fost un timp. — Și acuma unde i? — Cu siguranță la Petersburg. — Nici în ruptul capului nu cred că mama ar fi avut vreun amestec în toată povestea cu fata aceea, cu Lidia! am strigat eu cât se poate de pătimaÈ™. — Lăsând la o parte toate intrigile cărora nu mă încumet să le dau de capăt, socotesc că în această poveste rolul lui Versilov nu e de fel condamnabil, spuse Vasin, zâmbind îngăduitor. Aveam impresia că discuÈ›ia îi devine din ce în ce mai neplăcută, dar că nu vrea să mi o arate. — E de neînchipuit ca o femeie să i cedeze alteia bărbatul, m am înfierbântat eu iar. Asta n o cred pentru nimic în lume!... ÃŽÈ›i jur ca maică mea nu i în stare de una ca asta! — TotuÈ™i, pe cât se pare, n a căutat să l împiedice. — Să fi fost în locul ei, nici eu nu l aÈ™ fi împiedicat măcar din mândrie! — ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, eu nu mă încumet să judec o asemenea situaÈ›ie, declară Vasin categoric. Se poate într adevăr ca Vasin, cu toată inteligenÈ›a lui, să nu fi cunoscut sufletul femeii, să fi fost cu totul străin de această sferă de preocupări. De aceea am È™i tăcut. Vasin intrase provizoriu la o societate anonimă È™i È™tiam că È™i ia de lucru acasă. La insistenÈ›ele mele a recunoscut că È™i în seara acea avea de făcut niÈ™te socoteli, È™i atunci l am rugat din suflet să È™i vadă de treabă, fără să È›ină seama de mine. Mi s a părut că a primit propunerea cu bucurie, totuÈ™i înainte de a se apuca de lucru, a avut grijă să mi aÈ™tearnă de dormit pe divan. La început, îmi oferise chiar patul lui, dar se pare că È™i de data asta s a bucurat că n am primit. Gazda ne a dat o pernă È™i o pătură; Vasin era cât se poate de politicos È™i amabil, totuÈ™i mă simÈ›eam stingherit, văzând câtă bătaie de cap îi pricinuiam. Mă simÈ›eam mai în largul meu cu vreo trei săptămâni în urmă când, din întâmplare, înnoptasem o dată la Efim, în Petersburgskaia Storona. Mi aduc aminte cum mi a aÈ™ternut la repezeală tot pe un divan, ferindu se să nu l prindă mătușă sa, bănuind pesemne că s ar fi supărat dacă ar fi È™tiut că el își găzduieÈ™te prieteni; peste noapte. Ne am distrat grozav. ÃŽn loc de cearÈ™af am întins o cămașă, iar în loc de pernă am pus un palton împăturit. Þin minte că Zveriev, după ce a potrivit totul, a bătut încântat cu palma peste culcuÈ™ul improvizat È™i mi a spus prieteneÈ™te: — Vous dormirez comme un petit roi . Și poate că tocmai veselia lui prostească, È™i fraza spusă pe franÈ›uzeÈ™te, care i se potrivea ca nuca n perete, m au făcut să dorm atât de bine atunci la măscăriciul de Efim. ÃŽn seara aceea, însă, am fost cât se poate de bucuros când l am văzut în sfârÈ™it pe Vasin la masa de lucru, cu spatele la mine. M am trântit pe divan È™i, cu ochii aÈ›intiÈ›i la el. m am gândit îndelung la multe. Aveam È™i la ce să mă gândesc. ÃŽn sufletul meu se învălmășeau tot felul de sentimente, È™i chiar dacă unele se conturau precis, nici unul nu era destul de puternic ca să pună pe de a întregul stăpânire pe mine È™i să mă smulgă din iureÈ™ul celorlalte. Mă asaltau când unul, când altul, fără nici o noimă, È™i după cât mi aduc aminte, nici eu n aveam chef să mă opresc asupra vreunuia sau să mi le pun în ordine. Până È™i sinuciderea lui Kraft trecuse pe nesimÈ›ite pe planul al doilea. Cel mai mult mă frământa propria mea situaÈ›ie, faptul că o "rupsesem" cu ai mei, că îmi luasem geamantanul È™i plecasem de acasă, că începeam o viață nouă. Mi se părea ca toate hotărârile È™i pregătirile mele de până atunci fuseseră doar o joacă È™i că "abia acum, pe neaÈ™teptate È™i mai ales pe negândite începuse în realitate totul". DeÈ™i mă apăsau atâtea pe suflet, gândul acesta mă îmbărbăta È™i mă înveselea. Dar... mai aveam È™i alte sentimente; mai cu seamă unul dintre ele căuta să se impună, să mă absoarbă în întregime È™i, oricât s ar părea de ciudat, îmi dădea È™i el curaj, de parcă mă îmbia la ceva foarte vesel. Și totuÈ™i fusese stârnit de spaimă: mă temeam de mult, încă de cu seară că, atunci când m am pomenit față în față cu Ahmakova, mi am pierdut cumpătul È™i am lăsat să mi scape prea multe despre document. "Da, prea m a luat gura pe dinainte, îmi ziceam eu, È™i poate că le am trezit bănuieli... Ar fi o nenorocire! Se înÈ›elege că dacă bănuiesc ceva, au să se È›ină de capul meu. Dar, la urma urmei, n au decât! Am să mă ascund, să nu mă găsească! Ce mă fac însă dacă încep să mă urmărească?"... Deodată, am început să retrăiesc până în cele mai mici amănunte È™i cu o satisfacÈ›ie crescândă toată scena cu Katerina Nikolaevna, care mă privea È›intă cu aroganță È™i totodată cu o mirare grozavă. Și când am plecat, o lăsasem înmărmurită; "totuÈ™i ochii ei nu sunt chiar negri... numai fiindcă genele îi sunt foarte negre, îi par È™i ochii atât de întunecaÈ›i..." Dar deodată această amintire m a dezgustat îngrozitor... mi era ciudă È™i pe ele È™i pe mine. Aveam parcă È™i remuÈ™cări, È™i de aceea căutam să mă gândesc la altceva. "Cum se face că nu i iau de loc în nume de rău lui Versilov toată povestea cu vecina lui Vasin?" mi a trecut deodată prin minte. ÃŽn ceea ce mă priveÈ™te, eram sigur că venise la ea în căutarea unei aventuri amoroase, dar asta nu mă revolta. Mi se părea chiar că nici nu te puteai aÈ™tepta la altceva din partea lui, È™i, cu toate că mă bucurasem că fusese dat în vileag, nu l învinuiam. Nu de asta îmi păsa mie; principalul era că atunci când am intrat cu fata pe ușă m a privit atât de mânios cum nu mă mai privise niciodată. "ÃŽn sfârÈ™it, m a luat È™i el o dată în serios! mi am spus eu, încântat. O, dacă nu l aÈ™ fi iubit, nu m ar fi bucurat atât ura lui! Până la urmă am aÈ›ipit, apoi am adormit de a binelea. ÃŽmi amintesc doar ca prin vis cum Vasin, după ce È™i a isprăvit lucrul, È™i a strâns hârtiile cu grijă, s a uitat lung spre divanul meu, pe urmă s a dezbrăcat È™i a stins lumina. Era ora unu noaptea. Peste vreo două ore, am sărit ca ars din somn È™i, buimăcit, m am ridicat în capul oaselor. Din camera vecină se auzeau È›ipete îngrozitoare, plânsete, urlete. UÈ™a noastră era larg deschisă È™i pe coridorul acum luminat forfoteau oameni È™i strigau. Am vrut să l strig pe Vasin, dar mi am dat seama că nu mai era în pat. NeÈ™tiind unde să găsesc chibriturile, mi am căutat prin întuneric hainele È™i am început să mă îmbrac în grabă. Pesemne că È™i gazda È™i ceilalÈ›i chiriaÈ™i alergaseră într un suflet la vecinele noastre. De fapt, nu urla decât vecina cea bătrână, glasul celei tinere, care mi se întipărise atât de bine în minte în ajun, nu se auzea de loc; mi amintesc că acesta a fost primul lucru care m a izbit. Nici nu apucasem să mă îmbrac, că Vasin s a întors grăbit în odaie, a căutat chibriturile È™i într o clipă a aprins lumânarea. Cum era numai în halat È™i în papuci, a început numaidecât să se îmbrace. — Ce s a întâmplat? i am strigat eu. — O istorie cât se poate de neplăcută È™i de complicată, îmi răspunse el, aproape furios. Vecina aceea tânără de care mi ai vorbit s a spânzurat în odaie. Am scos un È›ipăt. Nu pot spune cum mă durea inima! Am alergat È™i noi pe coridor. Mărturisesc că n am îndrăznit să intru la vecine, aÈ™a că pe nefericita aceea n am văzut o decât mai târziu, când au coborât o din laÈ› È™i atunci, ce i drept, de la oarecare distanță È™i acoperită cu un cearÈ™af din care nu ieÈ™eau decât tălpile înguste ale pantofilor ei. FaÈ›a nu i am zărit o de loc. Maică sa era într o stare groaznică; gazda, care stătea lângă ea, nu părea prea speriată. ToÈ›i chiriaÈ™ii se strânseseră în jurul lor. De altfel, nu erau prea mulÈ›i: un marinar bătrân, veÈ™nic nemulÈ›umit È™i arțăgos, care acum însă tăcea chitic, È™i un bătrân funcÈ›ionar, împreună cu nevastă sa, în vârstă È™i ea, oameni destul de respectabili, care veniseră de puÈ›ină vreme din gubernia Tver. N am să descriu ce s a mai petrecut în noaptea aceea, toată forfota, urmată apoi de vizita autorităților; până în zori am tremurat ca varga È™i m am socotit dator să nu mă mai culc, deÈ™i nu eram de nici un folos. De altfel, È™i celorlalÈ›i le pierise somnul, toÈ›i păreau cât se poate de treji, de o vioiciune neobiÈ™nuită. Vasin s a È™i dus undeva cu o birjă. Gazda s a dovedit o femeie destul de respectabilă, cu mult mai cumsecade decât mi o închipuisem. Am convins o (È™i o socot un merit al meu) că nefericita mamă nu putea fi lăsată singură, cu fiica ei moartă, aÈ™a că până a doua zi s o ia în camera ei. Gazda a primit numaidecât È™i biata mamă, deÈ™i se tot zbătea È™i plângea, refuzând să se despartă de moartă, a trecut în cele din urmă în camera gazdei, care a È™i poruncit imediat slujnicei să pună samovarul. După aceea chiriaÈ™ii s au retras È™i ei în odăile lor, încuind uÈ™ile, eu însă nu m as fi culcat nici în ruptul capului. Am stat multă vreme la gazdă, de altfel, bucuroasă de prezenÈ›a unui om străin, care pe deasupra mai È™tia È™i unele amănunte noi în legătură cu întâmplarea. Samovarul ne a prins foarte bine; în general, samovarul este nelipsit în viaÈ›a de fiecare zi a ruÈ™ilor, care nu se pot dispensa de el, mai cu seamă atunci când se întâmplă o nenorocire deosebit de îngrozitoare, neaÈ™teptată È™i stranie; până È™i biata mamă a băut două ceÈ™ti de ceai, fireÈ™te, după ce am stăruit îndelung È™i aproape am silit o. Și totuÈ™i, drept să spun, n am văzut niciodată o durere mai cumplită È™i mai sinceră decât la această bătrână. La început, a plâns în hohote, s a zbuciumat È™i a È›ipat ca scoasă din minÈ›i, dar pe urmă a început să vorbească, de parcă È™i ar fi căutat astfel o alinare, iar eu o ascultam cu atenÈ›ia încordată. Există nenorociÈ›i, mai cu seamă femei, pe care, în asemenea împrejurări, trebuie să i laÈ™i să vorbească mult, să È™i descarce sufletul. Și apoi, există suflete, ca să zic aÈ™a, tocite de suferință, care toată viaÈ›a lor au fost încercate, care au îndurat nespus de multe dureri mari È™i mici, precum È™i nesfârÈ™ite necazuri, aÈ™a încât au ajuns să nu se mai mire de nimic, nici măcar de o catastrofă cu totul neaÈ™teptată, È™i mai ales care, până È™i înaintea sicriului fiinÈ›ei celei mai dragi, nu uită nici una dintre regulile atât de greu învățate ale unei purtări cât mai prevenitoare față de oameni. Eu nu condamn astfel de făpturi fiindcă nu văd în purtarea lor nici egoism trivial È™i nici mentalitate primitivă; în astfel de suflete poÈ›i găsi uneori comori mai mari decât la eroinele cele mai nobile în aparență, dar pe ele È™i au pus pecetea obiÈ™nuinÈ›a îndelungată a umilinÈ›ei, instinctul de conservare, teama È™i înjosirile neîncetate. Biata fată care se sinucisese nu semăna cu maică sa. Ce i drept, la față aducea cu ea, deÈ™i răposata era chiar frumuÈ™ică. Mama nu era prea bătrână, nu părea să aibă decât cel mult cincizeci de ani; era tot atât de blondă, dar avea ochii înfundaÈ›i în orbite, obrajii supÈ›i, iar dinÈ›ii mari, neregulaÈ›i È™i galbeni. Părea, de altfel, toată gălbejită: pielea de pe față È™i de pe mâini aducea cu pergamentul, rochia, închisă la culoare, îngălbenise de veche ce era, iar peste unghia de la arătătorul mâinii drepte era nu È™tiu de ce întins cu grijă un strat de ceară galbenă. Povestirea bietei femei mi s a părut dezlânată pe alocuri, chiar fără È™ir. Am s o redau aÈ™a cum am înÈ›eles o È™i atât cât am reÈ›inut din ea. Veniseră de la Moscova. Ea rămăsese de mult văduvă, dar "văduvă a unui consilier de curte", iar soÈ›ul ei, după ce fusese funcÈ›ionar o viață întreagă, nu i lăsase aproape nimic, "bineînÈ›eles, afară de pensia de două sute de ruble. Dar ce s două sute de ruble?" Izbutise totuÈ™i s o crească pe Olea, o dăduse È™i la liceu... Și cum mai învăța, atât de bine a învățat, încât a ieÈ™it din liceu cu medalia de argint..." (Aici s a pornit fireÈ™te pe plâns.) Răposatul ei soÈ› încredinÈ›ase unui negustor din Petersburg un capital de vreo patru mii de ruble, pe care acela îl pierduse. Dar deodată negustorul s a îmbogățit din nou. Având dovezi, am început să mă sfătuiesc cu unul È™i cu altul È™i toată lumea mi a spus să l caut, că o să mi dea negreÈ™it toÈ›i banii înapoi. AÈ™a am È™i făcut, negustorul n a tăgăduit, zicea să vin la el să stăm de vorbă. M am pregătit de drum È™i acum o lună am sosit aici cu Olea. Bani n aveam, de aceea am È™i luat această cămăruță, cea mai mică pe care am găsit o, dar după cum vezi, într o casă cumsecade, căci la asta È›ineam mai mult decât la orice. Doar pe două femei fără experiență ca noi oricine putea să le înÈ™ele, să le jignească. Uite, È›i am plătit dumitale cu chiu, cu vai chiria pe o lună, dar la Petersburg toate s scumpe foc, iar negustorul nostru nici pomeneală să ne dea banii. «Nu vă cunosc È™i nu vreau să È™tiu de nimic», zice, iar eu înÈ›eleg È™i singură că documentul pe care l am la mână nu i în bună regulă. De aceea am È™i fost sfătuită să mă duc la un avocat vestit, un cogeamite profesor, nu un simplu avocat — căci un jurist atât de priceput mă va învăța cu siguranță ce trebuie să fac. I am dat ultimele cincisprezece ruble, dar după ce m a primit în picioare, nu m a ascultat nici trei minute: «Da, înÈ›eleg, zice, cazul e limpede, zice. Dacă negustorul vrea, îți restituie banii, dacă nu — nu, iar dacă îl dai în judecată, s ar putea să mai plăteÈ™ti din buzunar, aÈ™a că ar fi mai bine să cazi la învoială cu el». Ba i a mai ars È™i de glumă, la plecare a râs È™i mi a spus, ca în Evanghelie: «ÎmpăcaÈ›i vă, zice, până nu i prea târziu, cât mai aveÈ›i un talant în pungă». Mă durea inima după cele cincisprezece ruble. M am întors acasă, m am aÈ™ezat în faÈ›a Olei È™i am izbucnit în plâns. Ei nici nu i s au umezit ochii, era prea mândră, dar a încremenit de indignare. AÈ™a a fost ea de când o È™tiu, chiar de mică, n am văzut o niciodată oftând sau plângând. Stătea numai ca o stană de piatră È™i mă privea atât de cumplit, de mi era È™i groază să mă uit la ea. Poate că n o să mă credeÈ›i, dar mă temeam de ea, dintot deauna mi era de a dreptul frică de ea, È™i chiar dacă îmi venea uneori să mă vaiet, nu îndrăzneam când era ea de față. Atunci m am dus pentru ultima oară la negustor È™i mi am vărsat tot focul: «Bine», zice fără să mă asculte măcar. Trebuie să vă mărturisesc că pe deasupra mai rămăsesem fără un ban, fiindcă nu eram pregătite să stăm atâta timp aici. Am început să duc pe rând hainele la amanet È™i din ceea ce căpătam pe ele, abia ne È›ineam zilele. După ce am rămas goală, a ajuns È™i ea să mi dea ultimele ei cămăși, dar asta n am putut s o mai îndur È™i am plâns cu lacrimi amare. Atunci ea a bătut din picior, a sărit ca arsă È™i a alergat singură la negustor. Era văduv; după ce a ascultat o, i a spus: «Vino poimâine la cinci, zice, È™i am să È›i dau un răspuns». Când s a întors, era mai veselă: «Iată, zice, o să primim, în sfârÈ™it, un răspuns». M am bucurat È™i eu, dar, parcă mi s a È™i strâns inima, că de, mă gândeam că cine È™tie ce o să mai iasă, însă n am îndrăznit s o descos. Alaltăieri, s a întors fata de la negustor, palidă, tremurând ca varga, È™i s a trântit pe pat; atunci am înÈ›eles tot, deÈ™i nu m am încumetat s o întreb nimic. Ce credeÈ›i că s a întâmplat….. tâlharul i a oferit cincisprezece ruble. «Iar dacă m oi convinge, zice, că ai fost fată cinstită, am să È›i mai dau pe deasupra patruzeci de ruble.» Chiar aÈ™a i a spus în față, fără pic de ruÈ™ine. Ea a dat să se repeadă la el, după cum mi a povestit, dar el a îmbrâncit o È™i s a încuiat în camera vecină, ba a mai pus È™i zăvorul. Și È›ineÈ›i seama că în clipa aceea, vă jur pe conÈ™iinÈ›a mea, aproape nu aveam ce mânca. După ce ne am vândut È™i scurta, aveam una căptuÈ™ită cu blană de iepure, ea s a hotărât să dea un anunÈ› la gazetă cum că dă meditaÈ›ii la orice materie, È™i la aritmetică: «Măcar treizeci de copeici, zice, tot or să mi plătească pe oră». La urmă, ajunsesem până È™i eu, maică, să mă îngrozesc de ea; nici nu mai vorbea cu mine, stătea ceasuri întregi la fereastră, cu ochii pironiÈ›i la acoperiÈ™ul de peste drum, È™i deodată izbucnea: «AÈ™ fi gata să spăl È™i rufe, să sap pământul!» Doar atât striga È™i bătea din picior. Unde mai pui că nu cunoÈ™team pe nimeni aici, aÈ™a că nu aveam la cine să ne ducem: Ce are să se aleagă de noi? mă tot gândeam, dar în faÈ›a ei mă È™i temeam să scot o vorbă. ÃŽntr o după masă a adormit, iar când s a trezit, s a uitat la mine, care È™edeam pe cufăr fără să mi iau ochii de la ea; deodată, s a ridicat, s a apropiat de mine, fără un cuvânt, È™i m a strâns tare de tot în braÈ›e; È™i atunci nu ne am mai putut stăpâni, am izbucnit amândouă în plâns È™i multă vreme am tot plâns aÈ™a, îmbrățiÈ™ate. Era prima dată în viaÈ›a ei când i s a întâmplat una ca asta. Pe când stăteam îmbrățiÈ™ate, intră deodată Nastasia dumitale È™i ne spune: «întreabă cineva de dumneavoastră, o cucoană vă caută». Asta s a petrecut abia acum patru zile. Când doamna a intrat, am văzut că era cât se poate de bine îmbrăcată È™i, deÈ™i vorbea bine ruseÈ™te, avea parcă un accent nemÈ›esc. «Dumneavoastră, zice, aÈ›i anunÈ›at în gazetă că daÈ›i lecÈ›ii.» Nici nu vă puteÈ›i închipui cum ne am bucurat de venirea ei. Am poftit o să se aÈ™eze, ea ne a zâmbit prietenos È™i ne a spus: «N am venit pentru mine, zice, nepoată mea are copii mici, zice, aÈ™a că dacă vreÈ›i, poftiÈ›i la noi È™i o să ne înÈ›elegem». Ne a dat È™i adresa: lângă podul Voznesenski, numărul cutare, apartamentul cutare; apoi a plecat. Chiar în ziua aceea Olecika a alergat până acolo, dar, ce să vezi, după două ceasuri s a întors înnebunită, a apucat o È™i o criză de nervi. Abia mai târziu mi a povestit ce se întâmplase; «întreb, zice, pe portar, unde i apartamentul numărul cutare, dar portarul, zice, s a uitat lung la mine»: «Ce cauÈ›i dumneata acolo?» zice. A spus o atât de ciudat, încât nu se putea să nu È›i dea de bănuit. Iar fata mea È™tiÈ›i cât era de mândră, de nestăpânită. O scotea din sărite orice întrebare, orice mojicie. «Vezi È›i de drum», i a zis portarul, arătându i scara, apoi i a întors spatele È™i a plecat în cămăruÈ›a lui. Și ce credeÈ›i, ea a intrat totuÈ™i, È™i cum a deschis uÈ™a, s a adunat în jurul ei o mulÈ›ime de femei: «PoftiÈ›i, poftiÈ›i!» È™i tot numai femei, una mai sulemenită È™i mai dezgustătoare decât alta, È™i râd, cântă la pian È™i se reped cu toate la ea È™i încep s o tragă înăuntru. «Eu am dat să plec, zice, dar nu era chip să scapi din mâinile lor.» Atunci s a speriat, i s au muiat È™i picioarele, căci nu voiau cu nici un preÈ› s o lase să plece, căutau s o încânte, s o momească, au deschis È™i o sticlă de porto, au tot îmbiat o să bea. Dar ea nici nu voia să audă, tremura ca varga È™i È›ipa cât o È›inea gura: «DaÈ›i mi drumul, lăsaÈ›i mă să plec!» A alergat la ușă, dar celelalte au împiedicat o s o deschidă, deÈ™i ea urla din răsputeri; atunci s a ivit cea care fusese la noi, s a repezit ia Olea mea, a plesnit o de două ori peste obraz È™i a îmbrâncit o pe ușă afară: «Nici nu meriÈ›i tu, zdreanță, nemernico, să ajungi într o casă de lux!» Iar alta a strigat după ea, pe scară: «Singură ai venit la noi să te rogi, nemâncato, iacă, noi nu ne am fi uitat la o prăpădită ca tine!» Toată noaptea aceea a avut friguri È™i a aiurat, iar de dimineață s a sculat cu ochii strălucind de febră È™i nu È™i mai găsea locul: «Am s o dau în judecată, am s o dau în judecată!» Eu tăceam chitic, căci mă gândeam: Ce rost are, ce ai să câștigi la judecată, ce poÈ›i dovedi? Ea umbla de colo până colo, frângându È™i mâinile, cu obrazul ud de lacrimi, dar cu buzele încleÈ™tate. Din clipa aceea s a întunecat la față È™i aÈ™a a rămas până la sfârÈ™it. Acum trei zile parcă s a mai potolit; deÈ™i nu scotea un cuvânt, părea mai liniÈ™tită. Dar iată că tocmai în ziua aceea, pe la ora patru, am avut cinstea să primim vizita domnului Versilov. Drept să vă spun, nu pot pricepe nici azi cum se face că Olea, atât de neîncrezătoare din fire, l a ascultat cu atenÈ›ie de la primul cuvânt. Ceea ce ne a încântat pe amândouă mai mult decât orice era aerul lui serios, chiar aspru, vorba lui domoală, aÈ™ezată, purtarea lui atât de cuviincioasă, ba mai mult, chiar respectuoasă, dar nicidecum linguÈ™itoare — din toate se vedea că omul venise cu intenÈ›ii curate. «Eu, zice, am citit anunÈ›ul dumneavoastră în gazetă, dar nu l aÈ›i întocmit cum se cuvine, domniÈ™oară, aÈ™a încât s ar putea să vă È™i dăuneze.» Și a început să i explice ceva, despre aritmetică, pare mi se, căci, drept să vă spun, n am înÈ›eles prea bine. Și când mă uit la Olea mea, văd că se roÈ™ise toată È™i parcă se înviorase: îl asculta cu luare aminte, vorbea È™i ea cu atâta plăcere (trebuie să fie un om tare deÈ™tept!), am auzit o chiar mulÈ›umindu i. A întrebat o despre toate cu de amănuntul, È™i pesemne că a trăit multă vreme la Moscova, căci o cunoÈ™tea până È™i pe directoarea liceului. «LecÈ›ii am sa vă găsesc negreÈ™it, zice, fiindcă cunosc multă lume È™i aÈ™ putea să intervin pe lângă destule persoane influente, aÈ™a încât, dacă aÈ›i dori chiar un post permanent, aÈ™ putea obÈ›ine È™i asta... dar, deocamdată, vă rog să mă iertaÈ›i dacă îndrăznesc să vă pun deschis o întrebare: oare acum nu vă pot fi de folos cu nimic? Dacă mi aÈ›i îngădui să vă fac un serviciu, zice, n ar trebui să vă simÈ›iÈ›i câtuÈ™i de puÈ›in îndatorată, ci, dimpotrivă, eu m aÈ™ simÈ›i îndatorat. Dacă mi aÈ›i da voie să vă împrumut niÈ™te bani, de îndată ce veÈ›i găsi un post o să mi i puteÈ›i restitui în cel mai scurt timp. Vă dau cuvântul meu de onoare că, dacă mai târziu aÈ™ fi vreodată la fel de strâmtorat ca dumneavoastră, iar dumneavoastră aÈ›i avea o situaÈ›ie bună, aÈ›i fi primul om căruia i aÈ™ cere să mă ajute cât de cât. AÈ™ trimite pe soÈ›ia sau pe fiică mea să vă ceară ajutor.» Nu È›in minte cuvânt cu cuvânt ce a spus, È™tiu numai că în clipa aceea mi au dat lacrimile, mai ales când am văzut că È™i Olei îi tremurau buzele de recunoÈ™tință: «Dacă primesc, i a răspuns ea, o fac numai fiindcă am încredere într un om cinstit È™i de omenie, care ar putea să mi fie tată...» Tare frumos i a mai răspuns, scurt È™i demn: «Unui om de omenie», zice. După aceea, el s a È™i ridicat: «N aveÈ›i nici o grijă, zice, am să vă procur negreÈ™it lecÈ›ii È™i un post, chiar de azi am să mă ocup, cu atât mai mult cu cât aveÈ›i È™i certificatele necesare...» Am È™i uitat să vă spun că, încă de la început, de cum a intrat, Olea i a arătat certificatele ei de la È™coală, ei le a cercetat, ba i a mai pus È™i o seamă de întrebări, ca să vadă ce È™tie... «Știi, mămico, mi a spus Olea pe urmă, că m a supus la un adevărat examen, rar întâlneÈ™ti un om atât de inteligent, atât de subÈ›ire È™i de cult; nu te mai saturi vorbind cu el...» Strălucea toată de bucurie, zău aÈ™a. Banii — căci ne lăsase È™aizeci de ruble — rămăseseră pe masă. «Ia i, mămico, zice, cum oi căpăta un post, prima noastră grijă o să fie să i înapoiem cât mai repede, ca să i dovedim că suntem È™i oameni cinstiÈ›i, fiindcă binecrescute È™i a dat desigur seama că suntem.» Apoi a căzut pe gânduri È™i deodată o aud oftând: «Știi, mămico, îmi zice pe neaÈ™teptate, dacă am fi fost niÈ™te necioplite, poate că din mândrie nici n am fi primit banii, dar chiar faptul că i am primit este o dovadă de delicateÈ›e, fiindcă astfel i am arătat că avem deplină încredere în el, ca într un om respectabil È™i în vârstă, nu i aÈ™a?» DeÈ™i pe mine nu m a dus capul atât de departe, totuÈ™i i am răspuns: FireÈ™te, Olea, de ce să nu laÈ™i pe un om nobil È™i bogat să È™i facă pomană cu tine, când vezi că pe deasupra are È™i inimă bună? Ea s a încruntat la mine: «Nu, mămico, zice, eu n am nevoie de pomana lui, eu nu preÈ›uiesc decât omenia lui, zice, cât despre bani, cred că era mai bine să nici nu i fi luat, mămico. Trebuie să ne mulÈ›umim cu făgăduiala de a mi găsi un post, oricâtă nevoie am avea de bani.» Păi, Olea, zic, suntem la aÈ™a ananghie, că nu puteam să nu i primim, i am răspuns eu, zâmbind. Eram tare bucuroasă în sinea mea, dar n a trecut nici un ceas, că Olea mi a È™i vârât un ghimpe în inimă: «Mămico, zice, deocamdată să nu te atingi de bani!» De ce? am întrebat o. «AÈ™a», zice. Și asta a fost tot ce am putut scoate de la ea. Toată seara aceea a stat cu dinÈ›ii încleÈ™taÈ›i, doar noaptea, trezindu mă pe la ora unu, am auzit o pe Olea foinduse n pat: «Nici dumneata nu dormi, mămico?» zice. Nu, nu dorm, zic. «Oare nu crezi, zice, că a vrut să mă jignească?» Vai de mine, ce È›i veni? mă mir eu. «Ba aÈ™a i cu siguranță, zice: omul ăsta e un ticălos, zice, aÈ™a că nu cumva să cheltuieÈ™ti o singură copeică din banii lui.» AÈ™ fi vrut să vorbesc pe îndelete cu ea, chiar atunci, în pat, îmi dăduseră È™i lacrimile; dar ea m a oprit È™i s a întors cu faÈ›a la perete: «Taci, zice, lasă mă să dorm!» A doua zi de dimineață nici nu mă puteam uita la ea, atât era de schimbată, È™i tot timpul se învârtea prin odaie; È™i nu È™tiu dacă mă credeÈ›i ori ba, dar v o spun ca înaintea lui Dumnezeu: fata nu mai era în toate minÈ›ile! ÃŽncă de atunci, de când au jignit o în casa aceea blestemată, i se tulburase sufletul... È™i mintea. ÃŽn dimineaÈ›a aceea m a pus pe gânduri. Mi era groază să vorbesc cu ea: N am s o contrazic de fel, n am s o supăr cu nici un cuvânt, îmi ziceam. «Vezi, mămico, zice, că nu ne a lăsat nici adresa lui?» Nu vorbi cu păcat, Olea, zic: nu l ai ascultat chiar tu ieri fără să clipeÈ™ti, nu l ai lăudat chiar tu, nu era cât pe aci să te podidească È™i lacrimile de recunoÈ™tință? Cum am spus asta, a scos un È›ipăt È™i a bătut din picior: «Ce suflet josnic ai, zice, ce mentalitate învechită, se cunoaÈ™te că ai crescut pe vremea iobăgiei!» Și degeaba am încercat s o liniÈ™tesc, că È™i a luat pălăria È™i a țâșnit pe ușă afară. ÃŽn timp ce strigam după ea, mă tot întrebam: unde o fi fugind? Ea a alergat într un suflet la biroul de informaÈ›ii È™i, după ce a aflat adresa domnului Versilov, s a întors: «Chiar azi, zice, chiar acum îi duc banii înapoi È™i îi azvârl în obraz. Și el a vrut să mă jignească, zice, ca È™i Safronov (adică negustorul acela), numai că Safronov m a jignit ca un bădăran, ca un necioplit ce este, pe când ăsta, ca un iezuit viclean.» Și tocmai în momentul acela, spre nenorocirea noastră, a bătut la ușă domnul de ieri: «V am auzit vorbind de Versilov, zice, È™i vă pot da toate lămuririle despre el.» Cum a auzit numele lui Versilov, s a È™i repezit la el, ca scoasă din minÈ›i, È™i a început să i îndruge vrute È™i nevrute; ascultam È™i nu mi venea să cred că tocmai ea, atât de tăcută, care nu schimbă un cuvânt cu nimeni, poate să È™i deschidă sufletul înaintea unui necunoscut! Obrajii îi ardeau, ochii îi scânteiau... Iar el o mai È™i întărâta... «AveÈ›i perfectă dreptate, domniÈ™oară, zice. Versilov, zice, e întocmai ca generalii de pe aici pe care îi iau gazetele în zeflemea; câte un general de ăsta se găteÈ™te cu toate decoraÈ›iile È™i ia la rând guveranantele care dau anunÈ›uri prin gazete, până ce È™i pune ochii pe câte una. Iar când nu găseÈ™te ce i trebuie, stă puÈ›in de vorbă, promite marea È™i sarea È™i pleacă. Oricum, tot s a distrat pe socotela fetei.» A izbutit s o facă È™i pe Olea să râdă cu hohote, numai că era un râs amar. Dar deodată văd că domnul acela îi ia mâna È™i dă să È™i o pună pe inimă: «Află, domniÈ™oară, zice, că eu nu sunt un coate goale, dimpotrivă, am un capital frumuÈ™el È™i aÈ™ putea oricând să i fac propuneri unei fete încântătoare ca dumneata, dar deocamdată mă mulÈ›umesc să i sărut mânuÈ›a asta drăgălașă...» Și l văd cum se È™i repede să i o sărute. Ea a sărit ca arsă È™i atunci n am mai putut rabda nici eu È™i amândouă l am dat afară. Dar iată că spre seară Olea mi a luat banii cu sila È™i a plecat în grabă, iar când s a întors mi a spus: «Să È™tii, mămico, zice, că m am răzbunat pe omul acela necinstit!» Of, Olea, Olea, îi zic, poate că ai dat norocului cu piciorul când ai jignit un om atât de nobil È™i milostiv! Mi era o ciudă pe ea de nici nu mi am putut stăpâni lacrimile. Ea a început să strige la mine: «Nu vreau, nu mi trebuie, chiar dacă ar fi omul cel mai cinstit de pe lume, nici atunci n aÈ™ primi pomana lui! N am nevoie nici măcar de compătimirea cuiva!» M am culcat ca de obicei fără nici o presimÈ›ire. De câte ori nu m am uitat la cuiul acela — care rămăsese în perete, după ce ai scos oglinda, dar niciodată, niciodată, nu mi ar fi trecut prin cap una ca asta, nici aseară, nici înainte nu m aÈ™ fi putut gândi, n aÈ™ fi putut bănui una ca asta, n aÈ™ fi crezut o pe Olea în stare de asemenea faptă. Eu am avut întotdeauna un somn greu È™i noaptea sforăi, pesemne că mi se urcă sângele la cap, iar uneori, când mi se strânge la inimă, strig prin somn; de câte ori nu m a trezit biata Olea, zicându mi: «Da adânc mai dormi, mămico, nici nu i chip să te trezească omul la nevoie». Ce să fac, Olea, zic, dacă am un somn atât de greu? Pesemne că È™i aseară oi fi început să sforăi aÈ™a, È™i când ea o fi văzut că am adormit tun, s o fi ridicat fără nici o teamă. Cureaua aceea lungă era de la un geamantan, de o lună zăcea prin odaie È™i chiar ieri dimineață mi am zis că ar fi vremea s o strâng, să nu mă mai tot împiedic de ea , iar scaunul desigur că l o fi împins pe urmă cu piciorul, È™i ca să nu facă zgomot când o cădea, a avut grijă să l acopere cu fusta ei. Se vede că abia cu mult mai târziu, peste vreun ceas È™i mai bine, m am trezit È™i eu. Olea! o strig .Trebuie că mi s a părut mie ceva, de vreme ce am strigat o în puterea nopÈ›ii: ori că nu am mai auzit o răsuflând lângă mine, ori că oi fi zărit prin întuneric patul ei gol — È™tiu numai că atunci când m am ridicat brusc È™i m am repezit să i pipăi aÈ™ternutul, am găsit patul gol È™i perna rece. Mi a stat inima în loc È™i am rămas înlemnită, gata gata să leÈ™in È™i parcă îmi luase Dumnezeu minÈ›ile. O fi ieÈ™it, îmi zic, dar când mă apropii de ușă, o zăresc chiar pe ea stând în picioare în colÈ›ul de lângă pat. Am stat È™i am privit o, fără să scot un cuvânt, È™i parcă se uita È™i ea la mine, fără să facă vreo miÈ™care... Ce i o fi venit să se urce pe scaun? îmi zic. Olea, îi È™optesc, speriată, Olea, mă auzi? Atunci m am limpezit deodată la cap: m am repezit spre ea cu mâinile întinse, am dat s o prind în braÈ›e, dar ea se legăna parcă, am mai încercat o dată s o cuprind, dar iar s a clătinat È™i abia atunci am înÈ›eles ceea ce nu voiam să înÈ›eleg... Am vrut să strig, dar strigătul mi s a oprit în gât. Of, Doamne, când mă gândesc! Abia când am căzut grămadă, am scos în sfârÈ™it un È›ipăt... — Știi, Vasin, i am spus eu de dimineață, pe la ora È™ase, dacă nu se amesteca Stebelkov al dumitale, poate că nu se întâmpla toată nenorocirea. — Cine È™tie, cred că tot s ar fi întâmplat. E greu de judecat, în orice caz terenul era pregătit. E drept că uneori È™i Stebelkov... Nu È™i spuse gândul până la capăt, dar faÈ›a i se schimonosi foarte urât. Pe la È™apte plecă din nou undeva; părea că el se îngrijeÈ™te de toate. Am rămas, în sfârÈ™it, singur. Se È™i luminase de ziuă. SimÈ›eam o uÈ™oară ameÈ›eală. Tot timpul îl aveam înaintea ochilor pe Versilov, căci povestirea bătrânei îl făcea să apară în cu totul altă lumină. Ca să mă pot gândi mai în voie m am întins pentru o clipă pe patul lui Vasin aÈ™a cum eram îmbrăcat È™i cu ghetele în picioare, fără intenÈ›ia de a dormi, dar pe nesimÈ›ite am aÈ›ipit. Am dormit dus aproape patru ore în È™ir; nimeni nu m a trezit. CAPITOLUL AL ZECELEA Când m am trezit, pe la ora zece È™i jumătate, multă vreme nu mi a venit să mi cred ochilor: pe divanul pe care mă culcasem în seara precedentă È™edea acum maică mea împreună cu sărmana vecină, a cărei fată se spânzurase. Se È›ineau de mână, vorbeau în È™oaptă, probabil ca să nu mă deÈ™tepte, È™i amândouă plângeau. M am ridicat din pat È™i m am repezit la mama s o sărut. Ea s a luminat la față, m a sărutat È™i ea È™i cu mâna dreaptă a făcut de trei ori semnul crucii peste capul meu. Dar înainte de a apuca să schimbăm vreun cuvânt, uÈ™a s a deschis È™i a intrat Versilov urmat de Vasin. Mama s a ridicat numaidecât È™i a plecat luând o pe vecină cu ea. Vasin mi a strâns mâna, iar Versilov s a aÈ™ezat într un fotoliu fără să mi spună nici un cuvânt. Era vădit că el È™i cu mama se găseau acolo de câtva timp. Părea posomorât È™i preocupat. — Mai mult decât orice îmi pare rău, îi răspunse el răspicat lui Vasin, continuând fără îndoială o discuÈ›ie începută înainte, că nu m am grăbit să aranjez totul încă aseară, căci poate nu s ar fi întâmplat această nenorocire! Unde mai pui că aÈ™ fi avut È™i timp. Nu era nici ora opt. Când am văzut o cum a fugit de la noi, am avut numaidecât intenÈ›ia să mă È›in după ea până aici È™i să o conving că se înÈ™ală. Dar tocmai atunci a intervenit o chestiune neprevăzută È™i urgentă pe care, de altfel, aÈ™ fi putut o foarte bine amâna cu o zi... sau chiar cu o săptămână. Numai acest incident regretabil m a împiedicat È™i a stricat totul. Parcă a fost un făcut! — Poate că tot n ai fi izbutit s o convingi; sigur e că È™i fără intervenÈ›ia dumitale mocneau È™i clocoteau destule în sufletul ei, zise Vasin în treacăt. — Ba nu, aÈ™ fi reuÈ™it, sunt sigur că aÈ™ fi convins o. Unde mai pui că mi dăduse prin gând s o trimit pe Sofia Andreevna în locul meu. Dar nu m am oprit asupra lui È™i mi a ieÈ™it numaidecât din cap. Numai Sofia Andreevna ar fi putut s o înduplece È™i biata fată ar fi rămas în viață. Nu, de acum înainte n am să i mai dau niciodată zor... cu binefacerile mele... De altfel, era prima oară când am încercat! Și eu care mi închipuisem că înÈ›eleg tineretul de astăzi, că încă nu m au depășit vremurile! Dar, de! La noi, generaÈ›iile vechi au îmbătrânit È™i au fost depășite aproape înainte de a ajunge la maturitate. Fiindcă veni vorba, la noi există azi într adevăr o mulÈ›ime de oameni care, din obiÈ™nuință, pretind că fac parte din tânăra generaÈ›ie, ceea ce era adevărat până ieri, fiindcă nu È™i dau seama că între timp au ajuns niÈ™te vechituri. — Cred că aici este o neînÈ›elegere la mijloc, È™i e cât se poate de limpede de unde provine, observă Vasin, prevăzător. Maică sa spune că după ce fata a fost jignită cumplit într un bordel, părea să È™i fi pierdut minÈ›ile. Dacă la asta mai adaugi situaÈ›ia ei È™i faptul că È™i înainte mai fusese jignită de negustorul acela.... Toate acestea puteau să se petreacă întocmai È™i pe vremuri È™i, după părerea mea, nu sunt câtuÈ™i de puÈ›in caracteristice tineretului din ziua de astăzi. — E cam pripit tineretul de astăzi, ca să nu mai vorbim de faptul că nu prea înÈ›elege realitatea, ceea ce e caracteristic pentru toate generaÈ›iile tinere din toate timpurile, dar mai cu seamă pentru cea de azi... Dar, ia spune, ce isprăvi a făcut pe aici domnul Stebelkov? — Numai domnul Stebelkov e vinovat de toate, am intervenit eu deodată, dacă el nu s ar fi amestecat, nu se întâmpla nimic: el a turnat gaz peste foc. Versilov m a ascultat fără să se uite la mine, iar Vasin s a întunecat la față. — Mă mai mustră conÈ™tiinÈ›a È™i pentru un amănunt destul de ridicol, urmă Versilov tărăgănat, lungind vorbele ca È™i până atunci. Mi se pare că, după obiceiul meu prost, mi am îngăduit să vorbesc cu ea pe un ton destul de vesel, È™i poate că mi o fi scăpat È™i vreun zâmbet uÈ™uratic, de zeflemea, într un cuvânt, socotesc că n am fost destul de sever, de bățos È™i de încruntat, trei însuÈ™iri pe care, după câte È™tiu, tânăra generaÈ›ie de azi pune mare preÈ›... ÃŽn sfârÈ™it, cred că i am dat motive să mă socotească un Celadon în căutare de aventuri. — Ba dimpotrivă, am intervenit eu È™i mai categoric, maică sa susÈ›ine sus È™i tare că i ai făcut o impresie admirabilă tocmai datorită seriozității, ba mai mult, a expresiei dumitale grave È™i cât se poate de sincere, după propriile ei cuvinte, însăși răposata nu mai contenea cu laudele după ce ai plecat. — Da a? bâigui Versilov, aruncându mi, în sfârÈ™it, o privire. Păstrează dumneata hârtiuÈ›a asta, cred că ar trebui predată autorităților, îi spuse el lui Vasin, întinzându i un petic de hârtie. Acesta îl luă È™i, văzând că l privesc cu curiozitate, mi l dădu să l citesc. Era un bileÈ›el de două rânduri mâzgălit cu creionul în grabă È™i poate pe întuneric: "Mămica mea scumpă, iartă mă că îmi pun capăt zilelor înainte de a mi face debutul în viață! A dumitale Olea, care te a amărât de atâtea ori." — Hârtia asta s a găsit abia de dimineață, mă lămuri Vasin. — Ciudată scrisorică! am exclamat eu, mirat. — De ce o găseÈ™ti ciudată? mă întrebă Vasin. — Cum poate cineva să se exprime cu atâta umor într o asemenea clipă? Vasin mă privi, nedumerit. — Până È™i umorul ei mi se pare ciudat, am continuat eu, ăsta i un limbaj convenÈ›ional pe care l folosesc liceenii între ei.... Cine mai îndrăzneÈ™te să scrie într o asemenea clipă È™i într o asemenea scrisoare adresată unei mame nefericite — È™i după cât se vede, o iubea pe maică sa: "ÃŽmi pun capăt zilelor înainte de a mi face debutul în viață!" — Ce găseÈ™ti nepotrivit aici? întrebă Vasin, care tot nu se dumerise. — Nu văd nici urmă de umor aici, spuse Versilov în cele din urmă, expresia, desigur, nu e tocmai fericită, È™i nici nu se potriveÈ™te cu situaÈ›ia, s ar putea să provină, într adevăr din limbajul convenÈ›ional al liceenilor, după cum spuneai, sau al altei categorii de tineri, în orice caz are un iz de roman foileton; pesemne că răposata o folosea fără să È™i dea seama că e de prost gust È™i, în orice caz, crede mă că în această scrisoare sinistră a folosit o cu toată candoarea È™i seriozitatea. — E cu neputință, doar a terminat liceul, È™i încă cu medalia de argint. — ÃŽn cazul de față medalia de argint nu înseamnă nimic. MulÈ›i o capătă în ziua de azi! — Iar te legi de tineret, zise Vasin, zâmbind. — Ba nu, câtuÈ™i de puÈ›in, îi răspunse Versilov, ridicându se de pe scaun È™i luându È™i pălăria, dacă generaÈ›ia de azi nu se prea pricepe la literatură, în schimb posedă fără îndoială... alte calități, adăugă el cu o seriozitate neobiÈ™nuită. Þine seama că ceea ce am spus se referă la "mulÈ›i" È™i nu la "toÈ›i". Iacă, pe dumneata, bunăoară, nu te învinuiesc că nu È™tii destulă literatură, sau că nu te exprimi literar, deÈ™i eÈ™ti încă tânăr. — Păi nici pe Vasin nu l a supărat "debutul"! n am putut eu răbda să nu i atrag atenÈ›ia. Versilov îi întinse în tăcere mâna lui Vasin, care È™i luă È™i el È™apca, pentru a l însoÈ›i, strigându mi la plecare "la revedere". Versilov ieÈ™i fără să mă bage în seamă. Nici eu nu mai aveam timp de pierdut: trebuia să mi găsesc cu orice preÈ› o locuință, acum mai mult ca oricând! Pe mama n am mai găsit o la gazdă, plecase, luând o cu ea È™i pe biata vecină. Când am ieÈ™it pe stradă, mă simÈ›eam neobiÈ™nuit de vioi... Parcă atunci mi se isca în suflet un sentiment nou, înălțător. Și unde mai pui că totul contribuia, ca prin minune, să mi l întărească: din întâmplare, am găsit neaÈ™teptat de repede o locuință cât se poate de potrivită, despre care am să vorbesc mai târziu, acum însă vreau să închei cu ceea ce este mai important. Abia trecuse de ora unu, când m am întors la Vasin ca să mi iau geamantanul È™i s a nimerit să l găsesc acasă. Când m a văzut, a exclamat cu o veselie sinceră: — Ce bine îmi pare că ai venit la timp, tocmai mă pregăteam să plec! Pot să È›i aduc la cunoÈ™tință un fapt care, desigur, te va interesa foarte mult. — Sunt convins! am strigat eu. — Ia te uită! Niciodată nu te am văzut atât de vioi. Spune mi, dumneata nu È™tii nimic despre o anumită scrisoare care se afla la Kraft È™i pe care Versilov a izbutit ieri să pună mâna? O scrisoare în legătură cu procesul de moÈ™tenire pe care l a câștigat ieri? Scrisoarea este un fel de testament, în care răposatul lasă cu privire la averea lui dispoziÈ›ii contrare hotărârii de ieri a tribunalului. Pare se că scrisoarea a fost scrisă demult. Dar, ce mai tura vura, eu nu È™tiu exact ce conÈ›ine, de aceea te È™i întreb pe dumneata — Cum să nu È™tiu! Doar de aceea m a È™i chemat la el Kraft acum trei zile, È™tii, când am părăsit societatea aceea, ca să mi dea scrisoarea, iar eu i am predat o ieri lui Versilov. — ÃŽntr adevăr?... AÈ™a bănuiam È™i eu. ÃŽnchipuieÈ™te È›i, chestiunea aceea de care a pomenit adineauri Versilov — chestiunea care l a împiedicat să vină până aici aseară ca să stea de vorbă cu fata — a fost provocată numai de această scrisoare. ÃŽncă aseară, Versilov s a dus drept la avocatul familiei Sokolski È™i i a predat scrisoarea, declarând că renunță la întreaga moÈ™tenire pe care i o atribuise tribunalul, în momentul de față declaraÈ›ia lui a È™i fost legalizată. Prin actul acela, Versilov nu donează averea prinÈ›ilor, ci recunoaÈ™te dreptul lor deplin la această moÈ™tenire. Am înmărmurit, dar în acelaÈ™i timp eram entuziasmat. La drept vorbind, fusesem pe deplin convins că Versilov va distruge scrisoarea; mai mult, deÈ™i îi declarasem lui Kraft că ar fi o dovadă de ticăloÈ™ie, deÈ™i mi o repetasem È™i mie însumi, cât timp È™ezusem la cârciumă, spunându mi în sinea mea că "eu venisem la un om cinstit, nu la un ticălos", în adâncul sufletului, aproape fără să mi o mărturisesc, socoteam că aÈ™a È™i trebuia să procedeze, că singura soluÈ›ie era distrugerea documentului. Cu alte cuvinte, mi se părea un gest cât se poate de firesc. Chiar dacă după aceea l aÈ™ fi învinovățit pe Versilov, aÈ™ fi făcut o dinadins, de formă, numai pentru a mă arăta superior lui È™i a mi păstra curajul de a l judeca. Acum însă, auzind de renunÈ›area eroică a lui Versilov, am fost cuprins de un entuziasm sincer, fără rezerve, căindu mă È™i ruÈ™inându mă de cinismul È™i de imoralitatea mea; deodată, l am ridicat pe Versilov cu mult deasupra mea, la o înălÈ›ime de neatins È™i, de bucurie, eram gata să i sar de gât lui Vasin. — Ce om! Ce om admirabil! Cine ar mai fi în stare de una ca asta? am strigat eu, încântat. — Sunt de aceeaÈ™i părere: foarte puÈ›ini oameni ar fi făcut o... È™i, fără îndoială că gestul lui e cu totul dezinteresat... — "Dar"... spune È›i gândul până la capăt, Vasin, căci simt că ai o anumită rezervă, aÈ™a i? — Da, fireÈ™te, există È™i un "dar": după mine, gestul lui Versilov e cam pripit È™i mai nesincer decât s ar părea, zise Vasin, zâmbind. — Crezi că e nesincer? — Da. Se simte parcă dorinÈ›a de a se înălÈ›a pe un piedestal, în orice caz, cred că putea să facă un act de dreptate, fără să se nedreptățească pe sine. Dacă nu chiar jumătate, fără îndoială că măcar o parte din moÈ™tenire i s ar fi cuvenit, oricât de scrupulos ai analiza problema, cu atât mai mult cu cât documentul n avea prea mare importanță juridică, mai ales după ce Versilov câștigase procesul. Până È™i avocatul părÈ›ii adverse, cu care am vorbit adineauri, e de aceeaÈ™i părere. Gestul lui ar fi rămas la fel de frumos, aÈ™a că, numai din orgoliu, dintr un capriciu, a recurs la o soluÈ›ie extremă. Clar e că domnul Versilov s a înfierbântat, s a pripit È™i el însuÈ™i a recunoscut adineauri că ar fi putut să mai aÈ™tepte o săptămână. — Află, Vasin, că eu nu pot să nu fiu de părerea dumitale. Dar... o prefer pe a mea! ÃŽmi place mai mult aÈ™a! — Depinde de gust. La urma urmei, dumneata m ai stârnit, altfel aÈ™ fi tăcut. — Chiar dacă s a gândit la "piedestal", tot îl aprob! am urmat eu. Oricum ai lua o, "piedestalul" nu e un lucru de dispreÈ›uit. La urma urmei, acest "piedestal" nu i decât un "ideal", crezi oare că e de preferat un suflet lipsit de ideal, cum sunt astăzi atâtea? Chiar dacă omul are un ideal puÈ›in deformat, tot e bine că l are! Cred că È™i dumneata gândeÈ™ti la fel, dragul meu, scumpul meu Vasin! ÃŽmi dau seama, fireÈ™te, că m am cam avântat, dar dumneata totuÈ™i mă înÈ›elegi. Altfel nici nu mi te aÈ™ putea închipui, Vasin. ÃŽn orice caz, dragă Vasin, te îmbrățiÈ™ez È™i te sărut. — De bucurie? — Și încă ce bucurie! Căci omul acesta "mort a fost È™i a înviat, pierdut a fost È™i s a aflat!" Vasin, află că sunt un mic nemernic È™i nu merit un prieten ca dumneata. Þi o mărturisesc, fiindcă în anumite momente sunt cu totul altfel, mai bun È™i mai profund. Þi o mai spun, fiindcă acum trei zile te am copleÈ™it cu laude (am făcut o numai fiindcă alÈ›ii mă nedreptățiseră È™i mă umiliseră), ca apoi să te urăsc două zile la rând! Chiar în noaptea aceea mi am jurat să nu pun niciodată piciorul la dumneata, È™i ieri dimineață am venit aici numai de ciudă, mă înÈ›elegi: de ciudă. Uite, am stat pe scaunul acesta È™i te am judecat aspru, pe dumneata, camera dumitale, fiecare carte de pe masă, până È™i pe gazda dumitale. Am căutat să te pun într o lumină cât mai urâtă, ca să pot râde de dumneata... — N are rost să mi spui toate astea... — Aseară, când am dedus dintr o singură frază a dumitale că nu înÈ›elegi femeile, m am bucurat că È›i am surprins această lipsă, iar astăzi, când am văzut că n ai prins figura cu "debutul", iar m am bucurat grozav, È™i numai fiindcă la început te lăudasem din cale afară... — Te cred, e de înÈ›eles! exclamă Vasin în cele din urmă (zâmbise tot timpul, fără să se mire câtuÈ™i de puÈ›in de cuvintele mele). Păi aÈ™a se întâmplă întotdeauna, È™i aproape oricui, asta i prima reacÈ›ie È™i cea mai firească; numai că nimeni nu mărturiseÈ™te — de altfel, nici n are rost s o mărturiseÈ™ti, fiindcă trece în orice caz È™i n are nici un fel de urmări. — Cum, toată lumea reacÈ›ionează aÈ™a? Tuturor li se întâmplă aÈ™a? Și o spui atât de liniÈ™tit? Păi, cu o asemenea mentalitate nu se poate trăi! — După părerea dumitale: Decât meschine adevăruri, Mai bună i amăgirea ce ne nalță ? — ÃŽntocmai! am exclamat eu. Aceste două versuri sunt o axiomă, un adevăr sfânt! — Nu mă încumet să judec dacă conÈ›in un adevăr sau nu. Pesemne că adevărul se află cam totdeauna undeva la mijloc: adică într un caz versurile acestea exprimă un adevăr de netăgăduit, iar în altul, o minciună. Dar un lucru È™tiu sigur: că această idee va forma încă multă vreme unul dintre principalele obiecte de discuÈ›ie între oameni. ÃŽn orice caz, bag de seamă că acum îți vine să joci de bucurie. N ai decât: miÈ™carea face bine organismului; în ceea ce mă priveÈ™te însă, tocmai azi dinineață s a nimerit să fiu copleÈ™it de treburi... aoleu, am È™i întârziat stând la taifas cu dumneata. — Uite că plec, o È™terg chiar acum! Dar mai înainte vreau să È›i spun un cuvânt, am strigat eu, înÈ™făcându mi geamantanul, dacă È™i acum "È›i am sărit de gât", am făcut o numai fiindcă de cum am intrat pe ușă mi ai comunicat vestea cu atâta plăcere sinceră, È™i "te ai bucurat" că te am găsit acasă, È™i asta în ciuda discuÈ›iei despre "debut"; după o primire atât de spontană, "inima mea tânără" s a întors din nou spre dumneata. Ei, È™i acum te las. Rămâi cu bine. Am să caut să vin cât mai rar pe aici, tocmai fiindcă È›in să È›i fac o plăcere, È™i È›i citesc în ochi că nu mă înÈ™el. De altfel, pentru amândoi va fi mai bine aÈ™a... Și tot flecărind, cu vocea sugrumată de bucurie, mi am târât geamantanul până la ușă È™i am pornit cu el spre noua mea locuință. Ceea ce mă încânta îndeosebi era că adineauri Versilov fusese fără îndoială supărat pe mine, dovadă ca nu mi spusese nici un cuvânt È™i nici nu mă privise. După ce mi am dus geamantanul acasă, am alergat într un suflet la bătrânul prinÈ›. Mărturisesc că în ultimele două zile îi simÈ›eam chiar lipsa. Și apoi, nu se putea să nu fi aflat despre gestul lui Versilov. Eram sigur că bătrânul se va bucura mult de venirea mea, de aceea jur că È™i fără întâmplarea cu Versilov, tot aÈ™ fi trecut pe la el. Până atunci mă oprise doar gândul că aÈ™ putea s o întâlnesc pe Katerina Nikolaevna; acum însă nu mă mai temeam de nimic. De bucurie, bătrânul m a strâns în braÈ›e. — Ei, aÈ›i auzit de Versilov? Ce spuneÈ›i de el? am intrat eu direct în subiectul care mă interesa. — Cher enfant, dragul meu prieten, este un gest admirabil, atât de nobil, că până È™i Kilian (funcÈ›ionarul acela de jos) a rămas uluit! Ce i drept, e cam nesocotit, dar sublim, cu adevărat eroic! Un om care respectă un ideal merită toată admiraÈ›ia! — Nu i aÈ™a? Nu i aÈ™a? ÃŽn privinÈ›a aceasta am fost întotdeauna de aceeaÈ™i părere cu dumneavoastră. — Dragul meu, noi ne înÈ›elegem în toate privinÈ›ele. Dar de ce n ai mai venit de atâta vreme? Aveam de gând să vin chiar eu după tine, dar nu È™tiam unde să te caut... Oricum, la Versilov nu mă puteam duce... DeÈ™i acum, după ultimele întâmplări... Știi, dragul meu, mie mi se pare că în felul acesta cucerea È™i femeile, fără îndoială că prin asemenea însuÈ™iri... — Fiindcă veni vorba, ca să nu uit, È›in să vă povestesc ceva. Ieri, un măscărici de cea mai proastă calitate l a ocărit în faÈ›a mea pe Versilov, numindu l "profetul muierilor". Cum vă place expresia? Am reÈ›inut o ca să v o reproduc... — "Profetul muierilor"! Mais... c'est charmant ! Ha ha! Și i se potriveÈ™te de minune, adică... nu i se potriveÈ™te de loc, voiam să zic... Dar expresia în sine e straÈ™nică... mai bine zis e o prostie, totuÈ™i... — Nu i nimic, lăsaÈ›i, nu trebuie să vă simÈ›iÈ›i stingherit, luaÈ›i o numai drept o vorbă de duh! — ÃŽn cazul acesta e admirabilă. Să È™tii că e plin de tâlc... ÃŽn fond, e cât se poate de adevărat! Adică... poate n ai să mă crezi... ÃŽntr un cuvânt vreau să È›i destăinui un mic secret. O mai È›ii minte pe Olimpiada, fata aceea pe care ai întâlnit o aici deunăzi? Poate că n ai să mă crezi, dar È™i ei i a căzut cu tronc Andrei Petrovici, ba mai mult, È™i a È™i pus ochii pe el... — Ei È™i! Dar cu asta nu se mulÈ›umeÈ™te? am strigat eu indignat, dând cu tifla. — Mon cher, nu striga, È›ine È›i firea, deÈ™i poate ai dreptate din punctul tău de vedere. A propos, prietene, ce te a găsit data trecută, când a intrat pe ușă Katerina Nikolaevna? Erai atât de palid È™i te clătinai pe picioare, de am crezut că eÈ™ti gata să leÈ™ini... Am vrut să mă reped să te prind în braÈ›e. — Nu i momentul să vorbim despre asta. Ce mai încolo, încoace, m am fâstâcit È™i atâta tot. Aveam È™i motive... — Și acum ai roÈ™it. — Ei, È™i dumneavoastră! De ce faceÈ›i atâta caz dintr o nimica toată?! Doar È™tiÈ›i prea bine că între ea È™i Versilov este o mare duÈ™mănie... Și apoi, mai sunt È™i altele, aÈ™a că era firesc să mă tulbure prezenÈ›a ei. Dar să lăsăm discuÈ›ia asta pe altă dată. — S o lăsăm, s o lăsăm! Nici mie nu mi face plăcere să vorbesc despre toate astea... Drept să È›i spun, mă simt foarte vinovat față de fiică mea. Și unde mai pui că È›i am È™i bârfit o o dată, dacă îți mai aminteÈ™ti... Dar e bine să uiÈ›i asta, dragul meu... ÃŽmi spune inima că È™i ea are să È™i schimbe părerea despre tine... Iată că a sosit È™i prinÈ›ul Serioja! Chiar atunci intră pe ușă un ofiÈ›er tânăr È™i chipeÈ™. ÃŽl vedeam pentru prima oară È™i nu mi puteam lua ochii de la el. Spuneam că e chipeÈ™ numai fiindcă aÈ™a îl socotea toată lumea, deÈ™i faÈ›a lui tânără, cu trăsături regulate, nu era câtuÈ™i de puÈ›in atrăgătoare. Þin să arăt că de la început, din prima clipă, mi a făcut această impresie, care nu m a părăsit niciodată. Era uscățiv, foarte bine făcut, cu părul castaniu deschis, cu obrazul neted È™i proaspăt, deÈ™i cam gălbui, È™i cu o expresie energică. Avea ochi foarte frumoÈ™i, întunecaÈ›i È™i o privire cam aspră, chiar È™i atunci când era cât se poate de liniÈ™tit. TotuÈ™i, expresia lui hotărâtă È™i energică te respingea tocmai fiindcă simÈ›eai că o câștigase prea uÈ™or, fără nici o sforÈ›are. De altfel, mi e greu să redau exact ce simÈ›eam... Desigur că faÈ›a lui, de obicei atât de aspră, căpăta uneori pe neaÈ™teptate o expresie uimitor de blândă, de prietenoasă, chiar duioasă; È™i lucrul cel mai ciudat e că schimbările erau incontestabil spontane, sincere. Numai această spontaneitate, această sinceritate îl făceau simpatic .Vreau să mai atrag atenÈ›ia asupra unei trăsături de a lui; în ciuda expresiei blânde È™i sincere, faÈ›a lui nu era niciodată veselă, È™i chiar atunci când râdea cu hohote, din toată inima, simÈ›eai că inima lui nu se lasă niciodată în voia unei veselii adevărate, uÈ™oare È™i limpezi... Dar e teribil de greu să faci portretul cuiva. Eu nu mă pricep de fel. Bătrânul prinÈ›, după obiceiul lui prostesc, s a È™i repezit să ne facă cunoÈ™tință. — Acesta e tânărul meu prieten Arkadi Andreevici (iar Andreevici!) Dolgoruki. PrinÈ›ul cel tânăr s a întors numaidecât spre mine cu o expresie exagerat de politicoasă, deÈ™i se vedea că nu auzise niciodată de mine. — Este... rudă cu Andrei Petrovici, mormăi prinÈ›ul meu cel buclucaÈ™. (Cum te mai scot din sărite uneori aceÈ™ti bătrânaÈ™i cu metehnele lor!) Tânărul prinÈ› ghici numaidecât despre ce era vorba. — Aha! Am auzit de foarte multă vreme... bâigui el în grabă. Am avut marea plăcere de a face cunoÈ™tință anul trecut la Luga cu surioara dumitale, Lizaveta Makarovna... Și ea mi a vorbit de dumneata... M am mirat când i am văzut faÈ›a luminată de o sinceră plăcere. — DaÈ›i mi voie, am bolborosit eu, ducându mi amândouă mâinile la spate, trebuie să vă mărturisesc sincer, È™i îmi pare bine că e È™i scumpul nostru prinÈ› de față că până de curând, mai exact, până ieri, doream grozav să vă întâlnesc, însă din cu totul alte motive decât vă închipuiÈ›i. V o spun deschis, oricât v ar mira acest lucru. Pe scurt, voiam să vă provoc la duel pentru jignirea pe care i aÈ›i adus o lui Versilov la Ems, acum un an È™i jumătate. DeÈ™i mă temeam că poate nu veÈ›i primi să vă bateÈ›i în duel cu mine, pe motiv că nu sunt decât un licean, un minor È™i un neisprăvit, eram totuÈ™i hotărât să vă trimit martori, fără să mi pese de felul cum veÈ›i privi acest lucru È™i de ceea ce veÈ›i face... Și recunosc că nici acum n am renunÈ›at la intenÈ›ia mea. Bătrânul prinÈ› mi a spus mai târziu că izbutisem să È›in cu multă demnitate acest discurs. Pe faÈ›a prinÈ›ului Serghei s a întipărit o sinceră tristeÈ›e. — ÃŽmi pare rău că m ai întrerupt È™i nu m ai lăsat să vorbesc până la capăt, îmi răspunse el grav. Dacă primele cuvinte pe care È›i le am adresat erau pornite din inimă, asta se datoreÈ™te tocmai adevăratelor sentimente pe care le nutresc astăzi față de Andrei Petrovici. Din păcate, nu pot să È›i înfățiÈ™ez acum situaÈ›ia sub toate aspectele, dar îți dau cuvântul meu de onoare că e mult de când mă căiesc din suflet de penibila mea ieÈ™ire de la Ems. ÃŽncă înainte de a mă întoarce la Petersburg eram hotărât să i dau orice satisfacÈ›ie lui Andrei Petrovici, cu alte cuvinte să i cer de a dreptul iertare, lăsându l să aleagă unde È™i sub ce formă. Dar m au oprit motive puternice, de ordin superior. Faptul că ne judecam n ar fi influenÈ›at câtuÈ™i de puÈ›in hotărârea mea. Purtarea lui de ieri față de mine m a zguduit însă până în adâncul sufletului È™i, crede mă, nici până acum nu mi am venit în fire. Dar iată că trebuie să vă aduc la cunoÈ™tință un fapt extrem de important, de aceea am È™i venit la prinÈ›; acum trei ore, adică exact în momentul când Andrei Petrovici redacta actul împreună cu avocatul, s a prezentat la mine un martor din partea lui, care mi a transmis o provocare la duel... da, o provocare după toate regulile, ca urmare a incidentului de la Ems... — V a provocat la duel?! am strigat eu, simÈ›ind cum îmi ard ochii È™i cum îmi năvăleÈ™te sângele în obraz. — Da. Am acceptat numaidecât să mă bat, dar înainte de duel vreau să i trimit o scrisoare în care să i arăt cum privesc astăzi purtarea mea de atunci È™i cât de tare mă mustră conÈ™tiinÈ›a din pricina acelei greÈ™eli îngrozitoare... fiindcă totul n a fost decât o neînÈ›elegere, o greÈ™eală regretabilă, cumplită! Þin să È›i atrag atenÈ›ia asupra faptului că, fiind în armată, mă expuneam unui risc serios: o astfel de scrisoare trimisă înainte de duel mi ar fi atras oprobriul public, înÈ›elegi situaÈ›ia? Cu toate astea, acum eram hotărât să i trimit scrisoarea, dar n am apucat, fiindcă la un ceas după vizita martorului său am primit de la el un bilet în care mă ruga să l iert că mă tulburase È™i să uit că mă provocase la duel, adăugând că regretă acest "moment de slăbiciune È™i de egoism", după propriile lui cuvinte. Astfel mi a uÈ™urat el însuÈ™i situaÈ›ia È™i acum nimic nu mă mai împiedică să i trimit scrisoarea. Nu i am expediat o încă, fiindcă voiam să mă mai sfătuiesc într o privință cu prinÈ›ul, de aceea am È™i venit la el... Crede mă, conÈ™tiinÈ›a m a mustrat atât, încât am suferit poate mai mult decât oricine... Te mulÈ›umeÈ™ti cu această explicaÈ›ie, Arkadi Makarovici? Cel puÈ›in deocamdată... ÃŽmi faci cinstea să crezi în deplina mea sinceritate? Izbutise într adevăr să mă dezarmeze; nu mă puteam îndoi de buna lui credință, deÈ™i mi l închipuisem cu totul altfel. Și apoi întreaga situaÈ›ie era neaÈ™teptată. Am bolborosit ceva drept răspuns È™i i am întins amândouă mâinile; el mi le a strâns cu bucurie. Pe urmă l a luat pe prinÈ› deoparte È™i au stat de vorbă vreo cinci minute, în dormitor. — Dacă ai vrea să mi faci o plăcere deosebită, îmi spuse el tare È™i apăsat, în momentul când ieÈ™ea din dormitorul prinÈ›ului, atunci vino acum cu mine să È›i arăt scrisoarea pe care vreau să i o trimit neîntârziat lui Andrei Petrovici È™i totodată scrisoarea lui către mine. Am primit cât se poate de bucuros. Bătrânul prinÈ› se tot învârtea în jurul meu, È™i înainte de a mă petrece până la ușă m a chemat È™i pe mine o clipă în dormitorul lui. — Mon ami, sunt nespus de încântat, sunt fericit... dar despre toate astea o să mai vorbim altă dată. A propos, în geanta mea de colo ai să găseÈ™ti două scrisori. Pe una trebuie s o înmânezi personal È™i să dai unele explicaÈ›ii, iar cealaltă e către bancă, È™i poate că nici acolo n ar strica să te duci chiar dumneata... Și astfel mi a încredinÈ›at două sarcini chipurile urgente È™i care cereau cică o deosebită atenÈ›ie, precum È™i osteneală, într adevăr, trebuie să mă urc în trăsură, să mă duc până acolo, să predau scrisorile, să cer o semnătură È™i aÈ™a mai departe. — Aha, văd că recurgeÈ›i la È™iretlicuri! am strigat eu luând scrisorile. Sunt convins că totul nu i decât o invenÈ›ie, că nu i vorba de nici o treabă serioasă, È™i că dinadins aÈ›i scornit aceste două însărcinări, ca să mi dovediÈ›i că îndeplinesc o slujbă la dumneavoastră È™i că nu primesc banii de pomană! — Mon enfant, îți jur că te înÈ™eli, că e vorba de două treburi cât se poate de urgente... Cher enfant! strigă el deodată grozav de înduioÈ™at, scumpul meu băiat! (îmi puse amândouă mâinile pe cap.) Te binecuvintez pe tine È™i soarta care te a adus în casa mea... Să fim întotdeauna cu inima la fel de curată ca astăzi... Să fim cât mai buni È™i mai generoÈ™i... Să iubim tot ce i frumos È™i înălțător... Sub orice formă s ar ivi... Ei, enfin... enfin, rendons grâce... et je te bénis ! Se întrerupse È™i începu să plângă pe umărul meu. Mărturisesc că era cât pe aci să mă podidească È™i pe mine lacrimile, în orice caz, l am îmbrățiÈ™at din toată inima pe bătrânul meu zănatic. Ne am sărutat cu foc. PrinÈ›ul Serioja (adică prinÈ›ul Serghei Petrovici, după cum am să l È™i numesc pe viitor) m a dus cu trăsura lui eleganta până la el acasă, unde m a uimit în primul rând luxul în care trăia. N aÈ™ putea spune că locuinÈ›a era prea fastuoasă, ci mai degrabă "o casă de oameni care se respectă", cu odăi mari, înalte È™i luminoase (de fapt, n am fost decât în două căci celelalte aveau uÈ™ile închise) iar mobila, deÈ™i nu era de cel mai pur stil Versailles sau Renaissance, era totuÈ™i capitonată, confortabilă, pretutindeni domnea belÈ™ugul È™i buna calitate se observa la toate: la covoare, la lemnul sculptat, la statuete. Și când te gândeÈ™ti că toată lumea spunea despre familia Sokolski că e săracă È™i că n are o leÈ›caie. TotuÈ™i îmi ajunsese la ureche că prinÈ›ul trăia pe picior mare È™i aici, È™i la Moscova, È™i pe vremuri, la regiment, È™i la Paris, că pe deasupra mai era È™i cartofor È™i se înglodase în datorii. Eu, în schimb, purtam o haină mototolită, ba încă È™i plină de fulgi, fiindcă dormisem, îmbrăcat, iar cămaÈ™a n o schimbasem de patru zile. De altfel, haina nu era chiar ponosită, dar când m am trezit în casa prinÈ›ului, mi am adus aminte de sfatul lui Versilov de a mi comanda un costum ca lumea. — ÃŽnchipuie È›i că din pricina unei fete care s a sinucis nici nu m am dezbrăcat astă noapte, am spus eu în treacăt, cu un aer distrat, È™i cum am citit pe faÈ›a lui că povestea îl interesează, i am istorisit o pe scurt. TotuÈ™i, era vădit că scrisoarea îl preocupa în primul rând. Mă intriga mai ales faptul că adineauri, când îi declarasem fățiÈ™ că voiam să l provoc la duel, nu zâmbise È™i nici măcar un muÈ™chi nu i tresărise pe față. Cu toate că aÈ™ fi È™tiut eu să i tai pofta de râs, mi se părea o atitudine ciudată din partea unui om de categoria lui. Ne am aÈ™ezat de o parte È™i de alta a unei mese de scris care se găsea în mijlocul camerei È™i el mi a dat să citesc scrisoarea către Versilov, gata transcrisă pe curat. Cuprindea aproape tot ce mi spusese la bătrânul prinÈ› È™i era chiar scrisă cu căldură. E drept, nu È™tiam încă ce să cred despre sinceritatea lui vădită È™i despre pornirile lui bune, totuÈ™i începeam să nu le mai pun la îndoială, fiindcă, la urma urmei, n aveam nici un motiv. Oricum ar fi fost omul acesta È™i orice mi s ar fi povestit despre el, putea să aibă totuÈ™i înclinaÈ›ii bune. Mi a arătat È™i ultimul bilet al lui Versilov, numai de È™apte rânduri, în care acesta își retracta provocarea. DeÈ™i scris negru pe alb despre "slăbiciunea" È™i "egoismul" său, tonul general al scrisorii era mai degrabă arogant... sau mai bine zis tot gestul lui trăda un oarecare dispreÈ› — părere pe care am păstrat o, de altfel, pentru mine. — Dar dumneata de ce crezi că a făcut retractarea? am întrebat eu. Desigur că nu de frică? — FireÈ™te că nu, îmi răspunse prinÈ›ul zâmbind, dar zâmbetul lui era foarte grav È™i în general părea din ce în ce mai preocupat. Știu prea bine că este un om curajos. Aici e desigur vorba de altceva, el are un fel al lui de a privi lucrurile... o mentalitate deosebită... — Fără îndoială, l am întrerupt eu cu însufleÈ›ire. Un oarecare Vasin susÈ›ine că È™i prin faptul că n a tăinuit scrisoarea È™i că a renunÈ›at la moÈ™tenire, n ar fi urmărit decât "să se ridice pe un piedestal"... După mine, asemenea lucruri nu se fac de ochii lumii, ci dintr un imbold puternic al conÈ™tiinÈ›ei. — ÃŽl cunosc foarte bine pe domnul Vasin, spuse prinÈ›ul în treacăt. — Ah da, trebuie să vă fi întâlnit la Luga. Ne am privit deodată È™i mi aduc aminte că am roÈ™it puÈ›in, sau poate mi s a părut. ÃŽn orice caz, el a întrerupt discuÈ›ia, deÈ™i eu aveam mare chef de vorbă. Cum nu mi ieÈ™ea din cap o anumită întâlnire din ajun, mă simÈ›eam ispitit să i pun câteva întrebări, dar nu È™tiam cum să încep. Și aÈ™a eram destul de stingherit, mă uimea buna lui creÈ™tere, politeÈ›ea lui desăvârÈ™ită È™i totodată spontană, firească — într un cuvânt acea educaÈ›ie mondenă, care în "lumea lor" se capătă încă din leagăn. ÃŽn scrisoarea lui surprinsesem două greÈ™eli grosolane de gramatică. ÃŽn general, când am de a face cu astfel de oameni, nu mă port niciodată umil, ci dimpo trivă, devin exagerat de bățos, ceea ce poate că mi È™i strică uneori, în cazul de față eram È™i mai bățos ca de obicei, fiindcă mi È™tiam haina plină de fulgi È™i aveam impresia că făcusem o gafă, arătându mă prea familiar... Băgasem de seamă că uneori prinÈ›ul mă privea pe furiÈ™ cu foarte multă stăruință. — Ia spune, prinÈ›ule, am izbucnit eu pe neaÈ™teptate, oare în sinea dumitale nu È›i se pare caraghios că un "mucos" ca mine a vrut să te provoace la duel È™i încă pentru o jignire adusă altuia? — Doar e foarte normal ca cineva să se simtă jignit când tatăl său a fost jignit. Nu, nu găsesc că e caraghios. — AÈ™a socotesc È™i eu... TotuÈ™i poate părea tare caraghios... vreau să spun unora, nu mie. Mai ales că eu mă numesc Dolgoruki. Dacă nu mi spui însă adevărul, sau încerci să l îndulceÈ™ti dintr o falsă politeÈ›e, pe care È›i o impune educaÈ›ia dumitale mondenă, oare nu înseamnă că mă înÈ™eli în toate privinÈ›ele? — Nu. Gestul dumitale nu mi se pare câtuÈ™i de puÈ›in caraghios, repetă el foarte grav, cum s ar putea să nu simÈ›i că È›i curge în vine sângele tatălui dumitale?... E adevărat că eÈ™ti încă tânăr È™i... după câte È™tiu... înainte de majorat n ai dreptul să te baÈ›i în duel, aÈ™adar... după toate regulile, nici altul n are dreptul să primească provocarea unui minor... Dar asta încă n ar fi nimic, singurul argument serios pe care È›i l aÈ™ putea da ar fi următorul: atunci când provoci pe cineva la duel pentru o jignire adusă altuia, fără È™tirea celui în cauză, nu înseamnă oare că îți manifeÈ™ti dispreÈ›ul față de el? ÃŽn momentul acesta discuÈ›ia noastră a fost întreruptă de un lacheu, care a intrat să i comunice prinÈ›ului ceva. Când l a văzut prinÈ›ul, care pesemne îl aÈ™tepta, s a ridicat brusc È™i s a apropiat repede de el, aÈ™a că lacheul i a vorbit aproape în È™oaptă fără ca eu să pot desluÈ™i ce i spune. — Te rog să mă ierÈ›i, mă întorc într o clipă, îmi spuse prinÈ›ul È™i ieÈ™i. Când am rămas singur, am început să mă plimb prin cameră, dus pe gânduri. Oricât s ar părea de ciudat, pe de o parte prinÈ›ul mi era simpatic, iar pe de altă parte îl găseam foarte antipatic. Avea ceva — ce anume n aÈ™ putea defini precis — care îmi repugna. "Dacă într adevăr nu râde de mine, înseamnă fără îndoială că e un om foarte cumsecade, dacă ar râde însă, atunci... poate l aÈ™ socoti mai inteligent...", iată gândul ciudat care mi a trecut prin cap. M am apropiat de masă È™i am citit încă o dată scrisoarea lui către Versilov. De preocupat ce eram, nu mi am dat seama cum trece timpul, iar când mi am amintit de prinÈ›, am constatat că, deÈ™i plecase pentru o clipă, lipsea de cel puÈ›in un sfert de oră. Asta m a cam tulburat È™i, după ce am făcut câțiva paÈ™i prin cameră, mi am luat pălăria cu gândul să ies, să caut pe cineva È™i să l trimit după prinÈ›, iar când acesta va veni, să mi iau numaidecât rămas bun de la el, pe motiv că aÈ™ avea treabă È™i că nu l mai pot aÈ™tepta. Mi se părea soluÈ›ia cea mai onorabilă, fiindcă mă cam sâcâia gândul că prinÈ›ul, lăsându mă singur atâta timp, mă desconsidera. ÃŽncăperea în care mă găseam avea două uÈ™i aÈ™ezate la extremitățile aceluiaÈ™i perete È™i amândouă erau închise. Cum uitasem pe care din ele am intrat, È™i mai ales fiindcă eram foarte distrat, am deschis una la întâmplare, pe cea care dădea într o cameră lungă È™i îngustă, unde, spre surprinderea mea, am văzut o pe soră mea, Liza, È™ezând pe o canapea. Era singură È™i desigur aÈ™tepta pe cineva. ÃŽnainte de a apuca să mi exprim mirarea, am auzit deodată glasul prinÈ›ului, care, îndreptându se spre birou, vorbea în gura mare cu cineva. Am închis repede uÈ™a, aÈ™a că prinÈ›ul, care intra tocmai pe cealaltă, n a observat nimic. ÃŽmi amintesc că a nceput să se scuze, pomenindu mi ceva de o oarecare Anna Feodorovna... Eu, însă, eram atât de tulburat È™i de buimăcit, încât aproape nici n am înÈ›eles ce mi spunea, È™i după ce i am îngăimat că trebuie să mă întorc numaidecât acasă, am plecat ostentativ, cât am putut mai repede. PrinÈ›ul, care era atât de binecrescut, trebuie să fi rămas desigur intrigat de purtarea mea. M a petrecut până în vestibul vorbindu mi tot timpul, dar eu nu i am răspuns È™i nici nu m am uitat la el. Când am ajuns afară, am luat o la stânga È™i am pornit o razna pe străzi. Nu puteam să mi adun gândurile. Mergeam agale È™i trebuie să fi umblat destul de mult, cel puÈ›in vreo cinci sute de paÈ™i, când am simÈ›it deodată că cineva mă bate uÈ™or pe umăr. M am întors È™i am dat cu ochii de Liza: mă ajunsese din urmă È™i mă bătuse uÈ™or cu umbrela pe umăr. Ochii îi străluceau È™i în ei se citea o mare veselie, amestecată cu un pic de È™iretenie. — Vai ce bine îmi pare că ai luat o în direcÈ›ia asta căci altfel n aÈ™ fi avut norocul să te întâlnesc astăzi! Vorbea, gâfâind uÈ™or, din pricină că mersese repede. — Abia mai răsufli. — Am alergat într un suflet ca să te ajung din urmă. — Liza, oare nu pe tine te am văzut adineauri? — Unde? — La prinÈ›... la prinÈ›ul Sokolski... — Nu, nu pe mine, pe mine n ai putut să mă vezi... N am mai spus nimic È™i am făcut în tăcere vreo zece paÈ™i. Deodată, Liza a început să râdă cu hohote: — Ba pe mine, pe mine, fireÈ™te că pe mine! Doar m ai văzut bine, te ai uitat drept în ochii mei, È™i eu te am privit în față, atunci cum poÈ›i să mai întrebi daca eu eram? Of, ce om! Știi, abia mi am putut stăpâni râsul când te ai uitat la mine, atât de caraghios m ai privit. Văzând cu câtă poftă râde, am simÈ›it că mi se ia o piatră de pe inimă. — Dar ia spune, ce ai căutat tu acolo? — Am fost la Anna Feodorovna. — Care Ana Feodorovna? — Stolbeeva. La Luga stăteam împreună zile întregi. Ea o primea È™i pe mama; ba venea chiar È™i la noi, deÈ™i nu se ducea aproape la nimeni. E o rudă depărtată de a lui Andrei Petrovici, dar se înrudeÈ™te È™i cu familia Sokolski… prinÈ›ul o socoteÈ™te un fel de bunică. — Va să zică locuieÈ™te la el? — Dimpotrivă, prinÈ›ul stă la ea. — Atunci a cui e casa? — A ei. A cumpărat o acum un an. PrinÈ›ul de cum a sosit, a tras la ea. Dar Anna Feodorovna nu se află decât de patru zile la Petersburg. — Știi ceva, Liza, dă o încolo cu casa ei cu tot. — De ce? Este o femeie admirabilă... — Ei È™i? O priveÈ™te. Și noi suntem oameni admirabili. Ce zici ce zi minunată? Cât e de plăcut afară! Ce frumoasă eÈ™ti azi, Liza! Păcat că ai rămas atât de copilăroasă! — Arkadi, povesteÈ™te mi despre fata aceea de ieri. — Of, nici nu È›i închipui, Liza, cât de rău îmi pare de ea! — Da, È™i mie. Ce soartă! Știi, am remuÈ™cări că ne plimbăm atât de veseli, pe când bietul ei suflet amărât È™i păcătos rătăceÈ™te prin întuneric, prin bezna fără margini, împovărat de păcat È™i de jignirea aceea... Spune, Arkadi, cine i vinovat de păcatul pe care l a săvârÈ™it când È™i a curmat zilele? Of, ce groaznică poveste! Tu te gândeÈ™ti la bezna aceea? Vai, tare mă mai tem de moarte deÈ™i È™tiu că este un păcat! Nu pot suferi întunericul. Am nevoie de soare, nu mă simt bine decât pe o vreme ca asta! Mama spune că păcătuieÈ™ti atunci când te temi... Arkadi, tu o cunoÈ™ti bine pe mama? — Nu prea, Liza, încă nu. — Nici nu È›i închipui ce om este! Trebuie s o cunoÈ™ti neapărat! Este o fire deosebită, greu de pătruns... — Păi nici pe tine nu te am cunoscut È™i uite că acum îți citesc în suflet. Þi l am descifrat într o singură clipă. Tu, Liza, cu toate că È›i e teamă de moarte, eÈ™ti fără îndoială o fire mândră, îndrăzneață È™i curajoasă. EÈ™ti mai bună decât mine, cu mult mai bună. Să È™tii că te iubesc grozav, Liza. Of, Liza! Moartea n are decât să vină când i o fi sorocul, dar deocamdată să trăim, să ne bucurăm de viață. Să deplângem moartea acelei nefericite, dar să binecuvântăm viaÈ›a, nu i aÈ™a? Află, Liza, că am o "idee" a mea. Ai auzit, desigur, că Versilov a renunÈ›at la moÈ™tenire? — Cum să nu! Mama È™i cu mine ne am sărutat de bucurie când am auzit. — Tu habar n ai, Liza, ce se petrece în sufletul meu, ce a însemnat pentru mine omul acesta. — Ba te înÈ™eli, È™tiu tot! — Adevărat? FireÈ™te, doar eÈ™ti deÈ™teaptă, mai deÈ™teaptă decât Vasin. Și tu, È™i mama aveÈ›i un ochi pătrunzător, plin de omenie, ba nu, m am exprimat greÈ™it, un suflet plin de omenie... Eu însă, am multe trăsături urâte, Liza. — Þie È›i lipseÈ™te cineva care să te strunească, asta i tot. — ÃŽncearcă tu, Liza. Tare îmi place să te privesc azi. Știi că eÈ™ti frumuÈ™ică foc? Ce ochi minunaÈ›i ai... Abia acum îmi dau seama... De ce È›i strălucesc azi aÈ™a, Liza? De unde ai făcut rost de atâta strălucire? Și cu ce preÈ›? Eu n am avut niciodată un prieten, Liza. De altfel, socotesc prietenia o prostie, dar când e vorba de tine nu mai mi se pare o prostie... Vrei să fim prieteni de acum înainte? ÃŽnÈ›elegi ce aÈ™tept de la tine? — ÃŽnÈ›eleg foarte bine. — Dar È™tii, fără condiÈ›ii È™i fără jurăminte — să devenim pur È™i simplu prieteni. — Da, ai dreptate, sunt cu totul de acord, dar cu o condiÈ›ie totuÈ™i: chiar dacă vreodată vom ajunge să ne învinuim reciproc, dacă vom fi nemulÈ›umiÈ›i unul de altul, chiar dacă noi înÈ™ine vom deveni atât de răi È™i de haini, încât să trecem peste tot ce ne leagă, să nu uităm niciodată această zi, È™i mai ales această clipă! Să facem acest legământ față de noi înÈ™ine. Să ne jurăm că toată viaÈ›a ne vom aduce aminte de ziua de astăzi, când ne am plimbat împreună, mână n mână, râzând din toată inima, când am fost atât de veseli... Vrei? Nu i aÈ™a că primeÈ™ti? — Da, Liza, primesc, È›i o jur. Știi, azi e prima oară când stăm de vorbă cu adevărat... Liza, tu citeÈ™ti mult? — După atâta timp îmi pui această întrebare?! De, stimate domn, văd că abia de ieri, când am scăpat È™i eu o vorbă, binevoieÈ™te È™i filozoful meu de frate să mă bage în seamă! — Bine, dar de ce n ai intrat tu cu mine în vorbă dacă eu am fost un prost? — Fiindcă am tot aÈ™teptat să È›i vină mintea la cap... Eu m am dumerit de la început ce fel de om eÈ™ti dumneata, Arkadi Makarovici. Și cum te am dibuit, mi am zis: "Las'că vine el singur, până la urmă se dezmeticeÈ™te cu siguranță". De aceea m am È™i hotărât să È›i las dumitale cinstea de a face primul pas: "Lasă, mă gândeam, într o zi ai să alergi tu după mine." — Va să zică, ai cochetat cu mine?! Spune drept, Liza, ai râs de mine toată luna trecută, ori nu? — Se putea să nu râd, Arkadi, când eÈ™ti atât de caraghios? Cred că te am îndrăgit mai ales când mi am dat seama că eÈ™ti un trăsnit. Dar de multe ori trăsnăile tale nu sunt chiar atât de inofensive. Þi o spun ca să nu È›i iei nasul la purtare. Dar È™tii cine mai râdea de tine? Mama. Adesea râdeam împreună: "Ia te uită ce trăsnit, ne È™opteam noi, ce om sucit!" Iar în timpul asta tu îți închipuiai desigur că tremurăm de frica ta È™i de aceea È™uÈ™otim. — Liza, tu ce crezi despre Versilov? — Mă gândesc foarte mult la el, totuÈ™i ar fi mai bine să nu vorbim acum despre asta, să amânăm discuÈ›ia pe altă dată. Vrei? — Ai dreptate! EÈ™ti grozav de deÈ™teaptă, Liza! Sunt convins că eÈ™ti mai deÈ™teaptă decât mine. Dar, ai răbdare, Liza, aÈ™teaptă să termin ce mi am pus în gând, È™i după aceea poate că am să È›i spun ceva... — De ce te ai posomorât? — Nu m am posomorât, È›i se pare. Vezi Liza, trebuie să È›i spun deschis că am o ciudățenie: nu pot suferi să mi zgândăre cineva anumite puncte dureroase din inima mea... Mai bine zis nu mi place să scot prea des la iveală anumite sentimente, ca să le admire toată lumea, fiindcă socotesc că e ruÈ™inos; n am dreptate? De aceea prefer uneori să mă încrunt È™i să tac. EÈ™ti destul de deÈ™teaptă ca să mă înÈ›elegi. — Te înÈ›eleg cu atât mai bine, cu cât È™i eu sunt la fel. De altfel, semănăm amândoi cu mama. — Ah, Liza, de ne ar fi dat să trăim cât mai mult acest pământ. Ce ai spus? — Nimic. — De ce te uiÈ›i aÈ™a la mine? — Păi È™i tu te uiÈ›i la mine. Te privesc pentru că mi eÈ™ti drag. Am petrecut o aproape până acasă È™i i am dat adresa mea. Când mi am luat rămas bun, am sărutat o pentru prima oară în viață. Totul ar fi fost bine, dacă nu m ar fi frământat un gând apăsător care mă urmărea încă din zori: în ajun, când mă întâlnisem cu nefericita aceea la poarta casei noastre, îi spusesem că plec de bună voie de acasă, că mi părăsesc căminul, aÈ™a cum pleacă orice fiu de la un părinte rău ca să È™i întemeieze un cuib al lui, È™i că Versilov avea o sumedenie de copii nelegitimi. Asemenea cuvinte, auzite din gura unui fiu despre tatăl său nu putea decât să i întărească toate bănuielile cu privire la Versilov È™i mai ales pe aceea că voise s o jignească. ÃŽl învinuisem pe Stebelkov, È™i când colo, poate că tocmai eu turnasem gaz peste foc. Era un gând care mă îngrozea, È™i mă înfioară È™i acum... Dar în dimineaÈ›a aceea, deÈ™i începusem să mă frământ, mi se părea că n am de ce, că este o prostie: "Păi, È™i fără intervenÈ›ia mea mocnea È™i clocotea", îmi repetam eu din când în când; "de, ce să i faci, o să mi treacă! Am să mă îndrept. Am să mi răscumpăr cumva greÈ™eala... printr o faptă bună... Doar mai am încă cincizeci de ani înaintea mea!" Și totuÈ™i gândul acesta nu mi dădea pace. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy