Închin această carte fiului meu
Michael și tinerilor de vârsta lui, cu
speranța că viața lor va sluji salvă-
rii oamenilor și nu nimicirii lor, așa
cum a făcut-o generația mea și eu
însumi.



În zori, imensa mlaștină duhnea.
Ochi morți și putrezi ne fixau intens.
Din țeste cu găvane goale
Se desprindea o jale făr' de nume,
Doar iarba câmpurilor rămăsese aceeași.


Germania a avut șansa să găsească un conducător care a știut să reunească toate forțele țării spre binele colectivității.
Daily Mail, Londra, 10-7-1933


Sâmbăta de 30 iunie 1934 a fost una din cele mai toride zile cunoscute de Berlin în ultimii ani. Istoria a făcut-o să fie și una din cele mai sângeroase. Cu mult înainte de răsăritul soarelui, orașul a fost încercuit de un cordon impenetrabil de trupe; toate căile de acces erau păzite de oamenii generalului Goering și ale Reichsführerului SS Himmler.
La ora 5 dimineața, o uriașă limuzină Mercedes, neagră, purtând pe parbriz inscripția „SA Brigadenstandarte" a fost oprită pe șoseaua dintre Lübeck și Berlin. Generalul de brigadă care o ocupa a fost smuls de pe locul său și azvârlit într-o mașină a poliției, iar șoferul, Sturmmann SA, Horst Ackermann, invitat să dispară în doi timpi și trei mișcări. Omul a revenit la Lübeck cu acceleratorul la podea și a raportat cele petrecute șefului poliției locale. La început, acesta a refuzat să creadă. Cu fruntea brobonită de sudoare, se învârtea de colo până colo prin birou, ca, finalmente, să-l sune pe vechiul său amic, șeful departamentului judiciar. Ambii făceau parte din SA , încercata gardă a trupelor de șoc național-socialiste, dar, ca toți ofițerii de poliție ai celui de al III-lea Reich, cu un an în urmă fuseseră, vărsați în SS .
— Grünert! Trebuie să fie o greșeală! Nu-i cu putință ca cineva să se atingă de unul dintre cei mai celebri ofițeri ai SA-ului!
— Zău? ricană șeful judiciarului. Ba-i cu putință, și nu numai atât! Te sfătuiesc să stai cât mai departe de telefon și să supraveghezi strada. Ai cheia de la ușa din dos? Nădăjduiesc că nimeni nu știe de ea. Eu unul, am prevăzut de mult ziua asta și m-am pregătit pentru ea. Aveam anume indicii. Eicke s-a agitat cam mult în ultima vreme, lagărul de la Borgemor a fost evacuat, dar asta nu înseamnă că trebuie să și rămână gol. L-au luat în primire esesiștii lui Eicke și banda lui de asasini e gata de acțiune.
Generalul de brigadă Paul Hauke a fost încarcerat într-o celulă a fostei școli de cadeți Gross Lichterfeld, devenită cazarmă a gărzilor de corp ale lui Adolf Hitler. Nici un motiv de îngrijorare pentru generalul de brigadă Paul Hatzke, comandant a 50 000 de mii de polițiști SA, ex-căpitan al regimentului de gardă al Majestății Sale, Kaiserul. Nici un temei pentru așa ceva. Auzea, ce-i drept, zgomote, uși trântite, uneori câte un țipăt. Esesiștii care-l conduseseră până la celulă, mormăiseră ceva despre o „revoltă". Ce idioți!
— SA revoltându-se! Aș fi știut-o! strigase generalul. E o monstruoasă eroare!
— Bine-nțeles, îl aprobaseră esesiștii. Bine-nțeles, întotdeauna e o eroare.
Generalul ridică privirea spre ferestruica zăbrelită și desfăcu cel de al patrulea pachet de țigări.
"O revoltă!". Îl umflă și râsul. SA-ul n-avea nici măcar arme pentru așa ceva. Doar o știa,prea bine. Sigur, SA-ul, nu aprobase, în totalitate, „revoluția" hitleristă din '33. Nu fusese ținută nici una din promisiunile făcute celor două milioane de SA, fie chiar și aceea de a li se oferi de lucru, ceea ce și revendicau 90% din ei. O vreme, fuseseră transformați în auxiliari ai poliției, cu un salariu de mizerie, inferior indemnizației de șomaj de pe vremea republicii de la Weimar. Rămăseseră, mai toți, de izbeliște. Sigur, erau nemulțumiți, asta da, însă revoltați împotriva Führer-ului în nici un caz! Dac-ar fi ca SA-ul să ridice capul, atunci l-ar ridica împotriva vechii armate a Reich-ului, dușmanul principal al celor ce muncesc.
Ciuli urechea. Nu fusese, cumva, o salvă? Duduia un motor de camion, ambalat la maximum, eșapamentul păcănea sacadat. Ciudat! Și totuși, parcă auzise focuri de armă. Ce aiureală, salve de pușcă în plin centru al Berlinului și încă în această minunată sâmbătă de vară când ostașii așteptau să plece în învoire!
Palmele îi deveniră umede. Alte două împușcături... Da, pe Wotan și Thor! , erau chiar focuri de armă! Motorul camionului continua să uruie din răsputeri. Ca să acopere celelalte zgomote? Îl apucă tremuratul. La ce ticăloșii se mai dădea banda lui Himmler? Doar nu s-au apucat să execute oameni numai pe baza unei simple bănuieli? Așa ceva nu-i cu putință decât la apucații ăia de sud-americani! N-ar face-o nici măcar bolșevicii! De altfel, rușii îi lăsaseră o excelentă impresie după stagiul de ofițer de rezervă, efectuat la Moscova între 1925—1928. Ofițerii sovietici se comportaseră admirabil, instructorii așijderi; se pricepeau la luptele de stradă, exact ce aveau nevoie ei, nemții, să învețe.
Încă o salvă! Să fie vorba de un simplu exercițiu, sau era și un sâmbure de adevăr în ceea ce pretindeau esesiștii? SA rebeli? Doar dacă le luase Dumnezeu mințile! Ce-i drept, deveniseră prea mulți, mai ales după absorbția Căștilor de oțel , în frunte cu Prințul lor cu tot! Ce-o să se întâmple acum cu târla asta de aristocrați?
Motorul camionului continua să uruie năpraznic. Îngrozit, generalul pricepu că nu-i vorba de un exercițiu, că e ceva serios. De ore întregi, un pluton de execuție slobozea salvă după salvă. Cine era în spatele acestei hoarde de esesiști? Sinistrul crescător de găini de lângă München era, se pare, un om cumplit de periculos, vanitos și veninos, ba pe deasupra, se spunea, și căzut în damblaua misticismului. La ce-i trebuia Führerului acest Himmler, un homuncul morbid și suspicios?
Un tropot de cizme se opri în fața celulei. Zăvorul scârțâi. În prag apărură siluetele unui Untersturmführer SS și a patru ostași. Căștile de oțel sclipeau. Aparțineau diviziei brune a lui Eicke, singura unitate SS care nu purta uniforma neagră și runele pe petlițe.
— În sfârșit! tună, furios, Paul Hatzke. N-o să scăpați cu una, cu două! Stați numai să vorbesc cu generalul Röhm și-o să vedeți ce unt scoate din voi!
Nu primi nici un răspuns, în schimb fu îmbrâncit afară din celulă, încadrat de cei patru soldați și flancat de Untersturmfürerul ai cărui pinteni zornăiau. Să fi avut cel mult douăzeci de ani, cu un chip ca cioplit în granit, deși trăsăturile mai păstrau urmele adolescenței, ochi de culoarea viorelei, un păr blond care se ițea pe sub cască. O față de înger, încremenită sub strânsoarea curelușei petrecute pe sub bărbie. Probabil că-l durea, dar așa erau esesiștii: niște roboți care nu cunoșteau decât regulamentul.
Soarele inunda cu lumina lui clădirile jegoase ale cazărmii și ei pășeau pe caldarâmul tocit al curții, un caldarâm pe care bătuseră „pasul de gâscă" copii de opt ani. Ani de-a rândul, în această cazarmă, fusese pregătită carnea de tun pentru oștirile imperiale, o carne de tun purtând cele mai răsunătoare nume ale Germaniei, băieți născuți pentru a nu cunoaște alt statut decât cel al militarului. În toate casele Reichului puteai vedea fotografiile, ușor îngălbenite, ale unor flăcăiandri de șaisprezece ani, pornind în pas de paradă, cu casca pe cap și uniforme superbe, să înfrunte, pe câmpiile Alsaciei, obuzele tunurilor franceze de 75 mm. Ei învățaseră să moară așa cum se moare în bunele familii prusace și s-ar fi putut ca, după opt ani de șmotru inuman pe pavajele cazărmii Gross Lichterfeld, moartea să le fi apărut ca o izbăvire, ca o intrare în paradis.
Micul grup trecu prin fața grajdurilor în jurul cărora se îmbulzeau ostași înarmați până-n dinți, aparținând diviziilor Eicke și Cap-de-Mort.
Uruitul motorului se auzea acum deosebit de puternic. Generalul de brigadă se opri din mers.
— Ce faceți? Unde mă duceți? întrebă el nervos.
— Am ordin să vă conduc la Standartenführer SS Eicke, rânji blondul. Nu-mi creați greutăți, tot nu folosește la nimic.
Liniștit, generalul surâse: evident, nimeni nu era împușcat fără o judecată prealabilă, așa ceva nu se putea întâmpla în Germania. Aici domnea ordinea, buna ordine prusacă, grație căreia, dealtminteri, ajunseseră la putere. O spusese chiar Führerul, adresându-se vechilor combatanți: „Acum s-a terminat cu brambureala și haosul democratic. De aici încolo, în Germania va domni ordinea și cei care vor încerca s-o saboteze, vor dispare."
Depășiră grajdurile și pătrunseră într-o curticică complet închisă de niște ziduri înalte. Pe vremuri, aici erau scoși la plimbare cadeții pedepsiți cu arestul. Tot acolo se afla camionul, un uriaș camion diesel, fabricat de Krupp. La volan stătea un esesist în uniformă brună, care fuma privind indiferent cum se apropie noii sosiți.
În mijlocul curții se proțăpiseră câțiva ofițeri în uniforme brune ori negre. Lângă unul din ziduri se aliniase plutonul de execuție, doisprezece oameni, primul rând în genunchi, cu arma la verticală, cel de al doilea stând drept, cu arma la picior. Alături de zidul care despărțea curticica de grajduri, așteptau alte două duzini, gata să preia ștafeta. Douăzeci de execuții, apoi schimbul. Oh! generalul Paul Hatzke cunoștea pe de rost regulamentul.
Un bărbat în uniforma cafenie a SA zăcea cu fața în nisipul înroșit de sânge. Pe umăr lucea epoletul auriu al Obergruppenführerilor, se întrezărea și reverul purpuriu de general. Paul Hatzke simți cum o sudoare rece prinde să-i șiroiască de-a lungul spinării; deveni livid și începu să dârdâie în pofida caniculei.
Un Hauptsturmführer, cu un teanc de hârtii în mână, remarcă apariția micului grup.
— Numele? zbieră el.
— Brigadeführer SA Paul Egon Hatzke.
Celălalt dădu din cap și șterse ceva de pe una din foi. Doi SS înșfăcaseră trupul celui executat și-l aruncară în camion.
— Înaintați! mârâi Hauptsturmführerul. La zid și în viteză!
— Dar vreau să-l văd pe Standartenführerul Eicke! strigă, îngrozit, generalul.
Cineva îl împunse în șold cu țeava unui pistol.
— Destul cu prosteala! Nu slujește la nimic! Ordinul e ordin!
Generalul aruncă în juru-i o privire deznădăjduită. Chipuri împietrite, necruțătoare, sub căștile de oțel marcate cu literele SS. Ceva mai încolo, zidul împroșcat cu sânge și un firicel purpuriu care se scurgea în rigolă.
— Supune-te, trădător ticălos, altminteri te curățăm pe loc, zbieră Hauptsturmfürerul, agitându-și teancul de foi.
Generalul simți că e lovit peste față. O lungă jupuitură îi vârstă obrazul și sângele porni să picure pe epoleții săi aurii. Înțelese atunci că venise sfârșitul, sfârșitul unui vis despre statul național-socialist, un stat drept și echitabil. SS-ul, Heydrich, Goering câștigaseră partida... Perfect calm, cu brațele încrucișate pe piept, se așeză cu spatele la zidul însângerat.
Motorul camionului se ambală asurzitor. Generalul fixa gurile negre ale țevilor îndreptate spre el de esesiștii plutonului de execuție fără teamă, fără ură. Era un martir, un erou al statului național-socialist pe care-l visase. Paul Hatzke surâse morții și strigă din toate puterile: „Trăiască Germania, trăiască Adolf Hitler!", după care se prăbuși pe nisip.
Între timp, următorul ofițer SA își aștepta rândul. Abatorul a funcționat toată ziua, aproape, întreaga noapte.
— Executați-i imediat ce-au fost identificați! a răcnit Eicke atunci când i s-a comunicat că unul din foștii săi camarazi ar dori să-l vadă.
Această demență ucigașă a bântuit cu turbare în Germania preț de aproape o săptămână și masacrele din 30 iunie au slujit substanțial la ascensiunea lui Himmler, Heydrich și Eicke — Himmler un funcționăraș anonim, înfumurat ca un păun; Heydrich, ofițer degradat și Theodor Eicke, cârciumar alsacian.
Cincisprezece zile mai târziu, ostașii care formaseră plutoanele de execuție și ofițerii care-i comandaseră — cu excepția a patru dintre ei — au fost izgoniți din rândurile SS-ului. În total, 6 000 de oameni. Înainte de sfârșitul anului, 3 500 au fost executați, la rândul lor, sub cele mai felurite pretexte; a fost o idee a lui Eicke care l-a amuzat teribil pe Goering. Supraviețuitorii au rămas să putrezească în lagărul de la Borgemor. Goebbels, ministrul Propagandei, a anunțat însă că au pierit cu toții luptând împotriva rebeliunii SA și Rudolf Hess, mâna dreaptă a Führerului, i-a celebrat ca pe niște martiri.
— Iată așa se scrie Istoria, i-a spus, înveselit, Eicke lui Goering, ciocnind cu el un pahar la cartierul general al acestuia din urmă din Leiptzigplatze.
Planul acestui masacru a fost elaborat, încă de la 24 iunie, cu participarea generalului de armată Walter von Reichenau, de la Comandamentul superior al Wehrmacht-ului. Goering și Heydrich insistaseră ca și armata să fie implicată, iar generalii se raliaseră SS-ului. Cât despre Hitler, care le știa pe toate, în acea zi el a plecat la Essen ca să participe la un mariaj în familia gauleiterului Terboven. Ceasul începerii masacrului a sunat în toiul petrecerii.


PARTIZANUL

În fața noastră se ghiceau contururile Stalingradului. Am ieșit din tanc ca să ne zgâim la spectacol, dar n-am văzut decât un uriaș nor de fum care acoperea orașul. Se pare că ardea încă de la începutul lui august, de la primele bombe ale avioanelor germane.
Singurul lucru pe care-l puteam realmente distinge era Volga, panglică argintie în care se reflecta soarele tomnatic. Aveam în urma noastră un marș istovitor și multe, foarte multe încleștări sângeroase.
De patru luni ne petreceam viața în tanc. Aici mâncam, aici dormeam. Singurele noastre opriri erau pentru plinul de carburant și de muniții, și astea numai când camioanele trenului regimentar ajungea până la noi. Nervii stăteau să plesnească, nu mai puteam, ne certam și săream la bătaie pentru o nimica toată. Micuțul a vrut să-i crape capul lui Heide pentru o prăpădită de bucată de pâine și, pentru că gașca noastră i-a dat dreptate Micuțului, Heide a fost nevoit să parcurgă o sută de kilometri agățat de ușița din spate a tancului. Ne-am îndurat de el și l-am băgat înăuntru abia după ce, asfixiat de gazele de eșapament, s-a prăbușit, leșinat.
Întreaga zi, tancul a înaintat în direcția Volgăi. Pe la asfințit, observăm un alt car de asalt, imobil la liziera unei păduri. Comandantul lui fumează instalat pe blindaj și totul e atât de miraculos de calm, încât te-ai crede la manevre.
— În sfârșit! suspină, ușurat, Bătrânul. Uite și compania. Îmi era teamă să nu mă fi rătăcit, hărțile astea rusești sunt complet aiurea.
În culmea fericirii, Porta oprește la câțiva metri de celălalt tanc, iar noi deschidem chepengurile ca să tragem adânc în piept aerul proaspăt al toamnei, ștergându-ne fețele năclăite de sudoare și praf.
— Cum merge? strigă Bătrânul. Am fost cât pe-aci să nu dăm de voi! Unde-i comandantul companiei?
Dar chiar în clipa în care Bătrânul se pregătea să sară jos, comandantul celuilalt tanc plonjează fulgerător în interiorul turlei, trăgând chepengul după el.
— E Ivan! urlă Bătrânul. La posturi!
Sovieticul n-a mai apucat să îndrepte spre noi țeava tunului; un proiectil brizant tip S îi străpunge turela care explodează într-o vâlvătaie de flăcări. O ștergem, descriem un larg arc de cerc, dar hop! la câțiva metri de noi, nouă tancuri T-34 țin sub bătaia tunurilor drumul pe care tocmai ne aflăm... Prea târziu ca să mai facem marșarier! Din fericire, rușii nu ne au observat încă și se bucură, la rându-le, de pacea înserării.
Porta a frânat instinctiv zărind prin periscop cei nouă monștri de oțel, dar Bătrânul a rămas calm. Și-a scos capul din turelă și, văzută de departe, casca lui de piele seamănă întru totul cu cele purtate de tanchiștii ruși.
— Înainte, cu toată viteza! comandă el prin microfon. Singura salvare e să-i depășin!
Porta schimbă vitezele, panzerul nostru svâcnește. Noroc de înserare, altminteri nu scăpam! Nebănuind nimic, sovieticii ne fac semne prietenești cărora Bătrânul le răspunde cu voioșie. Izbutim să trecem și, un ceas mai târziu, vedem căsuțe apărând pe marginea drumului. O gară cu o locomotivă învăluită în aburi trăgând după ea vagoane de marfă, o puzderie de blindate și soldățime, dar întunericul ne protejează și nimeni nu ne spune nimic. Am nimerit într-o concentrare de trupe inamice în plină activitate. Un agent de circulație, zbieră la noi ca să facem loc mașinii blindate a unui ștab:
— Davai! urlă el, agitând fanionul.
O bucată de drum înaintăm în spatele unor gigantice care de asalt tip I.S. Mai încolo, la o răspântie înțesată de tunuri anticar, suntem dirijați către Stalingrad și trecem prin fața unei coloane de T-34, oprite la marginea drumului. În interiorul lor, protejate de blindaj, echipajele dorm liniștite.
Bătrânul ne ordonă să deschidem toate chepengurile ca să nu trezim bănuieli; nici un echipaj nu ar circula, în spatele frontului, cu ele închise. Un batalion de infanterie ocupă tot drumul și pifanii ne înjură copios când îi obligăm să sară în șanțuri ca să ne facă loc. O luăm la dreapta, cotim la stânga, ocolim o pădure și, în sfârșit, ajungem la liniile noastre.
Trei zile mai târziu suntem pe țărmul Volgăi, la 25 kilometri nord de Stalingrad. Toată omenirea se rostogolește pe faleză în jos ca să-și umple bidoanele cu apă proaspătă dar, mai ales, să fie primul care să bea din Volga! Un fluviu lat de cinci kilometri pe care tocmai îl coboară un remorcher trăgând după sine un șir de șlepuri. Imediat o baterie de 75 mm intră în acțiune. Gheizere de apă prind să țâșnească, bietul remorcher încearcă să se strecoare printre trombe, dar toate eforturile se dovedesc în van. Un obuz la provă, unul la pupă, două chiar la mijloc, remorcherul se frânge și se scufundă. Acum e rândul șlepurilor care se leagănă duse de curent. După zece minute, pe luciul apei nu se mai vede nimic.
Stalingradul e în flăcări. Duhoarea incendiilor ajunge până la noi, înăbușitoare, grețoasă. Văzduhul e numai funingine și scrum. Miazma asta oribilă se lipește de piele, de uniforme, de tot... e o putoare care ne va însoți luni de zile, chiar și după încheierea bătăliei.
Am văzut arzând destule orașe, dar o duhoare ca asta n-am mai întâlnit. Nici unul din cei care au luptat la Stalingrad nu va uita vreodată mirosul acestui oraș agonizând, miros care, paradoxal, respingea și atrăgea totodată.
Compania s-a îngropat la pământ în fața colinei Mamaiev în ale cărei grote și subterane se adăpostise un întreg stat-major sovietic și diverse subunități. Noaptea, aruncătoarele noastre grele împroșcau colina și dacă se întâmpla ca tirul să fie nițel mai scurt, suflul acestor mine infernale aproape că ne arunca afară din tranșee. Trebuie să fi fost ceva cumplit să nimerești sub un asemenea bombardament. Au atacat și blindatele, dar fără succes. Atunci au fost reluate, până la abrutizare, bombardamentele, după care Divizia a 14-a panzer a izbutit să forțeze căile de acces către subterane. Curățirea lor de inamic a fost făcută cu aruncătoarele de flăcări și cu arma albă. O inimaginabilă baie de sânge! Un comisar, având gradul de maior e lichidat pe loc de echipa însărcinată cu escortarea prizonierilor; la fel se procedează și cu comsomoliștii. Nici măcar esesiștii nu participă fără o strângere de inimă la acest masacru. Dar este un ordin venit, încă de la începutul anului 1942, de la Marele Cartier General, una din acele nenumărate tâmpenii care i-au incitat pe ruși să se bată până la ultima picătură de sânge.
Vara era pe sfârșite, ploua cu găleata, totul se prefăcea în mocirlă, noroiul se lipea de cizme. Trei săptămâni de ploaie neîntreruptă. Nu era nimic care să nu pută a mucegai, curelăria echipamentului, până și propria noastră piele, în pofida unui praf pe care ni-l distribuiseră sanitarii, dar care nu slujea la nimic. Ajunsesem să regretăm pulberea sufocantă a verii.
Ploii îi urmă frigul, cu primele înghețuri nocturne, dar, în continuare, ne era interzis să ne punem mantăile, pe care, dealtfel, mulți nici nu le aveau. Fuseseră azvârlite pe undeva prin stepă, când termometrul indica 40° la umbră. Se pare că echipamentul de iarnă urma să sosească, dar, până una alta, ceea ce sosea erau noi și noi unități. Trenuri lungi cu rezerviști sau cu recruți cărora încă nu le mijise mustața și care, cu o cumplită și eroică inconștiență, se năpusteau asupra mitralierelor inamice. Un măcel, atroce și perfect inutil! Chiar de la primul atac, majoritatea lor rămânea agățată în rețelele de sârmă ghimpată și-i auzeam murind. Erau expediați, direct din cazărmi pe frontul Staligradului, neavând nici cea mai mică experiență a luptei, îndopați doar cu minciunile propagandei.
Întâiul atac al artileriei sovietice le-a întunecat mințile și ei au pornit, cu priviri rătăcite, asupra mitralierelor și automatelor inamice. Cețurile care se ridicau dinspre Volga i-au învelit în giulgiuri înghețate. Nici măcar nu țipau copiii aceștia de șaptesprezece ani, forțați să se angajeze ca voluntari. Un neamț nu țipă, a țipa e laș. Mulți dintre ei, cu plămânii sfârtecați de suflul exploziilor, mureau de o lentă asfixie. Am izbutit să aducem îndărăt pe câțiva dintre ei, dar a fost tare greu. Picioarele lunecau pe bucăți de carne omenească și cadavre acoperite de glod, iar dacă inamicul ne auzea, ce ținte minunate îi ofeream! Cu o zi în urmă, șapte dintr-ai noștri au pierit în felul acesta. Pentru douăzeci de recruți salvați, ni se promisese câte o învoire de o zi. Era foarte ispititor, dar asemenea operațiuni au fost, în scurt timp, sistate întrucât costau prea scump prin pierderea unor combatanți experimentați.
Cercul de foc în care urmau să fie prinse trei armate sovietice se strângea tot mai mult în jurul Stalingradului. „Cea mai mare victorie a tuturor secolelor!" trâmbița propaganda, dar de victorii ne cam săturasem. Ajunge cu atâtea victorii! Singurul lucru pe care-l doream era să se termine odată războiul ăsta! Numai subofițerul Julius Heide, un fanatic, se simțea fericit.
— Ce mai, o treabă făcută pe cinste! Acuși cucerim bucata asta de fluviu, și, direct la Moscova!
Să-l iei la poceală, nu alta!
Comandantul Armatei a VIII-a italiene a cerut Înaltului comandament german ca trupele sale să intre primele în Stalingrad. Steagul italian era cel care urma să fluture deasupra uzinei „Octombrie Roșu", dar uite că italienii au ajuns să se certe cu românii, care și ei voiau să fie primii.
— Ce-mi pasă cine intră primul în afurisitul ăsta de oraș, dacă-n momentul ăla eu unul o să mă aflu undeva departe de linia-ntâi! rânjea Porta. Mă mir doar că macaronarii au devenit deodată atât de bătăioși! Nu le-au plăcut niciodată locurile unde se lasă cu pac-pac!
Într-una din zile, pe când se mai aștepta căderea Stalingradului, am primit o misiune în spatele liniilor rusești. Trebuia să aruncăm în aer un pod foarte important ce slujea, zi și noapte, la aprovizionarea inamicului. Ni s-a mai spus că, înainte de a ajunge la el, va fi nevoie să străbatem o mlaștină.
Mlaștina este ea în sine ceva oribil. La asta, se mai adauga și faptul că, în afara propriului său echipament și armament, fiecare din noi urma să poarte un container conținând 30 de kilograme de trotil, sufocant de greu. Ziua ne ascundeam prin lăstărișul des, noaptea înaintam. A doua zi, am dat și de mlaștina pomenită în care am început să ne înfundăm până la genunchi. Nimic mai perfid și mai înșelător decât mlaștinile astea rusești, pretutindeni moartea care te pândește sub un strat, aparent inofensiv, de verdeață. Broaște uriașe care orăcăie sinistru, bolboroseli, foșnete stranii... Brusc, una din aceste broaște a sărit drept în fața noastră holbându-se cu ochii ei enormi. Apariția a fost într-atât de neașteptată încât pe Gregor l-au lăsat nervii și a aruncat cu o grenadă în broscoi. Explozia a făcut să vuiască întreaga pădure. Instantaneu, au izbucnit strigăte, un motor s-a pornit să uruie, au scrâșnit șenile. Îngroziți, ne-am făcut una cu pământul.
— Ivan ne-a reperat, șopti Porta.
— S-o ștergem! făcu Gregor.
Bun, s-o ștergem, dar încotro? De jur împrejur, o mlaștină amăgitoare, în față, rușii ale căror strigăte devin, din ce în ce mai distincte.
Printre copaci se iți, sinistru, botul de culoarea măslinei verzi al unui T-34. Þeava tunului se roti ușor, trecu peste noi, ținti mlaștina. Trei obuze, apoi șenilele zăngăniră, tancul se puse în mișcare... Un mal de pământ fu trecut, apoi, brusc, carul de asalt se înnămoli, izbuti pentru un moment să se smulgă din prinsoarea smârcului, derapă și... cu un gâlgâit, cu un clefăit oribil, mlaștina supse și înghiți în adâncurile ei neștiute masiva mașină de luptă.
Zăpăcită, grupa de însoțire își face apariția. Cum a putut dispare, așa, deodată, ditamai tancul? Rafalele lui Barcelona mătură siluetele kaki. O lungă clipă de tăcere, plină de neliniști. Ce facem? Ar trebui s-o roim înainte ca supraviețuitorii să-și revină. Iată, tocmai, unul. Pe creasta digului, apare un sergent-major, scrutând locurile cu prudență. Alții îl urmează. Pretutindeni, numai căști kaki. O ploaie de grenade. Noroiul și apa țâșnesc de pretutindeni.
— Davai, davai! răcnește sergentul-major, o bucățică de om cu niște picioare crăcănate vârâte în cizme cu carâmbii prea lungi. Davai, davai!
— Foc! comandă Bătrânul.
Primul care se prăbușește e sergentul-major cel crăcănat. Îi urmează alții și tăcerea se lasă peste mlaștină. Nici un zgomot. Mai bine de o oră stăm cu burta lipită de smârc, nemișcați, așteptând. Deodată, alt scrâșnet de șenile... Un tanc e pe cale să escaladeze rambleul de pământ al stăvilarului, urcă încet, acum îi vedem turela. Ea se rotește fără grabă, oribilul ștuț al aruncătorului de flăcări vizează, o lungă flacără stacojie țâșnește printre trunchiurile copacilor. Dogoarea e aproape insuportabilă. E limpede că cei din tanc și-au închipuit că suntem tot acolo unde fusesem mai înainte și unde, în clipa de față, tălăzuiește o mare de foc.
Turela se răsucește, pălălăile cuprind mlaștina. Arde tot ce poate arde. Din ștuțul infernal prăpădul țâșnește pentru a treia oară. Ne înfundăm cât putem în noroi — dacă jetul ucigaș își schimbă direcția, vom fi carbonizați instantaneu.
Dar iată că o cască de piele își face apariția din turelă, un chip mânjit de funingine inspectează locurile. Porta își pregătește aruncătorul de flăcări... Acum e rândul nostru... Îl urmărim cu sufletul la gură... Dacă ratează, Dumnezeu să ne mântuiască! Trăsăturile feței i-au încremenit, vremea bancurilor a trecut. Ochește cu grijă, apoi... Apoi, trei jeturi de lichid ce arde și șuieră se năpustesc prin chepengul deschis al turelei! Văzduhul e sfârtecat de o explozie formidabilă, bucăți de oțel și carne zboară în toate părțile... De data asta, chiar că totul s-a terminat.
Cu Porta în frunte, ne-am reluat înaintarea pe ceea ce s-ar putea numi „potecuță", de fapt, două trunchiuri de copaci, legate între ele și puse cap la cap, plutind cam la cincizeci de centimetri sub nivelul smârcului. Un om poate trece, dar e periculos. Dacă ai alunecat, adio speranță de scăpare, mlaștina nu restituie niciodată prada. În plus, știm din experiență, că asemenea „cărărui" sunt înțesate de capcane, una mai ingenioasă decât alta. Dai în lături o cracă, și, brusc, pământul îți fuge de sub picioare, o ridici și te pomenești străpuns de câteva baionete legate mănunchi. Un vrej inocent de iederă spânzură de un copac — tragi de el ca să-ți faci loc și minele explodează, în stare să sfârtece o coloană întreagă.
Porta avansează, ținând pregătit aruncătorul de flăcări. Face un pas și se oprește, scrutează atent cu privirea, pasul următor ar putea fi mortal... Trecând, avem grijă să nu atingem nici o plantă. Într-un anumit loc a fost nevoie să facem o adevărată echilibristică pentru a evita niște baionete trecute prin carne putredă — o simplă zgârietură și te-ai asigurat de tetanos sau septicemie. Până și un amărât de arici ne-a dat sudori reci: deseori, bietele vietăți sunt atașate de o mină.
Micuțul pășește în urma lui Porta cu țeava pistolului-mitralieră ațintită în sus, gata să deschidă foc asupra trăgătorilor camuflați în copaci. Sunt greu de descoperit și dacă ai cea mai mică bănuială, trebuie să tragi primul. În materie de camuflaj, rușii ne au pe toți la buzunarul mic. Un siberian poate rămâne nemișcat și douăzeci și patru de ore în vârful unui copac, am avut parte de așa ceva. Până și păsările se lasă înșelate — omul se contopește într-atât cu arborele, încât ele se așează pe el ca pe o banală cracă.
Pe neașteptate, Porta se cufundă în apă. Doar capul depășește ferigile crescute din belșug în mâlul smârcului. La un semn de-al lui, plonjăm și noi; plasa de camuflaj pe care o purtăm pe căști ne face, practic, invizibili. Se scurg vreo zece minute.. Nimic... Atunci, prudenți, ne săltăm capetele.
Pe o creangă numai putregai, s-a așezat o păsărică verde-galbenă. Ciudată păsărică. Bate din coada sa verde, își lasă capul când pe o parte, când pe alta, șuieră, face cu ochiul. Această păsăruică drăgălașă e mortal de periculoasă, e, ceea ce se cheamă, un vestitor. Instinctul nostru de fiare ne-a prevenit: dușmanul e pe aproape. Porta avansează pe genunchi; numai un tremur ușor al apei îi dezvăluie prezența. Nici un sunet, doar că zburătoarea își întrerupe din când în când ciripitul și-și răsucește căpșorul, ba la stânga, ba la dreapta, de parcă ar ști că cineva se apropie pe sub apă.
Legionarul e cu pumnalul între dinți. Porta se ridică din apă, aruncă o privire circulară, după care, șovăind, întinde mâna spre pasăre. Instantaneu, două umbre se năpustesc spre el, dar răpăie un pistol-mitralieră și pumnalul Legionarului se împlântă în spinarea uneia din siluetele verzulii. Am scăpat și de data asta.
Păsărica își ia zborul și dispare printre răchite; câtva timp rămânem imobili trăgând cu urechea la straniul ei cârâit.
— Ce oroare, murmură Bătrânul și dând să pășească e cât pe aici să se împiedice de trunchiul putred și scorburos al unui copac.
— Atenție, nenorocitule! răcnește Legionarul.
Fire subțiri, petrecute pe după o cracă leagă putredul trunchi de o încărcătură explozivă plasată sub „potecă". Bătrânul se face alb ca varul.
— Ai avut baftă! mârâie Legionarul. Dar, Dumnezeule, ce viață!
Barcelona lunecă scoțând un strigăt ascuțit, dar Micuțul îl înhață prompt și-i restabilește echilibrul pe bârnele care se leagănă periculos și parșiv. Mlaștina întreagă pare să tragă cu urechea. Au amuțit până și broscoii. Într-adevăr, ce viață!

*

Câteva ceasuri mai încolo. O colibă din crengi. Înăuntru, trei bărbați echipați în oribila costumație a partizanilor din mlaștini. Și-au tras de pe față cagulele verzi, vodca se revarsă gârlă și sunt atât de beți încât nici măcar nu ne-au auzit apropiindu-ne.
Gâtuiți cu lanțurile noastre din corzi de oțel, partizanii sunt azvârliți pe tăcute în mlaștină. În afară de ei însă, bordeiul mai conține și niște lăzi: muniții, arme, vodcă și pește uscat la vânt. E o adevărată desfătare peștele ăsta uscat rusesc!
Noaptea o petrecem în colibă, o noapte de odihnă și de vodcuială. A doua zi, atingem podul. E un pod gigantic, mai mare și mai înalt decât toate podurile văzute până acum.
La mijlocul lui, lângă gheretă, sentinela veghează, fumând, cu pistolul mitralieră așezat pe balustradă. Peste tot plase de camuflaj. Când am ajuns, tocmai se scurgea pe el o lungă coloană de camioane, urmată de o companie de T-34. Impecabilă ca ținută cât timp treceau unitățile, sentinela revenea, odată ele dispărute, la atitudinea leneșă și indolentă de dinainte. Ca și nouă, puțin îi păsa de război și, în acest moment, visa probabil la satul de baștină. Mirosul mahorcii, tocătura aia de frunze și nervuri de tutun, ajungea până la noi. Era un bărbat trecut de prima tinerețe, cu o mustață groasă și tristă, lăsată pe oală; în colțul gurii o țigară grosolan răsucită, pe cap, o căciulă de blană cu clape, dar bluza kaki de uniformă, era de vară, descheiată la guler. De tot hazul ținuta asta a lui!
— Le lipsește, pesemne, echipamentul de iarnă, comentă Micuțul. Ca și la noi. Dacă te-ai procopsit cu o căciulă, atunci mulțumește-te în rest cu o tunică de vară, iar dacă ți s-a dat o manta, poartă-ți fericit boneta chiar dacă crapă pietrele de ger!
Așteptăm întunericul ca să ne strecurăm sub pod în vederea instalării calupurilor de T.N.T. Legionarul se cațără, mai abitir ca o maimuță, pe pilonii de beton, Gregor și Heide întind cablurile electrice, Porta și cu Micuțul se ceartă ca chiorii pentru dreptul de a acționa detonatorul.
Pe pod trece o nouă coloană, precedată de data asta de un jeep cu fanion roșu. Transport de muniții.
— Of, de-am fi fost gata, oftează Porta. Ce mai foc de artificii!
— Tâmpenii! îl repede Bătrânul. Odată cu ei, se alegea și din noi praful și pulberea!
În zori, totul era gata și, iată că apare o nouă coloană.
— Cum ajung la mijlocul podului, cum îi trimit la toți dracii! rânjește Micuțul, frecându-și mâinile.
— Zât! îl stopează Bătrânul. Ne-au plătit să aruncăm în aer un pod și atâta tot!
Iar când coloana s-a scurs:
— Gata de acțiune? Foc!
Cei care n-au apucat să se adăpostească în dosul stâncilor de pe mal sunt bușiți de pământ de formidabilul suflu al exploziei. Dar... dar... dar ce se întâmplă? ne frecăm la ochi, nevenindu-ne să credem. Pilonii și infrastructura au dispărut, bine-nțeles, suprastructura metalică, așijderi, dar planșeul de beton, intact, s-a așezat, pur și simplu, pe fundul apei. Iar un planșeu, chiar și crăpat, pe ici, pe colo, nu va împiedica niciodată vehicule să treacă! Fără de voie, am fabricat cel mai solid pod din lume. De aici încolo, nici un pilot de avion nu-l va mai putea repera!
Accesul de râs care ne cuprinde e general. Traversăm fluviul alergând peste planșeu și, chiar la mijlocul acestuia, apa tot nu ne ajunge decât până la genunchi.
— Să vrei să înoți și tot nu poți! râde cu hohote Gregor.
— Ajunge! ordonă Bătrânul. Roiu'!
Peste cinci minute, s-a terminat cu râsul.
Iată-ne, din nou, în pădure. Poteci, pâraie, ochiuri de apă, lăstăriș, ferigi, copaci și iarăși copaci. E clar, ne-am rătăcit. Brusc, dăm de un pădurar! Un bătrân care sparge lemne în fața colibei sale.
— Salut, tovarișci! îi zice Porta cum nu se poate mai amabil.
Uluit, pădurarul ridică nasul. E bătrân, bătrân de tot. Ascunși sub două sprâncene stufoase, ochii sunt de un albastru incredibil. Lăsând toporul din mână, ne măsoară curios, apoi, cu aerul cel mai firesc din lume, i se adresează lui Porta:
— Ah! Tu ești. Unde naiba ai rătăcit atâta amar de vreme?
— Am fost la război, îi răspunde Porta pe același ton. Nemții au venit iarăși, n-ai aflat?
— Adevărat? Atunci, trebuie dați afară, spune bătrânul, și cu o lovitură zdravănă despică lemnul pregătit. Cum o duce maică-ta? îl mai întreabă pe Porta.
— Bătrâna o duce bine, mulțumesc de întrebare.
— Bine. Ai căsăpit mulți nemți?
— Câțiva, cu siguranță, răspunde, modest, Porta și-i întinde bătrânului pădurar punga cu mahorcă.
— Tutun cazon, declară, sentențios, moșneagul și, fără să-i mai pese de noi, se reapucă de treabă.
La rându-ne, dispărem printre brazi, dar loviturile de topor răsună încă multă vreme în urechile noastre. Atât de mult încât, învârtindu-ne, pesemne, în cerc, ne trezim deodată în fața faimosului pod.
Atunci, Bătrânul decise să urmăm cursul fluviului în ciuda riscului de a da peste, trupe sovietice. Dealtfel, a avut dreptate. După două zile eram în pozițiile noastre și Bătrânul a putut raporta: „Misiune îndeplinită", fără prea multe amănunte suplimentare.
Frigul devenea tot mai intens. Venise iarna. Într-o noapte se porni și primul viscol. Cum tot nu primisem mantăi, îndesam pe sub uniforme orice hârtie pe care o găseam. Nimeni nu mai credea în „măreața victorie de la Stalingrad". Trenurile cu trupe proaspete încetaseră să mai vină, hrana și toate celelalte erau parașutate, circulau diverse zvonuri sinistre cum că rușii ne-au încercuit și n-avem scăpare. Rațiile fuseseră reduse și ordinul era să economisim muniția.
Ce frig! Dumnezeule, ce frig! Se vorbea de degerături... unele intenționate chiar. Doi băieți din compania noastră, care-și puseseră dinadins ciorapi uzi în picioare ca să doarmă așa, au fost executați, ca vinovați de automutilare, în Pădurea Tătarului.



Standartenführerul SS azvârli, cu vădită plăcere pe masă telegrama ultrasecretă pe care tocmai o primise și o împinse spre Sturbanführerul Lippert.
— Michael, a sunat ceasul. Ordin să-i lichidăm pe trădători! S-a isprăvit cu toate javrele alea din Armată!
Imensa limuzină Porsche, arborând fanionul Diviziei brune, părăsi Dacha-ul îndreptându-se către München, cu Eicke și Lippert tolăniți pe bancheta din spate. Pe drum, îl culeseră și pe Hauptsturmführerul Schmausser. La orele 13, cei trei ofițeri SS pătrunseră în biroul lui Koch, directorul închisorii centrale și-i cerură să le fie livrat Röhm, șeful de stat-major al SA.
Koch a refuzat scurt, ba chiar i-a poftit pe cei trei esesiști — dealtfel, pe jumătate beți — să piară din ochii lui dacă nu vor să fie și ei arestați. Pumnul pe care-l trânti în tăblia biroului făcu să sară călimara, după care înșfăcă receptorul telefonului și-l sună pe ministrul Justiției. La rândul său, ministrul refuză să-l predea pe șeful de stat-major și interzise ca Eicke și acoliții săi să pătrundă în închisoare. În clipa aceea, spre stupefacția directorului, Eicke îi smulse telefonul din mână.
— Sunt aici din ordinul Führerului, zbieră el, și sunt grăbit! N-am timp de pierdut cu diverși damblagii ai regulamentului și vă previn de pe acum că la Dachau se mai găsesc ceva locuri libere!
Livid la față, directorul închisorii ascultă răspunsul gâfâit al ministrului. Cu o mână tremurândă așeză receptorul în furcă, sună închisoarea și porunci ca Eicke și ciracii săi să fie lăsați să intre.
Celula 474. Pe o laviță de lemn ședea prizonierul Ernst Röhm, șeful statului major al formațiilor SA, cu pieptul gol, șiroind de sudoare. Eicke îi zâmbi prietenos și-i strânse mâna ca unui vechi și bun camarad.
— Cum o duci, Ernst?
— Prost, răspunse Röhm, zâmbind istovit.
Eicke se așeză alături și-i arătă cu degetul mica lucarnă prin care se zărea un petic de cer albastru. Ziua de iulie era toridă.
— O vreme splendidă, Ernst. Gagicuțele se plimbă fără chiloți pe sub rochii și când coboară scările ce duc spre crama lui Ole, vezi totul până-n al șaptelea cer! D-aia și Ole a majorat prețurile. Ce-ai zice de o jumătate de ceas petrecută într-un fotoliu sub scara cramei lui Ole? Grozav spectacol!
Röhm clătină din cap și-și șterse fruntea cu o batistă murdară.
— Ai venit să mă scoți, Theo? Nu pricep deloc de ce sunt eu în pușcărie! Sper că Führerul a aflat, de acum, de treaba asta. Paznicii vorbesc de nu știu ce revoluție... Despre ce-i vorba? Nu înțeleg nimic. Să fi făcut blestemata aia de Armată vreo nouă tâmpenie?
Eicke dădu din umeri, apoi își scoase cascheta brună cu capul de mort, o zvântă pe dinăuntru și o puse la loc, cât mai pe ceafă, astfel încât hârca argintie să privească acum în tavan.
— Ernst, bătrâne, toate astea-s un vax! Uite, vin de la Führer și ți-am adus ceva din partea lui. Zicând acestea, scoase din buzunar un pistol și-l așeză, între ei, pe laviță. Înțelegi, Führerul e întotdeauna bun când un camarad se află la ananghie. Și ție, Ernst, îți oferă o șansă, după care totul va fi uitat, șters cu buretele.
Röhm fixa perplex pistolul, pistolul acela negru, proaspăt uns. O bucată de metal ce nu cunoștea îndurarea.
— Dar e o nebunie, Theo! Mă știi, doar! Sunt cel mai fidel printre fideli! Am pus Partidul mai presus de orice, i-am sacrificat familia, copiii... Nu eu l am salvat, de două ori, pe Führer atunci când revoluția era gata, gata să ne strivească? Îți amintești de noaptea aceea de la Stuttgart? A fost o chestiune de secunde... Wollweber și bolșevicii lui triumfau de-acum, eu l-am salvat pe Führer! Tu, de pildă, ai întins-o, la fel ca și alții!
— Ascultă, Ernst, toate astea-s de domeniul trecutului. S-ar putea să ți se fi întunecat pentru un moment mințile și atunci, ai dat mâna cu Armata. E tot ce știu, și nimic altceva. Din nefericire, ai fost șters din rândurile Partidului și, zău, bătrâne, că-mi pare rău.
Se ridică și-și potrivi centironul.
— Aștept afară, continuă el. Nu-mi complica situația, mie, unui vechi camarad, și grăbește-te să isprăvești. De altfel, uită-te aici.
Trase din buzunar un număr din Völkischer Beobachter și i-l întinse lui Röhm. Pe prima pagină, știrea se lăfăia cu litere de-o șchioapă:
„Șeful statului-major SA, Röhm, arestat. Epurarea totală a formațiilor SA, conform ordinelor Führerului. Toți trădătorii trebuie să piară!"
— Dar bine, șopti Röhm care se făcuse alb ca varul, ați înnebunit cu toții? Ceea ce faceți e un asasinat!
— Orice politică, dragă Ernst, e o mare curvă. Azi ai picat tu mesa, dar, cine știe, mâine s-ar putea să-mi vină și mie rândul...
Și spunând acestea, Eicke se răsuci pe călcâie și ieși pe coridor unde ceilalți doi esesiști discutau aprins despre plăcutele viziuni pe care le oferă ochiului crama lui Ole. Trecu un sfert de oră fără ca din celulă să parvină vreun zgomot. Eicke își pierdu răbdarea. Smulse din toc propriul pistol și deschise ușa cu o lovitură de picior. Röhm nu se clintise. Stătea în continuare pe laviță, alături de pistolul lăsat de Eicke.
— Stabschef Ernst Röhm! Scoală-te și ia poziția de drepți!
Respirând sacadat, Röhm se ridică și se plasă sub fereastră, cu spatele la perete. Eicke ridică brațul și ținti calm prizonierul pe jumătate dezbrăcat.
— Mein Führer! Mein Führer! murmură Röhm înainte de a se prăbuși.
Nu murise încă și se zvârcolea, în dureri, pe cimentul podelei. Unul din cei mai puternici oameni ai Germaniei doar cu puțin timp în urmă, era acum un muribund însângerat într-o sordidă închisoare din München. Cu fața împietrită precum o mască cioplită în granit, Eicke îl izbi cu piciorul.
Ce sentimente îl încercau în clipa asta când ațintise din nou țeava pistolului asupra camaradului său de altă dată? Niciunul, dar absolut niciunul. Lovitura de grație sfărâmă țeasta.
Ernst Röhm, șeful statului-major al formațiunilor SA, cel mai bun prieten al lui Adolf Hitler și cel mai redutabil rival al Armatei, a fost asasinat în acest fel, într-o celulă a închisorii centrale din München, pe data de 1 iulie 1934, la orele 18 fix. În același moment, la Postdam se pregătea un mare banchet, la care Hitler invitase floarea societății germane. Un banchet cum nu se mai văzuse de pe vremea kaiserului Willhelm al II-lea. Toți cei poftiți erau prezenți și au toastat îndelung pentru renașterea ordinei în Germania și zdrobirea rebeliunii.


SÃNIILE CU MOTOR

Viața noastră în spatele frontului devenise, de câteva zile, suportabilă. În fiecare noapte eram scoși, timp de două ore, la săpatul tranșeelor, dar pentru niște vulpoi de linia-ntâi ca noi, așa ceva era floare la ureche. „Bobocilor" li se părea cumplit, noi însă știam cum să ne adăpostim când mitralierele lui Ivan se porneau să măture terenul și nici măcar minele de aruncător nu ne mai impresionau întrucât ajunsesem să prindem cu urechea lovitura de plecare. Ba, Porta, era în stare să prevestească până și locul impactului. E nemaipomenit cât de isteț te poate face războiul!
Restul nopții ni-l petreceam jucând cărți și din zece partide, Porta câștiga nouă. Operațiunea se desfășura într-un fost grajd în care Porta ispășea trei zile de arest sever, grajd care avea însă în spate o gaură cât toate zilele prin care ne strecuram fără probleme. Porta și Micuțul, pedepsit și el, fuseseră legați cu un lanț de iesle, ceea ce reprezenta încă o tâmpenie a ștabilor, căci ce interes aveau ei s-o șteargă? Să faci pârnaie e o adevărată plăcere! Nici un fel de șmotru, odihnă cât-îi ziulica de lungă, iar seara, camarazii care te vizitează pentru o partidă de șeptică. Ce poți spera mai bun în ticăloasa asta de viață? E drept că tratamentul acesta omenos era de dată recentă. Înainte vreme, te legau de un copac cu mâinile prinse la spate. Douăsprezece ore stăteai înțepenit, apoi te eliberau pentru trei ceasuri și tot așa, timp de opt zile. Chiar și Micuțul a dat odată ochii peste cap!
Cei doi ipochimeni fuseseră pedepsiți pentru că stâlciseră mutra unui majur de administrație, dar, din păcate, sancțiunea înceta mâine ceea ce-l întrista din cale-afară pe Micuțul.
— Ar fi trebuit să-l caftim mai țeapăn, în felul ăsta umflam cel puțin trei luni de pârnaie! Mare păcat!
De afară se aud pași. Bătrânul aruncă o privire prin lucarna prăfuită.
— Ne-au sosit completări. Se-ncinge tărâța!
Bătrânul nu s-a înșelat niciodată în privința încinsului tărâței. Treburile astea el le miroase de departe. Între timp, Heide l-a prins pe Micuțul trișând și s-a pornit pe zbierat, iar acesta din urmă a vrut să-l pocnească dar, uitând că e înlănțuit de picior, s-a pomenit cu nasul în podea. Cearta a devenit generală, țipăm și ne îmbrâncim cu toții, cărțile zboară în aer, banii sunt șterpeliți, spiritele se agită. Finalmente, harța se stinge în zgomot de lanțuri.
Pentru că sunt cel mai tânăr, trebuie să mă duc eu după cafea la bucătăria de campanie. Nu-i o fericire să fii cel mai tânăr! Toate corvezile, ție ți se pun în cârcă. Deși elev-ofițer, trebuie să galopez cu marmita în spinare, să mă aud înjurat de bucătar, umflatul ăla de Wilke, un amărât de sergent-major care nu-i poate suferi pe elevii-ofițeri, și zău dacă nu-s zile când îți vine să blestemi amarnic cele două trese subțirele de argint de pe epolet! La înapoiere, alt ghinion: mă împiedic de o bombă neexplodată și mă întind pe jos cât îs de lung, vărsând, în plus, mai toată cafeaua. Măcar de nu și-ar da ăilalți seama!
Speranță deșartă! Heide mă acuză că aș fi băut-o pe drum și, furioși cu toții, mă reexpediază la bucătărie unde jigodia de bucătar mă pocnește cu polonicul în cap. Spre norocul meu, izbutesc să-l înghesui pe ajutorul de bucătar care-mi umple marmita.
De a doua zi dimineața, s-a isprăvit cu râsul. Primim ordinul să pregătim săniile cu motor: noile întăriri trebuie transportate în linia întâi.
Înainte însă, ni se distribuie poșta, de fapt, singurul care primește ceva e Bătrânul. Citim, fiecare pe rând, scrisoarea; e de la nevastă-sa, vatman pe linia 12 din Berlin.

„Dragă Willie,
De ce îmi scrii atât de rar? N-am mai primit vești de la tine de opt săptămâni și suntem atât de îngrijorați! Nu-i zi să nu afli de moartea cuiva cunoscut; în ziare, sunt acum câte cinci pagini de anunțuri mortuare, nervii ni-s la pământ, iar săptămâna trecută am avut și un accident de circulație... O să încerc să trec pe post de taxatoare, e prea obositor să mai conduc, mai ales acum când urmează să lucrăm douăsprezece ore deoarece e mare lipsă de personal. Aproape că nu mai vezi un bărbat pe stradă, iar cei care-au rămas au, probabil, pile mari care-i ajută să nu facă ceea ce ar trebui să facă. Hans Hilmert a căzut la Harkov. Doi tipi de la partid au venit s-o anunțe pe Anna, care a leșinat și a fost dusă la spital. Copiii sunt la grădiniță, deși mulți dintre noi ar fi fost dispuși să ne ocupăm de ei, însă responsabilul de bloc s-a opus, pentru că Partidul e cel care hotărăște în toate. Socke, vecinul nostru, a fost grav rănit în Grecia. Lui Trude i s-a spus că, de îndată ce-i va merge mai bine, o să fie trimis la Berlin. Jochen învață bine; a trecut la o altă școală, cea veche a fost bombardată săptămâna trecută, mulți copii au pierit. O noapte întreagă am muncit la dărâmături, eram înnebunită de frică, dar slavă Domnului, puștiul a scăpat teafăr și acum copiii merg la școala din Grünewald. Necazul e că trebuie să mă scol cu o oră mai devreme ca să-i conduc. Gerda, Ilse și cu mine facem cu schimbul; trebuie schimbat de trei ori mijlocul de transport și se pot încurca în gara Schlesinger, mai ales că se petrec acum tot soiul de lucruri urâte. Fetița care a dispărut în septembrie a fost găsită în parcul Tiergarten, dar ucigașului nu i s-a dat de urmă. Am mărit și am colorat fotografia ta, astfel încât pare că ești printre noi. Oare vei avea, în curând, permisie? N-ai mai venit de un an! Unde te afli acum? Se vorbește mult despre Stalingrad, trag nădejde că nu ești acolo, pentru că se spune c-ar fi cumplit! Hohne, de la etajul IV, a venit în permisie, dar după două zile era rechemat telegrafic la regiment. Tocmai dădea să plece când au venit jandarmii să-l ia și acum nevastă-sa e căpiată de griji ca nu cumva să se fi băgat în cine știe ce bucluc. Nimeni n-a vrut să-i spună nimic, nici chiar cei de la Comenduire unde a stat o zi întreagă. Doamne, ce crud e acest război! Din nou ni s-au micșorat rațiile; se zice că, săptămâna trecută pe Tauenzienstrasse, s-a vândut carne de cal la liber, ar fi grozav fiindcă se economisesc bonurile, iar copiii au atâta nevoie de un pic de carne proaspătă. Mâine am să încerc la măcelăria din Moritzplatz. Willie, dragul meu, te implor, ai grijă de tine! Ce ne-am face dacă n-ai reveni? Uite, iar sună sirenele... Alarmă aeriană! Sunt englezii, vin întotdeauna între cinci și opt, dar din fericire, în ultimele trei zile ne-au lăsat în pace. Scrie-ne cât mai repede, dragul meu, te îmbrățișăm cu toții
Liselotte.
P.S. Nu-ți face griji, ne descurcăm noi."

Era încă beznă când s-a dat ordinul de plecare. Un vânt înghețat spulbera zăpada și cerul, aidoma unei gigantice mâini cenușii, strivea sub el pământul. La Ierșovka bubuia tunul: bombardau Stalingradul. Se zvonea că o divizie sovietică fusese încercuită în zona Rânok, că uzina de tractoare „Barikadâ" fusese complet distrusă, că două mari unități românești, una de infanterie și una de tancuri fuseseră decimate, dar câte nu se mai zvoneau!
Înghețați și furioși, ne-am îmbarcat în săniile noastre cu motor. Trebuia să atingem linia frontului înainte de ora 11, adică înainte ca artileria rusă să înceapă să tune. Măgarii ăia sunt atât de exacți încât îți poți potrivi ceasul după ei și chiar mergând foarte repede e nevoie de timp ca să străbați localitățile Selvanovo și Serafimovici. O mică neatenție și hop! te-ai și trezit în pozițiile sovieticilor. S-a întâmplat odată cu o sanie care, lansată cu 120 de kilometri pe oră, degeaba a frânat ca-n ceasul morții că tot a traversat și liniile nemțești, și cele rusești.
— Mișcați-vă odată, tăntălăilor! răcnește Bătrânul la recruții înghețați și rupți de oboseală care se cățăra cu greu în săniile blindate.
Câte 35 de oameni per sanie. Locotenentul Wenk urcă în cea care transportă muniții. E unul de-ai noștri, un adevărat ofițer de front. Sania cu muniții e a treia din coloană, locul cel mai puțin expus în cazul unor mine plasate de partizani.
Porta e în prima sanie. Are un instinct de cobră când e vorba de ceva ascuns sub pământ, simte, pur și simplu, minele. Alături de el, pe locul din față, s-a instalat Micuțul, cu mitraliera fixată de parbriz și o grămadă de grenade la îndemână. Barcelona și cu mine ne așezăm în spatele lor, având M.G.-ul ațintit spre cer, căci se întâmplă adesea ca, pe traseu, să fim atacați de vânătoarea sovietică.
— Înainte! comandă locotenentul Wenke. Păstrați distanțele între sănii!
Coloana demarează făcând să vibreze întregul sat, tălpile scrâșnesc pe solul inegal, oamenii se agață de barele laterale. Porta conduce ca un dement. Sania, cântărind trei tone, urcă precum un bolid panta primei coline, decolează ajunsă în vârful ei și recade după câțiva zeci de metri de ceea ce s-ar putea numi zbor. Suntem la jumătatea distanței până la următorul deal, dar ne cramponăm de pe acum de locurile noastre, îngroziți de ce ne așteaptă.
— Þineți-vă bine, netoților! răcnește Porta încleștându-se de volan.
Sania sare în sus, tanghează, se prăvale. Porta abia izbutește s-o stăpânească.
— E ultima oară când mă mai sui cu tine, Idiotule! urlă, înfricoșat, Heide.
— Cu atât mai bine! îi strigă Porta și, clătindu-și gura cu o sorbitură de vodcă o scuipă în așa fel încât vântul vitezei să ducă stropii drept în mutra lui Heide.
Ni se distribuiseră rații suplimentare de vodcă, câte o jumătate de litru de fiecare, dar cum era și firesc, Porta se învârtise de o rație triplă. Știe atât de multe lucruri despre fiecare, încât e temut mai rău decât ciuma, lucru de care profităm cu toții, noi, cei din gașca lui.
— Încotro mergem? întreabă un foarte tânăr subofițer, proaspăt ieșit de pe băncile școlii.
— La război, mon ami, îi răspunde, zeflemitor, Legionarul. Pe calea cea bună către o cruce de fier... sau una de lemn.
— Știu asta, se oțărăște subofițerul. Dar unde anume?
— Ai s-o afli cât de curând și-atunci o să strângi bucile atât de tare că nici acul n-o să treacă printre ele.
— Nu mă tem de lașii ăia de bolșevici. Sunt un războinic național-socialist.
— Bine, bine, așteaptă numai nițel. Ivan e cu totul altfel decât vi s-a spus la cazarmă.
Dacă nu-s incidente pe drum, e nevoie de circa patru ore ca să atingem linia-ntâi. Gerul e cumplit și dârdâim de ne iau dracii în mantăile noastre subțiri. Porta și-a confecționat o mască de hârtie. E foarte bună împotriva frigului, dar hârtia e lucru rar și trebuie să fii un descurcăreț ca el ca s-o găsești.
Vântul a spulberat zăpada, pârtia e o panglică de gheață în culori irizate. Săniile patinează, urcă și coboară îndreptându-se vertiginos spre ruinele satului Dobrinka. La jumătatea contrapantei apare brusc un viraj aproape în unghi drept. Dacă-l ratăm, avem toate șansele să aterizăm, cu 120 la oră, drept în ce-a mai rămas din case... de unde vom fi extrași în stare de cadavre!
— Þineți-vă bine! răcnește, nepăsător, Porta. Măria-sa Satan ne așteaptă acolo jos!
O frână brutală, colțarele de oțel se înfig în gheață proiectând în toate direcțiile țăndări sclipitoare, sania se așează de-a curmezișul drumului, dar continuă să derapeze vertiginos. Unul din noii veniți este azvârlit peste bord, sania următoare nu-l poate evita, și-l strivește. Cui să-i pese? Aici, în fiecare secundă, moare câte unul.

„Ostașul e-n groapa comună,
Nevasta, în patul altcuiva..."

Fredonează, impasibil, Porta frânând și mai tare. Câteva colțare se rup cu plesnituri sinistre, trecem ca un bolid prin fața primelor izbe și ajunge la virajul următor, rugându-ne lui Dumnezeu să nu dăm de mine, altminteri s-a zis cu noi. Partizanii le îngroapă cu predilecție în curbe, drept mărturie stau numeroasele carcase calcinate.
Masiva sanie se prăvale când pe o parte, când pe alta, precum o navă pe furtună, Porta sucește volanul, slăbește o clipă frâna, apoi o apasă din nou până în fund. E un adevărat tur de forță cu un vehicul atât de greu. Șaizeci de colțare se împlântă simultan în gheață. Dacă cedează, vom intra în cel de al treilea viraj cu viteza unui obuz de tun, dar... sub formă de tocătură de carne.
Ne ghemuim cu toții cu capul între genunchi, aidoma pasagerilor unui avion silit să facă o aterizare forțată; numai Micuțul se proptește, în picioare, lângă pivotul mitralierei deoarece porțiunea finală a unui viraj e locul pe care și-l aleg întotdeauna partizanii când organizează o ambuscadă.
Așa a fost și de astă dată: o siluetă în halat alb de camuflaj dă să traverseze în goană drumul. Mitraliera răpăie, silueta se răsucește, întinde mâinile într-un gest derizoriu de apărare, dar sania o prinde sub tălpicile ei de oțel, un picior încălțat cu o cizmă zboară cât colo, o grenadă e expediată, din mers, în izba din dreapta, Porta slăbește frâiele, viteza sporește, sania se năpustește, vuind. Uf! Am scăpat și acum.
Însă, Dumnezeule, ce frig! Ce frig! Suntem înghețați până-n măduva oaselor.
— Cine o fi inventat sicriile astea glisante? întreabă careva.
— Un colonel german, răspunde Heide, întotdeauna bine informat.
Încrâncenat împotriva inventatorului, Micuțul pretinde să fie urcat, în fundul gol, într-o asemenea sanie.
— Mină! urlă deodată Porta.
Mâna unui uriaș ne sugrumă beregățile. Chiar pe mijlocul drumului e o mică grămăjoară albă, inocentă, ca o farfurie răsturnată. Porta frânează ca-n ceasul morții, sania derapează mai-mai să se răstoarne, apoi își regăsește echilibrul, încetinește și, pentru o clipă, primejdia pare evitată. Deodată însă, un scrâșnet sinistru: câțiva colțari au cedat și cu viteză dementă ne îndreptăm către moarte.
— Dumnezeule! geme Bătrânul încleștându-și mâinile pe bara de sprijin.
Noii veniți n-au înțeles încă nimic. Ce știu ei de partizani, de minele lor? Noi, ăștia hârșiții, ne pregătim să sărim; mai bine să-ți rupi o mână ori un picior decât să fii sfârtecat de mașinăriile astea drăcești.
— Săriți! răcnește, peste umăr, Porta.
Recruții însă nu îndrăznesc, viteza-i prea mare. Habar n-au că a te ciocni cu o mină e moarte sigură; porcăriile astea pot smulge până și pântecul de oțel al unui „Tiger" de 60 de tone. Noaptea, în straiele lor de țărani, partizanii sapă o groapă în gheața care acoperă drumul, depun mina și toarnă deasupra apă care se solidifică instantaneu. Numai un vulpoi bătrân precum Porta poate ghici mortala capcană.
— Sări! zbiară Porta, îmbrâncindu-l pe cel mai apropiat dintre recruți.
Heide sare și dispare într-un troian de zăpadă; Micuțul aruncă peste bord doi tineri, după care se azvârle și el afară din sanie. Porta încearcă să frâneze, băgând în marșarier... un nou scrâșnet sinistru.
— Aviație inamică! răcnește Bătrânul.
Acum da, comanda asta e pe înțelesul bobocilor, le-a fost bine vârâtă n cap, cu picioare-n fund, în timpul instrucției de la cazarmă: cât ai clipi din ochi, s-au și împrăștiat în decor. Aterizez cu capul la doi centimetri de un stâlp de telegraf. N-a lipsit mult să-mi fac țeasta zob. În asemenea situații, nimic nu egalează o cască de oțel, numai că demult nu mai purtăm așa ceva. Sunt stânjenitoare, te împiedică să vezi și să auzi, două lucruri capitale pe front.
Sania continuă să lunece spre mină, dar, în ultimul moment, Porta izbutește s-o evite printr-un incredibil viraj.
— Mina! zbierăm noi încercând să-l prevenim pe Barcelona care sosește din urmă cu cea de a doua sanie.
Prea târziu! Sania face un tonou și vine de-a latul peste mină. Un gheizer de flăcări... până și zăpada pare să ardă... trupuri răspândite peste tot! Iată însă că apare și cea de a treia sanie, cea cu muniții. Colțarii frânelor se înfig în gheață, vehiculul se răsucește în jurul propriei axe, zboară peste rambleul de zăpadă, se dă peste cap de câteva ori și explodează. Locotenentul Wenke e proiectat în văzduh aidoma unei torțe vii, ne repezim după el, dar când ajungem la locul căderii, comandantul nostru e de acum o mumie carbonizată.
Norul de fum și zăpadă stârnit de explozie se împrăștie încetișor; pretutindeni, numai resturi sângerânde amestecate cu fiare răsucite. Barcelona zace ceva mai încolo, pe câmp, cu pieptul sfârtecat și uniforma zdrențuită. Îl pansăm de bine, de rău și-l aducem pe drum unde sanitarii se zbat cu bandajul răniților. Sub resturile saniei, strivit pe jumătate, artificierul-șef respiră încă, înspăimântător la vedere.
— Stăpâne din ceruri, imploră Bătrânul, fă-l să moară mai iute!
Încremeniți, privim ceea ce cu câteva clipe în urmă mai fusese o față omenească, fața unui băiat de douăzeci și cinci de ani: nasul și urechile au dispărut, gura e o gaură neagră, limba a fost smulsă, unul din ochi spânzură reținut doar de nerv, dinții, câți au rămas, rânjesc sinistru. Cutremurat, Gregor dă să scoată pistolul, însă Bătrânul îl înșfacă de mână.
— Dar trebuie..., bolborosește Gregor. Nicicând n-o să mai aibe un chip de om...
Atunci, Bătrânul se răsucește către recruții ce se îmbulziseră să privească oroarea de pe jos.
— Uitați-vă bine! le spuse el printre dinții încleștați. Iat-o, viața aia de ostaș pe care v-au tot lăudat-o! Dacă scăpați cumva teferi și reveniți acasă, povestiți-le feciorilor voștri despre ce-i vorba, dar înainte de a fi declanșat următorul război.
— Mare minune dacă scapă, comentă sanitarul, făcându-i rănitului o injecție.
— Ar putea supraviețui? întrebă, cu glas întretăiat, Gregor.
— Există, la Baden-Baden, un spital de chirurgie reparatorie... l-au plasat în afara orașului. Acolo, mutilaților, li se fabrică fețe noi, dar niciodată nu vor arăta a oameni. E un spital ultra-secret, înconjurat de ziduri înalte. Nimeni nu trebuie să-i vadă pe acești monștri, iar ei n-au voie să iasă. Cică ar slăbi moralul populației.
Răniții sunt instalați pe singura sanie rămasă întreagă și, cu toții, direcția front. E musai să ajungem la destinație înainte ca artileria ălora să intre în horă. Cât despre morți, îi lăsăm pe loc, n-au decât groparii să se ocupe de ei, nu-i treaba noastră.
Barcelona și-a recăpătat cunoștința și geme de ți se rupe inima; pansamentul s-a și năclăit de sânge. Restul răniților, pifanii sosiți astă-noapte cu completările, nu arată nici ei mai breji. Îndesăm câți mai mulți cu putință în sanie, chit că la sosire, mulți dintre ei vor fi, de acum, morți. Abia ieșiți din sat, artileria sovietică începe să tune. Legionarul aruncă o privire la ceas:
— 11 fix, ca întotdeauna.
Îl depunem pe Barcelona la spitalul de campanie și intrăm tare în medicul de-acolo ca să se ocupe imediat de camaradul nostru. A doua zi, dăm pe la el, are o drenă în piept și arată groaznic. Alături de pat, e rația lui de care nu s-a atins: o bucată de cârnat, un ou, o portocală... câte minunății! Micuțul devorează farfuria din ochi.
— Ia zi, Barcelona, dacă într-adevăr nu ți-e foame... știi, eu n-aș zice ba.
Cu privirea stinsă, Barcelona încuviințează dând din cap. Dar privirea huidumei s-a ațintit acum asupra cojocelului rănitului.
— Ce-ar fi să-mi dai cojocul... nu de tot, numai atât cât stai în spital?...
De data asta, refuzul e categoric și căutătura rănitului e atât de rugătoare, încât Bătrânul se grăbește să-i tragă Micuțului una la țurloaie ca să-l potolească. La plecare, îi lăsăm lui Barcelona toate țigările cu opiu pe care le avem și doi litri de vodcă. Dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să ai ce împinge. Îi făgăduim să revenim a doua zi; privirea cu care Micuțul fixează cojocelul e de-a dreptul nostalgică. Firește, e de înțeles. Nu are decât salopeta de camuflaj peste uniforma subțire de tanchist, iar dacă Barcelona moare, careva dintre sanitari îi va vinde cojocelul pe aur curat. Asta o știe toată lumea.
Când venim a doua zi, ni se spune că Barcelona a fost transferat la spitalul din Stalingrad.
— Au roit-o amândoi! se jeluie Micuțul. El și cu cojocelul. Ce japițe, și unul, și altul!



„Tot în ceea ce am nădăjduit, tot ce a fost ținta strădaniilor noastre, a devenit acum realitate. Avem un Führer și un Stat al ordinei și pe acest Führer, Adolf Hitler, îl vom urma până la capăt."
Pastorul Steinemann
5 august 1933

Reichsführerul SS Heinrich Himmler, așezat la biroul său, îl contempla cu un aer gânditor pe Standartenführerul Theodor Eicke, nonșalant tolănit într-un fotoliu de ample dimensiuni-
Himmler se ridică și porni să măsoare camera în lung și-n lat. La fiecare pas, pantofii scoteau un scârțâit prelung. Dincolo de fereastră, Printz Albrecht Strasse strălucea sub lințoliul alb al primei zăpezi. Se răsuci pe călcâie și se îndreptă spre Eicke.
— Sper pentru dumneata, dragul meu, că tot ce mi-ai spus e adevărul adevărat?
— Reichsführer! exclamă Eicke cu un surâs sinistru, rahatul ăsta fanfaron e pe sfert jidan. O știam mai demult, dar abia acum am dovada. Dealtfel, se vede și cu ochiul liber, nu-i așa?
Himmler dădu din cap și închise, pentru o clipă, ochii. Dintotdeauna, limbajul de trupet al lui Eicke îl șocase profund. Surâse glacial.
— Mulțumesc. Mai ai ceva de semnalat? Atunci, heil Hitler! mârâi Himmler, dorindu-și să nu-l mai vadă niciodată în viață pe acest Eicke.
Rămas singur, ridică receptorul telefonului.
— Trimiteți-mi-l pe Obergruppenführerul Heydrich, porunci el, bătând cu palma peste documentele pe care tocmai i le adusese Eicke.
După câteva clipe, Heydrich pătrundea în birou cu pași neauziți, ca de fiară. Himmler îl studie un lung moment, cu pleoapele pe jumătate lăsate, dar Heydrich îi întoarse, calm, o privire la fel de inchizitorială, deși presimțea primejdia.
— Luați loc, Obergruppenführer, îl invită Himmler, desemnându-i fotoliul, cald încă, pe care șezuse Eicke.
Heydrich se instală. Trăsături parcă dăltuite în piatră, ochi albaștri și reci precum gheața, o uniformă cenușiu-deschis, degajând un vag miros de cal — în fiecare dimineață, de la cinci la șapte, Heydrich făcea o plimbare călare cu dușmanul său de moarte, amiralul Canaris. Un ofițer elegant, perfect stăpân pe sine însuși.
Himmler își scoase lornionul, se jucă o clipă cu el, apoi îl potrivi la loc pe nas. Cei doi se observară un timp. Himmler lăsă primul privirea în jos. Răsfoi, cu un aer meditativ, hârtiile de pe masă, după care vorbi, fără să-și ridice ochii:
— De fapt, ce scria pe lespedea de mormânt a străbunicii dumneavoastră, Obergruppenführer? Scria cumva Sarah?
Buzele subțiri se desfăcură într-un surâs înghețat, Heydrich se contractă imperceptibil, în ochii albaștri și necruțători apăru un licăr teribil.
— Am auzit că ați făcut să dispară această piatră funerară? continuă Himmler, de data asta uitându-se țintă la interlocutorul său.
— Să dispară? Cine poate scorni așa ceva? A costat foarte mult.
— Ei bine, fiți liniștit, a revenit, dar, ca prin minune, numele de Sarah s-a volatilizat. Ce ziceți de așa ceva?
— Reichsführer, oare numele de Sarah a figurat vreodată pe placa funerară a străbunicii mele?
Tăcut, Himmler îl privi îndelung pe cel mai bun dintre generalii săi și-și dădu seama că e, de departe, cel mai periculos. Se lăsă greoi pe speteaza scaunului.
— Perfect, Heydrich, să uităm discuția asta.
Heidrich avu un surâs triumfător. În sinea sa își spunea că are, la rându-i, destule arme ca să se apere ori să atace, dar că-i mai înțelept să aștepte prilejul cel mai favorabil.


MICUL DEJUN AL LUI PORTA

— Sus! În picioare! Galop! răcni subofițerul de serviciu Lutze, deschizând ușa cu o lovitură de picior. Imediat la comandant! Misiune specială, adăugă el cu un zâmbet veninos.
— Să ne lase-n pace, mârâi Porta, îndesându-se sub pătură.
— Te-am scris: refuz de executare a ordinului! urlă Lutze.
— Ia spune, bă, te mănâncă-n cur cumva? se stropși la el Micuțul. Ce, nu vezi că dormim?
Porta slobozi un pârț sonor:
— Uite, ia-l și du-l comandantului, adăugă el, rânjind.
M-am extras, totuși, de pe prici, pentru că un refuz putea avea consecințe neplăcute și am început să mă echipez, înjurând. Căscând, începură să se scoale și ceilalți. Porta captură un păduche pe pieptul lui osos, ca de pasăre.
— Eu nu-s bun de nimic înainte de a-mi lua micul de jun, decretă el.
— Știi prea bine că la ceasul ăsta de noapte n-ai să capeți nimic.
— Ei, asta mai vedem noi, declară el, îndreptându-se către bucătăria de campanie.
Subofițerul se luă după noi ca o furtună. Trezit din somn bucătarul se porni pe zbierat, ajutoarele îi ținură isonul. În urma noastră ușa fu trântită mai-mai să sară din țâțâni.
— Poftim, faimoasa camaraderie de front! se lamentă Porta. Măcar un strop de cafea să ne fi dat ticăloșii ăștia! O să ne meargă pe dos toată ziua. Cafeaua de dimineață, din ea ni se trage nouă, nemților, întreaga noastră cultură. Se spune că Adolf nu bea niciodată dimineața cafea. Semn de decadență, dar să nu uităm că-i austriac. Bun, să vedem ce putem face la compania a 3-a. Bucătarul de acolo îmi datorează niscaiva biștari.
Plini de speranțe, tocmai ne îndreptam către compania a 3-a când locotenetul Welz ne ajunse din urmă, sosind în pas alergător.
— Aha, iată-vă, în sfârșit! Era și timpul!
— Potolește-te, Ulrich, îi spuse Porta înfierbântatului ofițer. Nu înseamnă că, dacă porți o caschetă cu etaje și ai niște sforicele argintii pe epoleți, ai și dreptul să f... la cap niște bătrâni prieteni. Nu suntem într-un tren expres!
— Caporal Porta! Conform articolului 165...
— Fac ceva pe articolul 165, răspunse, cât se poate de pașnic, Porta. Nu te mai strofoca atât. Ai uitat ziua când te-am scos din încurcătură? Dacă n-aș fi dovedit că-s un adevărat prieten, erai și acum cu târtița-n aer, slujind de budă guguștiucilor.
— Las' că și eu te-am plătit destul, replică locotenentul, calmat dintr o dată.
— Mi-ai dat cumva vreun bacșiș? Știi ce prevede regulamentul în cazul în care un gradat încearcă să frece ridichea unui soldat aflat sub arme și în misiune de luptă? Uite, Ulrich, cu toate tresele tale ai fost și vei rămâne un simplu măgar.
Tot schimbând asemenea drăgălășenii ajunserăm la bucătăria companiei a 3-a. Porta îl extrase din pat pe bucătarul Eichert care, fără să sufle o vorbă, ne pregăti cafeaua pe o spirtieră. Uitând de toate, locotenetul se înfrupta dintr-o pâine cu jambon, în vreme ce bucătarul izbutea să obțină de la Porta un nou împrumut cu o camătă năucitoare.
— Ei, slavă Domnului, ați binevoit să poftiți! mârâi colonelul Hinka, un ceas mai târziu, văzându-ne încremeniți în poziția de drepți. V-a trebuit ceva timp! Bun, să trecem peste asta, zise și desfăcu pe masă o hartă: misiune specială pentru voi trei. Vreau să știu ce-au de gând rușii. Am aflat că, în apropiere de X se află o unitate blindată. Veți cerceta pozițiile inamice între X și Ierșovka.
— Mulțumesc lui Dumnezeu că m-am întărit cu o cafea, murmură Porta.
— Am prevenit infanteria. Veți trece linia frontului aici, ne arătă colonelul un punct pe hartă, făcându-se totodată că n-a auzit comentariul lui Porta. Potriviți-vă ceasurile. E ora 23 și 45 de minute. Peste șase ore vă prezentați la raport. Dacă depășiți cu jumate de oră timpul fixat, vă paște tribunalul militar. Aveți timp berechet. Întrebări?
— Dom' colonel, îmi permit să vă întreb care-i lungimea liniilor inamice? Führerul pretinde că ele se întind de la banchiza polară până la Marea Neagră. Imposibil să facem un dus-întors în șase ore ca să vă raportăm câte petarde posedă Ivan. Să fim drepți, dom' colonel.
— Încetează, Porta! răspunse Hinka pe care-l umflase râsul. Frontul ce urmează să-l explorați e de cinci kilometri.
— Cinci kilometri! Adică 1.666,67 m de căciulă? Dom', colonel, considerați misiunea îndeplinită.
Noaptea-i ca de smoală și s-a pornit pe nins. Hotărâm că un pic de odihnă nu poate face rău nimănui și tocmai ne iese în cale o tufă, taman potrivită ca să radem niște coniac franțuzesc, pe care l-am dobândit acum câteva zile la Cartierul General al feldmareșalului von Paulus, un loc în care avariția nu-i de bonton.
— Nimic nou în treaba asta, veni Porta cu explicația. Mi s-a povestit că, în urmă cu niște ani, în China a izbucnit un război al „boxerilor" și că toate țările din lume și-au trimis acolo armatele. Evident că-n deșertul ăla chinezesc nu prea era rost de haleală, dar uite că-ntr-o dimineață jandarmii l-au găsit pe colonelul comandant al batalionului 1 infanterie-marină în fața unei mese atât de îmbelșugate încât au rămas țuț. Făcând ei cercetări, au descoperit că era gătită o jună chinezoaică. Chestia asta l-a costat pe colonel capul. Și bine i-au făcut! Unde am ajunge dacă fiecare gradat ar avea un subaltern din care să-și gătească ciorba?
— Trăncănești și tot trăncănești, bombăni Micuțul. Mie unuia, patrula asta îmi stă în gât. De ce n-a cerut Hinka voluntari? Har Domnului, există destui cretini care nu umblă decât după decorații!
— Las' că ne descurcăm noi.
— Așa să fie! Dar mie mi s-a făcut de pe acum piele de găină și asta nu din pricina frigului. Băi, gândește-te, avem siberieni în fața noastră! Þi ar face plăcere să te trezești pironit de un copac cum li s-a întâmplat ălora din patrula Regimentului 2 blindate?
— Idiotule, nu mai cobi vorbind de lucruri groaznice! Cât e ceasul?
— Două'șpe și-un sfert.
— Ar fi cazul s-o luăm din loc, deși, dac-ar fi după pofta inimii mele, aș rămâne sub tufișul ăsta și-aș născoci un raport dintre cele mai satisfăcătoare. Scârbos lucru să depinzi de militari!
Porta căscă și se întinse. Fără un zgomot, am pătruns în „țara nimănui", Micuțul și cu mine furișându-ne fiecare pe marginea lăstărișului, Porta precedându-ne cu câțiva pași. Silueta sa uscățivă abia dacă se distingea în bezna din jur.
Brusc răzbătu un clinchenit ușor, de parcă o pușcă s-ar fi izbit de cutia măștii de gaze. M-am strecurat lângă Porta care se imobilizase în dosul unui tufiș.
— Ai auzit?
— Gura. Culcați-vă în zăpadă, comandă el, armând pușca-mitralieră.
— Doar n-o să te apuci să tragi! am făcut eu înspăimântat.
— Numai dacă ne descoperă.
Aidoma unor umbre, cinci ruși ies din păduricea vecină. Sunt mult prea înalți ca să fie siberieni, niște găligani de talia Micuțului. Trec atât de aproape de noi, încât nici nu îndrăznim să respirăm. Se opresc o clipă și trag cu urechea... Să fi văzut urmele lăsate de noi pe zăpadă? Scot la iuțeală pistolul din toc... Nu, își văd de drum. Pârțul tras de Porta răsună precum explozia unei grenade.
— Porc ce ești! scrâșnenște Micuțul. Ai să trezești întreaga Armată Roșie!
— N-am încotro. Când mi-e frică, pierd controlul găoazei și pârțâi ca un țap în călduri. Așa-s din născare.
— Ce plăcere pentru ceilalți, mârâie Micuțul. Încalte, pune-ți un cep!
Lăsăm să se scurgă zece minute, pentru calmarea nervilor, apoi continuăm în direcția fluviului, târându-ne paralel cu pozițiile inamicului. Uite un cuib de mitralieră. Porta se agață în niște sârmă ghimpată și rafala de pârțuri e slobozită spre groaza noastră. Spre sud-vest, în avanpost, o baterie. Sentinela ne somează să dăm parola. Porta, care a învățat de minune rusa — sau cel puțin o parte din ea — răspunde cu o obscenitate, sentinela îi răspunde în același duh și se bagă îndărăt în adăpostul ei. Ascunși pe fundul unei gropi adânci, însemnăm pe hartă cele constatate. Misiunea e îndeplinită, acum totul e să și revenim teferi.
Fumăm în câteștrei o țigară cu opium, o grifas cum le zicem noi, bine ascunși în halatele noastre de camuflaj. Undeva, departe, bubuie tunul. În rest, liniște totală. Cerul e, deodată, brăzdat de trasoarele antiaeriene, dar distanța e atât de mare încât detunăturile nu parvin până la noi. Tăcerea asta e atât de liniștitoare, încât uităm aproape unde ne aflăm, deși la orice pas ne putem trezi cu un nagan în ceafă.
Pe neașteptate, cărarea se bifurcă; un scurt conciliabul și hotărâm s-o luăm la dreapta. Ceva însă parcă nu-i în regulă.
— Calm, face Porta. Toate drumurile duc spre cimitir. Deci, drept înainte. Brusc, se oprește și rămâne cu gura căscată: De unde dracu a apărut și pădurea asta?
— Care pădure? întreabă Micuțul.
— Cretinule! Chiar și un orb ar vedea-o! Nu mai pricep nimic. N-ar fi trebuit să existe nici o pădure, dar uite-o că e, fir-ar ea să fie de pădure!
— Am luat-o prea la dreapta, zic eu, încercând să deslușesc harta. Dacă porneam spre stânga, dădeam peste râulețul ăsta și nu trebuia decât să-i urmăm cursul ca să nimerim în pozițiile regimentului 108 infanterie. Acum, numai dracul știe unde ne aflăm!
— Ar fi cazul să-l întrebăm pe Ivan, dar numai vârî în du-i o grenadă sub târtiță, pentru că ăștia mint așa cum respiră!
Așezați roată, ne întrebăm ce-ar trebui să facem. Micuțul sugerează c ar fi bine să pătrundem în pădure, odată pentru a ne puteam ascunde și, cine știe, poate că descoperim ceva.
— Mare baftă pe voi că mă aveți aici, rânjește Porta. Dacă pătrundem în pădurea asta bolșevică și dăm peste ceva interesant, pe care șefii noștri nu-l știu, s-ar putea să fie gigea cu noi.
— ...și să tragem niște foloase mai mari chiar decât am putea crede.
— Bun. Dintr-un anumit punct de vedere, ai dreptate, tovarișci Creutzfeldt. Sub copaci vom fi la adăpost și nu-i nevoie să-i povestim totul lui Hinka. În militărie, cu cât trăncănești mai puțin, cu atât o duci mai bine. Tăcerea prelungește viața.
Am pătruns, așadar, în pădure. Pe neașteptate, o luminiță slabă...
— Ivan, gâfâie Micuțul.
— Sven, la dreapta, Micuțule, la stânga! șoptește Porta. Cercetare. Ne întâlnim tot aici peste un sfert de oră. Vedeți dacă-i vorba de un bordei sau de un buncăr. Dacă au aprins focul e clar că se simt în siguranță.
O recunoaștere rapidă și iată-l pe Porta, surexcitat la culme.
— Nici o problemă, trag la aghioase ca pe vreme de pace. Ceva mai încolo, în pădure, e un blindat cu patru roți motrice care seamănă a detector goniometric. Îl șterpelim și revenim, fain-frumos, pentru cea de a doua cafea cu lapte.
— Te-ai țăcănit? Dacă-i așa, echipajul e de șase oameni, iar dacă-i o mașină-radio, înseamnă că pe-aproape e un stat-major. Iar unde-i statul-major, acolo-i și paza.
— Bun, să zicem că-l umflăm, dar încotro o pornim?
— Ne întoarcem pe unde am venit. Ne-am rătăcit când am ajuns la baterie. Acum, trebuie să trecem de ea și, gata, suntem acasă.
— Și-ți închipui cumva că o să ne lase să trecem așa, numai pentru că ne-am instalat într-un vehicul cu stea roșie pe blindaj?
— Sigur, idioților! Cărui comisar sovietic, fie el deșteptul deștepților, i ar trece prin minte că într-o mașină de-a lui Ivan sunt trei super-eroi prusaci? Mai întâi însă le expediem o pătlăgică ălora din adăpost, apoi batem politicos la ușă.
O nouă recunoaștere făcută în deplină liniște, după care ne reîntâlnim.
— Ei bine?
— N-am găsit nimic. De unde ăi fi scos tu S.P.W. -ul ăla? întreabă, nu prea sigur de sine, Micuțul.
— Ai scotocit bine, ai dat roată? chestionează, neîncrezător, Porta.
— Drept cine mă iei!
— Drept cel mai mare bandit și pezevenghi din tot regimentul. Doar nu te cunosc de azi, de ieri!
— Eu am fost cât pe aici să mă ciocnesc de patru tipi care dorm lângă mașina-radio, raportez la rându-mi. În rest, țipenie.
— Mai încolo, într-o groapă, sunt trei care înfulecă dintr-o jumătate de porc și alți doi care sforăie sub o foaie de cort, completează Porta.
— În total, deci, nouă oameni. E grupa radio. Și încă un batalion pe undeva, prin pădure. Dacă ne pornim pe aruncat grenade, adio și n-am cuvinte!
— Ia nu vă mai cufuriți pe voi! „Sicriul" pe care l-am descoperit, e mană cerească! Micuțule, tu te ocupi de cei doi de sub foaia de cort; tu, Sven, de ăia din groapă, dar pentru numele cerului, ai grijă de purcel! Îmi curg de pe acum balele!
— Nu-mi place deloc treaba asta! Presimt c-o dăm în bară!
— Aiurea! Fă ce ți-am spus!
Să fi fost auziți? Un gradat iese pe jumătate din groapă și lansează un ordin gutural celor care dorm lângă blindat. Antena telescopică prinde să se ridice... Evenimentele se precipită. Porta lansează o legătură de grenade asupra echipajului transportorului. Cei patru pier într-o lumină orbitoare. De undeva, din pădure, răpăie o mitralieră. O scurtă pauză, în timpul căreia Micuțul îi lichidează, prompt, pe cei de sub foaia de cort. Din groapă pornește o rafală de pistol-mitralieră. Răspund cu o grenadă, care însă explodează nu în interior, ci pe buza gropii; oricum, dinăuntru ies doi, în scurte îmblănite, cu mâinile pe creștet. Îi percheziționez la repezeală — prudenți băieții, n-au nici o armă asupra lor! — și, împreună cu Micuțul, îi legăm în doi timpi și trei mișcări. Zăresc și mutra lui Porta hlizindu-se din turelă.
— Salut, prieteni! Ce v-am spus? Simplu ca bună-ziua. Avem un taxi, avem și prizonieri!
În aceeași clipă, Micuțul se trântește la pământ și expediază o grenadă în adăpost.
— Ia te uite ce mai trăznește a vodcă! exclamă Porta pătrunzând în adăpost. În plin război, ei se țin de chiolhanuri! Ce-ar zice tătuca Stalin dac-ar afla?
Resturile purcelului sunt încă pe masă. Le înhățăm, ca și sticlele de vodcă rămase întregi. Porta a descoperit și o geantă plină cu documente. Le răsfoiește în grabă și declară că a dat peste corespondența unor generali.
— E aici și scrisoarea unui mare general către unul mai mic.
— De unde o mai știi și pe asta? îl întreb eu, aiurit.
— Eu știu totul. Ascultă aici:

„Dragă Steicker,
Alege un ofițer de stat-major, pe cel mai sigur, scoate-l din prăpădul de aici și trimite-l să-i explice Führerului situația catastrofală în care se află armata după ce sovieticii au spart frontul la Kalaci.
Al dumitale devotat,
Schmidt".

— Vedeți voi, comentează Porta, un general de corp de armată își poate permite să-i scrie unui general de divizie numindu-l „dragul meu" și terminând cu „al dumitale devotat", dar ia să fi fost invers, atunci să fi văzut ce mutră făcea ăl mare! Și, iată și o altă scrisoare, nu mai puțin interesantă, deși expeditorul nu pare să-l aibă prea tare la inimă pe adresant. Se simte deândată.

„ULTRA SECRET Golumbiskaia, 16/11/42
Către
Generalul Seidlitz.
LI.AK. (Corpul 51 armată)
Se va proceda la reorganizarea următoarelor mari unități: Diviziile 16 și 24 blindate; Diviziile 76, 113, 384 și 3 infanterie; Divizia 100 vânători de munte. Vor fi luate măsurile cele mai drastice pentru aducerea ordinului la îndeplinire,
Heil Hitler!
O.B.".

Oricine-și poate da seama că cei doi mahări nu-s chiar frați de cruce.
— Ce măcăne ăla despre a 16-a? Păi, asta-i divizia noastră! intervine, uluit, Micuțul.
— Pe sfânta Magdalena din Omsk! Ai dreptate! Cum naiba au nimerit scrisorile generalilor noștri în sacoșa lui Ivan? Zicând acestea, Porta continua să scotocească prin servietă. Nemernicii ăștia au pus mâna pe un întreg sac poștal de-al nostru!
— Ce-ar fi să-i luăm la întrebări pe prizonieri? O să ne spună și cât lapte au supt.
— Nicidecum! O roim imediat, hotărî Porta împingându-i pe cei doi prizonieri în transportor.
Portierele blindate au fost trase și zăvorâte, vehiculul porni pe drumul pe care ar fi trebuit să-l urmăm. Nici un sovietic n-a încercat să ne oprească, în schimb, la trecerea liniilor, camarazii noștri nemți ne-au împroșcat copios.
— Îi ard? întrebă furibund Micuțul, rotind țeava tunului.
— N-o fă pe tâmpitu'! îl potoli Porta.
Ajunși la cantonament, opri blindatul, cu o elegantă răsucire a volanului, drept în fața P.C.-ului, sări suplu din turelă și pocni regulamentar călcâile în fața colonelului Hinka.
— Caporalul Joseph Porta s-a prezentat. Misiunea îndeplinită. Nimic special de semnalat.
— De unde a mai apărut și S.P.V.-ul ăsta? întrebă, năucit, colonelul arătând steaua roșie de pe turelă.
— Ah, la el vă referiți? răspunse Porta ca și cum ar fi fost lucrul cel mai firesc de pe lume. L-am împrumutat de la Ivan deoarece eram nițel în întârziere.
— Porta! comandă colonelul, încetează s-o faci pe măscăriciul! Raportează cum trebuie!
— Raportez: dom' colonel, s-a întâmplat din întâmplare. De vină-i afurisita aia de pădure bolșevică. Ne-am pomenit deodată în fața măgăoaiei ăsteia și a trebuit să spargem câteva capete ca să putem pune mâna pe ea. Pe drum am cules și doi prizonieri, niște șuți de saci poștali.
— Caporal, îți bați joc de mine?
— Să trăiți, dom' colonel, raportez că nici prin gând nu mi-ar trece așa ceva, dar nici să iau războiul ăsta în serios, nu-mi vine! Micuțule, du te și adă-i pe cei doi hoți. Spune-le că vor fi puși la zid!
Golemul nostru cel idiot îi azvârli, pur și simplu, afară din S.P.V. și un locotenent le tăie legăturile.
— Sunt treaz sau visez? făcu Hinka uitându-se, stupefiat, la cei doi prizonieri.
— Vă asigur, dom' colonel, că sunt niște Ivani autentici! îl încredință Porta, gesticulând în sprijinul afirmației sale.
— Vrei să spui că nu cunoști gradul prizonierilor voștri?
— Raportez: Ivanii ăștia trebuie înaintați tribunalului militar pentru furt de corespondență. E o chestiune serioasă, dom' colonel; vedeți, pe vremea când eram în închisoarea de la Torgau...
— Termină cu tâmpeniile tale! Unul e general-locotenent, iar celălalt, colonel.
O secundă, Porta rămase încremenit de stupoare, după care, fără să mai șovăie, luă poziția de drepți în fața celor doi.
— Ce-ți-e și cu războiul ăsta! îngăimă Micuțul. Când te gândești că am șutuit în fund doi ofițeri superiori! Să mă ierte, domnu general-locotenent- și domnu colonel, așa ceva n-o să se mai repete.
Și, imitându-l pe Porta, luă poziția de drepți.



„Îți jurăm, Adolf Hitler, să-ți rămânem credincioși."
August Wilhelm, prinÈ› de Prusia,
1933.

Obergruppenführerul SS și șeful R.S.H.A. Reinhard Heydrich trecu ca turbat prin birourile imobilului cu Nr. 8 de pe Prinz Albrecht Strasse, suduindu-i pe toți cei care-i ieșeau în cale. Înainte ca aghiotantul său să fi apucat să sară, deschise cu o lovitură de picior ușa biroului personal și înșfăcă receptorul.
— Schellenberg, prezintă-te imediat la mine! răcni el.
Închise fără să mai asculte răspunsul, apăsă pe butonul interfonului, așteptă câteva secunde, îl apăsă din nou și, furibund, prinse să se legene pe vârfurile picioarelor. O voce vulgară răsună în difuzor:
— Gestapo, Gruppenführerul Müller.
— Dormi pe tine, Müller? urlă Heydrich. Te aștept! În viteză!
Se prăvăli în fotoliu și așteptă cu vădită nerăbdare pe cei doi șefi de departamente. Ofițerul de serviciu deschise ușa, pocni din călcâie și anunță:
— Gruppenführerul Müller, de la Gestapo și Brigadeführerul Schellenberg de la SD.
— Să intre, mârâi Heydrich.
Primul apăru Walter Schellenberg. Purta, ca de obicei, un costum civil, gri-închis, discret; în urma lui pătrunse Müller, în uniformă, dezmățat ca întotdeauna. Fostul factor-poștal munchenez nu izbutise nicicum să devină, ceea ce se cheamă, un ofițer corect. Schellenberg salută, zâmbind liniștit. Müller, veșnic congestionat și nesigur pe sine, nu știa ce atitudine să adopte.
— Bună ziua, domnilor, mârâi Heydrich. Sper ca, măcar, să fi dormit bine. Câteva clipe se uită fix la cei doi generali SS, apoi aținti rigla sa în patru colțuri asupra lui Müller: Dumneata! În vreme ce dumneata sforăiai sub plapumă, mi-a telefonat Führerul. Inutil să vă spun cât de neplăcut a fost, ca să nu mai vorbim de faptul că plimbarea mea călare a trebuit amânată cu o jumătate de oră. Führerul m-a beștelit, auzi dumneata, Müller, m-a beștelit pe mine, când de vină ești dumneata care dormi în loc să-ți faci treaba! Dimineața, la ce oră vii la slujbă?
— La 8,30, Obergruppenführer.
— Te crezi, cumva, tot la Poștă? Duci dorul vieții dulci de factor la țară? Atunci, spune-o deschis! Află, Müller, că nimeni nu-i mai ușor de înlocuit ca dumneata!
Müller deveni stacojiu și-n clipa aceea își dorea toate bolile pământului, fiindcă, într-adevăr, regreta viața de factor-poștal.
— Serviciul secret al Armatei a interceptat o telegramă expediată de ambasadorul Belgiei, ministrului său de Externe. Telegrama conținea, nici mai mult, nici mai puțin, decât planul nostru de invadare a Belgiei și Olandei. Ce spuneți, domnilor?
— Cunosc această telegramă, făcu, zâmbind, Schellenberg, ba chiar sunt sigur că am înaintat-o în ziua în care trupele noastre au trecut frontiera olandeză.
— Îmi amintesc, răspunse Heydrich cu un aer disprețuitor, nu m-am ramolit încă, deși sunt persoane care ar vrea s-o creadă. Dar, domnule Schellenberg, una e să fiu EU informat despre o atare afacere și alta e dacă-i vorba de Führer... sper că sesizezi nuanța, Brigadeführer?
— Vă înțeleg perfect, răspunse, continuând să surâdă, Schellenberg admirând, aproape fără voie, spiritul diabolic al șefului său direct. Ce se mai aude la Führer? chestionă el, prudent.
— Ca de obicei. Totul e strict secret. Ce-ți închipui? Are și el planurile sale, cum le avem și noi pe ale noastre. Și, întorcându-se brusc spre Müller, interogă: Ia spune, Sherlock Holmes, ce-ai mai aflat despre trădătorii noștri? Amiralul Canaris, ambasadorul Ulrich von Hassel, Oberburgmeisterul Goedler, Generalmajor Oster și banditul acela ipocrit de general Beck?
— Obergruppenführer..., începu Müller, lăsându-se de pe un picior pe altul.
— Stai potolit! țipă la el, iritat, Heydrich.
Șeful Gestapoului fu apucat de sughiț:
— Toți acești trădători sunt filați zi și noapte.
— Ai prevenit și pe altcineva în afară de mine?
— Nu, Obergruppenführer, totul vă este înaintat sub sigiliu.
— Dar ce se mai aude cu Sturbanführerul Axter din serviciul dumitale III/2? E și el filat zi și noapte?
— Sunt urmăriți cu toții.
— În cazul acesta, făcu Heydrich, zâmbind perfid, probabil ai vești despre el... să zicem, de ieri după-amiază?
Müller reflectă o clipă, apoi răspunse negativ, promițând, în sinea sa, că o să-i frece ridichea acestui Sturmbanführer Axter.
— Ei bine, scumpule, nici n-o să ai vreodată! Axter a fost ucis astă-noapte în Morellenschlucht, iar cadavrul său a și dispărut în crematoriul lagărului de la Oranienburg. Te înșeli însă amarnic închipuindu-ți că voi continua să-ți fac treaba! Puteai să-ți dai seama și singur că cineva care a slujit doi ani la cartierul general al Führerului și apoi, brusc, pe nepusă masă, e transferat în serviciul dumitale, nu poate fi decât un spion. Acum însă, te poftesc să-i raportezi dumneata personal Führerului dispariția lui Axter, nu-s oile mele și mă spăl pe mâini. Ai înțeles Müller?
— Da, Obergruppenführer.
— Perfect. Dar la Roma, ce se mai întâmplă, Müller. Ce naiba; ca șef al Gestapoului ar fi trebuit să știi o groază de lucruri?
Müller își înghiți cu greu saliva.
— Știm că belgienii au expediat un raport în legătură cu planul nostru de atac și-l cunoaștem pe agentul care l-a adus.
— Ia te uită! îl zeflemisi Heydrich, aplecându-se peste birou. Ești de-a dreptul clarvăzător, Müller!
— Da, Obergruppenführer, murmură gestapovistul. Omul e mort. Accident de circulație, pe via Veneto a dat un camion peste el.
— Un pic cam târziu, Müller.
— Am făcut tot ce-am putut. Nu văd cum...
— Bine, te cred, dar pornind de la ideea că suntem cu toții de acord asupra rolului jucat de amiralul Canaris în toată această afacere. Rețineți însă, domnilor, că până una, alta, amiralul e absolut tabu. — Continuând să se joace cu rigla, adăugă cu un zâmbet glacial pe buze: Azi dimineață, Führerul a desemnat o vulpe să-i păzească găinile. Canaris a primit ordinul să descopere trădătorul.
Müller și Schellenberg pufniră în râs, Heydrich se mulțumi să surâdă.
— Schellenberg, dumneata ești în termeni buni cu amiralul, aranjează-te să devii intim cu el și oferă-i un os pe care să-l poată prezenta Führerului. N-ar fi rău să-i furnizezi și câțiva auxiliari, aparținând însă serviciilor noastre. O avem ca secretară la IV/2/B pe nevasta unui ofițer, care în plus, are și un frate în Anglia. Cedează-i-o amiralului; dragul de el, trebuie ajutat să-i descopere pe trădători, și nu-l văd arestându-se pe sine însuși și pe generalul Oster. Presupun că oamenii pe care-i avem la Roma sunt siguri?
— Da, Obergruppenführer. Rețeaua noastră de acolo e foarte densă.
— Bine, încuviință Heydrich. Putem livra amiralului câțiva „trădători". E treaba dumitale cum obții „mărturisirile", dar dacă o scrântești vei bate, din nou, drumurile din jurul Münchenului cu geanta de poștaș în spinare. Þi-o garantez.


BÃTÃLIA PENTRU UZINA „KRASNÂI OKTIABR"

Au trecut câteva zile și iată-ne în partea de nord-est a Stalingradului, în fața marii oțelării a Marinei, denumită Octombrie Roșu. Aici, de luni de zile, au loc lupte sângeroase. Două regimente sovietice s-au repliat în giganticele hale. Peste tot, numai fiare răsucite, sfârtecate, sudate de dogoarea focului. În ziduri, găuri uriașe făcute de obuze, o duhoare de carne arsă să ți se întoarcă mațele pe dos, hoarde de șobolani alergând prin zăpadă, șobolani cum n-am mai văzut, de mărimea unei pisici, unii aproape fără blană. Heide pretindea că îngrozitoarele rozătoare aveau, cu toatele, ciumă bubonică, ceea ce ne scotea din minți. Aruncam în ei cu grenade de mână și aproape că ne era mai frică de guzganii ăștia hidoși decât de ostașii roșii.
Într-una din zile, Bătrânul a fost chemat la comandantul companiei, căpitanul Schwan. La înapoierea pe poziție, a trimis după Heide.
— Julius, i-a spus, am primit ordinul să atacăm cazemata care-i în fața oțelăriei. O faci tu, cu grupa ta. Noi, te acoperim cu mitralierele. O neutralizați cu grenade aruncate prin ambrazuri. O să aveți și cinci mine magnetice pentru ușile blindate.
— Te-ai țicnit cumva? Ce-s ouă, grenadele alea? Cum să le azvârli în niște ambrazuri plasate atât de sus? Asta-i nebunie curată! Avem nevoie de o grupă de pionieri.
— Ai ordin să arunci cazemata în aer, îi răspunse, sec, Bătrânul. Cum? Te privește.
Heide înjură cu năduf, dar știa că Bătrânul protestase, la rândul său, împotriva acestei acțiuni demente și, ca atare, nu-i rămânea altceva de făcut decât să se supună.
— Grupa a doua, după mine! comandă Heide, săltând pe umăr pușca-mitralieră.
Ne angajarăm pe o stradă, mai exact, pe ceea ce fusese odată o stradă. Acum, semăna mai de grabă cu o cratiță uriașă în care polonicul unui ciclop amestecase laolaltă zeci și zeci de case. Într-o găleată, capul retezat al unui copil privea, nedumerit, cerul. O schijă, sau cuțitul unui satâr? Pretutindeni, cadavre sfârtecate groaznic, mai mult civili decât militari. Ne furișam printre ruine. Porta descoperi o pâlnie de obuz în mijlocul unui morman de moloz și sări în ea.
— Rămân aici, spuse el instalând mitraliera, e poziția ideală ca să vă acopăr.
— Ba p-a mă-tii! răcni la el Heide. Ai să mergi cu noi! Sunt comandantul grupei și-ți ordon să schimbi poziția!
— Vrei, poate, o carabă peste bot?
O rafală inamică îl obligă pe Heide să se arunce la pământ, alături de Porta.
— O să te scot la raport, n-ai nici o grijă!
— N-ai decât, vezi numai cum faci ca să rămâi în viață!
Căpitanul Schwam apăru, alergând printre ruine.
— Ce aștepți, subofițer Heide? Înainte, spre cazemată!
Heide, cu o privire crâncenă în ochi, se săltă pe jumătate.
— Permiteți să raportez, dom' căpitan, interveni, prompt, Porta. Mitraliera e în bătaie, conform ordinelor primite, gata să protejeze acțiunea grupei.
— Înainte, subofițer! urlă căpitanul unui Heide amuțit de impertinența lui Porta.
— Ei las' c-ai să mi-o plătești, roșcovan blestemat! scrâșni Heide turbat de furie și rănit până-n străfundul sufletului său de oștean, repezindu-se către cazemată fără să-i mai pese de gloanțele inamice.
L-am urmat, în salturi scurte, avându-i alături pe Gregor și pe pușcașul-marin Ponz, ultimul supraviețuitor al flotilei Donului. Mitralierele țeseau pânza lor ucigașă la câțiva centimetri deasupra solului. Ne luară în primire și aruncătoarele. Trebuia neapărat să ajungem în imediata apropiere a cazematei înainte ca ele să fi apucat să-și regleze tirul. Un junghi în coastă mă împiedică să respir, inima-mi bate nebunește, mușc, disperat, din zăpadă.
— Ia nu mai fă pe nebunul! se răstește la mine Heide. Ai să sări primul, jigodie!
— Nu pot, inima...!
— Salt înainte, putoare!
Mitraliera lui Porta răpăie, gloanțele scurmă betonul cazematei. Culcat în spatele unei mitraliere, Porta n-are egal. Mă încordez, gata pentru salt, gâtuit de frică: focul e prea razant. Am țâșnit și în secunda în care mă trântesc din nou la pământ, ceilalți sunt, din nou, alături. Sacul cu grenade e la marinar, dar acum e rândul lui să-și dea în petic:
— Puteți să vă căcați în capul unui biet marinar, dar eu unul aștept sfârșitul războiului în groapa asta și mă piș pe Führer, pe patrie și pe Reichul milenar!
— Gura, nenorocitule! zbiară Heide. Las' că ne întoarcem noi! Ce i-o fi trebuit Führerului împuțita asta de marină!
Aruncătoarele de grenade bufnesc, mitralierele țăcăne furioase. Cei de la ferestrele de sus ale halei ne-au reperat și știu prea bine că dacă sare-n aer cazemata, s-a dus și Krasnâi Oktiabr, mândria Stalingradului.
De-abia acum începe greul. Trebuie trecut peste un taluz, bătut din toate părțile cu foc. Heide se repede primul. Aleargă prin zăpadă, sare peste un tufiș și dispare la baza cazematei. Îi strig marinarului:
— Vii sau ce faci?
— Ticălosule! îmi răspunde el, înfundându-se și mai tare în groapa lui.
Fac un salt lung și aterizez lângă Heide, exact la piciorul cazematei care ne domină cu înălțimea sa colosală, atât de colosală că nu vom ajunge niciodată s-o atingem! Mă ghemuiesc în dosul unui bloc de beton, aici mă simt oarecum la adăpost.
— Mori de frică, blegule! mă apostrofează Heide. Adu grenadele.
— Păi, sunt la marinar.
Heide mă privește uluit:
— Doar n-ai să-mi spui c-ai venit fără grenade?
— Le are marinarul. Chiar tu ai ordonat așa. Eu unul nu-s aruncător de grenade!
— Ba ești cel mai bun din companie! Marș după ele!
— Te-ai smintit! N-apuc nici măcar să ajung!
— Du-te! E un ordin!
— Nu! țip eu. Ești nebun! Fă-l pe marinar să le aducă, el le are! Mai bine tribunalul militar, decât o moarte sigură!
— Las' că vezi tu! Iar pe lașul ăla, îl învăț eu minte!
Săltându-se de la pământ, Heide îl descoperă pe marinar, ghemuit în continuare pe fundul gropii.
— Galop încoace cu grenadele! răcnește el și expediază o rafală de pușcă-mitralieră drept în nasul marinarului.
Îngrozit, acesta țâșnește până la noi, dar fără sac.
— Sacul! Sacul! tună Heide, îmbrâncindu-l peste taluz pe marinarul paralizat de teamă. Așa trebuiesc tratați lașii!
— Ai tras în mine! geme marinarul, lipindu-se de sol. Ai fi putut să mă omori!
— Chiar asta am și urmărit!
Între timp, sosesc Gregor și Legionarul aducând cu ei minele. Preparăm la repezeală încărcăturile, patru grenade cu coadă legate în jurul unei sticle cu benzină.
— Pregătește-te, Sven, comandă Heide indicând ambrazura cea mai apropiată. Eu îi țin sub foc, tu le expediezi pachetul!
— Dar nu mă pricep.
— Execuți sau nu, canalie?
N-am încotro și mă târăsc în urma lui până sub ambrazură de unde trage tunul cazematei. Imposibil să ajungi la fanta aceea situată la 4 metri deasupra solului. Mă retrag nițel ca să-mi creez spațiul necesar aruncării... Din uzină, o mitralieră mă ia sub focul ei; văzduhul țiuie ca năpădit de un roi de viespi furioase... Duc brațul la spate, îmi iau avânt, dar sunt prea istovit, n-am forța necesară și mănunchiul de grenade nu ajunge la ambrazură, se izbește de zid și cade la piciorul cazematei. Împietrit, mă uit la el cum se rostogolește și nici măcar nu-mi dau seama că Heide s-a repezit peste mine, trântindu-mă la pământ. Explozie monstruoasă. O schijă îmi crestează brațul.
— Cretinulle! Acum, am fost reperați!
Gâfâi cu fața în zăpadă. Brațul mă arde.
— La comanda mea, continuă Heide, sărim împreună, te cațări pe umerii mei și arunci înăuntru grenada!
În ciuda tirului precis al lui Porta, tunul continuă să bată metodic. Heide e nebun de legat! Singurul lucru cu care o să mă aleg dacă încerc figura cu aruncatul prin ambrazură, va fi o mână smulsă! Treaba asta se face cu aruncătorul, dar așa ceva n-avem. Mă împotrivesc, brațul mă doare din ce în ce mai tare.
— Mincinosule! zbiară el, lovindu-mă peste rană. Crăpi de frică și ești laș! Mă înhață de umăr, mă zgâlțâie, mă pocnește peste față cu dosul palmei. Ai să te cațeri imediat!
E mult mai puternic decât mine și, dacă-i rezist, mă va ucide. Mă va ucide pentru lașitate în fața inamicului și neexecutare de ordin, iar toată lumea îi va da dreptate. Ca într-un coșmar, așez talpa piciorului în palmele sale împreunate, îi sar pe umeri, trag cu dinții cuiul de siguranță al grenadei, încerc s-o strecor prin ambrazură, dar dinăuntru un pat de pușcă o azvârle, violent, afară. Mă dezechilibrez, încerc să mă redresez, cad, îl trag și pe Heide după mine și într-o spulberare de zăpadă, ne rostogolim pe rambleu în jos până la groapa în care e instalată mitraliera lui Porta.
— Pui de cățea! Ai făcut-o dinadins! răcnește Heide ieșindu-și complet din fire. Las' că mi-o plătești, și încă scump!
Turbat de-a binelea, smulge baioneta din teacă și, cu spume la gură, se năpustește asupră-mi. Îngrozit, încep să mă cațăr pe taluz în sus, simțind în ceafă răsuflarea fierbinte a dementului; într-un disperat efort sar și mă prăvălesc între Gregor și Legionar. Nebunul azvârle cu baioneta în mine și amenință cu pumnul cazemata care scuipă foc.
— Stați că vedeți voi, mongolilor! răcnește el cu glas spart.
Înșfăcând o mină T , se repede nebunește spre zidul cazematei, se agață de ceva, se saltă vădind o forță extraordinară, dar pierde priza și cade. Nici o secundă și e din nou în picioare, din nou sare pe betonul neted, se agață, n-ar ști nimeni să spună de ce, urcă șerpește. Mina, atârnată de gât, se bălăbăne încolo și-ncoace, dacă-i izbește focosul nu mai rămâne nimic din el.
— Un nebun furios, murmură Gregor, urmărindu-i cu privirea ascensiunea.
— Da, dar un soldat nemaipomenit, spune cu admirație Legionarul. Merită pe deplin o Cruce de Fier.
Heide a ajuns la ambrazură. Se prinde cu o mână de țeava tunului, se leagănă în aer ca o maimuță, desprinde mina și-i face vânt prin ambrazură. Își dă drumul, cade și, deși înălțimea e mare, se redresează instantaneu.
— După mine! Pe partea ailaltă! strigă el, luând-o la goană.
N-am apucat bine să sărim într-o parte că explozia zguduie din temelii masiva construcție din beton, ușa blindată se deschide și prin ea țâșnește afară o siluetă plină de sânge. Cu patul armei Legionarul îi zdrobește fața, sare fulgerător peste omul căzut și, trăgând din mers, pătrunde, urmat de noi, în interiorul cazematei care aduce acum a abator. Ne adăpostim în dosul unor lăzi cu muniții; sus, tunul continuă să tragă.
— Marinarule, ordonă Gregor, fugi după Heide și spune-i c-am pătruns în coșciug. Galop, altminteri ne mai trezim cu o mină! Nebunul e n stare s-o facă. Întinde-o, jigodie! Zbiară el la marinarul care, codindu se, dă să iasă dar se izbește chiar de Heide.
— Ce faceți aici, căcănarilor? De ce nu sunteți sus unde-i Ivan? Mă pocnește cu țeava pistolului: Urcă! Vrei să devii ofițer? Atunci, arată ce poți, secătură!
Fără o vorbă, mă cațăr pe îngusta scară de fier care duce la nivelul superior, crăp nițel trapa și arunc o privire înăuntru. Tunul continuă să trimită proiectil după proiectil, servanții se agită, alții stau cu armele pregătite. Groaza îmi încleștează beregata: cu toții au petlițele verzi ale trupelor N.K.V.D.. Gâfâind, mă rostogolesc pe scară în jos ca să fiu, imediat, înșfăcat de Heide:
— Ce te-a apucat? De ce nu i-ai miruit?
— Acolo... sus...gâfâi eu, sunt numai enkavediști! Puzderie...
— Precista lor! scrâșnește Heide și, înhățând o legătură de grenade, se cațără ca un cimpanzeu pe scară, deschide trapa, aruncă și sare jos, trântindu-se pe podea. Explozia ne asurzește. Acum, după mine!
De data asta însă, Legionarul e în frunte. Zmucește trapa și mătură încăperea cu o lungă rafală de pistol-mitralieră. Aici, sunt morți cu toții, dar mai e un nivel, încă o scară. Plesnește, sec, un foc de revolver, glontele îmi șterge casca, cătarea masivului nagan din mâna fermă a locotenentului sovietic mă caută; golesc, fulgerător, aproape întregul încărcător și fața lui se preface, instantaneu, într-un terci sângerând. Un sergent, pe pieptul căruia atârnă ordinul Slava, duce spre spate pumnul în care ține grenada, dar baioneta Legionarului îi stopează elanul. N-avem încotro, dar răniții trebuie lichidați, ăștia luptă până-și dau duhul. Am văzut odată un rănit care și-a zburat creierii tocmai când sanitarul nostru se apleca să-i acorde primul ajutor.
Acum e rândul meu să urc următoarea scară, dar, înainte chiar de a ajunge la capătul ei, văd răsărind prin trapă o mutră mongoloidă; un ostaș cu căciulă de blană având prinsă pe ea o steluță roșie. Reflex, îl apuc de nas și-l zmucesc spre mine, iar Heide îl ucide pe când cădea. Azvârl grenada, suflul exploziei mă aruncă de pe scară, totul dansează prin fața ochilor... Răsună rafale, bubuie grenade, urlete, horcăituri... apoi, în cazemata plină de fum, se lasă liniștea.
Sleiți de puteri, ne aruncăm pe jos și bem apa care folosește la răcirea mitralierelor rusești. Brusc, stupefacție generală: calm, Heide se spală într o găleată! Fără să scoată o vorbă, își aranjează frizura, își scutură uniforma, își potrivește curelele echipamentului și cutele vestonului și iată-l redevenit prusacul de cremene, puțind a regulament de ordine interioară.
Compania a 3-a are misiunea să ocupe un uriaș cub de beton, un bloc situat în imediata vecinătate a uzinei înainte de război, aici erau cazați deținuții care munceau în uzină. Descoperim câteva zeci dintre ei în pivniță, uciși cu toții cu un glonte în ceafă. Pe zeghea politicilor era cusut, pe piept și la spate, un cerc roșu, pe cea a infractorilor de drept comun, câte unul negru. Prudenți, inspectăm, una câte una, încăperile blocului. Dacă deschizi o ușă, aparent banală, dacă te împiedici de un prag nițel mai ridicat, riști să dispari, în aceeași clipă, sfârtecat de o tunătoare explozie. Enkavediștii siberieni sunt de un fanatism incredibil: n-au milă nici de alții, dar nici de ei. Să te ferească Sfântul să cazi viu în mâinile lor! Tortura cea mai blândă născocită de ei este de a spânzura prizonierul, gol pușcă, legat cu o sârmă de picioare și agățat de giurgiuveaua ferestrei, așa, să fie la vedere... Ca să te sfârșești e nevoie cam de șase ore...
Urmează acum asaltul oțelăriei propriu-zise. Un regiment de D.O. pune în baterie sculele sale infernale; o salvă de-a lor e ceva apocaliptic. Luptele corp la corp se țin lanț, ne batem la baionetă, cu lopata, despicăm, străpungem, zdrobim, ne bălăcim în sânge, călcăm pe viscere, dar siberienii nu cedează. În cea de a noua zi a atacului, captăm un mesaj adresat de apărători comandamentului lor:
„Aici Krasnâi Oktiabri. Hrana a fost epuizată. Cerem permisiunea să ne retragem". Răspunsul a fost imediat: „În nici un caz. Luptați ca niște adevărați ostași sovietici". După alte cinci zile de încleștări înverșunate, încercuiți din toate părțile, siberienii lansează un nou apel: „Aici Krasnâi Oktiabri. Toate sursele de apă au fost capturate de inamic. Se moare de sete. Multe cazuri de sinucidere. Așteptăm ordinul de retragere". Răspunsul nu se lasă așteptat, imbecil și lozincar: „Ostași, a sosit momentul să dovediți că sunteți demni să slujiți în Armata Roșie. Credința în victorie să vă fie apă vie. Privirea mareșalului Stalin e ațintită asupra voastră".


Eroicii soldați siberieni au mai rezistat trei zile, cu un fanatism sporit, ca apoi să lanseze un ultim mesaj: „Muniția complet epuizată. Efectivul redus la o zecime. Încercuire totală". Și de data asta, răspunsul a fost categoric: „Un ostaș sovietic nu se predă, nu capitulează. Luptați!"
Către miezul nopții, după ce au tras și ultimile cartușe, atacă la baionetă. Răspundem cu rafale lungi de mitralieră. Câțiva izbutesc, totuși, să răzbească până la noi. ucidem ca turbații, cu gândul la cadavrele camarazilor noștri spânzurați la ferestre. Împlânt baioneta în pântecul unui tânăr locotenent, probabil de-o vârstă cu mine, ba îi zdrobesc și fața cu tocul cizmei; în locul meu, ar fi făcut la fel. Deveniserăm cu toții fiare.
În zori, pătrundem în hala mare a uzinei. Pretutindeni cadavre sau răniți grav care-și așteaptă moartea în tăcere, resemnați, știind că nu pot nădăjdui la cruțare. Cei care se mai pot mișca, se sinucid azvârlindu-se de pe podurile rulante, de pe pasarelă sau sărind pe fereastră. Spre seară, întreaga uzină e în mâinile noastre. Eroica rezistență a siberienilor va rămâne însă un exemplu de neuitat; de aici încolo, de câte ori ne vom afla la ananghie, vom spune: „Amintiți-vă de „Octombrie Roșu."
Instalat pe un banc, Porta n-are altceva mai bun de făcut decât să citească un ziar al Armatei, găsit cine știe pe unde.
— Ceva noutăți? se interesează Micuțul. Vreun dezastru, vreo catastrofă?
— Ași! Cică marina a scufundat o groază de nave și Anglia e aproape învinsă.
— Nu mai pricep nimic, intervine Gregor. De când am isprăvit cu Polonia ni se tot spune că Anglia e la pământ. Și-atunci, de ce nu capitulează? Nu mai au nave, porturile le sunt în flăcări, avioanele datează de pe vremea celuilalt război, n-au ce hali și, totuși, noapte de noapte vin și ne bombardează orașele. Cum se face?
— Misterele războiului, declară, solemn, Porta. Ia te uită! Aici e ceva interesant! Ascultați și voi: „La Stalingrad, ostașii luptă cu furie ca niște adevărați eroi wagnerieni. Combatanții Armatei a VI-a vor intra în istorie ca eroi printre eroi. Ei înving și mor cu gândul la Führerul mult iubit".
— Ajunge! izbucni Gregor. Sunt sătul de frazele astea. Mă cufuresc numai când le aud!
— Comandanții de pluton, la mine! îl auzirăm pe căpitanul Schwam strigând din celălalt capăt al halei.
Primim ordinul să asigurăm garda sinistrei clădiri a G.P.U. -ului, în pivnița căreia feldmareșalul von Paulus și statul său major se joacă de-a războiul, trăgând săgeți și împlântând stegulețele pe o hartă. Ce știu ei de suferințele soldatului, de foame, de frig, de torturi? Fac războiul așa cum au învățat c-ar trebui făcut la Academia lor militară. Pentru ei, bătălia Stalingradului e tot un Kriegspiel , doar că ceva mai serios.
Unul după altul, o pornim pe bulevardul Revoluției. În marea lor majoritate, clădirile care-l mărginesc au rămas intacte. N-au căzut decât puține proiectile, mai mult dintr-acelea rătăcite. Suntem depășiți de un șir lung de civili care se evacuează, cărând răniți și bolnavi culcați pe pături. Dintre ruine apar câțiva copii zdrențăroși, cerșind pâine. Ni se face milă și le dăm tot ce avem. Un băiețel cu o bonetă de infanterist german pe cap și cu o sabie rusească în mână se agață de Micuțul.
— Gospodin soldat, ciripește prichindelul, nu vrei să fii tăticul meu?
— S-a făcut, amice, răspunde zâmbind Micuțul și-l saltă pe umăr. Câți ani ai?
— Nu știu, dar sunt de-acum bătrân. — Înlănțuie cu mânuțele gâtul uriașului: Gospodin soldat, da' n-ai vrea să fii și tăticul surioarei mele mai mici?
— Ba da, ba da, răspunde, înduioșat, Micuțul, lăsând copilul pe caldarâm.
— Mă duc după ea, strigă băiețelul, pornind ca o svârlugă.
Șuierul unui proiectil spintecă văzduhul... Fulgerător, ne trântim la pământ. O explozie solitară. Ne ridicăm și ne scuturăm. N-am pățit nimic. Doar că, în mijlocul bulevardului, zac, într-o băltoacă de sânge, o bonetă nemțească și o sabie rusească făcută tirbușon...
După două zile de gardă la clădirea G.P.U.-ului, suntem schimbați și trimiși într-o cazarmă, iar Porta e avansat caporal-șef.
— Nu-i cu putință! exclamă subofițerul Franz Krupka împungând cu degetul mâneca lui Porta. Te-au făcut caporal-șef! Bătrâne, drumul spre bastonul de mareșal ți-e, de acuma, deschis, dar știi și tu că un galon nou trebuie udat!
— E tot ce-mi doresc, răspunse, acid, Porta, dacă-mi spui și cum? În afara glorioasei zăpezi sovietice, altceva nu găsești pe aici.
Cei doi cumetri se știau de ani de zile, fuseseră plămădiți din același aluat și trăiseră în aceeași mahala berlineză. Krupka aruncă o privire de geambaș lui Porta și-și scărpină nasul degerat și operat. Nu fusese el prea frumos nici înainte, dar acum era de-a dreptul hidos.
— Ascultă. Știu unde ai putea găsi cu ce uda galoanele tale, dar dacă sufli o vorbă, ți-ai găsit beleaua!
Porta ridică trei degete:
— Hai, dă-i drumul, bivole, uite, am jurat!
— Ei bine, porcul ăla de Wilke are patru navete cu vodcă de Crimeea pe care le-a șterpelit de la o popotă.
— Sfinte Sisoe! Păi cu așa ceva poți câștiga războiul! Zbor imediat la el. Stai, mai întâi, să vedem pe cine invităm, zise el așezându-se nonșalant pe o bombă de avion neexplodată. Preocupat, supse capătul unui chiștoc de creion: Pe mine, în primul rând. Și, firește, pe tine. Apoi, pe Bătrânul și pe Gregor. N-am încotro, dar trebuie să-l chem și pe Micuțul, deși e mai rău ca un elefant într-o sticlărie dacă a apucat să se troscăiască. Nici cu Heide nu-mi e rușine, dar dacă-i turnăm niște bere în vodcă, scăpăm de el în cinci minute. În sfârșit, pe Sven și pe Legionar. Atâta tot. Ah, bine că mi-am adus aminte! Corcitura asta teutono-franțuzească îmi datorează un pachet de țigări cu opiu, de grifas, dar e atât de rău pe jantă că până și pârțurile îi miros a mucegai. Nici o scofală cu asemenea debitori. Vezi tu, ceea ce ne lipsesc sunt contabilii!
— Ai perfectă dreptate! nu mai departe decât ieri, am trecut pe la compania a 7-a ca să încasez trei pachete de grifas. Mi le datora porcul ăla de feldwebel Pinsky; ei bine, ce crezi că a făcut banditul? S-a lăsat împușcat fără să-și plătească datoria! Acum îmi dă cu tifla din groapa în care l-au aruncat! Ce-i pasă? Am încercat să storc ceva de la plutonul lui, dar m-au trimis la plimbare spunându-mi să mă șterg la fund cu chitanța mea. Acuma nu mai împrumut nici cu o dobândă de 100%.
— Există tipi care acceptă asemenea dobândă? întrebă Porta, deodată interesat.
— Cinstit vorbind, nu știu, dar așa ar fi drept, dat fiind riscurile pe care ni le asumăm. Uite, de pildă, aveam o chitanță de la un ofițer provenit din trupă. Sigur, acest simplu fapt ar fi trebuit să-mi dea de gândit, dar uneori te lași impresionat de ifosele acestor domni. Ce crezi că a făcut dobitocul ăsta de galonat? S-a aruncat cu o mină sub un T-34, gândind că o să se-nvârtă de o Cruce de Fier. Ce zici, ce idiot! Evident, tancul l-a făcut terci. Asta ca să-mi fie învățătură de minte!
— Vremuri grele pentru oamenii de afaceri, gemu Porta. Bun, m-am dus. Pe diseară, la opt. Ne vedem în camera 23.
Cântând cât îl țineau bojocii, porni pe aleea centrală a cazărmii, salută cât se poate de reglementar, dar, cu gândul numai la vodcă, un maior, salută tot atât de corect și corpul unui ofițer dezertor care atârna de o cracă. Până la urmă, îl găsi și pe grăsanul de Wilke, ocupat cu pregătitul supei.
— Ia spune, Wilke, ai aflat vestea cea mare? făcu el extrăgând o țigare din port-țigaretul său din aur masiv, „moștenire" de la un general căzut în timp ce inspecta linia întâi.
— Hai, mai lasă-mă cu noutățile. Sunt sătul de ele până-n gât! Singurul lucru care mă interesează e hotelul pe care mi-l voi construi după terminarea războiului.
— Hotel? Visezi! Când eram de gardă știi tu unde mi-a picat sub ochi un document ultra-secret. Era un ordin al Führerului: luptați până la ultimul soldat și ultimul cartuș! Așa că, puișor, o să strângi din buci dând cu târnăcopul la minele din Kolâma și-o să te gândești acolo la hotelul tău! rânji Porta, devorând un cârnat pe care mâna sa expertă izbutise să-l șterpelească. Ascultă, Wilke, să fim serioși. Ce-ai zice s-o ștergi de aici, fain-frumos, c-un avion?
— Bați câmpii! bombăni bucătarul. Ce întrebare tâmpită!
— Fii atent, spuse Porta, coborând vocea, ieri, când eram la Comandament, mi s-a șoptit o chestie interesantă. N-are rost să-ți mai spun că noi, caporalii-șefi, avem antene peste tot. La început, nu m-a prea interesat, dar după aceea m-am gândit la prietenii mei bucătari, pentru că se referea la toți bucătarii din zona Stalingradului.
— Ce tot îndrugi acolo?
— N-ai decât să crezi sau nu. Era un ordin al Intendenței generale care cerea desemnarea unui bucătar de înaltă calificare care să formeze cadre la Școala militară de bucătari de la Stettin. — Porta aruncă o lungă privire spre Wilke, a cărui atenție sporea văzând cu ochii. — Evident, m am gândit imediat la tine, că de, suntem vechi camarazi. Îți amintești, sper, cum te-am acoperit — ca un adevărat prieten — când am fost numit, la cazarma din Paderborn, să controlez stocurile individuale de hrană și când am constatat că jumătate din ele lipsea? Dacă atunci mi-aș fi făcut datoria, te aștepta închisoarea de la Torgau și, poate, lațul călăului.
— Ah! Ia nu mai dezgropa morții! Ce, n-ai fost plătit? Ești un cămătar și un șantajist sadea!
— Bun, bun, pe lumea asta totul se plătește... Dar, ca să revenim la afacerea noastră, ce-ai zice să te cari de aici și să devii profesor la Stettin?
Grăsanul își trecu mâna peste frunte și-l privi bănuitor pe Porta. E drept, roșcovanul îl fraierise și nu odată, dar poate că asta era șansa vieții sale?
— Ascultă, începu el precaut, știi că sunt căsătorit și că am doi copii ...povestea asta cu școala e adevărată sau un trombon de-al tău?
— Personal, regret foarte mult că nu-s bucătar, declară Porta, cu un aer solemn, jucându-se cu tabachera generalului decedat. Când am văzut adresa Intendenței către Armata a VI-a, m-am gândit la tine și chiar i-am șoptit ceva unui prieten pe care-l am la Biroul III, adică la serviciul personal. Vezi bine, un caporal-șef ca mine, are ceva relații! adăugă el, umflându-se în pene. Bătrâne, ai o baftă de zile mari!
— Gratis? întrebă bucătarul, neîncrezător.
— Bătrâne, ce mai e gratis pe lumea asta? Amicul de la comandament cere un carton cu vodcă, dar eu, care-s vechiul tău camarad, nu cer nimic. Așa-s făcut!
Regele polonicului simțea cum îi fierb creierii de atâta efort de gândire, iar în urechi îi duduiau de pe acum cele trei motoare ale Junkers-ului 52.
— Obligatoriu însă e să ne punem de acord, continuă Porta instalându-se pe capacul cald al unei marmite. Ce ți-am spus e ultra-secret. Dacă sufli o vorbă, mă bagi în bucluc. Moralul trupei e scăzut, chiar foarte scăzut și Adolf a înțeles în sfârșit cât de importanți sunt bucătarii pe timp de război. În prezent, se caută cei mai buni profesioniști ca să-i instruiască pe ăia de la SS care-s niște tolomaci.
— Și de ce nu-i caută direct la Stettin? replică, sceptic și plin de bun simț, grăsanul Wilke. Doar au destui și chiar foarte pricepuți.
— Ascultă! Sunt ocupat până peste cap și n-am timp de pierdut. Dacă te interesează, spune-o, dacă nu îi pasez pontul bucătarului pifanilor, ăla o să plătească mai bine ca tine.
— Să plătească! Păi, n-ai spus că e un serviciu prietenesc? Știi bine c o să mă revanșez!
— În ceea ce mă privește, da, însă nu și-n cazul amicului meu, care n-are ce face cu recunoștința ta și-o să-ți spună s-o bagi în cur și s-o scoți de-acolo trăgând vânturi! Știi ce mi-a mai zis? Că din pricina pierderilor mari suferite, toți disponibilii, furieri, ordonanțe... bucătari, vor fi expediați în linia-ntâi. Vin vremuri groaznice. În locul tău n-aș mai sta pe gânduri și-aș încerca să-mi încălzesc fundul într-un Ju-52.
Burduhănosul bucătar își trecu mâna peste țeasta sa cheală. Se spunea că-și pierduse părul tot cugetând cum ar mai putea reduce rațiile, știut fiind că era cel mai mare pungaș pe o rază de 20 kilometri.
— O să-ți mai spun o chestie, continuă, necruțător, Porta. Toți bucătarii companiilor vor fi rechemați și subunitățile se vor gospodări singure. În cazul tău însă, va fi, probabil, mai nasol pentru că ești gradat și cu siguranță te vor pune comandantul unei grupe de mitraliere. Bun! Mă grăbesc, Herbert, datoria mă cheamă. După cum vezi, am fost avansat caporal-șef, și asta comportă noi obligații față de Marele Reich. Deci, Stettinul te interesează, da au ba?
— Sigur că mă interesează, doar nu-s cretin?!
— În acest caz, mă duc să-mi vestesc prietenul, iar tu aranjează-te cu vodca.. Înțelege, Herbert, se grăbi să adauge Porta văzând cum mutra bucătarului virează spre mov, așa-i situația.
— Da' cum de știi că am vodcă? Escrocule! Banditule!
— Ho, șezi blând! Cunosc destui care și-au mușcat amarnic degetele pentru nesăbuința de a mă fi insultat, dar ție, Herbert, nu-ți port pică. Scuzați de deranj și la bună vedere!
Își desprinse lungul și ciolănosul său trup de pe marmită și porni spre cazarmă.

Un glonț sosește șuierând
E pentru mine, ori pentru tine?

fredona Porta fără să încetinească pasul deși auzea cum cineva aleargă după el.
— Stai nițel, striga Wilke, ce dracu, nu mai înțelegi de glumă?
— Destul cu vorba! Răspunde scurt, militărește. Te interesează, da sau nu?
— Sigur că da! răspunse, cu năduf, bucătarul. Vino să-ți dau vodca.
După ce scotoci într-un camion de cinci tone, Wilke extrase finalmente de sub o prelată cartonul cu sticlele de vodcă. Nu lipsea nici una și, de emoționat ce era, burtosul îi întinse lui Porta o sticlă suplimentară, nebănuind că acesta apucase să șterpelească deja una.
— Restul proviziei îți aparține în clipa în care o să am fundul în avion.
Îmbrățișări și pupături. Cartonul cu vodcă e instalat pe umărul roșcovanului, în buzunarul larg al mantalei, cele două sticle își fac cu ochiul. Ajuns la companie, Franz Krupka se holbează la el, nevenindu-i să și creadă ochilor.
— Și nici măcar nu l-ai amenințat cu pistolul-mitralieră! Sunt două luni de când încerc să pun mâna pe vodca asta!
— Numai tâmpiții pun mâna pe revolver ca să jefuiască o bancă! Războiul psihologic, camarade, e cel mai eficace, dar pentru asta e nevoie de creier!
Seara, Porta apăru cu jobenul său galben și cu monoclul la ochi. A fost un chiolhan pe cinste! Primul căzut sub masă a fost Krupka, urmat de Gregor. Micuțul, cocoțat pe masă, ținea cu tot dinadinsul să ne arate ce salvamarist nemaipomenit este, fapt pentru care-și scoase chiar cizmele.
— Strigați după ajutor, ne ceru el, iar eu voi sosi în zbor planat de sus, de pe debarcader ca să vă scap de înec!
— Ajutor! zbierarăm noi.
— Vin, camarazi! Sosesc!
Și-ntr-adevăr, a plonjat, bușindu-se de podea cu un vuiet năpraznic.
— De ce nu mi-ați spus că apa a-nghețat? Doar nu-s spărgător de gheață!
Bătrânul învârte o secure deasupra capului lui Heide care chițcăie de groază. Lungit pe masă, Porta se tăvălește de râs gândindu-se cum l-a păcălit pe burduhănosul Wilke și încearcă să golească o cană în care a amestecat ulei de mitralieră, vodcă, praf de pușcă și încă o porcărie găsită la popota ofițerilor și-și face un punct de onoare din a nu vomita această oroare. Legionarul îl înaintează sergent, prin grația lui Dumnezeu, și Porta plânge de înduioșare.
— Ești prietenul meu, adevăratul meu prieten, îngăimă Heide, beat-criță, îmbrățișând piciorul mesei.
Bătrânul vrea să iasă, are nevoie de aer proaspăt È™i, odată afară, se crede în ceruri. Legionarul se roagă de un general ascuns în sobă să-l trimită neîntârziat la Sidi-Bel-Abbès È™i îngenunchiază pe o cârpă, în chip de covoraÈ™, ca să se roage lui Allah.
Singurul care nu-i beat e motanul lui Porta. Așezat pe coadă ne contemplă cu un suveran dispreț.



Obergruppenführerul Heydrich pătrunse în biroul lui Himmler care, cu un gest, îl invită să ia loc.
— Obergruppenführer, începu Himmler fără alt preambul, se zice că posedați fișe referitoare la orice persoană care aparține Partidului, SS-ului sau Armatei. Se mai spune că, dumneavoastră, ați calificat această cartotecă drept explozivă. Este exact?
— Absolut exact, Reichsführer. Ca unul care răspund de siguranța internă și externă, e de datoria mea să știu totul despre toată lumea.
— Interesant, făcu Himmler zâmbind glacial. Și-n lada dumneavoastră cu explozibil, există cumva și o fișă de-a mea?
— Perfect posibil, Reichsführer, dar n-am avut timp să examinez personal fiecare fișă în parte. N-o fac decât atunci când e cazul. De altfel, ideea mi-a dat-o omologul meu de la Moscova.
— Minunată idee! opină Himmler pe un ton acid. Bine, să lăsăm astea. Ce mai e nou pe la Vatican?
— Cu siguranță Reichsführerul e mai bine informat decât mine asupra acestui capitol, replică Heydrich, surâzând amabil.
— Ce vreți să spuneți? Nu pricep!
— Generalul Bocchini, nu-i unul din bunii dumneavoastră prieteni? Chiar șeful poliției în persoană?
— Ca întotdeauna, sunteți bine informat, mârâi Himmler care nu dorea câtuși de puțin să oficializeze relațiile sale cu generalul italian.
— Acum trei săptămâni, i-ați trimis generalului Bocchini o bucată de lemn uscat și vechi.
Furios, Himmler sări de pe locul său, buzele i se făcură și mai subțiri.
— Ați mers prea departe, Obergruppenführer! Această „bucată veche de lemn" e un fragment din stejarul lui Wotan ! Experții mei l-au căutat vreme îndelungată și, ca dovadă a prieteniei noastre, i-am trimis generalului Bocchini un fragment din stejarul sacru.
— Vă înțeleg foarte bine, Reichsführer. Din păcate, excelența-sa generalul a băgat lemnul pe foc, în șemineul locuinței sale de la Roma, spuse, zâmbind, Heydrich. Mi s-a povestit că șeful poliției italiene a crezut că Reichsführerul a vrut să-i facă o farsă amuzantă, fapt pentru care, în zilele următoare veți primi și dumneavoastră un fragment din patul lui Romulus, cadou din partea excelenței-sale.
Himmler păli, mâinile i se crispară de furie.
— Macaronar nemernici scrâșni el. Auzi, stejarul lui Wotan pe post de butuc în șemineul lui! — Se așeză greoi. — Obergruppenführer, aveți o fișă despre măscăriciul ăsta italian?
— Am despre toată lumea.
— Bine, Heydrich. Aranjați-vă ca informațiile mai interesante să-i parvină direct Ducelui, însă aveți grijă să nu se afle că totul pornește de la noi.
— Am înțeles cum nu se poate mai clar, răspunse Heydrich cu un zâmbet prevestitor de rele pe buze.


TÂNÃRUL LOCOTENENT

Porta era ochitor la mitralieră, eu servant-încărcător. Două zile le-am avut aproape calme — chiar și trăgătorii de elită nu operau decât dimineața — și singurul lucru pe care-l doream era ca starea asta de lucruri să dureze cât mai mult.
— Mă întreb ce clocește Ivan, murmură Bătrânul trântindu-se lângă noi. E vânzoleală mare dincolo, la ei. Câte cartușe aveți?
— Câteva mii, toate trasoare. Ajunge pentru un regiment.
— Totul e să fim retrași cât mai repede din vizuina asta, spuse Bătrânul privind neîncrezător la pozițiile inamice.
— Cine ți-a spus c-or să ne scoată de aici? replică Porta. E ceea ce nădăjduim noi, dar atâta tot. Vezi, nu cred câtuși de puțin că asta le-ar fi intenția, pentru că, altminteri, o făceau demult. N-ați remarcat că sosesc tot mai puține avioane de transport?
— Ești țicnit? strigă Gregor. Să lase o întreagă armată să fie încercuită? Germania nu-și poate permite așa ceva! Un milion de oameni, e, totuși, un milion! Doar n-o fi el, Adolf, nebun!
— Da' cine ți-a spus că nu e? reluă Porta, indiferent. În primul rând, nu mai suntem chiar atât de mulți, în al doilea, marea majoritate sunt combatanți de duzină. Adolf o știe, după cum știe că Armata a VI-a nu valorează nici cât o ceapă degerată, iar von Paulus a fost, dintotdeauna, un defetist. Ca atare, putem foarte bine să fim oferiți în dar lui Ivan. M-am prins demult de figura asta! Ne-au transformat pe toți în niște eroi à la Wagner, aici, la Stalingrad, iar peste vreo cincizeci de ani, să vedeți ce pagină frumoasă iese din noi într-un manual de istorie: o armată întreagă care se jertfește pentru Führerul ei! Sună bine, nu? Un manual cu cotoare aurite, firește, și plin de poze. Nu oricare șef de stat poate aspira la asemenea sacrificiu!
— Mai taci din gură, se stropși Bătrânul, aruncând o privire peste buza tranșeei. Se petrece ceva la Ivan.
— Le-a venit schimbul, presupuse, calm, Porta.
— Nu miroase a bine, mormăi Bătrânul. Nu m-a înșelat nasul niciodată. Ivan ne pregătește o porcărie. Îngrijorat, aprinse o țigare cu opium și trase adânc din ea. Nu se agită ei atât pentru un simplu schimb. Gregor, repede-te până la comandantul companiei, trebuie să-l informăm.
— Stați cuminți, interveni iarăși Porta. Să mai așteptăm puțin. E aproape 10,30. Ivan nu se urnește niciodată atât de târziu.
La orele 13 fix, pământul se cutremură sub focul a cel puțin o mie de baterii aflate în spatele pozițiilor sovietice.
— De astă dată e groasă rău! strigă, înspăimântat Gregor, aruncându-se în primul adăpost.
Porta și cu mine rămaserăm pe fundul locașului de tragere, alături de mitralieră. Eram la fel de în siguranță ca și într-un bordei — totul e să-ți păstrezi calmul și să nu te lași cuprins de „febra tranșeelor", această bizară psihoză care a costat viața atâtor soldați. Porta îmi zâmbește ca să mă liniștească, cotoiul se lipește de el, e un veteran al bombardamentelor și se teme de ele nu mai puțin decât noi.
Primul proiectil, un proiectil de obuzier, percutează în fața tranșeei, acoperindu-ne cu bulgări și țărână. Văzduhul răsună ca un uriaș clopot dogit, salva următoare se și apropie urlând. Comandantul companiei strigă în receptor cu un glas care se poticnește:
— Cinci către Unu! Foc de artilerie, proiectile de toate calibrele asupra tranșeelor și în adâncime. Prevăd un atac puternic, cer sprijin artileristic.
Colonelul Hinka îi răspunde cu calmul său obișnuit:
— Exagerezi nițel, dragă Schwan, nu te pierde cu firea pentru un fleac de bombardament. Ai să vezi că se potolesc. Dacă situația se agravează, vă trimit o baterie de tunuri autopurtate.
Schwan trânti receptorul, armă masivul său Parabellum , vârî pumnalul în carâmbul cizmei și-o luă la fugă de-a lungul șanțului de comunicație. În adăposturile lor, oamenii așteaptă. Când se vor năpusti „ei"? Nimeni nu scoate o vorbă, ochii tuturor sunt pironiți de creneluri, armele au fost pregătite. Așteptarea... așteptarea... e lucrul cel mai atroce în tot timpul unui bombardament și-l poate scoate din minți chiar și pe omul cel mai stăpân pe sine. Ca întotdeauna în asemenea momente, Micuțul cântă din muzicuță, bătând cu uriașul său picior măsura, dar ce cântă nu poate auzi nimeni. Bătrânul s-a sprijinit de perete, trăgând nervos din vechea sa pipă cu capac. Legionarul ronțăie între dinți un băț de chibrit.
O explozie să ne spargă timpanele. Lovitură în plin. Întregul adăpost se cutremură, oamenii dinăuntru înnebunesc și se dau cu capul de pereți.
Deodată, bombardamentul încetează. Brusc... Acum, tăcerea e cea care a devenit, insuportabilă, dureroasă aproape. Bătrânul sare în picioare, înhață câteva grenade de mână, își ia pistolul-mitralieră și-i îmbrâncește pe cei câțiva care nu și-au revenit încă după ciocanul de foc.
— Plutonul 2, după mine!
În mai puțin de-o secundă, iată-ne răspândiți în tranșee sau, mai exact, în ce a mai rămas din ea pentru că acum seamănă cu un peisaj selenar: crater lângă crater.
Iată-i! Sosesc în valuri compacte, cu puștile în cumpănire și lungile lor baionete la orizontala solului. Un zid de siluete cenușii, un mărăciniș mișcător cu șerpi de oțel. O viziune de coșmar pentru noi, cei din tranșee.


Racheta semnalizatoare a căpitanului Schwan declanșează infernul, mitralierele răpăie furioase, siberienii cad rânduri, rânduri, ca niște popice, dar celor din spate parcă nici nu le pasă, trec mai departe peste trupurile care se zvârcolesc în zăpadă. Aruncă leșurile celor căzuți peste rețelele de sârmă ghimpată, își fac din ele poduri, înaintează, înaintează într-una... Vaporii de cordită ne ard plămânii. Cu impasibilitatea unui robot, Porta mânuiește mitraliera, ochind la nivelul pântecului secerând de la stânga la dreapta, de la dreapta la stânga. Înspre noi zboară o grenadă de mână, o prind din aer și o expediez înapoi. Mitraliera se îneacă, închizătorul a prins simultan două cartușe. Porta dă țeava afară, eu, cu vârful baionetei (scula specială a fost demult vândută, ca și restul accesoriilor dealtfel), extrag glontele care se blocase, și tirul se reia cu aceeași frenezie. Mi-am ars palmele de metalul încins, dar nici că-mi dau seama.
— Atenție, Porta, mai avem 1.500 de lovituri!
Grenadele sunt pregătite. Siberienii au pătruns în tranșee și vin din dreapta. Porta îmi cere să așez crăcanele pe umeri ca să poată trage din mers și o pornim așa, împroșcând cu foc tot ce ne iese în cale, deși zău că nu-i o fericire să ai deasupra creștetului o țeavă de mitralieră!
Pentru a doua oară, mașinăria se blochează. O arunc cât colo și pun baioneta la armă — am o carabină rusească, mult mai practică decât demodata noastră pușcă Mauser. Porta, folosind lopata portativă drept secure, o abate peste țeasta unui ostaș ivit în față. Micuțul e o fiară dezlănțuită, a înșfăcat doi siberieni și-i ciocnește cap în cap până le terciuiește țestele. Un măcel îngrozitor, peste tot numai sânge, gemete, urlete sălbatice, horcăituri — întreaga hidoșenie a unei lupte corp la corp într-o tranșee îngustă.
După un timp, atacul scade brusc în intensitate. De ce? Nimeni n-ar ști s-o spună. Siberienii se retrag spre liniile lor, lucrurile se potolesc și la noi, doar spațiul dintre poziții, așa numita „țară a nimănui", fumegă și răsună de chemări sfâșietoare.
Smulgem de pe față măștile de gaze pe care ni le-am pus ca să putem respira, înghițim zăpadă cu pumnul ca să domolim cumplita sete care ne arde și ne prăvălim, sleiți, pe fundul a ceea ce a fost cândva o tranșee, printre cadavre, muribunzi și răniți care strigă. Zac peste tot, dar ce ne pasă! Pe front, nu te gândești decât la tine. Porta îmi întinde bidonul său și două grifas. Har Domnului, avem aceste țigări, altminteri n-am putea rezista. Iată-i pe Gregor și Legionarul, acesta din urmă inundat de sânge.
— Ce porc ai mai înjunghiat? se interesează Porta. Sau ai făcut baie într-o măcelărie?
— Unul de-ai lor s-a rezemat prea tare în baioneta mea. Uite în ce hal m-a adus!
Grupa noastră e teafără, dar căpitanul Schwan a dispărut — îl descoperim abia după câteva ceasuri, într-o pâlnie de obuz, cu burta despicată și mațele pe-afară. Oribil! Mai e și amicul lui Porta, sergentul-major Franz Krupka — are căpățâna zdrobită de o lovitură de lopată. Îi îngropăm pe toți, nemți și ruși, claie peste grămadă, și-n chip de piatră funerară, împlântăm în movila de pământ câteva puști cu casca deasupra.
Regimentul e retras de pe poziții în vederea refacerii și completării; compania noastră a pierdut, numai ea, 68 de oameni. Trecând prin fața bucătăriei constatăm că-i un alt bucătar la care Porta se uită uluit.
— Hei, camarade, unde-i subofițerul Wilke?
— A plecat azi dimineața cu avionul împreună cu generalul Hube.
Lui Porta îi scapă țigara din gură.
— E cu neputință!
— Ba e întocmai cum îți spun. Nu cumva ești Joseph Porta? Am un pachet pentru tine și salutări din partea lui Wilke. A zis că ești cel mai bun prieten din lume!
E pentru prima oară când îl văd pe Porta rămânând năuc. În vreme ce noi ne instalăm în barăci, și încercăm să dormim, el o ia spre bucătărie în dorința de a limpezi lucrurile și, firește, de a intra în posesia darului celui care a plecat cu nestrămutata convingere că-i datorează viața. Noul artelnic nu știe însă mare lucru. Se pare că, din ordinul regimentului, Wilke s-a prezentat pe aeroportul de la Gumrak de unde a și decolat. Porta revine clătinând nedumerit din cap, dar cărând pe umăr prețiosul carton cu vodcă.
Pe drum, iată-l ciocnindu-se de un foarte tânăr locotenent, proaspăt picat în infernul nostru împreună cu câțiva rezerviști. O clipă, cei doi se privesc într-o tăcere ostilă. E clar că locotenentul așteaptă reacția cuvenită din partea inferiorului său, dar în ochii albaștri ai roșcovanului nu-i urmă de respect pentru grad, ci numai o imensă compătimire.
— Hei, caporal-șef, nu cunoști ordinele Führerului?
Porta se legănă pe picioare.
— Raportez domnului locotenent că de ieri de când Ivan ne-a tăbăcit bine șoriciul, comandantul nostru de companie n-a mai dat nici un ordin, fiind, dealtminteri, și îngropat imediat după atac.
— Ai înebunit, caporal? Îl insulți pe Führer?
Porta pocni din călcâie.
— Permiteți să raportez că n-am insultat pe nimeni. Am crezut că domnu' locotenent se referă la domnu' comandant de companie. De la el primim ordine și de la nimeni altul.
Junele locotenent fu pe punctul de a se sufoca de indignare.
— Care-ți sunt atribuțiile, caporal? Ce faci la companie?
— Păi, cam de toate. În momentul de față sunt comandant de grupă.
— Dumnezeu să ocrotească Germania! Cine a fost nebunul care te-a numit comandant de grupă?
— Raportez, domn' locotenent, că nu mi-a făcut nici o plăcere această numire, dar ordinu-i ordin. Se spune, dealtfel, că un caporal-șef trebuie să aibă mai multă minte decât un mareșal și, tot bătând fronturile, încep să cred că ăsta-i adevărul. Noi, caporalii, suntem coloana vertebrală a armatei, restul gradelor sunt așa, de umplutură.
— Ce-ai îndrăznit să spui, porc împuțit? urlă locotenentul. Führerul nostru Adolf Hitler a zis... Ia poziția de drepți când vorbesc de Führer!
— Iau și eu ce pot, mormăi Porta, dar proaspătul venit se afla într-o asemenea stare de turbare încât nu-l mai asculta, căutând febril să-și amintească ce le spunea ălora din Tineretul hitlerist când făcea instrucție cu ei.
— Soldat! Sângele trebuie să clocotească de mândrie în vinele tale! E îndatorirea sacră a oricărui german, bărbat sau femeie! înțelegi asta, râtan nesimțit? Așteaptă tu că preiau' eu comanda companiei și-o să fac curățenie în grajdul ăsta! Cer ordine și disciplină! Fiecare ostaș trebuie să fie turnat din oțel Krupp! Piei din ochii mei!
Junele locotenent se răsuci pe călcâie și se îndepărtă gândindu-se cum o să-i frece el ridichea neobrăzatului ăsta de caporal-șef. Se vede însă că nu era ziua lui norocoasă, pentru că se izbi de Micuțul care căra două găleți cu apă pentru cazanul bucătăriei. O parte din apă ajunse pe cizmele strălucitoare ale ofițerului. Micuțul, care nu observase nimic, se pregătea să-și vadă de drum, când auzi un răcnet din spate:
— Ascultă, brută, de ce nu saluți?
„Uite încă un îmbuibat de regulamente care-și închipuie că războiul se câștigă salutând în dreapta și-n stânga, își spuse cu resemnare colosul. Da', în definitiv, ce-mi pasă? Ca să supraviețuiești, cum zice și Porta, trebuie să le înghiți toate tâmpeniile", și Micuțul porni mai departe spre bucătărie.
— Þie îți vorbesc, gorilă! Tu, ăla cu gălețile! zbieră locotenentul, tremurând de furie. Doamne, unde am nimerit?
— Dom' locotenent, ați nimerit la Regimentul 27 blindate, compania a 5-a, Stalingrad, trâmbiță, îndatoritor, Micuțul.
— Și aici, nu se salută ofițerii Marii Germanii? scrâșni locotenentul, devenit violet. Cum te cheamă, urangutanule?
— Soldat Creutzfeld, răspunse ca la carte colosul, da' prietenii îmi zic Micuțul, pesemne pentru că sunt o huidumă.
— Și nu-i saluți pe ofițeri?
— Dom' locotenent, nu pot face două lucruri deodată: să aduc apă pentru ca domnii ofițeri să aibe supa gata și să salut pe toată lumea.
— Toată lumea! Pentru vorba asta o să-ți muști limba! Livid de mânie, ofițerul se străduia să împlânte o privire dură în ochii albaștri și naivi ai Micuțului. Soldat, te prezinți la orele 13, cu întreg echipamentul, și o să te-învăț cum să te porți în prezența unui ofițer. Ai priceput?
— Raportez lui domn locotenent că e cu neputință. Domnu' colonel mi-a ordonat să fiu la dumnealui la 12,30. Nu știu dacă domn locotenent îl cunoaște pe domnu colonel Hinka, dar e ultimul om pe care aș îndrăzni să-l supăr. Și p-ormă, scrie și la regulament, un colonel e mai mare decât un locotenent.
— Prea bine! Atunci, te prezinți mâine, la opt fix, și o să-ți treacă cheful s-o faci pe deșteptul cu mine!
— Bună ziua, locotenent Pirch.
Glasul care răsunase în spatele locotenentului furibund era perfect calm.
— Mă bucur că începi să cunoști compania a 5-a.
Locotenentul se învârtise să rămână ca instructor în spatele frontului o bună bucată de vreme, apoi, nitam, nisam, îl apucase dorința să vadă mai îndeaproape ce-i cu sovieticii ăștia nenorociți și nimerise direct la Stalingrad. Acum, avea în fața lui un colonel, cu una din mâneci goală, petrecută sub centiron, colonelul Hinka, comandantul Regimentului 27 care de luptă.
— Heil Hitler!
— Bine, bine, spuse colonelul zâmbind îngăduitor. Tu, Creutzfeld, întinde-o! Cu siguranță că-i nevoie de apă.
Micuțul trozni din călcâie, încremenind într-o impecabilă poziție de drepți.
— La ordinele domnului colonel! Mai e nevoie de zece găleți. Execut ordinul primit: o întind!
— Așadar, locotenente, te vei ocupa de compania a 5-a? rosti colonelul fixându-l pe tânărul ofițer cu o privire glacială, din care dispăruse ori ce jovialitate. Te previn de pe acum: ai grijă de această companie. Frontul, să știi și dumneata, e altceva decât cazarma. Aici, degetul nu se ține pe vipușcă, ci pe trăgaciul armei. Sper că m-am exprimat clar și că am fost bine înțeles, nu-i așa, locotenente?
Și Hinka se îndepărtă, nemaiașteptând răspunsul.
— Ce lume! își spuse Pirch, blestemând amarnic momentul de vitejie când ceruse să plece pe front.



„Asociația aristocrației germane declară prin glasul președintelui său și Mareșal al Nobilimii, prințul de Bentheim-Tecklenburg, că este de acord cu Național-Socialismul și cere o atestare riguroasă a arianismului fiecărui nobil precum și a strămoșilor respectivi până în anul 1750".
19—1—35

Un Mercedes sport, negru, luneca fără grabă prin fața liniștitelor vile din Berlin-Dahlem. În dreptul uneia din ele, mașina opri, șoferul sări de pe locul său și deschise portiera. Obergruppenführerul Reinhard Heydrich coborî și se angajă pe aleea perfect întreținută care ducea spre casă.
Era o vilă albă, cu două etaje, plasată nițel mai retras față de stradă. Flori și pomi fructiferi, răspândind miresme proaspete. Heydrich își ajustă uniforma gri-deschis și împinse, fără să mai sune, portița grădinii.
Proprietarul casei, amiralul Canaris, șeful Abwehr -ului, se odihnea întins pe un șezlong instalat pe peluză, sporovăind cu soția, o brunetă drăguță, cu privirea scânteind de inteligență.
— Dumnezeule, ce mai vrea și ăsta? murmură, stupefiat, amiralul văzând bărbatul care străbătea grădina.
— Ai necazuri cu Heydrich?
— Cu el ai întotdeauna necazuri.
Doamna Canaris ieși în întâmpinarea redutabilului personaj care sărută ceremonios mâna întinsă. Amiralul se ridicase, stăpânit de o oarecare nervozitate.
— Bună ziua, Herr Obergruppenführer! spuse doamna Canaris, indicându-i un scaun. Vă pot oferi un coniac?
— Mulțumesc, făcu Heydrich acceptând paharul întins.
Interveni o lungă pauză. Căldura era sufocantă, o căldură prevestitoare de furtună.
— Probabil că vremea asta vă istovește, rosti cu glas scăzut doamna Canaris.
— Mărturisesc că nici măcar n-am timp să mă gândesc la așa ceva, am mult prea mult de lucru și mult prea multe sâcâieli.
Zicând acestea, Heydrich îl privi drept în ochi pe amiral:
— Ni s-a întâmplat, la Düsseldorf o chestie, o chestie extrem de supărătoare.
Așteptă un moment, dar chipul amiralului rămânea de piatră.
— Oamenii mei urmau să aresteze pe un oarecare conte Osterburg...
Doamna Canaris nu-și putu stăpâni o tresărire involuntară și privirea îi lunecă spre soț care, cu pleoapele lăsate, învârtea între degete paharul de coniac. Pericolul plana. Heydrich nu venise într-o simplă vizită de politețe.
— Și oamenii dumneavoastră nu l-au găsit pe conte? întrebă ea, zâmbind.
— De unde știți? replică Heydrich cu bruschețe.
— Am dedus, răspunse doamna Canaris râzând nervos. Tocmai ne-ați spus de o întâmplare supărătoare.
— Într-adevăr, așa am spus. — Se răsuci spre amiral. — Ceea ce mă surprinde cel mai tare este că acest conte Osterburg a apărut brusc la Roma. E văzut zilnic în compania unui oarecare Angelo Ritano. Mă înșel oare, domnule amiral, sau acest Ritano face parte din serviciile dumneavoastră?
— Perfect posibil, răspunse amiralul Canaris, fără să ridice privirea. Dacă doriți, pot întreprinde o anchetă.
— O pot face și eu.
— E atât de urgent?
Heydrich se ridică și-și trase mănușile pe mână:
— La mine, totul este urgent. Scuzați-mi această scurtă vizită inopinată, am o întâlnire importantă cu șeful Gestapoului.
Dispăru, la fel de silențios ca și atunci când venise.


EVACUAREA COLONELULUI HINKA

Într-o dimineață, când gerul îngrozitor era sporit de crivăț, Porta și cu mine a trebuit să transportăm până la aeroportul de la Gumrak pe colonelul Hinka, rănit grav. Fusese singurul care izbutise să iasă din tancul incendiat de un proiectil inamic.
Pe terenul de zbor, sute și sute de răniți așteptau să fie evacuați din iadul de la Stalingrad. Erau și trei avioane, cu motoarele în mers. Un medic se agita printre brancardele acoperite de zăpadă, eliberând permisiunea de îmbarcare, ca după o secundă, tot el s-o anuleze. Așa s-a întâmplat de două ori, și cu colonelul Hinka, până când Porta a simțit că-i sare muștarul.
— Aici e nevoie de artilerie grea și am s-o folosesc. Căcănarii ăștia nu l cunosc încă pe Joseph Porta! Am văzut un pretenar care se-nvârte printre ștabi. Așteaptă-mă.
După un sfert de oră, Porta revenea însoțit de un Oberfelwebel în ținută de zbor.
— Nici un mahăr, oricât ar fi el de mare, nu se poate atinge de hârtiile pe care ți le-am dat, îl asigură pilotul, dar să te ferească Dumnezeu dacă mă torni! Te găsesc și dincolo de Cercul Polar! Nu uita în slujba cui mă aflu!
— N-o să uit, camarade, dar încetează cu amenințările că mă enervez. E mai bine ca noi doi să rămânem prieteni, pentru că, dacă mă pornesc pe ciripit or să te treacă și pe tine nădușelile, așa că suntem chit. Capeți biștarii la o oră după ce colonelul nostru va fi în siguranță. Și să ții minte chestia asta în ziua în care te vor face ofițer!
Misterioasele documente fură îndesate sub mantaua lui Hinka, după care Porta schimbă cartonașul cu numărul diviziei, pe care Hinka îl avea prins de încheietura mâinii, cu un altul. Medicul-șef tocmai sosea, cu pași repezi și largi, urmat de o droaie de infirmieri.
— V-am mai spus odată să vă cărați de aici! Hai, umflați brancarda asta nenorocită și duceți-o în sala de pansamente.
— Domnule medic-șef, rosti Porta luând o impecabilă poziție de drepți, colonelul nostru rănit trebuie evacuat din ordinul comandantului Armatei.
— Aici comand eu! explodă medicul. Nici chiar Führerul nu are drept la cuvânt!
— Să trăiți, am înțeles, spuse cât se poate de liniștit Porta, scoțând din buzunar faimosul său carnețel negru. Cât e ceasul? întrebă el, întorcându-se spre mine.
— Zece și treizeci și două de minute.
— Ce naiba faci acolo? strigă, furios, doctorul.
— Când o să revin cu colonelul meu rănit, va trebui să pot raporta la ce oră și de către cine a fost sabotat un ordin al Armatei.
— Ia arată-mi ordinul ăla! — medicul înhăță hârtiile și se potoli instantaneu. — Bun, urcați targa în avion și să nu vă mai văd pe-aici! Ferească-vă însă Dumnezeu dacă m-ați păcălit, așa ceva nu iert niciodată!
Odată brancarda suită în avionul care sta să decoleze, am întrebat cu oarecare îngrijorare:
— Ce te faci dacă vita asta de doctor cere informații? O să te coste capul.
— N-o să se informeze deloc, caraghiosule, răspunse, nepăsător, Porta și chiar dacă o va face, găsesc eu ceva ca să scap basma curată. Odată, am declarat că Heydrich e văr cu mama. Să fi văzut tu atunci temenele! Am căpătat carburant pentru întregul regiment! Blegule, cum de n-ai înțeles că noi, nemții, ne temem mai tare de proprii noștri șefi decât de siberieni?
În clipa asta sosi în goană un locotenent-colonel care flutura o hârtie:
— Un loc în avion! striga el. Iată ordinul. Emană direct de la Cartierul General al Führerului!
— Regretele mele, domnule colonel, spuse comandantul aeronavei, mototolind foaia de hârtie, și aruncând-o pe jos, dar formularele astea au fost anulate de acum trei zile pentru a împiedica dezertarea de pe câmpul de luptă.
— Eu? Dezertor? Cum îți permiți să insulți un ofițer german?
Porta se aplecă și culese din zăpadă ghemotocul de hârtie.
— Întocmai, făcu el, sentențios. Nu se vorbește așa cu un colonel. Însă, în calitatea mea de caporal-șef dintr-un regiment de infractori care se bate pentru marele Reich, consider că-i de datoria mea să previn poliția de campanie, și asta acum, pe loc.
— Excelentă idee, aprobă pilotul, zâmbind larg. Cheamă dulăii de pază. Sunt curios să văd ce-or să spună ei despre ordinul ăsta emanând chiar de la Cartierul General al Führerului.
Locotenent-colonelul deveni, pe dată, extrem de îngrijorat. Îl înșfăcă pe Porta de mânecă și-i șușoti pilotului că-i oferă 20 000 de mărci pentru un loc în avion.
— Du-te-n aia a mă-tii, jigodie! îl repezi aviatorul. Nu vezi că puți!
Porta îl apucă pe ofițer de gulerul mantalei și-i repezi un picior în fund, trântindu-l în zăpadă. În aceeași clipă, își făcură apariția și doi zdrahoni din poliția militară:
— Soldat, te-ai ars! Agresiune asupra unui superior!
— Asta depinde. Și dacă-i un dezertor? I-a oferit pilotului douăzeci de bătrâne ca să-și poată îndesa târtița în avion!
Locotenent-colonelul, care se ridicase, și-și scutura mantaua de zăpadă, zbieră isteric:
— Arestați-l pe individul ăsta! A atacat un ofițer german!
— Livretele militare, ordonă unul din polițiști, trăgând pistolul din toc. Și luați poziția de drepți când vi se adresează un ofițer. Înțeles?
Inperturbabil, Porta extrase hârtia mototolită și o prezentă feldjandarmului:
— Mai bine l-ați aresta pe lașul ăsta în uniformă de ofițer. Are neobrăzarea să pretindă că țidula asta perimată provine de la Cartierul General al Führerului!
Surprins, polițistul parcurse, la repezeală, ordinul.
— Domnule colonel, spuse el, spre marea mea părere de rău, dar trebuie să vă rețin ca suspect de dezertare și vă previn că, la cea mai mică tentativă de fugă, voi face uz de armă.
Alb ca varul, continuând să protesteze vehement, ofițerul dispăru între cei doi gealați.
— Îl aranjarăm și pe ăsta! exclamă, jovial, Porta mimând gestul spălatului pe mâini.
Pilotul ne ajută să aranjăm mai bine brancarda lui Hinka și ne dădu câteva pături în plus să le punem pe el pentru că înăuntrul avionului era al dracului de frig.
— Eh, de-am avea un loc în tinicheaua asta..., am suspinat. N-o să scăpăm cu viață din Stalingrad!
— Lucrurile trebuie luate așa cum se prezintă, făcu Porta, dând din umeri. Cu nițică baftă și un pic de creier, poate izbutim să ieșim teferi din halimaua de aici.
O mulțime de răniți, care șchiopătând, care târându-se chiar, se buluceau în jurul avioanelor de transport. Insensibili la țipetele, gemetele și rugămințile lor, feldjandarmii îi alungau cu patul armei. Un loc în avion însemna viața. Nesigure, șovăitoare, siluetele estropiaților apăreau de pretutindeni, se agățau de fuselaj, de trenul de aterizare, de ampenaj, chiar și de piloți, dar în van. Avioanele erau și așa supraâncărcate, fusese aruncat tot ce prisosea, lăzi cu muniție, material sanitar, aparatură radio ca să poată fi îmbarcați alți câțiva grav răniți, printre alții și un tânăr locotenent care în locul picioarelor nu mai avea decât două cioturi însângerate.
Avionul care-l ducea pe Hinka era acum pe pista de rulare, prietenul lui Porta ne făcea semn de rămas-bun, fluturând mănușile sale albe, îmblănite, aparatul se întoarse la capătul pistei, cele trei motoare bubuiră ambalate la turația maximă.
— De-ar izbuti să se desprindă! Are o încărcătură de două ori mai mare decât cea normală.
Într-o învolburare de zăpadă, avionul decolă totuși, roțile fură cât pe aici să șteargă acoperișul unui hangar, apoi greoiul trimotor luă înălțime, viră pe-o aripă, survolă terenul și dispăru printre nori.
— N-are nici radio, n-are nimic, cum o să se descurce?
— Ia nu mai fi atât de târșălos! se stropși Porta. Omul își cunoaște meseria și-o să ajungă cu bine.
JU—52-ul următor decola la rându-i. Abia desprins, cabră și recăzu pe coadă. O explozie formidabilă și totul fu înghițit de o mare de flăcări. Cel de al treilea se angajă pe pistă cu viteza unui obuz, ieși de pe ea, derapă și continuă să înainteze cu aceeași viteză năpraznică spre gardul de sârmă ghimpată care împrejmuia aeroportul. Cu inima cât un purice, așteptam, catastrofa, dar în ultimul moment, pilotul reuși manevra, Junkersul se ridică în aer, redresă, viră spre vest și pieri la orizont.
Ne-am îndreptat spre Kübelwagen-ul cu care venisem. Nu mare ne-a fost surpriza să constatăm lângă ea o formă cenușie lungită pe zăpada devenită roz: era locotenent-colonelul, cel cu 20 000 de mărci...
— Ie-te-te! exclamă Porta. Da' știu că se mișcă al dracului de repede consiliul de război la Stalingrad! A ieșit ăsta din iad, dar nu chiar așa cum dorea! Sigur, nu-i mare scofală să fii ofițer pe timp de pace, dar Doamne, câte belele îți cad pe cap în timp de război!
— Mă întreb, câți au fost executați aici, în sectorul nostru?
— Cu siguranță, mulți. Un feldwebel de vânători de munte mi-a spus că numai compania lui a pus la zid 850. De acord, niște terchea-berchea! Dar numărul total al celor trimiși în fața plutonului de execuție, nu-l vom ști niciodată. Chestiile astea sunt strict și ultra-secrete!
Am luat-o pe strada Litvinov ca să scurtăm drumul până la Piața Roșie unde, adăpostit într-o pivniță, se afla un spital provizoriu de campanie. Primisem ordin să luăm de aici o ladă cu pansamente necesare regimentului. O îngrozitoare duhoare de sânge, excremente și puroi ne izbi de cum intrarăm. În penumbra pe care cele câteva feștile nu izbuteau s-o izgonească, răniții se ghiceau mai curând decât se vedeau. M-am împiedicat de un cadavru și am căzut peste un nefericit care s-a pornit să urle de durere.
— Nu vezi că nu mai e loc! strigă la mine un feldwebel rănit. Cărați-vă dracului amândoi!
— Sunteți răniți? ne-a întrebat un medic, pe sub masca lui de tifon.
— Nu, venim după pansamente, i-am spus întinzându-i ordinul regimentului.
— A patra ușă pe dreapta, dar nu uitați să luați poziția de drepți, cel de acolo nu glumește cu de-al de astea!
Sanitäshauptfelwebelul care ne primi, citi ordinul după care se uită la noi cu o căutătură ciudată:
— Pansamente și feși? Pot să vă dau niște ziare vechi, e ceea ce folosim aici de două săptămâni. Morfină-ă-ă! Da' de ce nu cereți și un bloc operator, cu lămpi scialitice și instalație de baronarcoză? urlă el. Unde vă treziți, dobitocilor? Ați uitat că sunteți la Stalingrad? Ia priviți-i pe tâmpiții ăștia! Poftim cu ce mă bat ei la cap când am atâta treabă! Ordin de repartiție! Mă iau drept Moș-Crăciun! — furibund, rupse în două ordinul și ne îndesă fiecăruia câte o jumătate: Haliți-o și să vă intre-n cap: aici, la Stalingrad, nu mai avem nimic și nici n-o să căpătăm ceva! Am fost șterși din controalele forțelor armate, nu mai existăm! Puteți să vă ștergeți la cur cu repartiția voastră.
Alungați din „spital", am fost opriți după ce-am ieșit din oraș de un maior într-o scurtă din blană albă de miel, cu pistolul-mitralieră de-a curmezișul pieptului.
— Încotro? ne interpelă un locotenent cu mutră de buldog.
— Ne întoarcem la regiment, după ce l-am transportat pe colonelul nostru, rănit, la Gumrak.
— Livretele militare! ordonă el. Bun, pentru moment, rămâneți pe loc. Adăpostiți mașina uite colo, sub copaci, veți căpăta grenade de mână și vă postați, împreună cu noi, aici, pe șosea.
Primirăm grenadele și furăm vărsați într-un pluton de adunătură, comandat de un felwebel de jandarmerie cu o moacă și mai antipatică decât a locotenentului.
— Ce mangal mai vor ăștia să târnoșim? l-am întrebat în șoaptă pe un artilerist.
— Ai orbul găinilor? Nu vezi că suntem un comando al tribunalului militar? Ia aruncă-ți privirea în șanțul de colo. Tot ce-ai să vezi e rezultatul doar a acestei dimineți! Nu sunt decât de două zile în unitatea asta sinistră, dar dacă vrei un sfat bun, ștergeți-o de cum se ivește prilejul.
Tocmai în acel moment își făcu apariția și un batalion de vânători de munte. Era perfect echipat, părea să nu ducă lipsă de nimic, ba mai avea și două camioane cisternă.
— Încotro? întrebă maiorul în cojocul alb.
— Avem ordin să ne regrupăm în cotul Donului, răspunse, țâfnos, locotenentul care comanda unitatea.
— Ordinul e anulat. Intrați în dispozitivul de aici. Vi se vor indica pozițiile.
— Dezolat, stimate camarad, dar am ordin să mă regrupez în cotul Donului și mă supun ordinului.
Cu o mișcare scurtă, maiorul aduse țeava pistolului-mitralieră în dreapta pieptului locotenentului care voia să execute alte ordine decât cele date de el:
— Ocupi poziție aici, altminteri te spânzur ca dezertor! Mă aflu în subordonarea directă a O.B.-ului.
Locotenentul păli, ifosele îi dispăru și se dădu încet jos din șeniletă.
— Helmer, arată locotenentului ce sector urmează să ocupe! comandă, disprețuitor, maiorul.
— Camarade, bolborosi locotenentul, trebuie să înțelegeți..
— Înțeleg totul de minune. Organizați-vă pozițiile înainte de a ajunge sub șenilele vreunui T-34. Din cotul Donului nu se mai poate ieși!
Timp de șase ceasuri n-am făcut decât să stăvilim puhoiul celor care încercau să scape din cazanul Stalingradului. Aparțineau celor mai diverse unități, dar cu toții n-aveau decât un singur gând: să fie cât mai departe de blindatele sovietice care spărgeau breșă după breșă, de infanteria siberiană care ataca la baionetă. Opriți, unii amenințau cu toate fulgerele cerului, răcneau: „Misiune specială!", alții implorau, dar poliția militară nu cunoștea mila. Ordinele, hârtiile, documentele, totul era de prisos, iar dacă vreunul făcea prea mult scandal, îl aștepta șanțul...
După acest răstimp, maiorul ne-a permis să plecăm, nu pentru că l-ar fi înduioșat soarta noastră, ci pentru că am izbutit să-l convingem că, spre deosebire de ceilalți clienți ai lui, noi nu vrem să fugim din Stalingrad, ci, dimpotrivă, să ne întoarcem acolo.
Vesel și nepăsător, Porta fluiera un cântecel în timp ce mașina gonea pe șoseaua ce duce la Kuperossnoie. Frigul era atroce și somnolam, cu mantaua-n cap, apărându-mă cum puteam de viscolul care se stârnise. De două ori ne-am și înzăpezit și a fost nevoie să punem mâna pe lopeți. Pe drum, nici o țipenie de om, iar troienele erau pe alocuri atât de înalte încât depășeau stâlpii de telegraf.
La un moment dat, când mai era o bună bucată de drum până la Kuperossnoie, am dat peste o coloană de cavalerie. Caii nechezau, copitele lunecau pe polei.
— De unde or fi apărut și bidiviii ăștia? întrebă, nedumerit, Porta. Te apucă foamea când vezi atâtea biftecuri vii. Eu unul, mă-nnebunesc după carnea de cal.
Animalele abureau, răspândind un miros puternic de piele udă. După cavalerie, apărură obuzierele înălțând spre norii buhăiți de zăpadă, țevile lor scurte și groase. Urmă o coloană de geniști, cu buldozere și escavatoare. Toată această omenire se scurgea, bizar, în direcția din care veneam.
— Să vezi și să nu crezi! Ni se trimit întăriri! exclamă Porta. Ai văzut materialul? Nou-nouț. Parc-ar fi români.
Timp de vreo două ceasuri am tot mers în paralel cu coloanele ce se îndreptau spre vest, ba Porta s-a mai și salutat cu o subunitate de schiori. Brusc însă, a pus o asemenea frână că era cât pe aici să mă svârle peste parbriz.
— Te-ai țicnit! am zbierat eu, cramponându-mă de tabloul de bord.
În mijlocul drumului stătea un ofițer cu două stegulețe pentru reglarea circulației. Porta răsuci, disperat, volanul, făcu un derapaj controlat și apăsă, până la fund, pe pedala de accelerație.
— Rușii! răcni Porta, apucând-o pe un îngust drum forestier.
— Stoi! Stoi! auzirăm din urmă.
Răsunară împușcături. Porta conducea nebunește, făcând slalom printre copaci, din fericire nu prea deși. Opri în sfârșit, scotoci prin lada cu scule și scoase de acolo două căciuli rusești.
— E mai sănătos să nu fim văzuți cu tichiile lui Hitler pe cap, spuse el gâfâind. Noroc că l-am văzut pe Ivan, altminteri acolo trăgeam ultimul nostru pârț!
— S-o ștergem cât mai repede! l-am zorit, privind cu spaimă în urmă.
Cu căciulile cu stea roșie pe cap și cu gulerele mantalelor ridicate ca să nu ni se vadă petlițele, puteam trece, la rigoare, drept militari sovietici, aveam însă pregătite și grenadele. După un timp, dădurăm iar de șoseaua principală pe care se scurgeau, în continuare, coloanele inamice. Porta coti, din nou, pe un drum lăturalnic, dar n-apucarăm să facem nici zece metri că motorul tuși de câteva ori și se opri.
Roșcovanul coborî calm și, cu aerul cel mai firesc din lume, săltă capota motorului. Pe drum, o unitate de cazaci trecea cântând. Deosebit de romantic spectacolul acestor cazaci care cântă în țăcănit de copite, dar mie unuia, romantismul ăsta îmi dădea fiori de groază. La repezeală, am smuls insigna cu cap de mort pe care, ca tanchist într-un regiment disciplinar, o purtam la petlițe și am înfundat-o cu tocul cizmei în zăpadă. Insignele astea blestemate au pricinuit moartea multor camarazi, veșnic confundați cu esesiștii din divizia Totenkopf a lui Eicke.
— Te temi de Ivan? făcu, sarcastic, Porta. Nu folosește la nimic să smulgi insigna, dacă ne prind ne lichidează oricum ca spioni, din pricina căciulilor de uniformă. În plus, din câte știu, baioneta ta are zimți, deci ea nu străpunge doar, ea sfârtecă. Încă de pe vremea primului război mondial, dacă erai prins cu așa ceva, te puneau, fără vorbă, la zid. Nu, băiete, dacă scăpăm, va fi datorită mie și a rusei pe care-o ciripesc.
Chiar în acel moment, un adjutant artilerist se ivi dintre copaci și se apropie de noi.
— Zdarovo (salut), făcu el.
— Zdarovo, ne grăbirăm noi să-i răspundem.
Curios, ocoli vehiculul oprit.
— Hitlerovskaia mașina, constată el încântat, izbind cu cizma pneul din față.
— Îhî.
— Haroșaia?
— Haroșaia.
Artileristul izbucni în râs, îl bătu prietenește pe Porta pe umăr și-și băgă nasul în motor. Vru să scoată capacul delcoului, dar fu imediat plesnit cu o cheie fixă peste degete.
— Holera! exclamă el, deloc supărat, ștergându-și mâna mânjită de ulei de lunga sa manta.
Omul e mai flecar decât un stol de coțofene, eu îi răspund prin „da" și „niet" la nimereală, dar se vede treaba că le potrivesc, Porta îi întinde o grifă ceea ce-l face să sară-n sus de bucurie. De unde le-am procurat?
— Din Eniseisk, răspunde Porta, habar neavând unde se găsește orașul ăsta.
— Eu sunt din Cita , ne explică adjutantul și nu pot să-i sufăr pe moscoviți. Þi se întorc mațele pe dos când îi auzi cum vorbesc. Nici cu voi, cei din Eniseisk nu mi-e rușine, dar încalte sunteți oameni de ispravă, nu niște înfumurați ca ăia. Păcat că n-au fost stârpiți cu toții în timpul Revoluției!
Porta a izbutit, în sfârșit, să pună în funcțiune mașina, spre marea mea ușurare, dar ghinionul dracului, nu facem nici zece metri și ne pomenim înțepeniți într-un nămete.
— Iarna calu-i sfânt! glăsuiește artileristul, dar pune umărul alături de noi, fără vreun rezultat însă. — Așteptați, strigă el atunci și dispare printre copaci.
— Ce vrea să facă? întreb eu, nervos la culme.
— Să aducă câțiva tovarăși de-ai lui ca să ne ajute. Rușii trec drept cei mai îndatoritori oameni, răspunde, zeflemitor, Porta.
— Să lăsăm naibii mașina și s-o întindem de aici!
— Ho cu tata! Ia pușca-mitralieră care-i la spate și dacă treaba se mpute, îi razi! Că doar n-o veni cu toată Armata Roșie!
— Ai înțeles ce ți-a povestit?
— Doar în parte, după cum nici el n-a înțeles decât jumătate din ce i-am spus, da' nici nu-i de mirare. Rusia e uriașă, iar popoarele diverselor republici nu se prea înghit între ele. Mare noroc că n-am zis că-s din Cita.
— Unde-i Eniseiskul ăsta?
— Habar n-am, dar politrucul pe care l-am împușcat alaltăieri era de acolo, deci există pe undeva, prin Rusia.
Artileristul reapăru urmat de alți trei.
— Davai! Davai! îi îndemnă el, plin de elan.
Cât ai clipi din ochi, mașina a și fost dezăpezită.
— Dasvidanie! mai strigară ei în timp ce noi demaram, fără să ne mai încurcăm în politețuri.
O altă coloană de infanterie, apoi ni se face semn să lăsăm cale liberă unei mașini de stat-major. La o răspântie, un general observa scurgerea trupelor.
— Hai s-o luăm pe jos, am propus, cuprins de neliniște. În felul acesta putem trece neobservați. Altminteri, presimt necazuri mari.
— Nu mai spune tâmpenii! Cine și-ar putea închipui că doi bravi nemți sunt într-atât de smuciți încât să se plimbe cu Volkswagenul printre liniile inamice? Nu, ei ne iau drept niște fârtați, care au manglit o mașinuță de-a lui Hitler.
Străbatem îngusta strungă de la Boljov și încercăm să ne abatem de la șoseaua cea mare luându-o pe un drum lăturalnic dar, cu gesturi furioase, cei de la circulație ne obligă să reintrăm în fluxul general. N-avem încotro, trebuie să continuăm.
La periferia Stalingradului, în apropierea a două șlepuri eșuate pe țărmul Volgăi, reușim, în fine, să ne angajăm pe o stradă perpendiculară cu direcția generală de mers. Dintr-un cuib de mitralieră, câțiva sovietici ne strigă ceva.
— Ce răcnesc ei acolo? întreb, alarmat.
— Să băgăm bine de seamă fiindcă ulița asta duce la nemți!
Cu un oftat de ușurare, Porta își scoate căciula cu stea roșie.
— E mai sănătos dacă ne punem iar căpăcelele lui Adolf! zice el prudent.
Rulăm cât rulăm și dăm, în sfârșit, peste un baraj german. Stupefiați, servanții secției anticar, ne întreabă de unde venim și cum explicațiile noastre li se par absolut aiurite, ne mână sub escortă la comandantul lor de baterie. Au fost necesare două ceasuri de discuții și telefoane ca să fim lăsați să ne întoarcem la regiment.
Ajunși „acasă", am constatat că panica e aproape generală. Circulă tot soiul de zvonuri alarmante, cel mai sinistru dintre ele fiind acela că rușii au spart, în câteva locuri, frontul.



„Vom pune mâna pe putere și n-o vom mai da îndărăt, indiferent de mijloacele necesare păstrării ei".
Joseph Goebbels, ministrul Propagandei
către Ernst Thaelmann,
3 ianuarie 1932.

Doi călăreți mergeau în trap întins pe una din aleile parcului Tiergarten, pustiu la acea oră. Nu era nici șase dimineața. Erau Obergruppenführerul Heydrich și amiralul Canaris.
— Excelentă ideea atacării postului de radio Gleiwitz de niște deținuți îmbrăcați în uniformă poloneză, spuse Heydrich. Un motiv dintre cele mai temeinice ca să invadăm Polonia.
— Da, am auzit vorbindu-se despre așa ceva, răspunse Canaris cu răceală, dar nu vă împărtășesc părerea. Nu cred că poate fi ținut secret un procedeu atât de degradant.
— Oh, fiți pe pace, nici unul dintre deținuții deghizați în soldați nu va supraviețui operațiunii! ricană Heydrich.
— Dar li s-a promis libertatea, mai ales că toți sunt voluntari!
— Se prea poate, dar e o promisiune ce nu poate fi respectată! Dealtminteri, Herr Amiral, sunteți mai la curent decât mine. Din câte mi-a spus chiar unul din colaboratorii dumneavoastră apropiați, ideea emană de la Serviciile dumneavoastră. Ca atare, tot dumneavoastră veți fi însărcinat cu această dezagreabilă afacere, spuse, triumfător, Heydrich, contemplându-l pe firavul amiral, îmbrăcat de sus până jos în gri.
Amiralul trecu la pas, bătu ușurel cu palma peste grumazul calului și se răsuci fără grabă către redutabilul șef al R.S.H.A.
— Nu, Obergruppenführer, serviciile mele nu se vor ocupa de așa ceva.
De data asta, Heydrich fu cel care se răsuci în șa. Tăcerea era tulburată doar de staccatoul unei ghionoaie; nazistul plesni de câteva ori carâmbul cizmei cu cravașa și se uită lung, cu o privire de pasăre de pradă, la tovarășul său de cavalcadă.
— Și, mă rog, aș putea ști de ce? Însuși Führerul a aprobat această idee.
— Tocmai pentru că nu-mi aparține, răspunse, sec, amiralul. E drept, ea a fost concepută într-unul din serviciile mele, dar fără știrea mea.
— Până la Urmă, tot o să vă incumbe, replică Heydrich ironic, în fond, răspundeți pentru ce născocesc subalternii dumneavoastră. Am stat de vorbă, nu mai departe decât ieri, cu Reichsführer și Reichsmarschall și amândoi au fost perfect de acord cu mine. Această afacere vă privește în exclusivitate.
Cu mișcări încete și studiate, Canaris își aprinse o țigară, studiindu-l în același timp cu atenție pe cinicul șef al Siguranței Reichului.
— În ceea ce mă privește, puneți-i cruce, domnule Heydrich. Sper că vă dați seama că de o bună bucată de vreme am bănuit că o să mi se paseze această tenebroasă mașinație și cum sunt la fel de bine informat ca și dumneavoastră, am avut, recent, o discuție de la om la om cu Führerul care mi-a dat deplină dreptate. Diversiunea asta... urât mirositoare, ca să-i zic așa, nu se poate încadra nici cum în competențele Abwehrului și ar scandaliza, chiar, întreaga Armată. Führerul e de aceași părere cu mine. E o chestiune care privește R.S.H.A., adică pe dumneavoastră, Herr Obergruppenführer.
Un timp, călăriră în tăcere, apoi Heydrich se aplecă spre Canaris:
— Herr Amiral, sunteți un remarcabil vulpoi. Pe cuvânt de onoare, vă admir! Nu fiți însă prea sigur de dumneavoastră. Uneori se întâmplă ca și vulpoii cei mai șireți să cadă în capcană.
Și dând pinten calului, se îndreptă în galop spre Mercedesul negru care-l aștepta pe alee.


UNICA SENTINÞÃ: MOARTEA!

Într-o noapte, un HE-111 ateriză pe un teren din preajma Stalingradului. Nimeni din cadrul Armatei a VI-a nu bănuia ce musafir aduce.
La fel de secretă a fost și aterizarea. Singurii asistenți au fost câțiva ofițeri și ostași din R.P.D.S. (Regiment de parașutiști cu destinație specială). Imediat camuflat, avionul era practic invizibil, iar parașutiștii care-l păzeau aveau ordin să tragă în oricine se apropia.
Primul care coborî era un personaj foarte înalt și subțire. Se numea Theodor Eicke, șeful suprem al lagărelor de exterminare și comandantul diviziei blindate „Totenkopf". Ferocitatea și lipsa de scrupule a individului îl agasau până și pe Hitler. Pe urmele lui apăru și un grup de esesiști, specializați în execuțiile sumare. El și zbirii săi se urcară într-o sanie cu motor aparținând regimentului de parașutiști, al cărei conducător obișnuit fu obligat să cedeze locul Obsercharführerului Henzel, „Ucigașul cum îl porecliseră cei de la Dachau.
Într-o învolburare de zăpadă, sania și siniștrii ei ocupanți luară drumul Stalingradului ca să facă o vizită la statul-major al Armatei a VI-a instalat în pivnița clădirii în care sălășluise, pe vremuri, N.K.V.D.-ul. În prealabil însă, adică chiar pe aeroportul improvizat, literele LW (Luftwaffe) de pe blindajul saniei fuseseră înlocuite cu runele SS; Eicke nu lăsa nimic la voia întâmplării. Asupra acestui aspect puteau depune mărturie toți deținuții de la Dachau, începând cu fostul cancelar al Austriei, Kurt von Schuschnigg care ocupase una din celulele „specialilor".
Apariția inopinată a lui Eicke la statul-major al Armatei a VI-a a stârnit, cum era și firesc, panică. Comandantul ei, generalul von Paulus, se ridică și, deși scârba-i era vădită, întinse politicos mâna nedoritului vizitator, care stătea, cu picioarele larg desfăcute, la intrarea în încăpere. Eicke ignoră mâna întinsă și-l privi cu dispreț pe generalul cu două mantale puse bătrânește, pe umeri. El, Eicke, era impecabil îmbrăcat cu o haină lungă din piele neagră, strâns încins cu centironul, carâmbii cizmelor străluceau.
— Cine, Doamne-iartă-mă, mai e și arătarea asta? întrebă arogant Eicke, aprinzând un lung trabuc.
— General de armată von Paulus. Cu cine am onoarea?
— Onoarea? Asta-i bună! Generale, sunt Gruppenführerul S.S. Theodor Eicke, sosit aici ca reprezentant al Führerului pentru a vedea cu ce vă ocupați și dacă mai luptați sau vă considerați în vacanța de iarnă?
Generalul von Paulus, personaj rafinat, cu maniere alese, rămase încremenit, nevenindu-i să-și creadă urechilor.
— Văzându-te, generale, am crezut că am de-a face cu un hodorog de prizonier bolșevic care-și dezmorțește bătrânele-i ciolane într-o manta germană! Nu semeni deloc a ostaș al marelui Reich! Ce se întâmplă, aici, cu disciplina? Voi fi dezolat să raportez Führerului că ați renunțat la victorie.
— Nu admit acest ton! explodă von Paulus, ale cărui mâini prinseră să tremure.
Nu era omul altercațiilor. Sări, în schimb, generalul Schmidt, șeful de stat-major al Armatei. Opus al lui Von Paulus, era un ofițer dur, combativ, sigur pe sine.
— Gruppenführer, sunteți grosolan și nu respectați superiorul! Mă voi plânge!
— Oricine are dreptul să se plângă, rânji Eicke. Întrebarea e: cui? Dacă e vorba de Führer, atunci plângeți-vă mie, eu sunt reprezentantul său direct aici, la Stalingrad.
Rânjind sardonic scoase din buzunar un document pe care-l aruncă pe masă. Era o împuternicire, semnată „Adolf Hitler" care-i conferea lui Theodor Eicke drepturi depline pentru a institui tribunale militare de urgență și a pronunța sentințe în zona operațiilor de la Stalingrad.
— Ce dorește Führerul să afle? întrebă von Paulus pe un ton sec, dar din care răzbătea o oarecare îngrijorare. Primește regulat rapoartele mele asupra a tot ce se petrece aici. I-am propus ca, folosind întregul potențial de care dispunem să operăm o străpungere și să ieșim din încercuire. Generalul Schmidt a elaborat un plan excelent. Nu așteptăm decât autorizația Führerului pentru a mai putea salva poate peste jumătate din Armata a VI-a.
Eicke, care ura armata și întregul corp ofițeresc, jubila de teroarea vizibilă pe care o inspira.
— Ceea ce dorește Führerul e victoria. Victoria și nimic altceva! Ați avut timp berechet. Dacă am fi fost eu și divizia mea aici, toată această poveste era demult terminată. Nici nu poate fi vorba de străpungere, astea-s cuvinte sub care se ascunde o înfrângere. Ostașul german nu fuge din fața pitecantropilor sovietici, el îi nimicește! Führerul dorește ca hoardele roșii să fie lichidate aici, pe țărmurile Volgăi. În ce mod? Asta vă privește, de-aia ați fost făcut general de armată!
— Aveți cumva o propunere în acest sens? întrebă Schmidt, uitându se dezgustat la oribilul personaj.
— Desigur, tună Eicke: aceea de a-i zvârli pe bolșevici afară din Europa! Armata a VI-a dispune de 25 de divizii, 600.000 de oameni și 800 de tancuri. Ce vreți mai mult? Cu asemenea forțe se poate câștiga, nu o bătălie, ci cinci războaie mondiale! Firește, dacă se vrea acest lucru!
Generalul Huber, a cărui mânecă spânzura goală se ridică furios:
— Nu accept obrăzniciile astea! Vă găsiți în fața unor generali, nu într-un lagăr de concentrare!
Esesistul surâse batjocoritor de la înălțimea celor doi metri ai săi. Alene, suflă drept în nasul faimosului general ciung fumul trabucului:
— Nu cumva sunteți generalul Huber? Iată ce vă transmite generalul Burghof, șeful direcției personal a Armatei.
Generalul Huber păli. Ordinul înmânat de Eicke îi cerea să se prezinte imediat la Cartierul General al Führerului din Prusia Orientală . Ce voia să însemne acest ordin? Deci, i se retrăgea comanda diviziei 16 Panzer... Însemna oare o dizgrație ce avea să atragă după sine nenorocirea lui și a familiei sau, dimpotrivă, o avansare? Bântuit de îndoieli, aruncă o nouă privire esesistului care afișa un aer triumfător și se reașeză, greoi, pe locul său. La ce bun să mai participe la discuție? De ce să-i mai susțină pe cei de față? Generalii Armatei a VI-a erau, de acum, morți cu toții, chiar dacă încă respirau. Dreptatea aparținea acestui nazist cu hârcă argintie la petlițe și cu împuternicirea Führerului în buzunar.
Generalul von Paulus tăcea. Era un o care nu dorea decât un singur lucru: să trăiască în bună înțelegere cu toată lumea, un om care iubea cărțile, autorii clasici, filozofia lui Schopenhauer și Kant, și, mai presus de tot și toate, pe câinele său. Ca atare, Eicke obținu fără nici o dificultate permisiunea să inspecteze Divizia a 71-a instalată lângă Zaria, al cărei comandant, generalul Alexander von Hartmann, apucase să fie prevenit. Eicke și Hartmann se cunoșteau încă din timpul Primului război mondial, când Hartmann, pe atunci comandant de companie, descoperind coțcăriile săvârșite de furierul său Eicke, însărcinat cu manutanța, îl expediase în linia-ntâi, la deminări. Era un lucru pe care Eicke n-avea să-l uite niciodată.
— Salut, eroi obosiți! răcni Eicke pătrunzând zgomotos în adăpostul statului-major, se pare că victoria nu-i tocmai lesnicioasă?
Sec, von Hartmann se prezentă.
— Oh! dar noi ne cunoaștem de demult, făcu sarcastic Eicke. N-am uitat nici o clipă soarta pe care mi-ați rezervat-o cândva.
Cu o mișcare repezită, Eicke desfăcu mantaua arătându-și pieptul constelat de decorații. La subțioară ținea cravașa al cărei mâner se termina cu un cap de mort, în aur masiv, cadou personal al Führerului.
— Führerul m-a trimis aici să văd cu ce vă pierdeți timpul. Sovieticii nu prezintă nici o problemă, dar aș vrea să inspectez divizia, generale von Hartmann.
Fericit să scape de această pacoste, von Hartmann îi recomandă regimentul 191, comandat acum de un ofițer inferior, căpitanul Weinkopf. Eicke ceru să circule cu sania cu motor lucru pe care ofițerul însărcinat să-l conducă, un locotenent infanterist, l-a povățuit călduros, să nu-l facă.
— Þi-e cumva frică, locotenente? îl luă Eicke peste picior, sărind în sanie.
Locotenentul dădu din umeri. Dacă esesistul se săturase de viață, treaba lui! În ceea ce-l privea, renunțase demult la speranța că va scăpa viu din acest infern. Ce importanță mai avea dacă va fi azi sau mâine? Întreaga sa familie fusese îngropată sub ruinele Kölnului, iar el nu poseda decât echipamentul de pe el, care nici măcar nu era al lui, ci al lui Hitler.
N-apucă sania să facă zece metri și zăpada prinse să se spulbere și să se învârtejească în jurul ei.
— Mortiere, explică, zâmbind, locotenentul. Încă nițel și-o să ne miruiască și cu artileria lor de câmp.
Nu termină bine fraza și văzduhul vâjâi și plesni, Eicke se înfioră și strânse mai tare în jurul gâtului gulerul mantalei ca și cum hârcile de pe petlițele vestonului ar fi putut atrage proiectilele.
— Al dracului de frig! făcu el, mascându-și nervozitatea.
— Azi e încă suportabil, zise, placid, locotenentul. De dimineață se auzeau chiar gaițele, și astea nu apar decât atunci când gerul se ostoiește. Vedeți strunga aia între cele două maluri de râpă? Ei bine, vă previn că la ieșirea din ea, Ivan obișnuiește să ne salute cu katiușele.
— Dă-i drumul mai departe, spuse Eicke care începuse să cam transpire.
Într-adevăr, abia ieșiți din îngustul defileu, cerul păru că se prăvale peste ei. Zece lansatoare de rachete tunau laolaltă, proiectilele vârstau noaptea cu cozile lor de foc. Eicke sări din sanie, urmat de sbirii săi și se trânti la pământ. Locotenentul coborî fără grabă, ultimul, și-i privi pe esesiștii înfundați în zăpadă.
— Întotdeauna fac așa? întrebă Eicke, zâmbind stânjenit.
— Oh, azi mai e cum mai e, dar deunăzi parcă turbaseră. În două minute n-a mai rămas nimic dintr-un batalion întreg. A fost ziua când căpitanul a preluat comanda regimentului.
— Un căpitan comandant de regiment?
— Rămăsese cel mai vechi în grad, răspunse locotenentul cu aerul cel mai firesc din lume. Katiușele îi tocaseră pe toți ceilalți.
Continuară pe jos în tăcere. Pe căpitan îl găsiră jucând cărți cu câțiva soldați într-o groapă acoperită cu trei mantale îmbumbate între ele și întinse pe câteva puști rusești, făcute piramidă. Un butoi care conținuse cândva carburant le slujea drept masă.
— Ca reprezentant al Führerului am venit să inspectez regimentul, spuse Eicke, ritos, după ce așteptase în zadar să fie salutat de căpitan.
— Poftiți, cu plăcere, răspunse ofițerul. O luați dumneavoastră prin șanțurile de comunicație și-o să dați de ei, dar fiți atent, domnule Gruppenführer SS, băieții mei sunt cu nervii în pioneze și trag asupra a tot ce mișcă.
— Las-o mai moale cu „domnule"! zbieră Eicke. La noi, în SS, expresia asta burgheză a fost definitiv suprimată!
— Treaba dumneavoastră, replică, indiferent căpitanul. Habar n-am cum e la SS. Eu fac parte din Armată.
— Halal de-așa armată! Jucăm cărți în loc să ne batem pentru victorie! Apoi, răsucindu-se către unul din soldați: Tu, ce ești tu în regimentul ăsta?
— Vânător de tancuri, răspunse cu lehamite, ostașul, fără să mai adauge că, în urmă cu o zi, distrusese un T-34 cu ajutorul unei legături de grenade și a unei mine magnetice; la fel cum nu spuse că n-are decât 19 ani, că nimicirea tancurilor e singurul lucru pe care a învățat să-l facă și că, dacă mâine s-ar termina războiul ar rămâne pe drumuri, necunoscând altă meserie.
— Încă odată, Grupppenführer, păziți-vă de trăgătorii sovietici de elită! strigă, răutăcios, căpitanul în urma lui Eicke ce se îndepărta urmat de escorta lui de călăi. Ucid tot ce le pică în cătare. Ieri, în sectorul vecin, au ras un maior.
În patru labe, Eicke se târî până la primele lăcașuri de tragere. Tirul se întețea. Oberscharführerul Wilmer are jumătate de față smulsă de o schijă; Scharführerul Dwinger se prăbușește cu o gaură între ochi, exact sub viziera căștii; un infanterist își privește piciorul amputat ca de un bisturiu și nu pricepe ce s-a întâmplat de fapt, de durut nu-l doare, dar sângele țâșnește din ciotul rămas ca dintr-o conductă spartă.
— Iisuse! exclamă, involuntar Eicke.
Călăul evreilor de la Dachau cere acum protecția și sprijinul unui evreu. Fără o privire pentru muribund, Eicke sare peste corpul lui; la ce mai poate sluji un soldat care nu mai are decât un picior? Viscolul venit din stepele Kazahstanului îi va servi drept lințoliu. Eicke se trântește lângă servanții unei mitraliere. Ochitorul e un subofițer care se uită îngrijorat la petlițele argintii ale esesistului.
— Băgați de seamă, ieri i-au făcut de petrecanie unui general care n-a avut altă treabă decât să inspecteze pozițiiile.
Încercat de un sentiment cu totul nou pentru el — acela al fricii — Eicke se strecură până în adăpostul unui tânăr locotenent, cu față de moșneag.
— Gruppenführer, de mai bine de opt zile n-am mai pus nimic cald în gură. Ãia de la aprovizionare își bat joc de noi!
— De opt zile nimic cald? Dar unde-s bucătăriile voastre de campanie?
— Bucătării de campanie!... locotenentul avu un râs amar. Care bucătării? Când se milostivește de noi Dumnezeu, mai izbutim să ucidem câte o cioară sau vreun rozător... așa ne ținem zilele...
— Gratwohl! strigă Eicke unuia din însoțitorii săi, să fie spânzurat ofițerul cu aprovizionarea de la divizie! o să pun ordine și-n chestiunea asta a hranei!
— Dom' locotenent, se aude glasul unui pândar, Ivan atacă în forță!
Instantaneu, locotenentul își îndeasă casca pe cap, înhață o pușcă-mitralieră și, din fugă, își pregătește grenadele. Atacul este oprit, dar Eicke a rămas cu gura căscată: nu-și imaginase niciodată războiul sub acest aspect. După câtva timp, locotenentul revine în adăpost și se lasă să cadă pe o ladă de muniții, desfăcând, direct pe pământ, schița sectorului.
— Poți rezista pe poziție, locotenente?
— Nu știu, Obergruppenführer, războiul e pierdut, dar nu voi depune armele decât atunci când mi se va ordona.
— Te-aș putea pune la zid, locotenente, pentru defetism! răcni Eicke. Războiul nu-i pierdut, bagă-ți asta bine-n cap!
— Oh, oftă tânărul locotenent, cu un zâmbet de indiferentă resemnare în colțul gurii, Führerul a declarat că vom lupta împotriva unor subdezvoltați, dar până acum n-am văzut decât specialiști de prima clasă. Führerul i-a subestimat pe ruși și, repet, războiul e pierdut!
Trei focuri de pistol plesniră sec și tânărul cu față de moșneag se prăbuși la picioarele lui Eicke. Inspecția continuă la regimentul 9 tancuri.
— Unde-s bucătăriile voastre de campanie? întrebă Eicke. Un război nu se poate face fără bucătării de campanie!
Sergentul-major chestionat îi explică, răbdător, că bucătării de campanie nu mai există de multișor, dar că au organizat niște comandouri de aprovizionare care întind ambuscade coloanelor Intendenței, omoară un cal sau doi și-n felul ăsta tocănița-i asigurată.
— Uneori, scoatem, ficatul vreunui cadavru mai proaspăt, să știți că nu-i rău la gust!
Esesistul simți că i se întoarce stomacul pe dos și din acea clipă nu mai întrebă de bucătăriile de campanie. Soldații de la Stalingrad deveniseră canibali...
— De ce nu atacați? zbieră el la un bătrân maior, comandant de batalion, vizibil la capătul puterilor.
— În ce direcție să mai atac? țipă, la rându-i, maiorul. Rușii sunt peste tot! batalionul meu abia dacă are efectivul unei companii!
— Voi, ăștia din Wehrmacht, sunteți cu toții niște sabotori! răcnește Eicke, scuipând de turbare.
Maiorul este legat de un copac și împușcat pe loc. Un ofițer de geniu a aruncat în aer depozitul său de materiale pentru că siberienii erau pe punctul de a-l împresura. E executat imediat ca sabotor. Și astfel, vânătoarea continuă. Colonelul Jenck, comandantul regimentului 9 infanterie a părăsit pozițiile samavolnic. E spânzurat de aripile unei mori de vânt. Un lazaret de campanie și-a găsit adăpost într-o pivniță. La nimereală, sunt smulse pansamentele a 200 de răniți, 197 din ei n-au nici pe dracu, sunt „învârtiții" de la trenurile regimentare și divizionare, ofițeri în majoritatea lor. Lichidați fără discuții, cei vinovați de tâlhărie sunt puși în ștreang, chiar și femeile din serviciile auxiliare.
Un vânt de demență sanguină suflă peste imensul cazan al Stalingradului.
Generalul de brigadă Blome, de la vânătorii de munte mărturisește că a dosit nițică benzină pentru mașina sa; e stropit cu benzină și arde ca o torță. În gara Zarița niște copii cerșesc pâine: ordin să fie uciși cu patul armei. În urmă cu trei zile, preotul-militar Roske, de la divizia 44, infanterie, a ținut predică despre Iisus din Nazaret. Iisus, un jidan! Nazaret, un bastion al iudeo-masoneriei! Denunțat, sărmanul preot a fost spânzurat de picioare și înjunghiat ca la abator. Cadavrul lui, cu crucea spânzurând de un șnur violet, s-a legănat vreme îndelungată, folosind drept stâlp indicator: „Când ajungi la locul unde atârnă popa, o iei la dreapta și-o ții tot așa."
Pretutindeni unde apărea Eicke, apărea și Moartea.
Un maior infanterist, ca să salveze ce se mai putea salva din batalionul său, pulverizat de ofensiva sovietică, a ordonat, pe propria-i răspundere, retragerea. După câteva zile amputat de ambele picioare, a fost evacuat cu avionul din Stalingrad. În urma telegramei expediate de Eicke, maiorul a fost smuls din spital, transportat la închisoarea militară Torgau și executat legat de brancardă.
Hitler a aprobat întru totul raportul emisarului său și a discutat cu el despre Armata a Vil-a, sorbind din paharul cu lapte. Führerul ignora alcoolul și ducea un trai spartan.
Departe, departe de tot, la Stalingrad, o armată întreagă era pe punctul de a fi nimicită.



„Dumnezeu l-a trimis pe Adolf Hitler ca acesta să poată ajuta poporul german să pună ordine în Europa".
August-Wilhelm, prinÈ› de Prusia
cu prilejul unui banchet dat de asociația ofițerilor,
la 16 iunie 1936

La 20 decembrie, în timpul unui viscol îngrozitor, soldații Blatt și Wenck au fost trimiși la Gumrak după proviziile batalionului, la acea dată, porția zilnică a unui combatant era de 100 grame pâine, 100 grame magiun și un sfert de litru de supă chioară făcută din oase fierte și răsfierte de cal.
În vârstă de optsprezece ani, soldatul Wenck era în permanență flămând și nu izbutea nicicând să-și ostoiască nevoia de mâncare. Până nu demult, schimba rația de țigări pe pâine, dar trocul acesta devenise imposibil în ultima vreme, aici, la Stalingrad, nimeni nu mai era dispus să-și vândă pâinea, iar țigări nu se mai distribuiau oricum.
După o îndelungă așteptare, cei doi primiră 225 de pâini.
— Sunt 225 la număr socoteala e exactă, vezi cum le păzești, spuse Blatt încredințând lui Wenck prețioasa încărcătură.
Le-au trebuit opt ceasuri ca să ajungă îndărăt, la batalion. Sleite de nemâncare, mârțoagele care trăgeau sania se împiedicau la tot pasul. Când se crăpa de ziuă, au ajuns și ei la Zarița.
Majurul batalionului se grăbi să preia alimentele și să facă inventarul, dar nu găsi decât 224 de pâini în loc de 225. Cei doi negară cu îndărătnicie să-și fi însușit pâinișoara, și nici la percheziția corporală nu fu descoperit nimic, în schimb, înfășurată în halatul de camuflaj al lui Wenck și bine dosită în lada de sub capră, ladă a cărei cheie o poseda Wenck, majurul dădu de pâinea buclucașă.
Tribunalul militar își ținea ședințele într-un beci. Disperat, puștiul compăru în fața judecătorilor săi. Fapta comisă motiva pe de-a-ntregul o condamnare, conform instrucțiunilor generalului von Paulus din 9 decembrie 1942.
— De ce ai furat pâinea? întrebă președintele, fără ca măcar să-l privească pe băiețandrul costeliv care plutea pur și simplu în uniforma devenită prea largă, pentru trupu-i descărnat.
— Mi-era foame. Nu mai mâncasem de trei zile și-mi era atât de foame.
— Tuturor ni-e foame aici, la Stalingrad, dar ăsta nu-i un motiv să furăm pâine.
Deliberarea a fost scurtă: infanteristul Wenck se făcea vinovat de încălcarea ordinului din 9 decembrie care stipula: „Jefuitorii vor fi executați pe loc". Soldatul Wenck nu era însă un jefuitor, nu era decât un puștan de optsprezece ani, îngrozitor de flămând, flancat de doi jandarmi vizibil mai bine hrăniți decât el, un puștan care nu-și imagina că va plăti o bucată de pâine cu bunul său cel mai de preț: viața. O pâine în valoare de 35 de pfenigi. Completul se ridică în picioare. Urma sentința. „În numele poporului german, soldatul Paul Wenck, vinovat de a fi furat din hrana Wehrmacht-ului, este condamnat la moarte."
Câteva clipe în beciul abia luminat, domni tăcerea, apoi, băiatul începu să urle, să implore, să geamă: Un pat de pușcă peste ceafă puse capăt rugilor sale. A doua zi, fu târât până la buza unui șanț și executat. Din sumarul pluton de execuție făcea parte și camaradul său, Blatt. Și, întrucât pământul era tare ca piatra, cadavrul rămase acoperit doar cu două-trei lopeți de zăpadă. Pentru a nu se risipi muniția, se hotărî ca începând cu 25 decembrie, jefuitorii să nu mai fie împușcați, ci spânzurați.


CE ÞI-E ȘI CU GENERALII ÃȘTIA!

Ne adunasem la o partidă de cărți — cărțile Bătrânului, vechi și soioase, dar nemăsluite pentru că, toată lumea o știe, Bătrânul n-ar trișa pentru nimic în lume — și, ca niciodată, Porta și Legionarul pierdeau și izmenele de pe ei, în vreme ce Micuțul câștiga din gros, iar beciul în care ne adăpostisem se cutremura sub focul artileriei grele. Ei i se adăugau și Katiușele care tunau, fără întrerupere, de când se crăpase de ziuă.
— Să ai asemenea baftă și să nu te poți concentra asupra cărții de jucat din pricina ăstora care nu se mai opresc din tras! turba Micuțul.
— Ați auzit noutatea? făcu pe neașteptate Heide. Au executat un general-maior care a vrut s-o șteargă cu gașca lui, cu tot. Evident, cretinul a dat peste un filtru! A fost cea mai mișto execuție din câte am văzut în ultima vreme: popă cu biblia-n mână, toboșar, un Oberleutnant cu sabie ca să comande plutonul, circul de pe lume!
— Pe mine, interveni Gregor, zău dacă generalii mă mai impresionează. Am văzut cu duiumul când am fost șoferul Generalfeldmarschallului von Kluge! Da' nu-mi plăcea atmosfera de-acolo: prea se conspira tot timpul. Visau la atentate asupra lui Hitler și-și împărțeau întruna posturile ministeriale. Mai, mai să-mi ofere și mie unul!
— Și nu i-ai denunțat SD-ului? întrebă Heide, încruntându-se.
— Doar nu eram nebun! Să-i denunț! Păi președintele tribunalului militar nu era și el tot general? Însemna să-mi pun singur lațul de gât!
— Așa e, întări Porta. Lațul de gât sau capul de butuc. Cunosc și eu câte ceva despre diversele comploturi și, tocmai d-aia, prefer să mă ocup de cămătărie. Când un amărât de răcan se bagă acolo unde nu-i fierbe oala, poate fi sigur c-o încasează.
— Ce lași puteți fi! exclamă, dezgustat, fanaticul Heide.
— Ai descoperit-o abia acum? rânji Porta. Mie unuia nu mi-au trebuit decât două zile de mărșăluială sub steagurile încununate de glorie și onoare ale lui Adolf ca să-mi dau seama că stejarul lui Wotan e scorburos rău de tot!
— Bun, și ce ți s-a întâmplat la von Kluge? întrebă, nerăbdător, Bătrânul.
— Deci, complotau cât îi ziulica de mare, visând asasinarea lui Adolf și-a găștii sale, de la glontele de revolver, la bomba pusă sub târtiță. Ba mai era acolo un țâcnit, unu von Boselager, locotenent-colonel de cavalerie, care propunea să se năpustească asupra ui Hitler ca la șarjă, cu sabia afară, în fruntea regimentului pe care-l comanda. În capul lui, singura dificultate era transportul, pe șest, a 3 000 de motoare pe bază de ovăz din România, unde era dizlocată unitatea lui, până-n Prusia Orientală, la „Bârlogul Lupului". O aiureală! Oricât de expert ai fi în materie de camuflaj, cum dracu să transporți 3 000 de gloabe pe sub nasul uneia din cele mai bune poliții secrete din lume? Ca atare generalul meu a avut bunul simț să declare că nici un vrea să audă de așa ceva, că preferă să-i rămână fidel lui Adolf și că domnii conjurați să nu conteze pe el, deși secretul îl va păstra. Și-a dat chiar cuvântul că nu va sufla o vorbă, da după câteva zile era s-o încurce rău de tot. Dacă aș fi bănuit ce-o să se întâmple, mă dădeam bolnav. Ce s-a întâmplat? Păi uite, generalul și cu mine goneam în ziua respectivă pe șoseaua Kievului, una din marile nereușite ale prietenului I.V. Habar n-au rusnacii cum se construiește o autostradă ca lumea! Cunoașteți drumul? Cu puțin înainte de Diubendiev e un viraj mortal. Virajul „oase frânte" cum îi spun localnicii. Asta-i și una din distracțiile lor: duminicile, se așează pe marginea șanțului și așteaptă. Nu există să rămână dezamăgiți. Până la venirea noastră, a turiștilor germani, o groază de politruci, de-ai lor și-au frânt acolo gâtul!
În acea zi, Generalfeldmarschall-ul meu parcă avea ardei iute-n fund; tot timpul bătea cu bastonul în geamul despărțitor să-i dau bice. De unde era să știu că, după ce apucase să promită pe cuvânt de onoare, acum căuta accidentul. De viața mea nici că-i păsa! Deci, intru în viraj cu 160 la oră. Mă credeți sau ba, dar ticălosul râdea cu hohote. O secundă mai târziu, mândrețea noastră de 8 cilindri era o grămadă de fiare răsucite. M am trezit la spital în ghips până la urechi, îngrijit de o veritabilă splendoare, dar ce folos! Două luni mai târziu, am ieșit și m-am prezentat la statul-major de unde însă mi s-a ordonat să dispar imediat. Ștabul meu era, pesemne, zidit în continuare în ipsos, cel puțin așa speram. Atunci, m-a luat la el Generaloberst Lindemann, mare specialist în execuții. M-a încolțit în uniformă de parașutist, aveam și emblemă pe piept. Un sergent, care-l cunoscuse bine pe Lindemann, mi-a povestit următoarea chestie: în '36, când a avut loc marea paradă a noii armate germane, generalul s-a pus pe lăcrimat în momentul în care și-a făcut apariția corpul de parașutiști. Se gândea la toți morții de la Verdun și de pe Somme pe care-i știuse din războiul ălălalt, și-și închipuia că învinseseră și defilau acum în uniformele lor cenușii! Ce ți-e și cu generalii ăștia! Cum dracu să-i înțelegi?
— Și eu am fost odată la Cartierul General, afirmă Micuțul, lăsându ne pe toți cu gura căscată.
— Poate ai să pretinzi că erai chiar șef de stat-major? izbucni Porta în râs.
— Poate vrei tu o carabă peste bot? Când spun că am fost la statul-major, e că am fost! Ca ordonanță a generalului de cavalerie Knochenhauer. Acum e mort, s-a sinucis. Dar băiat bun și curajos, mi-a salvat viața. Pe vremea aia slujeam la regimentul 15 blindate, la Sagan. Într-o bună zi, cad de pe tanc și rămân agățat de șenilă, care-mi prinde piciorul și-mi face talpa cizmei harcea-parcea. A doua zi, mă duc la doctor și-i raportez că am piciorul rupt. Doctorul ăla nu-i putea suferi pe soldații bolnavi; se spunea chiar că lăsase doi tipi să dea ortul popii. Primul zicea că are difterie, dar medicul dracului a zis că face pe nebunul și i-a prescris ulei de ricin. După trei zile tipul a declarat că s-a vindecat și că nu-l mai dor gâlcile, dar fiind grozav de încăpățânat, a revenit în cazarmă și a crăpat, a doua zi, la înviorarea de dimineață. Cel de-al doilea, a fost un tâmpit care s-a prezentat luni de dimineață la infirmerie, pretinzând că are o febră de poți prăji o omletă pe bucile lui. Mare dobitoc, cine nu se simte rău luni de dimineață? Cred că și Rockefeler, cât o fi el de miliardar, nu? Deci, deșteptu' ăla a declarat că are apendicită. Sanitarul i-a înfipt trei termometre, unul în gură, altul la subțioară și cel de-al treilea în găoază, dar nenorocitul avea într-adevăr 40°! Pe doctor l-au apucat năbădăile: „Spune, ticălosule, câtă cretă ai înghițit?" a început el să urle și, fiindcă răcanul o ținea pe-a lui, cum că-l doare rău de tot, l-a amenințat că-l trimite urgent la tribunalul militar ca simulant. O fi fost sau nu simulant, da ceva i-a crăpat în burtă și tipul i-a dat doctorului cu tifla, murind în văzul tuturor.
Sanitarul de la infanterie m-a povățuit să nu mă duc la furnizorul crematoriului, ba mi-a propus chiar să mă badijoneze cu iod și să-mi dea un concediu de trei zile, serviciu interior cu scutire de instrucție și cu dreptul de a mai cere încă două, dar mă durea atât de tare, și piciorul căpătase niște culori atât de ciudate, încât am zis că-i mai bine să mă vadă, totuși, măcelarul ăla. Dracu m-a pus! Dac-aș fi putut bănui ce-o să urmeze, nu mi-aș fi arătat niciodată mutra! În aceeași seară, eram la carceră. Noroc că plantonul de pe coridor era un prieten, din același regiment cu, mine, și-mi pasa pâinea rămasă de la supliment. După ce m-au scos de la carceră, am avut bafta să fiu dat la bucătărie, de corvoadă la cartofi. Cu așa pedeapsă scapi și de trei războaie mondiale! Din nefericire, piciorul a început să se dezumfle și mă lua groaza la gândul, că în ziua când mă voi prezenta în fața tribunalului militar, n-o să am ce să arăt. Așa s-a și întâmplat! Am fost expediat la Torgau, direct în aripa albastră a lui "Gustav-de-Fier". Dar, în ziua în care, după socotelile mele, urma să fiu pus la zid, Gustav a apărut în celulă și mi-a spus să-mi iau bulendrele. Am fost escortat până la generalul Knochenhauer, comandantul Corpului de armată. M-a primit, tolănit în spatele biroului și a început să mă fixeze de-mi venea să intru în pământ.
— Tu ești, vasăzică, tipul care-și închipuie că poate duce de nas Armata? Pretinzi și acum că te-a durut rău piciorul sau mărturisești, cinstit, că era o scorneală?
I-am repetat că piciorul mi-a fost pe jumătate zdrobit.
— Ești cel mai căpățânos tip din câți am întâlnit și, pentru că vrei s-o faci pe șmecherul, te vor trimite la radiografie. Asta, numai și numai ca să-ți dovedesc că n-ai nici pe dracu. După care, vei fi împușcat.
M-am dus, așadar, la radiolog care, deși medic-șef, era foarte drăguț. Mi-a făcut poza, am fost băgat la loc în celulă, dar după câteva zile a apărut un gagiu care mi-a strigat: „Ești liber, peste o oră te prezinți la comandantul Corpului de armată în ținută de campanie!"
M-am prezentat la companie, unde majurul m-a inspectat de sus până jos, apoi la regiment, la brigadă pe urmă la divizie unde șeful de stat-major, colonelul Badensky m-a cercetat pe toate cusăturile. Cu ocazia asta a descoperit că n-am cusut pe veston pănglicuța de trăgător de elită și că ciorapii cu care-s încălțat sunt tip SS, cu două dungi, albe, sus, în vreme ce în Wehrmacht se purtau trei dungi. Galop la magazie după ciorapi cu trei dungi. De acolo, tot în galop, la Corpul de armată unde m-a luat în primire generalul Lubke, care, bineînțeles, n-a fost de acord cu nimic din ținuta mea, dar era prea târziu ca ceva să mai poată fi schimbat. M-am prezentat, deci, generalului Knochenhauer cu o pocnitură de cizme de-a răsunat tot Corpul X armată! Și cine credeți c-a apărut în ușă! Drăguțul de medic-șef cu portretele ciolanelor mele, declarând că am avut într-adevăr o fractură și că nu-s un simulant. Animalul de doctor ce mă deferise tribunalului militar era, de acum, în drum spre frontul de est, cu o admonestare scrisă în buzunarul de la piept. Generalul Knochenhauer m-a luat ca ordonanță personală și gardă de corp și mi-a dat doi răcani pentru munca de jos. Uite așa, mi-a salvat viața!
— Ați remarcat, se porni Porta să filozofeze, că marile schimbări apar la ofițeri, imediat ce-au depășit gradul de maior? Întâi, li se lăbărțează mutra ca o pereche de chiloți numărul 38 întinși pe un cur calibru 46. Încep să ciulească urechile precum un globan furios. Când din colonel e făcut general de brigadă și capătă lampasul roșu, devine și mai diferit. Nici mă-sa nu l-ar recunoaște! Ochii nu-i mai sunt ochi, ci raze X, și te expediază la zid la fel de ușor cum ar hali o savarină. Aș putea paria că și pe budă se așează altfel decât mai înainte. Când ajunge general de divizie...
În acea clipă răsună un strigăt, transmis din om în om:
— Alarmă! Alarmă! Ivan atacă!



„Iubirea de libertate nu e foarte dezvoltată în Germania."
Madame de Staël, 1810.

În ziua de 8 noiembrie 1942, un glas gutural și aspru, amplificat de milioane de difuzoare, răsună de-a lungul și de-a latul Europei. Aparținea lui Adolf Hitler care vorbea de la Burgerbraukeller din München.
— Dacă Stalin s-a așteptat să-l atac în centrul frontului, ei bine, s-a înșelat. Nu m-am gândit niciodată să atac în zona centrală a frontului, am vrut să ating Volga și am atins-o. Am făcut-o într-un loc precis care, întâmplător, poartă numele lui Stalin...
Difuzoarele doar că n-au explodat de freneticele „Sieg Heil! Sieg Heil!" ale celor prezenți.
— Doream, deci, un oraș pe malul Volgăi. Acest oraș ne aparține. Au mai rămas doar câteva mici enclave de cucerit.
Un nou tunet de aplauze. Deutschland, Deutschland über alles țâșni din toate gâtlejurile.
Zece zile mai târziu comandantul Armatei a VI-a primea de la marele Cartier General, următoarea telegramă:
„Armata a VI-a are ordinul să părăsească Stalingradul propriu-zis și să ocupe poziții în ceea ce se va numi de acum încolo fortăreața Stalingrad. Ordon ca lupta să fie dusă până la ultimul om și ultimul cartuș. Nu e de conceput nici un fel de capitulare. Cel care se va preda sau va abandona poziția va fi considerat drept trădător. Contez că oamenii Armatei a VI-a și comandanții ei se vor bate ca niște eroi wagnerieni.
Adolf Hitler."


TRÃDÃTORII

O superbă duminică de ianuarie cu cer neverosimil de albastru, fără un norișor. O mulțime pestriță de militari germani, unguri, italieni, români, slovaci se îmbulzea pe străzile Stalingradului, acest uluitor oraș pe jumătate european, pe jumătate asiatic. Totul părea atât de calm încât ți-ai fi spus că nu ești în linia întâi, ci într-un pașnic târg de garnizoană. Lupte violente aveau loc mai la nord, aici însă domnea liniștea.
Într-una din casele situate în fața insulei Sarpinski, se adunase un grup de ofițeri, toți din divizia Viena.
— Blestemată fie ziua când soldații lui Hitler ne-au cotropit! Mi-e dor de vechiul imperiu! și generalul de brigadă Lenz goli cea de a zecea cupă de șampanie. Nu i-am putut suferi niciodată pe prusaci! adăugă el în graiul cântat al vienezilor.
Și el, și tovarășii săi uitaseră, în mod vizibil, entuziasmul care-i cuprinsese în 1938, când au lepădat grăbiți uniformele gri-deschis ale armatei austriace ca să le îmbrace pe cele verzi-măslinii ale Wehrmacht-ului. Uitaseră și de Marea Germanie, în care ei să se integreze organic, după cum uitaseră și de listele pe care se amuzaseră să le întocmească, liste de persoane a căror rasă nu era pură sau care păreau suspecți din punct de vedere politic. Sigur, fuseseră forțați! Ce altceva le mai rămânea de făcut? De aia se și repeziseră să aclame pe învingători; de aia și defilaseră cântând:

Azi Germania ne aparține,
Mâine, lumea-ntreagă!

Colonelul Taurog întinse pe masă o hartă de stat-major.
— Domnilor, începu el, situația de la Stalingrad este disperată. Armata lui Hoth care urma să ne salveze a fost făcută arșice la Kotelnikovo. Zvonul despre sosirea iminentă a unei armate SS sunt de domeniul fanteziei. Peste puțin timp, chiar și noi, ofițerii superiori, vom căpăta rații de front, ceea ce înseamnă foamete. Ca atare, unica noastră speranță rezidă în sovietici. — Spunând acestea, bătu cu palma peste două serviete burdușite cu documente. — Am aici planurile pozițiilor noastre defensive. Dacă rușii pun mâna pe ele, le va fi foarte ușor să străpungă liniile de apărare, firește, cu concursul nostru. E de presupus că acest gest ne va aduce din partea lor un tratament preferențial și nu cred să mă înșel gândindu-mă că, în fond, sovieticii au nevoie de oameni ca noi ca să lupte împotriva ciumei hitleriste.
Sentimentele antinaziste ale lui Taurog, nu-l împiedicaseră însă să semneze recent patru sentințe de execuție împotriva unor soldați dezertori.
— E necesar ca aceste documente să-i parvină generalului Rokossovski! exclamă generalul Lenz. Nu mai putem rămâne în acest balamuc peste care domnește un caporal din Boemia! Am și eu o listă de ofițeri care se manifestă ca adversari implacabili ai sovieticilor și-l pot asigura pe Rokossovski de întreaga noastră colaborare.
Generalul Lenz uita, la rându-i, că la Sevastopol ordonase să fie strânse 8.000 de rusoaice pentru a fi trimise în lagărele de concentrare germane, după cum și Taurog trecuse sub tăcere faptul că pe moșia lui din Austria Inferioară munceau 35 de „sclave" poloneze cumpărate cu 50 de mărci bucata. Prețul era de 35 de mărci pentru un rus sănătos, dar trebuia pus la socoteală și peșcheșul dat administrației lagărului. La fel, era omis și faptul că, recent, colonelul Kurtz, din aceeași divizie vieneză, dăduse ordin să fie împușcați 476 prizonieri de război sovietici aflați în lagărul de la Karpovka vinovați de a fi furat câțiva saci de cartofi.


Acești domni se considerau însă mult prea distinși ca să comită, personal, abjectul act al trădării care avea să coste mii de vieți soldățești. Treaba a fost încredințată unui feldwebel de jandarmi. Acest Iuda stalingrădean s-a instalat într-un imens Mercedes negru, căptușindu-se bine cu tot soiul de autorizații de liberă trecere. Într-adevăr, limuzina de stat-major n-a trezit nicăieri suspiciuni, dar la trei kilometri nord de Katșlinskaia a dat peste o grupă de recunoaștere a sovieticilor a cărei primă grijă a fost să scotocească amănunțit mașina și să fure din ea tot ce se putea fura, începând cu ceasurile celor doi ocupanți.
A sosit și un locotenent sovietic care vorbea nemțește și care i-a condus pe cei doi trădători la comandamentul unei divizii staționate la Losnoie unde au fost interogați de patru ofițeri de stat-major. În pofida documentelor prezentate, rușii s-au arătat foarte neîncrezători. „O chestie ca asta, au spus ei, îi va costa pe nemți mii de vieți".
— Firește, dar așa-i de când lumea: ăi deștepți trăiesc, ăi mai proști plătesc oalele sparte, replică feldwebelul cu un rânjet atât de cinic încât până și cei care-l interogau au avut o tresărire de dezgust.
Rânjetul însă avu darul să-i liniștească. Specia asta de indivizi le era cunoscută de acasă. Documentele aduse au fost minuțios cercetate, confruntate cu datele furnizate de propriile servicii de recunoaștere și abia după aceea trădătorii au fost expediați la Alexandrovna, localitate unde se aflau generalii Rokossovski și Eremenko. Aici s-a convenit și asupra semnalului: dacă comandamentul superior sovietic va accepta propunerea austriacilor, un bombardier va survola pozițiile acestora, trăgând, câteva rafale de trasoare verzi la care se va răspunde de jos cu două rachete, una roșie, alta galbenă. Misiunea fiind încheiată, feldwebelul Bram și însoțitorul său au revenit în liniile germane unde generalul Taurog i-a primit cu brațele deschise.
A doua zi, la cinci după-amiază, un aparat Iliușin înproșca cerul cu gloanțe trasoare verzi, iar după alte două zile sovieticii încercau o străpungere a pozițiilor Diviziei a 3-a, pentru a ataca apoi din flanc Divizia 24 care de luptă și Divizia 60 infanterie motorizată. Generalul Vasilevski angajase în această operațiune 3.000 de tancuri și trei divizii de cavalerie, infanteria fiind considerată prea înceată. Diviziile moto-mecanizate ale Armatei a III-a de Gardă sovietice aveau misiunea să blocheze cele șase divizii de infanterie și una blindată — în total 100.000 oameni — de care dispuneau germanii în zona Volgăi.
În acest răstimp, grupul de trădători făcea ultimile preparative: Taurog adunase jandarmeria de campanie, scosese de prin pușcării diverșii deținuți, golise serviciile de furieri și plantoane, îi mobilizase pe bucătari și brancardieri, îi înarmase, urmând ca în momentul spargerii frontului toți aceștia să deschidă foc pe la spate asupra trupelor germane. Soarta a hotărât însă ca lucrurile să se petreacă cu totul altfel. Locotenent-colonelul Hinze din divizia 100 vânători de munte a fost cuprins de asemenea remușcări, încât s-a dus să se spovedească preotului militar al marii unități. Înspăimântat și revoltat, călcând taina spovedaniei și neascultând decât de glasul datoriei ostășești, acesta s-a precipitat la generalul Lattmann, comandantul diviziei a 14-a blindate care a ordonat arestarea locotenent-colonelului. Chiar de la primul interogatoriu, Hinze a dezvăluit numele tuturor complicilor.
Generalii Taurog și Lenz au fost spânzurați de grinzile fostei catedrale Sf. Alexandru, ceilalți, executați în plină stradă. De gâtul cadavrelor a fost agățată o pancartă: SUNT UN TRÃDÃTOR CARE A CONSPIRAT ÎN FAVOAREA SOVIETELOR.


A doua zi, ofensiva rusească a început printr-o pregătire de artilerie cum nu mai văzusem până atunci. Totul ardea: cerul, pământul, până și fluviul. Divizia a 3-a a fost pulverizată în mai puțin de o oră. Exploziile răscoleau tranșeele și adăposturile, cadavre zburau în toate părțile aidoma unor frunze suflate de vânt, înnebuniți, oamenii urlau, plângeau, se zvârcoleau. Întregul pământ fumega, arat și grăpat de schije. Grindina de obuze era atât de deasă încât părea imposibil să mai rămână careva în viață; cu toate astea, trăiam în momentul în care au apărut tancurile, precedând hoardele urlătoare ale cazacilor lansați într-o șarjă apocaliptică.
Divizia a 16-a a izbutit să blocheze pătrunderea sovieticilor în Stalingrad. În momentul izbucnirii atacului de blindate, Porta, Micuțul și cu mine ne-am adăpostit într-o groapă comună pe care cei de la compania funerară tocmai o umpleau cu cadavre. Acolo am și rămas întreaga noapte, ciulind urechea la zăngănitul șenilelor și tropotul copitelor. Eram atât de mânjiți de sânge, încât nici măcar nu mai era nevoie să ne dăm drept morți. Abia a doua zi după-amiază, când lucrurile s-au potolit, am luat-o pe furiș spre Stalingrad. Un rusnac prizonier, care o făcuse și el pe mortul odată cu noi a refuzat să ne părăsească. I-am spus s-o întindă la ai săi, dar n-a vrut în ruptul capului:
— Dacă revin, mă pun la zid. Tovarășul Stalin a interzis să ne predăm.
— Mare bestie, afirmă Porta.
Rusul nu-l contrazise.
Peste tot numai cadavre pietrificate de ger, vehicule terciuite, tunuri răsturnate, material calcinat, arme, uniforme... Într-un birou abandonat am găsit atâtea mașini de scris încât puteai înzestra cu ele o întreagă administrație. Se găseau de toate: echipament de iarnă, cojoace noi-nouțe, pâslari, benzină, armament... Nu ne venea să credem ochilor! O bogăție! Și toată această bogăție, stocată prostește, în timp ce ajunsesem, aproape, să cerem permisiunea să tragem un foc de pușcă și nu aveam nici de unele!


Practic ca întotdeauna, Porta a lepădat de pe el uniforma sa plină de păduchi și s-a înțolit, din cap până-n picioare, numai cu lucruri noi, oferindu-și chiar și un cojocel. L-am îndemnat și pe prizonier să facă același lucru, dar era cu moralul la pământ și nu înceta să geamă, zicând că ai lui îl vor împușca și că dorința sa cea mai vie e ca fortăreața Stalingrad să reziste încă o sută de ani! Din păcate, așa ceva nu-i puteam promite.
Pe seară, am șters-o tuspatru și-am dat peste un lazaret într-atât de plin încât n-aveai unde pune piciorul. Porta a izbutit, totuși, să ne cazeze și pe noi, dar după vreo două zile a căzut chiar el pe bec, fiind prins cu ciordeala. Drept pentru care a fost închis într-o pivniță, păzit de un bătrân infirmier, în așteptarea tribunalului militar. În aceeași noapte, Micuțul l-a gâtuit pe tâmpitul ăla de infirmier care-și luase rolul în serios și nu voia să-l lase pe Porta să evadeze. Până dimineața am stat pitiți într-o pădurice din vecinătate, după care ne-a luat un popă militar în mașina lui amfibie, dar n-am avut parte de ea fiindcă trei avioane de vânătoare s-au năpustit asupra noastră, ciuruind mașina și pe popă care nu apucase să sară la timp din ea. Aproape imediat, ne-a găbjit o patrulă a jandarmeriei de campanie, acuzându-ne de dezertare. Lucrurile au luat o întorsătură nasoală. Am fost încuiați într-un pod, unde mai erau vreo cincizeci de-alde noi și ni s-a promis un grabnic și expeditiv tribunal militar. Judecata acestor tribunale nu durează niciodată mai mult de două minute, după aia, pac! pac! Un feldwebel din poliția militară ne agață de uniformă un cartonaș roșu. Majoritatea celor prezenți au asemenea cartonașe, numai doi le au verzi. Băftoșii! scapă doar cu pușcăria!
Ușa se deschide întruna, rânjetul jandarmilor veniți să caute o nouă victimă e de-a dreptul sinistru.
— Hei, tu de colo, pari obosit, ia vino cu noi!
N-apuci să numeri până la 53 și salva troznește. Un Oberfeldwebel, căruia îi venise rândul, coborând scara a sărit de gâtul celor care-l escortau. Pe unul a reușit să-l ucidă, dar a fost la rându-i grav rănit și executat așa cum căzuse.
N-avea să întârzie nici clipa noastră.
Brusc, bubuiră câteva lovituri de tun și se auzi binecunoscutul scrâșnet al șenilelor. Clănțăni o mitralieră, apoi se făcu liniște. Cățărându se până sub acoperiș, Micuțul izbuti să smulgă câteva șindrile. Satul ardea, cadavrele împânzeau ulițele, cazacii treceau în galop. Un ofițer de-al nostru, fără manta și fără caschetă, alerga bezmetic, încercând să se ascundă; o fulgerare de sabie și omul se prăvălea la pământ cu țeasta despicată.
— Roiul! strigă Porta. Ivan face curățenie. Dacă dă peste noi, ne-a luat dracu!
Micuțul și o matahală de feldwebel artilerist sparseră ușa. La piciorul scării zăcea un jandarm cu un glonte în cap. Micuțul înhăță pistolul-mitralieră ce aparținuse mortului și tocmai dădeam s-o zbuchim afară, când artileristul răcni la noi:
— Stați pe loc, cretinilor! Unde o să vă duceți așa? Nu aveți acte, în schimb ați rămas cu fișele de condamnați pe piept. N-am mai văzut atâta tâmpenie! Prima patrulă întâlnită vă curăță pentru dezertare!
Evident, însuși bunul simț glăsuia prin gura lui, chiar dacă epitetele nu erau dintre cele mai măgulitoare pentru noi. În viața militară, dacă n-ai hârtii ești un om pierdut.
— Veniți încoa! comandă el pe tonul cuiva obișnuit să poruncească.
O ușă fu dată de perete cu o formidabilă lovitură de picior, pistolul-mitralieră răpăi și doi „dulăi" ai jandarmeriei se prăbușiră. Într-un dulăpior am dat peste livretele noastre militare și alte acte ce ne fuseseră confiscate. Feldwebelul ne-a ordonat apoi să stropim încăperea cu benzina găsită într-o canistră. O grenadă de mână aruncată pe fereastră, după ce ieșiserăm cu toții în curte, și întreaga coșmelie era în flăcări.
— Asta-i! Acum, chiar dacă suntem prinși, nu mai există nici o dovadă împotriva noastră!
— Hai, vino cu noi! îl invită Porta. N-o să-ți pară rău, suntem băieți de comitet!
— Nu, frățioare. Cândva am făcut parte din SA, acum însă sunt prea bătrân și m-am săturat și de război, și de toate. Eu unul, o pornesc cătinel, cătinel la ruși. Prefer să zac într-un lagăr de prizonieri, nu cred să fie mai rău ca aici.
— O să te împuște, amice, sau o să te târască legat de coada unui cal, așa cum am mai văzut.
— Ba nu, dacă aștepți ca lucrurile să se mai potolească nițel. Pe timp de război, viața de prizonier e, oricum, mai plăcută.
— Treaba ta, făcu Porta, meditativ. Și eu aștept prilejul s-o șterg, dar nu spre răsărit, ci la apus de Don.
— Pasența asta n-o să-ți iasă, crede-mă. Nu va trece o zi și ai să zaci, înghețat bocnă, pe undeva prin stepă. Nici lupii nu rezistă, uite, au și început să dea târcoale satelor, deși iarna nu-i încă din cale afară de aspră. Așteaptă numai să se pornească viscolele și să troznească niște geruri de minus 50° și-ai să vezi cum o să scâncești după un lagăr de prizonieri.
Amestecați printre miile de fugari, unii purtându-și armele, alții fără, bolnavi, teferi, răniți, ne-am lăsat purtați de valul lor până la Rotkina unde am dat peste chipuri cunoscute. Compania era acolo; peste o oră, respingeam un atac al infanteriei sovietice, urmat de un violent bombardament de artilerie. Când să zicem uf! primim ordin să abandonăm poziția și să ne repliem la sud de Kotluban.



„Datoria unui guvern este să aibă grijă ca poporul să nu piară în beția eroismului"
Adolf Hitler, Mein Kampf.

Din ordinul generalului von Hartmann, comandantul Diviziei 71 infanterie, o întreagă așezare subterană a fost construită în apropiere de Zarița. Operațiunea a fost executată de un batalion din Regimentul 578 de geniu și de circa două mii de civili ruși, în majoritatea lor femei și adolescenți, luați cu japca de jandarmeria de campanie. Dintre aceștia, 75% au pierit de foame, extenuare și frig, dar lucrarea a fost terminată căpătând, neoficial, denumirea de „Hartmannsdorf."
În legătură cu acest veritabil orășel subteran circulau cele mai năstrușnice zvonuri: se spunea că buncărul generalului e compus din patru încăperi cu mobilă de palisandru și nuc, cu covoare prețioase, candelabre și opere de artă, totul provenind din muzeele Stalingradului. Adevărul e că, intrând prima în orașul de pe Volga, Divizia 71 avusese și timpul și ocazia să jefuiască după pofta inimii.
Existau și niște gospodării anexe, o crescătorie de pui, staule cu vaci, o lăptărie și o brutărie. 138 de cai pur-sânge, rasa Orlov, stăteau la dispoziția generalului și a statului său major, domnii ofițeri oferindu-și partide matinale de călărie. Când se nimereau pe acolo soldați grav răniți, bolnavi de tifos exantematic sau degerați, nu le venea să-și creadă ochilor.
Această stare de lucruri a durat până pe la jumătatea lui ianuarie 1943. Între timp Divizia 71 infanterie se topise precum un bulgăre de untură într-o tigaie încinsă. Tot atunci, generalul a decis atacarea pozițiilor rusești; un atac perfect inutil ce avea să se soldeze cu mii de morți la fel de inutile. Dar acestea erau ordinele.
— Un general de infanterie, va spune el, nu-i decât un biet pion, manevrat pe o gigantică tablă de șah.


SINUCIDEREA GENERALILOR

Căpitanul Glaser le făcu semn să se apropie deși ordinul era să tragem asupra solilor inamici. Maiorul rus, flancat de doi subofițeri, era un individ înalt de aproape doi metri, cu pieptul înstelat de decorații. Chipul părea turnat din oțel și privirea era la fel de înghețată ca și iarna rusească. Unul din subofițeri aruncă spre noi un sac din pânză albă, umplut cu de-ale gurii.
— Un dar din partea Diviziei a 3-a blindate de Gardă, spuse maiorul. Am ordin să vă propun capitularea. Oferta e valabilă până la orele 18; în caz de refuz, atacăm în masă, infanterie, artilerie, tancuri. Sper, căpitane, că înțelegeți ce va urma.
Sensul cuvintelor era limpede nu numai pentru căpitan, ci și pentru noi toți. Dealtminteri, nici nu era greu de înțeles.
— După miezul nopții, adăugă maiorul, zâmbind, nu mai luăm prizonieri și nimeni nu mai poate trage nădejde să scape ridicând mâinile.
Căpitanul Glaser încuviință din cap. Înțelesese ce era de înțeles: într-un fel sau altul, era sfârșitul „fortăreții Stalingradului".
— Dacă acceptați capitularea, continuă maiorul, fiecare ostași va primi rația de hrană cuvenită unităților noastre combatante. Bolnavii și răniții vor fi îngrijiți. Știm că vă lipsește totul.
Făcusem cerc în jurul sovieticilor și Porta amorsase chiar un început de troc pe bază de țigări cu opium și fotografii porno.
— Avem de toate, mai spuse maiorul. Primiți și veți fi tratați ca niște soldați. O să vedeți, nu-i chiar atât de rău.
— Propunerea va fi înaintată eșalonului superior, adică Diviziei.
— Să sperăm că generalul vostru von Hartmann va dovedi înțelepciune.
Rușii se retraseră, iar căpitanul Glaser o porni spre comandamentul diviziei, instalat la Orlovka, aproape de calea ferată. Acolo, în jurul unei mese din scânduri abia geluite, ținea sfat un grup de ofițeri superiori: generalul Pfeffer, generalul von Hartmann, comandantul Diviziei 71 Infanterie, bătăiosul general Stempel, comandantul Diviziei 176 Infanterie și colonelul Crome șeful statului-major al Corpului 4 Armată.
— După părerea mea, declară generalul von Hartmann, ca ofițeri germani avem o singură datorie: să rezistăm până la capăt după care să ne sinucidem. Va fi un sfârșit frumos și demn.
— Și cum rămâne cu soldații de care răspundem? interveni colonelul Crome care, la optsprezece ani, în timpul primului război mondial, în fruntea unui pluton de asalt, câștigase, în fața Arrasului, în Franța, steluța de sublocotenent.
Acum, purta la gât panglica ordinului „Pour le Mérite", cel mai înalt ordin militar, iar pe piept se înșirau patru rânduri de barete.
— Deci, soldații noștri? repetă el, îndărătnic, întrebarea.
Dacă generalii prezenți i-ar fi putut citi gândurile, l-ar fi pus imediat la zid.
— Crome, rosti generalul Pfeffer, datoria noastră de comandanți e să comandăm, nu să plângem de mila soldaților. Sunt împotriva sinuciderii. Să nu vă imaginați cumva că mi-e frică. Nu! Dimpotrivă, vă propun să atacăm la baionetă, în fruntea trupelor noastre. Generațiile viitoare vor avea cu ce să se mândrească! Germania nu posedă un monument înfățișând un general năpustindu-se asupra dușmanului cu baioneta la armă. Noi vom fi primii și acest monument va fi înălțat spre gloria noastră.
— Admirabil! exclamă generalul Stempel. Acesta trebuie să ne fie sfârșitul. Voi da ordinele de rigoare. Vom ataca, cu sabia în mână, cu gorniști și toboșari. Domnilor, vă propun să ne punem uniformele de paradă, cele pe care le-am adus în vederea defilării după victorie. Dar, de vreme ce Dumnezeu ne refuză această victorie, uniformele astea vor deveni giulgiuri!
Exact în acel moment apăru și căpitanul Glaser. Feldwebelul care-l însoțea depuse pe masă sacul adus de sovietici.
— Generalul Voronov, comandantul Diviziei a 3-a blindate de Gardă ne oferă condiții onorabile de capitulare. Rușii doresc să pună capăt unei vărsări inutile de sânge. De aici, și propunerea lor. Ofițerii își vor păstra armele individuale, răniții și bolnavii vor primi îngrijiri conform normelor sovietice, raportă căpitanul.
— Ce conține sacul? întrebă, strâmbându-se a dezgust, generalul Stempel.
— Cârnați și pâine. Parlamentarul sovietic a cerut să informez înaltul comandament că aceste condiții ale capitulării rămân valabile până la orele 18. În cazul unui refuz, către miezul nopții trebuie să ne așteptăm la un atac masiv și nu vor mai fi luați prizonieri.
O tăcere mormântală se lăsă în adăpost. Îi puse capăt generalul Pfeffer, plesnind cu cravașa în masă.
— Cum îndrăznești, căpitane, să vii cu asemenea propuneri? Auzi, capitulare! Corpul 4 armată a primit ordinul să reziste în sectorul de sud-est și va rezista cât timp voi fi în viață! Vom lupta până la ultimul om și ultimul cartuș! urmă el cu ochii injectați.
Von Hartmann îl fixa pe căpitan cu o privire ucigașe.
— Să capitulăm? șuieră el printre dinți. Cutezi să rostești un asemenea cuvânt? Să capitulăm în fața subdezvoltaților ăstora?
— Nici vorbă de așa ceva! rosti, emfatic, Stempel. Suntem ofițeri prusaci și mai bine murim decât să ne predăm! Dealtminteri, făcu el împungându-l pe Glaser în piept cu cravașa, cum se face că i-ai primit pe parlamentarii sovietici. Nu cunoști ordinul Marelui cartier? Acela de a trage în orice delegat inamic?
— Da, domnule general, le cunosc, sigur, se bâlbâi căpitanul Glaser, dar am crezut că...
— Ai crezut? Datoria dumitale de ofițer e să execuți ordinele, nu să crezi! Înțeles? Deci, e vorba de sabotaj și nesupunere. În loc să tragi în solii inamici, te-ai așezat cu ei la taclale!
Aplecându-se peste masă, generalul Pfeffer îl țintui pe Glaser cu o privire înveninată.
— Bun! Deci ai înțeles, căpitane? Și, îndesându-și pe cap cascheta cu frunze aurii pe vizieră, răcni: Drepți! În numele Führerului și al poporului german, ești condamnat la moarte prin împușcare pentru neexecutare de ordin în condiții de război!
Cei prezenți se ridică și salută. Regulamentul e regulament. Disciplină de fier. Nici un fel de înduioșări. Tradiție prusacă așa cum a zămislit-o Frederic cel Mare . Colonelul Crome îl dezarmează pe căpitan, e chemată garda, trec câteva minute, apoi troznește salva. Un trup ciuruit de gloanțe se prăbușește în zăpada murdară, vegheat din înaltul cerului de o lună lividă. Cei câțiva soldați care au constituit plutonul de execuție, istoviți și nemâncați, se reîntorc în adăpostul lor, tropăind cu cizmele prin zăpadă. Cui îi mai pasă de un mort? Ucizi ca să nu fii ucis.
— Totuși, trebuie făcut ceva, spuse colonelul Crome, bătând darabana cu degetele în scândura mesei.
— Sigur. Trebuie făcut ceva.
Generalul Stempel puse mâna pe telefon ca să ordone diviziei sale să atace pozițiile sovietice.
— Atacați-i pe bolșevici cu orice preț! răcni el în receptor.
— Atacă-i tu dacă vrei, cur pictat ce ești! îi răspunse un glas scârbit și furios, după care legătura fu întreruptă.
Stempel continua să uite că, în prezent, „divizia" sa număra... 60 de oameni, comandați de el și de un locotenent. Cel care-i răspunsese, era un sergent ce avea să devină, un an mai târziu, maior în Armata Roșie.
Stempel se albi la față și ieși, clătinându-se, din odaia în care se ținuse consfătuirea. Ordonanța îl ajută să-și îmbrace uniforma de paradă: pantalon gri deschis, cu lampas roșu și veston verde cu fireturi aurii. Se lăsă greoi pe marginea patului și chemă la el pe doi ofițeri de stat-major, singurii pe care-i mai avea. Lor le dictă ultimile sale cuvinte pentru a fi înscrise în jurnalul de marș al diviziei:
„Ostașii mei m-au trădat, așa că aleg moartea. Altă soluție nu există. Trăiască Führerul, trăiască Marea Germanie! Știu că n-am murit zadarnic la Stalingrad. Istoria ne va așeza pe locul ce ni se cuvine". Apoi, vârî țeava pistolului în gură și apăsă pe trăgaci. În poziția de drepți, cu ochii în lacrimi, cei doi ofițeri salutară plecarea în veșnicie a fostului lor comandant.
Două ceasuri mai târziu, un grup de generali străbătea stepa înzăpezită; fireturile de aur străluceau, decorațiile clincheneau, lampasurile purpurii se detașau net în imensitatea albă.
— E cazul să strângem din buci, spuse Porta văzând venind ofițerimea. Sosesc întăririle. Dacă Ivan își dă seama ce vor să facă idioții ăștia, o să primim una zdravănă peste bot!
— Nici mie nu-mi place, murmură Bătrânul. Nu se știe niciodată ce le poate da prin cap ștabilor ăstora.
Locotenentul Keit, proaspăt venit de pe băncile școlii militare, pocni din călcâie în fața generalului von Hartmann:
— Domnule general, permiteți să raportez: Divizia 71 Infanterie se află pe poziție; prezenți: 3 ofițeri, 18 subofițeri și 209 oameni din trupă.
— Mulțumesc, prietene, mulțumesc, îl întrerupse generalul von Hartmann. Vom porni la atac. Vă cer eu, vă cere Istoria să cădeți toți până la unul ca niște adevărați eroi germani ce sunteți!
— La ordinul dumneavoastră, domnule general! răcni locotenentul, bombându-și, trufaș, pieptul.
Cu o superbă nepăsare, generalii pășeau acum prin „țara nimănui".
— Þicniți de-a binelea! bombăni Porta. Ce, nu știu câți trăgători de elită mișună pe aici? Stau în ascunzătorile lor și de-abia așteaptă să le pice careva în cătare.
Generalul von Hartmann luă în cumpănire pușca pe care, până atunci, o purtase, vânătorește, atârnată de umăr. Chipul său aspru nu trăda nici cea mai mică tulburare. Peste tot vedeai ițindu-se, precaute, capetele soldaților. Spectacolul nu era dintre cele banale: niște generali în linia-ntâi!
— Adăpostiți-vă! ordonă generalul. Acum e rândul nostru!
Despiedică pușca și trase din picioare. Un sovietic sări în sus ca un iepure, apoi se prăbuși. În cinci minute, cu o obișnuită pușcă soldățească, generalul von Hartmann nimeri ținta de cinci ori.
— Bravo! comentă Porta ca bun cunoscător ce era. Habar n-aveam că Ștabii trag atât de bine cu arme de răcani!
În rând cu von Hartmann, înaintau generalul Pfeffer și generalul Wultz, comandantul artileriei. Trăgeau imediat ce vedeau mișcând ceva. Ba Wultz izbucni chiar în râs, doborând un soldat sovietic.
În jurul lor zăpada prinse să se spulbere sub gloanțe. Ei păreau că nici nu observă, și-și comentau, calmi, loviturile ca la o vânătoare oarecare, Von Hartmann avea de acum 26 de victime la activ, Wultz — 9, Pfeffer deținea recordul cu 31.
De mai bine de o lună, radioul ne împuia capul cu faptul că, aici, generalii luptă cot la cot cu soldații. Să mori de râs, nu alta! Și, uite, că, gogorițele propagandei se adevereau... Ce chestie!
Cu un geamăt, generalul von Hartmann căzu primul. Izbuti, cu greu, să se salte puțin și, sprijinind patul armei de coapsă, mai slobozi un glonț nimerind și de astă dată. În secunda imediat următoare, o grenadă exploda, azvârlindu-l îndărăt și lăsându-l inert, mușuroi cenușiu pe albul zăpezii.
Generalul Pfeffer se prăbuși ca trăznit, cu capul pe taluzul tranșeei de care reușise, totuși, să se apropie. Cascheta cu frunze aurite de stejar pe vizieră se rostogoli cât colo și un rusnac o culese cu vârful baionetei; n-ai în fiecare zi baftă să te pricopsești cu o caschetă de general! Wultz zăcea grav rănit și soldatul Borch s-a ales cu un glonte în picior încercând să-l aducă în liniile noastre. Locotenentul Keit a făcut apel la doi voluntari ca să recupereze cadavrele celorlalți doi generali, dar amatori nu s-au găsit. La ce bun să-ți riști viața pentru un ștab mort! Erau hăt departe vremurile când figura asta mai ținea; acum, ne durea-n cot dacă alți deștepți ne tratau de lași. Deci, locotenentul și un sergent s-au dus ei după trupurile generalilor. Sergentul a încasat un glonț drept în scăfârlie și așa s-a încheiat bâlciul. Noaptea târziu, i-am recuperat totuși.
În zori, s-a produs și atacul de care ne vorbiseră parlamentarii.
Tancurile T-34, năpustindu-se în masă, pulverizară pozițiile noastre. În urma blindatelor, urmau valuri, valuri de infanteriști cu baioneta la țeavă, împroșcându-ne din fugă cu foc de arme automate. Din Divizia a 16-a Panzer, unica supraviețuitoare a Corpului 4 armată, nu mai rămaseră decât elemente răzlețe, scărmănate și ele rău de tot. Iar rușii se revărsau și se tot revărsau peste linia de cale ferată.
Puținii rămași teferi, printre care și noi, săreau din pâlnie de obuz în pâlnie de obuz, sleiți de puteri, lac de nădușeală, cocoșați sub greutatea armelor și a munițiilor pe care le căram. Curelele echipamentului ne rupeau umerii, grenadele păreau să cântărească o tonă fiecare. La un moment dat, complet istovit, m-am prăbușit, înfundându-mi fața în zăpadă. Îmi pierdusem casca, apucasem doar să văd cum e strivită de șenilele unui tanc.
— Hai scoală! Gregor mă zgâlțâie din răsputeri. Te-ai săturat de viață? Scoală că te pocnesc!
Un timp îmi poartă el mitraliera, picioarele se mișcă singure, creierul e complet gol. Ne aruncă în spatele unui troian de zăpadă. Reculul mitralierei îmi zdrobește umărul, dar riposta asta neașteptată îi stopează nițel pe siberieni.
— Roiul! urlă Gregor, dându-mi un ghiont în spate.
În urma noastră e numai duduit de motoare și bubuit de tunuri; exploziile împrăștie în toate părțile bucăți de trupuri sfârtecate. Găsim o groapă în care ne aruncăm, dar unul din monștrii ăia albi se apropie în viteză... Se oprește brusc, țeava tunului își caută ținta, obuzul trece șuierând pe deasupra noastră. Tancul o ia din loc, acum direct spre noi. Plâng cumva în hohote? Zbier cumva? Nu mai știu nimic. Groaza mă paralizează. Largile șenile învârtejesc zăpada, pământul înghețat dârdâie sub tonele de oțel ce se năpustesc, ar trebui să sărim afară din groapă însă rămânem pe loc, pietrificați parcă, fixând cu priviri demente monstrul care va face din noi un terci sângerând. Vârâți unul într-altul ca doi țânci înspăimântați, așteptăm. Dintr-o groapă vecină pornesc urlete cumplite... De data asta ne-a sunat ceasul. Tancul e la vreo zece metri, soarele a fugit și el de pe cer. Îmi mușc până la sânge buzele, privind ca hipnotizat pântecul de oțel care se apropie. Cu un gest absolut reflex, căci de gândit nu mai pot gândi, trag din sacul de grenade o mină magnetică, Gregor mi o smulge din mână și cu un gest precis o lansează sub burta blindatului, exact acolo unde-i scaunul conductorului. Ne ghemuim cât putem pe fundul gropii. Astupându-ne urechile și implorându-l pe Dumnezeu ca mina să se lipească... Șenilele vin peste noi, dar în aceeași secundă, o explozie gigantică, o mare de flăcări, o ploaie de țăndări de oțel!
Un alt T-34. Ne depășește, dar atât de aproape încât l-am fi putut atinge. În urma lui, picioare în pantaloni vătuiți și cizme, e infanteria care atacă. O pereche de cizme s-a oprit lângă noi; primesc o lovitură zdravănă în burtă, dar o fac pe mortul, mai abitir ca unul adevărat. O talpă țintuită se așează pe ceafa lui Gregor, înfundându-i tot capul în zăpadă. Nici nu clintește.
— Ciort vozmi ! înjură rusnacul și-o ia din loc la galop.
Putea să ne-njure și de mamă! Mă ia cu tremurături, e o clasică criză nervoasă pe care Gregor e nevoit s-o lecuiască dându-mi câțiva pumni zdraveni. La Stalingrad nu se prea poartă crizele de nervi!
Peste tot, numai siluete îndesate, fețe cu pomeții largi, nasuri cârne, ochi necruțători. Siberienii! Cum unul dintr-ai noștri încearcă să ridice mâinile ca să se predea, cum clănțăne pistolul lor mitralieră.
„După miezul nopții, nu mai luăm prizonieri!"
Generalii care ne-ar fi putut salva sunt acum morți, dar ei n-au știut niciodată ce-i aceea frigul, foamea care-ți răscolește măruntaiele, șenila unui T-34 scrâșnind deasupra capului, aerul înghețat care-ți sfârtecă, precum un pumnal, atrocele dureri ale unui picior degerat pe care cangrena începe să-l roadă.
Siberienii aleargă spre noi. Îi vedem bine: uniforme vătuite, căciuli cu clape îndesate peste obrajii învinețiți de ger. Aleargă greoi, aidoma unor țărani care ar semăna iarna, numai că, în locul traistei cu semințe, mâinile lor strânge pistoale-mitralieră ale căror țevi lucesc sinistru. În urechile lor răsuna, neîndoielnic, apelul lui Ilia Ehrenburg: „Ucideți, ostași ai Armatei Roșii! Nici un neamț nu e nevinovat, nici cei vii, nici cei ce stau să se nască. Stârpiți odată pentru totdeauna rasa asta de fanatici! Ucideți, ostași ai Armatei Roșii! Înainte, la asalt!"
Ca un dement, mă trântesc pe zăpadă și pun mitraliera în bătaie. Apăs pe trăgaci și arma prinde să înghită, hulpav, cu viteza ei incredibilă de 1 000 lovituri pe minut, cartuș după cartuș. Cei din față se opresc și cad, cu ochii holbați de uimire, nevenindu-le să creadă că se poate muri în plină victorie.



„Nici cel mai înverșunat dușman al lui Hitler nu-i poate contesta avantajele deja atinse de o civilizație reînnoită".
The Times. Londra. 24-07-1933

Locotenent-colonelul pășea aidoma unui om beat. Părul cărunt și rar, îi cădea pe frunte, din pometele zdrobit se scurgea un firicel de sânge, unul din epoleții săi aurii dispăruse, mâinile le avea legate la spate cu sârmă ghimpată. În urma lui, de asemeni cu mâinile legate, veneau un maior, un locotenent și casierul unității.
Un grup de esesiști, cu puștile în cumpănire, îi tot zoreau pe condamnați, clarul de lună poleia cu argint sinistrele capete de mort de pe petlițe. În mijlocul pieții se înălța un stejar sub care fuseseră dispuse patru scaune, soldați cu capetele bălăbănind de somn, scoși de prin izbe, formau două rânduri deșirate în jurul stejarului. Un Sturmbannführer se adresă celor patru ofițeri care urmau să moară:
— Lașilor! Dacă mai aveți ceva de spus, făceți-o la iuțeală, suntem grăbiți!
Locotenent-colonelul tremura precum o frunză în furtună.
— Sunt nevinovat, credeți-mă! Nu mi-am făcut decât datoria și toată viața m-am străduit s-o fac cât mai corect!
— De bună seamă! rânji esesistul. Corect pentru tine, dar nu și pentru Führer! Și tu, războinic de salon, se adresă el maiorului care-l fixa cu privirea încărcată de ură a ochilor săi albaștri, voiai și tu să-ți faci numai și numai datoria?
— Monștrilor! șuieră maiorul. Voi, bandiților, sunteți adevărații dușmani ai Germaniei. Gașcă de ucigași!
— Dați-i drumul! răcni esesistul devenit livid.
Condamnații fură siliți să se suie pe scaune, mâini experte petrecură lațurile pe după grumaji, frânghiile se întinseră. Un Oberscharführer lung de doi metri dădu, pe rând, scaunelor câte o lovitură zdravănă, smulgându-le de sub picioarele osândiților, se trase un pas îndărăt și-și contemplă, încântat, opera. Acest Gustav Kleinkamp era un renumit călău care se lăuda că deține recordul mondial în materie de spânzurări. Era cel mai bun din comandoul de „speciali" ai Gruppenführerului Theodor Eicke. Pusese să se scrie pe vehiculele comandoului „Nu avem nevoie de prizonieri, ci de cadavre", lozincă ce-l încântase pe Eicke, dar nu și pe generalul Model care ceruse ca fraza să fie imediat ștearsă.
Model era singurul general de care Eicke se temea ca de dracul. Se zvonea prin Armata a III-a blindate că într-o zi, Eicke, suferind de o ocluzie intestinală pe care nici un medic nu izbutise s-o diagnosticheze, a fost chemat la Cartierul General al lui Model. După o discuție de numai cinci minute cu scundul general cu monoclu, faimoasa ocluzie se lecuise de la sine.
— Iată-vă comandantul și statul lui major spânzurați pentru trădare! zbiera Sturmbannführerul adresându-se soldaților pe jumătate adormiți. Asta va fi soarta tuturor celor care nu se vor bate pentru fiecare palmă de pământ, așa cum a poruncit Führerul nostru! S-a înțeles?
Într-un uriaș camion staționat ceva mai încolo se profila silueta lui Theodor Eicke, comandantul Diviziei 2 blindate din Waffen SS. Prima sa crimă de război o comisese încă la 26 mai 1940, în curtea unei ferme belgiene, ordonând împușcarea a 100 de prizonieri de război britanici. Generalfeldmarschalul Busch a făcut un scandal teribil pentru această încălcare a drepturilor omului și a prevederilor convenției de la Haga și a deferit criminalul unui tribunal militar. Himmler însă, chiar dacă nu nutrea nici un fel de simpatie pentru adjunctul său, s-a interpus, nevoind să fie pătată onoarea SS-ului.
— Sfinte Dumnezeule, a exclamat el cu acest prilej, ia te uită câtă agitație pentru niște englezi! Ce căutau pe front? N-aveau decât să rămână la ei acasă, pe insula lor!


UN CRÃCIUN DE POMINÃ

De cinci zile viscolul bântuia deasupra Volgăi. Era cumplita furtună din Kazahstan. Venea de foarte, foarte departe, din străfundurile Asiei, suflând și șuierând nebunește deasupra stepei. Viscolul era de partea rușilor, viscolul lucra pentru ei.
Îl ascultam mugind, adăpostiți într-un buncăr săpat pe malul fluviului: fețe pământii și istovite sub streașina de oțel a căștilor vopsite în alb. Eram flămânzi, flămânzi de multă vreme.
Mareșalul Goering îi promisese lui Hitler că un pod aerian va asigura aprovizionarea Armatei a VI-a, dar aparatele de care vorbise nu mai existau cine știe de când! Trăgea nădejde c-o să-l depaneze îngerii? Ar fi fost singurul ajutor pe care s-ar fi putut conta, dar până una, alta, Dumnezeu părea mai degrabă de partea rușilor și ferocele anticomunist de la Londra, domnul Churchill, se pupa în bot cu cei de la Kremlin, doar, doar vor scoate ei castanele din foc în locul bravilor săi compatrioți.
„STALINGRAD, GROAPÃ COMUNÃ! ÎN FIECARE MINUT MOARE CÂTE UN SOLDAT GERMAN!" urlau pe toată întinderea frontului megafoanele sovietice. Se murea, da, însă mai puțin în luptă. Se murea, mizerabil, de foame și de frig, se murea pe interminabilele drumuri ale stepei, în câte o groapă, bâiguind cuvinte de neînțeles. Mureai lipindu-te de țeava înghețată a tunului carului de asalt rămas fără carburant, te strecurai în câte un bordei ca să te adăpostești de viscol și-ți așteptai acolo sfârșitul. Sprijinit pe peretele tranșeei, comandantul de companie dădea ultimele ordine și murea.
„STALINGRAD, GROAPÃ COMUNÃ! ÎN FIECARE MINUT MOARE CÂTE UN SOLDAT GERMAN!". Acul secundarului înaintează pe cadran, ronțăie din timp și groapa comună a Stalingradului mai înghite un soldat german.
Până una, alta, eram vii dar crăpam de foame. La un moment dat, îl văd pe Porta înșfăcând o pușcă rusească, dintr-acelea cu baioneta pliabilă, îndesând sub braț un sac de iută, făcându-i semn Micuțului și dispărând pe tăcute în „țara nimănui" răscolită de explozii. Destul de vicleni ca să scape de vigilența jandarmilor, gata oricând să te pună la zid, reveneau regulat cu câte ceva de mâncare în sacul lor. De cele mai multe ori erau oase de cal, uneori chiar nițel putrede, dar dacă știi cum să le prepari, iese o zeamă care te ajută să supraviețuiești. Într-o noapte, s-au întors cu 36 de cutii de conserve și o jumătate de rață friptă, totul șterpelit de la rusnaci. Sigur, nici prin gând nu le trecuse să scotocească în cămara lui Ivan, a fost o pură întâmplare, dar crăpelnița asta ne-a costat doi morți — de indigestie în cazul de față!
— Ce ți-e și cu viața asta! se pornise atunci Porta pe filozofat. Ori îți dai duhul că n-ai avut ce băga în burtă, ori te duci pe copcă pentru că ai băgat prea mult!
Buncărul nostru se cutremura sub cumplitul tir al artileriei sovietice, de-a lungul întregului front de pe Volga, moartea mătura pozițiile germane. Vulcan în plină erupție, cota 102 se volatiliza scuipând flăcări și vălătuci de fum. Cei ce nu-și găsiseră un adăpost solid, se prefăceau în frunze moarte. Majoritatea mureau asfixiați de suflu, alții părăseau tranșeele, delirând și clătinându-se de parcă ar fi fost beți criță, alții își pierdeau direct mințile și-i vedeai, în lungile lor mantale verzi-cenușii, alergând de colo până colo și râzând ca bezmeticii.
Nu mai eram un regiment, poate doar o companie, un ultim deșeu al frontului, amestec haotic de ostași din toate armele.
De puțin timp ni se alăturase chiar și un Unterscharführer SS. În prima zi, istovit, se prăbușise pe patul lui Porta, ceea ce l-a înfuriat la culme pe acesta din urmă. Patul era proprietatea sa personală, îl găsise într-o vilă abandonată și, de atunci, îl căram mereu după noi. Uneori, Porta îl închiria cu ora.
— Tăticu, ăsta-i patul meu și nu-mi amintesc să ți-l fi închiriat! Micuțule, ia fă-i vânt!
Esesistul, pe care colosul nostru îl înșfăcase ca pe un fulg, zbură instantaneu pe podea. Mai apucă să arunce o privire furibundă și adormi imediat, făcut colac, dar cu pistolul la îndemână.
Pe neașteptate, ușa adăpostului nostru fu dată de perete cu un picior zdravăn și în prag își făcu apariția un general. Un general SS, într-o manta de piele, cu pistolul-mitralieră de gât. Fața i se învinețise de frig. Crăcănat în mijlocul buncărului, el ne fixă pe rând, dădu un șut unei căști care zăcea pe jos, expediind-o în capul cine știe cărui nenorocit.
— Alo! Bandă de neisprăviți! Doar nu vă închipuiți că viața-i veșnică și că o să trăiți pân'la nemurire? Care-i cel mai vechi în grad aici?
— Eu sunt, Brigadeführer! Oberfeldwebelul Beier din regimentul 27 Panzer, se prezentă Bătrânul. Efectiv: 1 Oberfeldwebel, 7 gradați, 43 de oameni de trupă. Armament: un aruncător de grenade, două mitraliere, 6 puști-mitralieră, un aruncător de flăcări. Muniția, necunoscută.
— Nu cunoști, deci, de câtă muniție dispui, când lucrul ăsta ar trebui să-l știi și visând? Și, fără să mai aștepte răspunsul Bătrânului, generalul continuă: Cum se face că vă aflați tocmai aici? Unde-i regimentul vostru?
— Regimentul nu mai există, Brigadeführer, raportă Bătrânul. A fost distrus în întregime. Cei care nu-s morți, sunt prizonieri.
— De unde a apărut acest Unterscharführer. Din ce unitate SS? întrebă generalul, arătându-l pe esesist.
— Brigadeführer, permiteți să raportez: sunt Unterscharfüherul Krahl, din regimentul de pionieri de asalt.
— Și de ce nu ești la batalionul tău? Ce cauți aici?
— Batalion? făcu esesistul, schițând, în același timp, un gest semnificativ cu muchia palmei în dreptul gâtului. Batalionul meu de eroi, executând ordinul de a nu ceda nici o palmă de pământ cucerit, s-a lăsat împresurat în locul numit Rânok, iar fârtaților din față nu le-a trebuit mai mult de o jumătate de oră ca să ne lichideze. Am făcut-o pe mortul și d-aia am scăpat. Dar sunt singurul.
— Ridică-te, Unterscharführer, când vorbești unui superior! Cât privește modul în care ți-ai părăsit unitatea, asta o va decide tribunalul militar. Până una alta, rămâi aici, împreună cu adunătura asta de porci. Vă previn că primul care va încerca s-o șteargă, va fi spânzurat de cea mai apropiată cracă. Acum, prezentați-mi livretele voastre militare!
Generalul scoase din buzunar un imens trabuc negru. Servil, Julius Heide se repezi să-i ofere un foc.
— Unde anume v-ați părăsit poziția? îl întrebă generalul pe Bătrân, desfăcând o hartă pe patul lui Porta.
— Pe lângă Kotluban, Brigadeführer.
— Kotluban, mormăi generalul. 53 de kilometri de aici. Deci, continuă el făcând niște însemnări pe hartă, regimentul vostru se afla în apropierea pădurii Tătarilor, lipit de Volga?
— Întocmai, domnule general. Þineam de Divizia 16 Panzer ale cărei poziții sfârșeau la nord de Kotluban.
— Da, așa s-ar părea, făcu generalul nu foarte convins. Atunci explică-mi, te rog, cum ați reușit să străbateți pozițiile regimentului sovietic de gardă care se afla în fața voastră? Presupun că rușii nu v-au eliberat niște adeverințe de „liberă trecere"? Ce pot să deduc decât că ați șters-o, abandonându-vă pozițiile?
— Brigadeführer, replică Bătrânul, strângându-și buzele, din plutonul pe care-l comand, n-o șterge nimeni. O lăsăm pe seama domnilor ofițeri. Singurul care a șters-o, a fost comandantul nostru de companie, locotenentul Reineger, venit de la divizia 79 infanterie. A dezertat la ruși, indicându-le și pozițiile pe care le ocupam, așa că...
— Gura! răcni generalul, plesnindu-l pe Bătrânul cu mănușile.
Turbat de furie, Unterscharführerul se năpusti asupra generalului, cu o baionetă în mână.
— Ticălosule! răcni el cuprins de un brusc acces de furie.
Cu o rapidă priză de judo, generalul îl expedie la podea. Urmară două scurte detunături de pistol-mitralieră.
— Mai există și alții care s-au săturat de viață? întrebă calm generalul. Să poftească în față!
Privirile ne scăpărau de ură, dorința de a ucide ne sufoca, dar disciplina prusacă ne intrase în sânge, eram robii ei; un general e un dumnezeu, el are dreptul să facă din tine ce vrea.
— Luați-vă armele și calabalâcul! Încolonarea!
Ocupăm poziții de-a lungul liniei ferate Stalingrad-Pitomnok. O baterie de tunuri de 88 mm. și cei trei supraviețuitori ai ei este încorporată, fără prea multe discuții, grupului nostru de luptă. Apoi, așteptăm... E înspăimântător de frig, iar generalul nu ne lasă o clipă în pace.
Pe înserate, iată-le apărând! Aidoma unor uriașe ploșnițe albe, tancurile T-34 escaladează rambleul și depășesc calea ferată fără a întâlni rezistență. Infanteriștii își părăsesc gropile și tranșeele, mici puncte cenușii pe albul imaculat al zăpezii, dar ploșnițele pe șenile îi prind din urmă, îi strivesc, țevile tunurilor se leagănă amenințător, turelele joase seamănă cu un pumn încleștat, scrâșnesc și zornăie șenilele. Într-o învolburare de zăpadă, blindatele inamice înaintează în formație strânsă, coborând taluzul.
Ghemuiți pe lângă piesele noastre de 88, așteptăm. Primele tancuri sunt cam la 800 de metri și se căznesc să terciuiască niște amărâți de pifani, răzleți pe întinsul stepei. Așteptarea asta e ceva cumplit. Ca să reziști, ai nevoie de nervi de oțel. Dacă ai ratat ținta, s-a zis cu tine!
Tancurile se apropie, iau viteză. Chepengurile turelelor se deschid, din ele se ițesc capetele comandanților de car; e clar că nu se mai așteaptă la vreo surpriză.
— Foc! comandă Bătrânul.
Patru bubuituri simultane: patru tancuri explodează cu un zgomot infernal. Frica, atrocea frică a dispărut. Nu mai simțim nici frigul. Gesturile, repetate de sute și sute de ori, au devenit automate; servanții care-și trec, din mână-n mână, obuzul, ochitorul lipit de lunetă, învârtind maneta de direcție, culata care se închide... Tragem într-o cadență demențială, tancurile încep să se retragă, flăcările cuprind turelele, văzduhul e împroșcat cu bucăți de metal incandescent, oamenii se prefac în mumii carbonizate. Așa e moartea tanchistului. Nouăsprezece T-34 sunt pradă vâlvătăilor și o gigantică ciupercă de fum negru urcă spre cerul împâclit.
Un scurt moment de pauză, apoi un nou val de T-34 se revarsă de după calea ferată, de data asta îndreptându-se direct spre baterie. Tunurile trimit obuz după obuz, ne mișcăm cu energia disperării, acum e care pe care, dar muniția se epuizează văzând cu ochii.
Inamicul a reperat bateria și o ploaie de proiectile se abate asupra noastră. Duelul tun-tanc a atins paroxismul. Un artilerist de vreo șaptesprezece ani se zvârcolește în zăpadă, atins de o schijă în șira spinării, țipetele sale acoperă aproape bubuitul exploziilor, dar cine să-i vină în ajutor? Nu-i timp pentru așa ceva! Lungi limbi portocalii țâșnesc din turele, monștrii de oțel sunt încă vii, alții tocmai coboară taluzul.
Cei din linia întâi, care și-au părăsit pozițiile, scurmă la repezeală zăpada în spatele bateriei, crezând că aici vor fi mai la adăpost. Nefericiții! au schimbat un iad cu altul! proiectilele inamice cad cu precizie, duelul sporește în intensitate, nu mai suntem oameni, am devenit simple mașini puse pe distrus. Urlă răniții, urlă și moartea țâșnind din lungile țevi ale 88-urilor noastre.
Grăsanul Paul din Köln se prăbușește cu pieptul sfârtecat, caporalul Duval, din Sauerland, are o mână smulsă, subofițerului Scheine, din Wupperthal, îi sunt secționate ambele picioare la nivelul genunchilor, o explozie îl preface pe Weiss, din Breslau, într-o piftie sângerândă. Iar tancurile vin și tot vin...
Tunul lui Gregor primește o lovitură în plin. Un fragment de țeavă zboară și-l decapitează pe servantul-încărcător; o clipă, trupul îi rămâne drept, în picioare, un jet de sânge țâșnind, ca o fântână arteziană, din gâtul retezat. Gregor se țicnește: râde, râde ca un apucat, ștergându-și fața năclăită de sânge străin, apoi cade în genunchi, zgâlțâit de hohote de plâns.


Cu totul pe neașteptate, tancurile o iau spre sud, mugetul motoarelor descrește, nouă nu ne vine să ne credem ochilor. Ce le-a venit? Încotro au luat-o? Bătălia s-a terminat. Năuci, sleiți, tăcuți, suntem, totuși, în viață! Vii, printre cadavrele care au și început să înțepenească de ger.
Totul îmi joacă prin fața ochilor, duhoarea corditei îmi arde plămânii și privesc tâmp, fără să pot mișca un deget, cum un marinar îl pansează pe Legionar, atins la frunte de schija unei grenade. De data asta, spre norocul lui, își pusese casca, altminteri ar fi fost scalpat!
Iată-l apărând și pe general, urmat de câțiva ostași tăcuți.
— Dinamitați tunurile! Adunarea în vâlceaua de colo!
Instalăm calupurile de trotil, întindem fitilele, Porta le aprinde și o luăm la picior în direcția indicată. Peste câteva momente o explozie monstruoasă pulverizează bateria. Nu va trece mult timp și zăpada va acoperi rămășițele ei sub un lințoliu alb și înghețat.
Probabil, sunt vreo 38 de grade sub zero. Un vânt ucigaș mătură stepa, biciuindu-ne cu cristale de gheață. Oriunde ți-ai arunca privirea, numai trupuri încremenite, numai mâini sau picioare țepene, împungând cerul vinețiu de iarnă. Crunt, închis în sine, mărșăluiește în fruntea lamentabilei noastre coloane generalul SS. E nebun. Ne-am dat seama încă demult, e un nebun care vrea să moară în luptă și, dacă se poate, să tragă după sine un număr cât mai mare de soldați.
Săpăm adăposturi în fața unuia din coturile Volgăi, la piciorul unor coline care alcătuiesc un soi de triunghi. De acolo de unde suntem, putem urmări în voie lungile coloane inamice trecând peste fluviul înghețat. A doua zi, ne ia în primire artileria grea. De patru ori, suflul unor explozii apropiate mă aruncă afară din prăpădita noastră tranșee. Ultima oară Porta a fost acela care m-a adunat din zăpadă și sunt într-atât de comoționat, încât nu mă mai țin pe picioare.
Plutonul vecin e bombardat cu obuze cu oxigen lichid al căror efect e de neînchipuit. Până și ruinele reîncep să ardă. O duhoare groaznică de carne arsă s-a impregnat în uniformele noastre, întorcându-ne mațele pe dos.
— E de necrezut cum de mai pot arde pietrele astea, comentează fostul marinar, ghemuindu-se pe fundul tranșeei. Poartă, în continuare bereta neagră de uniformă, cu panglicile fluturându-i pe spate.
M-am strecurat printre niște blocuri de beton și mi-am instalat mitraliera în dreptul unei fante strâmte, descoperite cu flerul pe care-l dobândește orice soldat pe front. Rod un coltuc de pâine, veche și tare, dar mi-e atât de foame că o găsesc delicioasă.
Dinspre Volga, odată cu coloanele inamice, se preling înspre noi cețurile. Apoi, brusc, inamicul atacă. Demoni născuți printre ghețuri și zăpezi, semănând cu niște urși în uniformele lor vătuite, siberienii se năpustesc cu urlete de:
— Ura-a-a! Za Stalina!
Ultima tranșee din flancul poziției noastre cedează. Riscăm să fim încercuiți. Prin crăpătura din beton, văd pâslari și pufoaice kaki. Mitraliera răpăie furioasă, uraganul morții risipește rândurile, inamicul se retrage în debandadă, călcându-și în picioare morții și răniții.
— Pe ei! răcnește generalul și se năpustește primul, secerând tot ce-i iese în cale cu pistolul său mitralieră.
Panică în rândurile inamice.
— Allah Akbar! Trăiască legiunea! Trăiască moartea! urlă mititelul Legionar, gonind pe urmele generalului.
Îmbătați de sânge, tragem, împungem, izbim, ne gâtuim, tăiem într-un corp-la-corp atât de furios încât până și Satanei i s-ar face groază. Talonați de politruci, rușii contraatacă la baionetă, dar cad cu sutele. Pătrundem în iureș în pozițiile lor, invadăm buncăre, tranșee. Haleală! Haleală din belșug! Porta devorează tot ce găsește, Micuțul înghite, pe nemestecate, un ditamai bucățoi de slănină, umflăm cât putem și o ștergem pentru că rușii se pun cu aruncătoarele pe noi. Împreună cu un locotenent necunoscut, generalul e culcat în spatele unei mitraliere — o fi el nebun, dar în nici un caz, laș. Dracul știe cum, nimerim într-o clădire bombardată, din care însă nu mai putem ieși, pentru că siberienii s-au și strecurat în dosul nostru. Îi vedem cum se apropie pe furiș, înarmați cu aruncătoare de flăcări a căror simplă vedere ne face piele de găină. Iată însă că Heide, și el cu un aruncător de flăcări, se furișează printre dărâmături, ajunge neobservat în spatele siberienilor și-i împroșcă cu jetul arzător. Fără el, acum eram cu toții scrum și tăciuni.
De dincolo de Volga pornește deodată tunetul bateriilor artileriei grele, un tunet prelung și îngrozitor care face pământul să se cutremure pe kilometri întregi. Trag în noi cu acele cumplite obuze cu oxigen lichid care-ți sfârtecă plămânii.
Salvarea e în fugă. În pititul pe fundul unei gropi, a unui lăcaș de tragere, într-o pâlnie de obuz. Mă rostogolesc peste Porta, suflul ucigaș ne ajunge din urmă — cei care n-au izbutit să se adăpostească la timp, își scuipă acum bojocii. Vântul acesta al morții mătură și volatilizează tot ce se găsește la suprafață. Doar sub pământ mai există o șansă de scăpare; ghemuit, stai nemișcat, muști din patul puștii ca să nu urli, până și nevoile ți le faci culcat; mai bine nădragii plini, decât plămânii numai zdrențe!
Bombardamentul durează toată noaptea. Nimeni nu se mai îndoiește că am pierdut războiul, dar nici nu se suflă o vorbă cum că ar trebui să renunțăm la luptă. Viața ne e prețioasă chiar așa mizeră cum e, dar nu vorbim niciodată despre trecut, ci doar despre viitor. Fără să credem prea tare în el! Existența a devenit pentru noi atât de scurtă, încât fiecare minut se încarcă de o intensitate nebănuită până acum. Crăpăm de frig, de foame, de frică, dar încă ne mai încântă ochiul spectacolul unui fazan zburătăcindu-se prin zăpadă. Nimeni nu trage în el. Ar fi un adevărat asasinat și, deși în fiece clipă ucidem câte un om, nici unul dintre noi nu se consideră asasin.
Trei JU-52 își fac pe neașteptate apariția, străpung norii joși, căutând, nu încape îndoială, pozițiile noastre. Descriu cercuri ample, indiferente la antiaeriana inamică și iată plutind în văzduh parașute portocalii de suspantele cărora atârnă, legănându-se, mari containere cu hrană. Vederea lor ne înnebunește de-a binelea. Îți riști pielea ducându-te după ele, dar puțin ne pasă și toată lumea se repede să le culeagă. Oare ce conțin? De poftă, ne plouă-n gură.
— Ce-ați zice de un purceluș de lapte la frigare? geme de plăcere Porta care e iarăși lihnit de foame.
— N-am să mai înjur niciodată aviația! promite, solemn, marinarul.
Cu mâini ce tremură de nerăbdare, smulgem învelișul din aluminiu al containerelor, fiecare din ele putând conține hrană pentru o întreagă companie. Nici măcar copiii care au așteptat o lună întreagă pomul de Crăciun nu sunt mai fericiți ca noi!
Marile cutii nu conțin însă nici purceluși de lapte, nici păsări fripte, nici cartofi și nici măcar pâine! Fiecare e burdușită cu praf împotriva păduchilor, hârtie pentru scrisori și o cantitate uriașă de fotografii în culori reprezentându-i pe Hitler, Georing, Goebbels... Oricine își poate închipui lesne disperarea noastră!
Fotografiile sunt imediat azvârlite și vântul le poartă spre liniile rusești.
— Pentru budele voastre! urmă Porta, turbat de furie. Ștergeți-vă la cur cu ele!
Aceeași soartă o au și cutiuțele cu praf împotriva paraziților. Totul pute acum a insecticid; kilograme de praf se împrăștie ca un nor alburiu deasupra Volgăi, odată cu blestemele noastre. De data asta, chiar că au întrecut măsura!
— Bătu-l-ar Dumnezeu pe Adolf! mugește Micuțul.
Da, să-l bată!
În zori, părăsim pozițiile, din nou pe viscol, al cărui singur avantaj e că ne ascunde de ochii inamicului. Vor trece câteva ceasuri bune până să descopere că am șters-o. Pe șoseaua de centură Olovka, generalul instalează un baraj ca să-i oprească pe cei care vin, pachete, pachete, fugind din uzina de tractoare. Zbierete și proteste indignate, dar figura nu ține, cei însărcinați cu oprirea dezertorilor și, mai ales, generalul SS, nu știu de milă. Doi ofițeri mai îndărătnici se aleg cu câte un glonte în ceafă, iar un căpitan artilerist e bătut măr și lăsat leșinat în zăpadă.
Plecarea, în amurg. De data asta, coloana e respectabilă. După vreo douăzeci de kilometri, într-o vâlcea, dăm peste un întreg regiment... de cadavre. Ciolane înghețate se ițesc de sub zăpadă, corbi lucioși, cu croncănit sinistru, ciugulesc de prin cranii. O viziune de groază. „Stalingrad, groapa comună... În fiecare minut, moare un soldat german".
Dăm și peste un buncăr zdravăn, săpat în peretele unei râpe, în care ne vom adăposti. Pe masa rămasă intactă e o lampă cu carbid, pe care Bătrânul o aprinde. Lumina țâșnește, vie și incoloră... cadavre și iarăși cadavre! Unele peste altele, la grămadă. Fețe schimonosite de groază, membre răsucite... Pe un scaun, un locotenent-colonel, cu capul căzut pe spate și ceafa găurită de glonț... N.K.V.D.-ul a trecut pe aici înaintea noastră. Pe o masă de operație zace un medic cu beregata tăiată... Într-un ungher, două infirmiere, cu pântecele dezgolite.
— Le-au tras în țeapă, constată Porta, acoperind trupurile celor două femei.
Cei care au trecut prin acest loc, au urmat întocmai îndemnul lui Ilia Ehrenburg: „Ucideți-i acolo unde-i găsiți, chiar și în pântecul mamei!"
Istoviți, ne prăvălim pe niște saci cu paie, însângerate, puturoase. O singură dorință: să dormim. Generalul s-a instalat pe o laviță, lângă peretele de pământ. Își cercetează pistolul-mitralieră, se uită, gânditor, la cadavre, apoi capul îi cade pe piept, degetele se descleștează, arma cade pe jos... A adormit și el, ca noi toți.
Trezitul se face brusc și brutal. Cât să fi dormit? Nimeni nu știe. Dar adăpostul se cutremură. Undeva pe fundul vâlcelei, duduie motoare și scrâșnesc șenile. Sunt tancuri. O să ne țină nervii?
Bătrânul stinge prompt lampa cu carbid. Ne ghemuim în întuneric, îngroziți. Blindatele trec pe lângă buncăr, aproape de tot. Abia mai îndrăznim să respirăm. Apoi, le auzim îndepărtându-se... Au luat-o în direcția Gumrakului. Tăcerea revine și peste cei vii, și peste cei morți.
Generalul trage capișonul peste căciula sa de blană și își încheie lunga sa, manta.
— Luați-vă armele și, după mine!
Înhățăm cu noi tot ce se poate mânca, chiar și o bucată de carne, suspect de albă, despre care Bătrânul pretinde c-ar fi carne omenească. Nesătulul de Porta însă a și înfulecat o bucată zdravănă din ea.
— Grozavă! Pesemne că-i târtiță de general! Dacă ăsta-i gustul hoitului nostru, păziți-vă, fraților, când mi se face foame!
— La drum! strigă generalul, îndemnându-ne cu țeava pistolului-mitralieră.
Părăsim buncărul și ne săpăm poziții mai spre nord-vest, la câțiva kilometri de Pestianka. În depărtare, o rachetă de semnalizare descrie pe boltă o curbă grațioasă, apoi urmează un nou atac. Rușii se apropie în lanțuri strânse de trăgători, baionetele lucesc, politrucii zbiară lozinci. Cad ca popicele, dar cei din spate vin și tot vin.
Lăcașul meu de tragere e sub ce a mai rămas dintr-un buldozer american, săpat chiar în zăpadă. Înspre mine gonește un pifan de-al lor. Îi disting perfect trăsăturile: o față lătăreață, învinețită de frig, nasul turtit și steluța roșie de pe căciula cu clape. Cătarea mea e chiar sub steluță, detunătura armei plesnește sec în văzduhul înghețat și pe chipul rusnacului apare o expresie de cumplită nedumerire... Îi este greu infanteristului ăsta, venit din cine știe ce fund de țară să înțeleagă de ce trebuie să moară tocmai aici, pe malurile acestei Volga, despre care știe câte ceva doar din cărți? I-ar fi plăcut să se întoarcă la caii și la vacile lui, dar uite că soarta n-a vrut și acum zace în zăpadă, în timp ce pe deasupra, trece, mugind, crivățul venit din Kazahstan. La primăvară, când va ieși de sub giulgiul său alb, un buldozer îl va împinge, împreună cu alte zeci de mii de leșuri asemănătoare într-o groapă comună unde se va înfrăți pe vecie cu reprezentanții tuturor popoarelor Uniunii Sovietice.
Începem să ne retragem de-a lungul căii ferate. Dintr-o pâlnie de obuz, un ofițer strigă după ajutor. E tânăr, dar fața îi e de moșneag și înainte de a trece mai departe, arunc o privire spre ceea ce, cândva, s-au numit picioare. Acum, sunt doar o tocătură de carne sângerândă. Nu mai e nimic de făcut.
— Ia-mă cu tine! imploră el. Camarade, ia-mă cu tine!
— Domnule căpitan, grăbiți-vă să muriți! și-i vâr un pistol în mână, după care o iau la goană ca să-i ajung din urmă pe ceilalți.
Ascuns după un tufiș, mă uit la un T-34 care sosește, legănându-se ca o rață. Comandantul lui îl descoperă pe rănit, cotește, și trece cu pahidermul său spoit în alb peste micul ghemotoc cenușiu, și, ca să fie mai sigur, derapează, odată la dreapta, odată la stânga. Când o iau din loc, mogâldeața cenușie nu mai există. Tanchistul rânjește. Încă un împuțit de fascist mai puțin! Înainte, ostași ai Armatei Roșii!
Porta și cu mine sărim simultan pe un T-34, smulgem drapelul roșu care-i flutura pe turelă și orbim cu pânza lui vizoarele. Chepengul se deschide, grenadele noastre zboară înăuntrul mastodontului și abia apucăm să ne aruncăm de pe el că explozia îi scurmă măruntaiele și flăcările țâșnesc turbate.
Stalingrad, groapă comună. În fiecare minut moare un soldat german, iar acolo, în Prusia Orientală, stăpânește un dement care zbiară: „Bateți-vă până la ultimul om!" Din nefericire pentru noi, simpli trupeți, mai există ofițeri care, dintr-un aberant sentiment al datoriei de ostaș, continuă să-i dea ascultare.
Pe data de 24 decembrie suntem pe lângă Dimitrievka, dar nici unul dintre noi nu se gândește că e ajunul Crăciunului.
La ora șapte fix, Ivan atacă cu infanteria și, în pofida ravagiilor pe care le facem în rândul ei, atacul nu contenește până la 3 după-amiază. Brusc, totul încetează. Nici o împușcătură, nici un zgomot, o tăcere absolută. Pe linia ferată, ard câteva vagoane de marfă. Alarmat, Porta se întreabă ce poate însemna această liniște. La orizont nu se vede nimic, doar vârtejurile de zăpadă stârnite de vânt. Ce se întâmplă oare? Aveam s-o aflăm foarte curând.
Pe data de 25, la orele 15 fix, cinci T-34 trec calea ferată, fără a fi însă însoțite de infanterie. Suntem neputincioși în fața lor, n-avem nici tunuri anticar, nici mine, nici măcar o sticlă incendiară. Tancurile se îndreaptă către pozițiile plutonului 3, apoi schimbă direcția și o iau spre cele ale plutonului 2. Difuzorul instalat pe unul din ele face să răsune un marș triumfal. Fiecare tanc se plasează deasupra a câte unui lăcaș individual de tragere, se răsucește la dreapta și la stânga, apoi pleacă mai departe. Cel prins în groapa săpată în zăpadă își urlă groaza, înainte ca tonele de oțel să-l amuțească pe veci, terciuindu-l. Douăsprezece gropi individuale, doisprezece soldați striviți. Apoi, tancurile dispar, tot așa cum veniseră, spulberând cu șenilele zăpada.
A doua zi, fix la aceeași oră, iată-le din nou! Și, din nou, aceeași muzică, aceeași precizie în executarea masacrului... Ne astupăm urechile ca să nu auzim urletele camarazilor prefăcuți în piftie, dar nu putem face nimic altceva decât să așteptăm să ne vină rândul...
Noaptea de iarnă învăluie stepa. Mereu ni se năzare că auzim strigăte, dar nu, e doar viscolul adus din Kazahstan care urlă a moarte.
În spatele tranșeei noastre explodează câteva proiectile de aruncător. Apoi, auzim megafonul: „Fasciști nemți! Porci de capitaliști! La 3 fix, venim să vă turtim!"
Porta se hlizește și-i salută cu jobenul său galben. Îmi pare nespus de bine să aud că am devenit capitalist! Gregor, să tragă Cadillacul la scară, plec pe Coasta de Azur!
— Camarazi, se aude deodată în megafon, sunt subofițerul Büchner, din Divizia 23 Panzer. Treceți de bună voie de partea noastră, arătați că sunteți cu adevărat prieteni ai poporului! Scuturați-vă din robie! Scuipați-i pe stăpânii voștri capitaliști!
— Cunoaștem, cunoaștem cântecul! rânjește Porta. O să ne promită până și gagici. Dacă ar fi să te iei după ce spun, Uniunea asta Sovietică e raiul pe pământ, paradisul proletarilor care au de toate!
În ziua următoare, la ora anunțată, iată-i din nou! Acum însă, în fața liniilor noastre sunt și două pete gri-verzui; doi tipi care au crezut în fericirea sovietică și care au fost împușcați pentru încercare de trecere la inamic.
Îngroziți, privim cele cinci huidume albe cum se apropie. Al cui va fi rândul astăzi?
Tancurile se înfundă în zăpadă, patinează, dar scapă imediat. De data asta, au pus muzică de dans. Nu cred să existe pe lumea asta ceva pe care să-l urăsc mai tare decât un T-34, această fiară care duduie, această mașinărie a morții.
În gaura sa, Porta cântă din fluierul lui cu of și jale, iar din zăpadă se zărește ițindu-se vârful jobenului galben. A fost cu neputință să ne îngropăm mai adânc, pământul e mai dur decât granitul și cazmalele noastre nu slujesc la nimic. Va avea grijă el, viscolul poposit din Kazahstan să ne îngroape cum trebuie.
Tancurile se apropie, mugind asurzitor. Unii din camarazii noștri o iau la goană, dar sunt secerați de mitralierele blindatelor, sau împușcați de proprii ofițeri. Dezertare! Abandon de poziție! Lașitate înaintea inamicului!
Printr-o minusculă gaură făcută în zăpadă, privesc cum, fără grabă, se apropie moartea. De-aș avea măcar o sticlă incendiară împotriva acestor ucigași, dar n-am nimic... nimic în afara mâinilor mele goale!
Primul T-34 trece la câțiva pași de mine, cu toate chepengurile închise. Știu însă că, în spatele vizoarelor sunt ochi care pândesc, căutând prada. De astă dată e grupa vecină, camarazi de-ai noștri încă de demult. Comandantul ei e un subofițer micuț ca statură, pe nume Wilmer, proprietarul unei băcănii din Düsseldorf, care, în 1936, a semnat un angajament pentru patru ani. A primit imediat solda cuvenită pentru toți acești ani, fapt care i-a permis să-și achite datoriile, dar odată sorocul împlinit, n-a mai fost trimis acasă. Când eram în Franța, în fața Anversului, i-a trimis o plângere lui Hitler, însă, firește, n-a primit nici un răspuns.
Mitralior e marele Böhmer din Köln, iar servant e un ochelarist, portărel de meserie, din Lübeck. Un altul e din Hamburg și visează să devină mare mahăr la căile ferate: mai e și un student la filosofie, complet tolomac în materie de militărie de n-a fost în stare să deprindă nici măcar pasul de paradă; în schimb, calfa de mecanic din Neumunster o mănâncă pe pâine și vrea să ajungă subofițer, lucru pe care i l-a făgăduit și colonelul Hinka. Cu toții se află acum printre osândiții la moarte, așteptând ca un T-34 să-i strivească sub șenilele lui. Primul monstru stopează deasupra lăcașului unde-i Wilmer și-i preface pe toți de-acolo într-o masă de carne. Cel care se visa mare ștab la căile ferate urlă mai mult timp decât toți ceilalți.
— Crapă odată, nenorocitule, răcnește, isterizat, Heide, astupându-și urechile.
Următorul tanc trece cu șenila peste groapa studentului în filozofie. Þipătul lui se stinge în zăpadă. Doamne din ceruri, ai devenit surd? Cât timp ai să mai suporți urletele astea? Pe paftalele centiroanelor noastre e gravat Gott mit uns dar e clar că ești împotriva noastră devreme ce ne supui la asemenea chinuri!
— Blestemați să fiți! strigă înnebunit Bătrânul, ascunzându-și fața în palme.
Neputincioși, asistăm la nimicirea camarazilor noștri.
A doua zi, mereu punctuali, reapar pe rambleu. Uriașe libărci, legănându-se pe zăpadă, cu toate chepengurile ferecate solid, și muzica dată la maximum. De data asta se îndreaptă spre grupa a 4-a, cea în care-i și matelotul. Acesta însă n-are nici cel mai mic chef să se lase terciuit și atunci, o ia pe sub zăpadă, absolut ca o cârtiță.
— Cum naiba face? Halește zăpadă? se întreabă Micuțul cu vădită admirație.
Camaradul său, un vlăjgan de sub-maistru de pe o vedetă rapidă, a luat-o însă, pur și simplu, la goană, uniforma sa bleumarin detașându-se perfect pe albul zăpezii. Unul din tancuri s-a luat după el, șenila l-a agățat, i-a smuls brațul, l-a proiectat în aer, apoi monstrul de oțel s-a înverșunat să-l stâlcească de tot. oare nu-s și ei oameni, cei din carapacele astea blindate? Nu aud, la fel ca și noi, răcnetele celor sortiți morții?
Din marinarul, cândva atât de plin de viață, n-a mai rămas nimic.
Pentru ziua de azi, ne-am luat porția.
Complet sleiți, dârdâind din tot corpul, reocupăm pozițiile, dar pe seară, iată-i reapărând. Era clar că, de data asta, nu mai există scăpare pentru noi. Primul strivit e un locotenent, profesor la München; l-am văzut întinzând înainte brațele, într-un gest copilăresc de apărare, apoi dispărând sub cele 30 de tone de oțel.
Urma rândul nostru.
Primul care a țâșnit afară din groapă a fost Porta, urmat de motanul lui care se zbârlise tot și scuipa în direcția tancurilor. Cuprins de panică, Gregor a luat-o și el la goană, abandonându-și arma. Generalul stătu o clipă în cumpănă, după care o rupse la fugă... Galopam cu toții, cu capetele înfundate între umeri, fără să ne mai gândim că dezertăm, că încălcăm ordinele Führerului! Cine era dobitocul care să lupte până la ultimul cartuș?
În urma noastră, coloșii albi îi prind pe cei rămași de căruță și-i strivesc fără cruțare. Ãsta-i războiul. Ce știu cei care, cu prilejul parăzilor militare, au aplaudat frenetic formațiile de blindate, ce știu ei, ziceam, ce înseamnă să stai înfundat în zăpadă, pe un ger năprasnic, și să-ți vezi camarazii făcuți harcea-parcea sub șenilele acestor mastodonți?
De nenumărate ori, tancurile se prăvălesc în câte un troian, dar scapă, vijelioase, din capcana albă și-și continuă cursa ucigașă, aruncând, la câțiva metri, flăcări din țevile de eșapament. Între ele și noi sunt doar vreo cinci sute de metri.
Cu sufletul la gură, fug cât mă țin picioarele. La un moment dat însă, mă împleticesc și cad. Þip și plâng, pradă unei spaime de nedescris. Când respir, aerul înghețat îmi sfârtecă plămânii, din nas îmi curge sânge înroșind zăpada care parcă s-a încleștat de mine. În spatele meu aud oribilul huruit de motor. Se înverșunează oare un tanc de treizeci de tone să terciuiască un biet soldățel care nu cântărește nici șaizeci de kilograme?
Brusc, o mână de fier mă smulge din prizonieratul meu alb și rece.
— Ce faci, cretinule? tună deasupra mea glasul Micuțului. Ai, odată, de gând să-ți miști hoitul?
Porta ne depășește într-un galop frenetic, cu motanul cocoțat pe umăr. În urma noastră, tancurile... De ce, oare, nu trag? Găsesc că-i mai rafinat ca tortură stâlcirea?
Nici eu nu mai știu cum, ajungem într-o vâlcea extrem de îngustă, un fund de râpă între doi pereți înalți de pământ, unde s-au adunat toate deșeurile și gunoaiele Stalingradului. T-34-urile, se vede treaba, au renunțat la urmărire și sleiți complet de putere ne prăvălim printre tot soiul de resturi scârboase, aduse și lepădate cândva aici de salubritatea Stalingradului.
— ÃŽngrășământul soldatului, rânjeÈ™te Legionarul. AÈ™a era È™i la Sidi-Bel-Abbès.
Nu există colonie franceză în care veșnicul soldat, caporalul șef Alfred Kalb să nu se fi bătut. De două ori pe zi, îl vedem îngenunchind cu fața spre Mecca și rugându-se lui Allah, în care crede nezdruncinat. E un fanatic al milităriei. Îi este perfect egal împotriva cui luptă, se duce acolo unde i se ordonă, pentru că, mai presus de orice e convins că se bate pentru Franța. Chiar și aici, la Stalingrad. Convingerea lui e, că luptând aici, ferim Franța de hoardele bolșevice. Mutra lui e sinistră: în afara uriașei cicatrici care o brăsdează, mai are niște tatuaje și niște simboluri kabyle, bașca grenada cu șapte limbi de flăcări, sigla Legiunii Străine. Acum, de pildă, în timp ce noi, ceilalți zăcem, indiferenți la tot și toate, el s-a și apucat să demonteze și să ungă pușca sa mitralieră.
— Sus! comandă generalul. Vă închipuiți cumva că războiul s-a terminat? Cât despre părăsirea poziției, pentru asta veți plăti scump!
A uitat că și el a șters-o, la fel ca noi, dar e general și, în asemenea cazuri, lucrurile stau altfel!
Motoarele tancurilor au dispărut, înghițite definitiv de vâjâitul furtunii.
— Încolonarea! Comandanții de plutoane, la mine!
— Caută-i în groapa comună, băi căcănar cu lampasuri!
Alb la față de furie, generalul SS s-a repezit în coloana pe care începusem s-o formăm, vrând să afle care-i nemernicul. Răspunsul a fost un hohote batjocoritor de râs. De-a dreptul turbat, generalul l-a înșfăcat pe Micuțul de gulerul mantalei.
— Tu ai strigat, nu-i așa? Þeava pistolului-mitralieră îi intrase huidumei în burtă. Răspunde, că te curăț când ajung la trei! Unu... doi...
Nebun de legat.
În acel moment, din rânduri s-a desprins un subofițer de infanterie, cu capul și gâtul înfășurate într-un pansament însângerat și cu uniforma zdrențuită. Una din mâini îi era arsă până la os. Unicul supraviețuitor al unui pluton nimicit de sovietici cu aruncătoarele de flăcări.
— Eu am strigat, general de brigadă! Și mai adaug: ești un asasin, la fel ca toți generalii de la Stalingrad!
O palmă năprasnică peste gură; subofițerul rănit se prăbușește, căutând, cu mâna rămasă teafără, tocul pistolului. Înainte de a fi izbutit să-l scoată, rafala generalului îi sfarămă țeasta.
— De tine o să mă ocup mai târziu! îi spune el Micuțului. Mă calci pe nervi cam demult! Vezi-ți de treabă, c-o pățești ca răzvrătitul ăsta! Ia cu tine un voluntar și vedeți dacă pe poziții a mai rămas careva. Ne regăsim la Gumrak. Și să nu-ți închipui c-am să înghit orice baliverne. Cărați-vă!
— Tu te oferi voluntar! îmi spune Micuțul.
— Ba nu mă ofer deloc! Un voluntar e un voluntar!
— Atunci, îți ordon să fii voluntar! Trag nădejde că n-ai chef să atârni de o cracă pentru neexecutare de ordin?
Din câțiva pași, ticălosul e lângă general, raportându-i că m-am oferit voluntar. O să mi-o plătească, mă jur pe ce am mai scump!
— Să-mi aduceți și patul! poruncește Porta. E acolo unde l-am dosit, dar în, graba în care am șters putina, am uitat de el.
— O să-l aduc dacă vreau, i-a replicat, cu morgă, malacul. Voi, ăștia, berlinezii, vă țineți curul atât de sus, încât v-ați putea căca direct în cutiile de scrisori de pe stradă! Dar aici unde ne aflăm, ar fi cazul să-l lăsați mai jos!
— Măi boule, Berlinul înseamnă însăși Germania! Voi, tu și cei care vin din văgăuna ta, sunteți încă în epoca de piatră! Habar n-aveți ce-i aia o operă!
— Ba să mă ierți! s-a rățoit imediat Micuțul. Știu și chiar foarte bine! N-am ridicat și coborât, seri de-a rândul, păduri de carton?
— Acolo unde făceai tu treaba asta nu era operă, ci un șantan împuțit pentru curve și troglodiți! Bun, fie și așa! Nu-mi aduce patul că tot nu te văd în stare s-o faci!
— Las' că mai vorbim noi, cotarlă berlineză. Și tu, ce faci? s-a stropșit la mine, zgâlțâindu-mă. La drum, cizmă! Avem de căutat un pat!
Acum, aleargă atât de repede, încât nu mă pot ține după el, dar, de fiecare dată când mă trântesc în zăpadă, cu un groaznic junghi intercostal, revine imediat ca să mă înșface de guler, amenințându-mă cu spânzurătoarea.
— O să te agăț de prima cracă! Ai înțeles, cârpă suedeză?
În creierul său fără circumvoluțiuni, suedez și danez e tot aia; n-ai ce i face, de când s-a născut, plutește într-o veșnică abureală de trăscău.
Nimic n-a mai rămas viu pe poziție. Ici, colo, cadavre sfârtecate. Tancurile n-au ratat un singur om. Au distrus și bordeiul în care ne adăposteam. Faimosul pat e numai așchii. Conștiincios, Micuțul le adună pe fiecare în parte. Mă uit la el, turbând de furie. E complet țicnit! O mitralieră inamică pornește să toace. Indiferent la gloanțele care-i șuieră pe la urechi, Micuțul ripostează înjurând-o cum îi vine la gură, cu cele mai scârbavnice vorbe. L-o fi auzit mitraliorul? Cert e că focul încetează. În schimb, se aprinde un proiector care-l inundă pe goriloi cu lumina sa crudă. Îi aud pe ruși strigând ceva și izbucnind în hohote zgomotoase de râs. Lipit cu burta de zăpadă, blestem laolaltă cerul și pământul.
— Stingeți imediat afurisita aia de lampă, câini roșii! urlă Micuțul. Nu vedeți că m-ați chiorât de tot!
Noi hohote de râs, dar proiectorul e stins. O ștergem la repezeală, înainte ca gluma să se îngroașe. Micuțul cară în cârcă ce-a mai rămas din pat. Pe ai noștri îi regăsim la Gumrak.
— Poftim, face huiduma adresându-i-se lui Porta, uite-ți minunea! Þin să-ți atrag atenția că din pricina lui, am fost în pericol de moarte. Ivan mi-a pus în ochi o lanternă d-aia mare, dar i s-a făcut frică numa' ce-am răcnit odată la el. Mă știu, nenorociții ăia! Nu-i așa, Sven?



Brigade führerul SS Paul Ausberg s-a prezentat la generalul de armată Von Paulus, la Cartierul General al acestuia instalat în fosta clădire a G.P.U.
— Domnule general, spuse pe un ton sec esesistul, trebuie dat ordinul de străpungere a încercuirii sovietice. În condițiile actuale, continuarea rezistenței e curată nebunie. Îmi asum răspunderea operațiunii; mai avem destule blindate și artilerie grea ca să putem forța liniile rusești. Vom izbi în zona Kaslanovska, acolo frontul inamic e mai subțire. Avem toate șansele să putem răzbate.
— Generale Ausberg, răspunse, zâmbind, Paulus, e cu desăvârșire imposibil. Führerul a interzis orice retragere.
— Atunci, capitulați, ce dracu!
— Generale Ausberg, și așa ceva tot cu neputință e. Führerul a interzis capitularea.
Esesistul se aplecă peste masă. Ochii săi lansau fulgere.
— V-ați decis să-i scoateți complet din minți pe oameni până când vor întoarce armele împotriva propriilor comandanți?
— Fiți calm, generale Ausberg. Lucrurile nu vor ajunge până aici. Soldatul german nu se răscoală, el ascultă de ordine. Înalta noastră civilizație germanică se sprijină pe o supunere oarbă și tocmai acest simț al disciplinei ne va aduce victoria, chiar dacă, pe moment, situația se prezintă destul de sumbru. Nu vă lăsați pradă demoralizării. Noi, nemții, nu facem niciodată lucrurile pe jumătate.
— Așa e, murmură Ausberg. Înfrângerea suferită aici, la Stalingrad, n are asemănare în toată istoria noastră!
Fără a mai spune ceva, generalul SS îl părăsi pe superiorul său în grad și o luă pe coridoarele fostului sediu al G.P.U., clădire sinistră în care sute de răniți plini de sânge, întinși direct pe dușumele, mureau fără să poată primi nici cea mai mică îngrijire medicală. O clipă se opri în curtea interioară și contemplă cu ochii ficși grămada de cadavre înghețate ce se înălța, aidoma unei macabre baricade, de jur-împrejurul sediului Cartierului General. O luă apoi prin subsolul fostului teatru, plin și el de muribunzi, unii încă întinși pe mesele de operație, părăsiți de chirurgi. Pe jos, tot soiul de mădulare amputate. Într-un ungher, generalul von Daniels, stătea sprijinit de un perete, cu ochii plini de lacrimi. Divizia sa, fusese nimicită în întregime. Nici unul din cei 17.000 de oameni nu scăpase și el își plângea soldații, își plângea speranțele spulberate. Ausberg îl privi îndelung, tăcu și porni mai departe.
Pe drum, întâlni ofițeri superiori, care, cu o raniță în spate, se furișau pe lângă ziduri, asemeni unor borfași. Erau ofițeri care le ceruseră celor aflați în subordine să lupte până la capăt, care refuzaseră să ordone retragerea trupelor chiar și atunci când ar fi fost unica șansă de scăpare și trimiseseră jandarmii până și în lazarete ca să-i silească pe răniți să reintre în foc. Acum, încercau s-o șteargă în spatele frontului, cât mai departe de bătăliile pierdute, de mormanele de cadavre.
Generalul SS se strecură, uneori târâș, printre ruinele înnegrite de funingine. Peste tot, cadavre și iarăși cadavre. Deodată, se auziră voci și bocănit de cizme. Prin fața sa se scurse o coloană de soldați zdrențăroși și istoviți, îndreptându-se către nu se știe ce poziții. Se vor trânti în zăpadă și vor trage, pentru că astea-s ordinele, fără ca măcar să știe în cine trag.
Dimineața, generalul Ausberg apăru în dispozitivul nostru. Monoclul scăpăra, chipul era împietrit, buzele strânse, formând o linie dură, voluntară. Ne aruncă un sac cu provizii, apoi, fără o vorbă, se așeză pe un scăunel, goli buzunarele de toate hârtiile personale, făcu din ele o grămadă și le dădu foc.


RETRAGEREA

— Iată cum stau lucrurile, ni se adresă Ausberg pe un ton dur. Am de gând să vă scot din acest infern. Puteți să mă urmați, sau să rămâneți pe loc. Nu se iau decât armele și muniția. Vă dezleg de jurământul depus, iar dacă mă urmați, nu vă pot promite nimic. Dacă însă rămâneți, veți putrezi în lagărele sovietice și știți cum îi tratează ei pe prizonieri. În caz de succes, unii dintre voi s-ar putea să aibe norocul de a ajunge la pozițiile noastre, dincolo de Don. Distanța e de 120 kilometri, trei sau patru zile de marș în condiții de manevră; pentru noi însă, va fi extrem de greu, va fi un marș al morții. Doar cei mai rezistenți dintre voi au șansa să răzbească. E tot ce am avut de spus.
Își îndreptă umerii, se răsuci pe călcâie și porni către vest, mânat parcă din spate de razele roșietice ale soarelui care se înălța pe cer. Bătrânul se ridică primul și o luă după general, legănându-se pe picioarele sale crăcănate. Unul după altul, îi urmarăm exemplul. Se alcătui astfel o coloană destul de lungă, cam de vreo 800 de suflete, reprezentând cele mai diverse arme; aveam printre noi chiar și doi aviatori, al căror bombardier Condor fusese doborât. Purtau minunatele lor uniforme din piele, îmblănite și cizme de zbor, cu carâmbi scurți, îmblănite și ele. În urma mea venea matelotul; tot ce-i mai rămăsese german, era bereta cu panglici, restul provenea de la cadavrul unui rusnac pe care-l despuiase.
Duceam pușca mitralieră pe umăr, dar cum crăcanul ei mă rodea, l am desprins, aruncându-l în zăpadă.
— N-ai minte, mon ami, îmi spuse Legionarul. Vei avea nevoie de piciorușele alea. O să-ți pară rău!
Iată-ne urniți. Trecem, în două rânduri, peste râul Karpovka, și atingem, în sfârșit, șoseaua cea mare Stalingrad-Kalaci. Lungi coloane de T-34 sunt în marș spre Stalingradul tot mai încercuit. Pe linia de cale ferată și prin jurul ei zac rămășițele unui tren blindat făcut zob, cu vagoanele împrăștiate și locomotiva tocmai în mijlocul câmpului, înfiptă acolo ca un țăruș. Ausberg ridică o mână, semnal convenit pentru camuflare.
— Feldwebel, îi ordonă el lui Bătrânul, formează-ți un grup de asalt și treceți peste rambleu. Direcția Ilarionovskii, unde ne regrupăm.
— Hai, după mine! comandă Bătrânul.
Cu sufletul la gură, o luăm prin stepă. Cad odată, mă ridic, alerg, mai cad odată. Nu-mi vine să mă scol, singura mea dorință e să dorm, să dorm pe săturate! Simt că-s la capătul puterilor, dar, neînduplecat, Legionarul îmi face vânt să merg mai departe. El, el e neobosit, călit în marșurile și bătăliile din deșert și lacrimile mele, furia, deznădejdea mea îl lasă perfect indiferent. Urmăm acum un drum, flancat de ambele părți de un lung șir de camioane răsturnate din care-și iau zborul, croncănind, corbi grași și scârboși. Sunt ambulanțe germane, mitraliate de aviația roșie. Unele cadavre au țeasta sfărâmată. Din păcate, știm despre ce-i vorba: creierele proaspeților morți au fost mâncate de camarazii lor încă în viață. Nu poți trăi cu o lingură de mazăre și câteva grame de pâine pe zi! Un medic ne-a explicat odată cât de hrănitor e creierul omenesc, dar până și Micuțul, care a vrut să încerce, a fost nevoit să-l borască, deși era un creier de colonel, ba pe deasupra, chiar de viță nobilă!
Mai puțin scârbos e să mănânci șobolani, cu condiția să ai destulă sare cu care să le freci carnea. Porta pretinde că aduce a purcel de lapte și, în orice caz, e mai gustos decât cârtița ori câinele, fiindcă-i mai dolofan. Nici nu-i de mirare, cu câtă haleală au ei acum...
Nu-mi mai amintesc cum am ajuns la Ilarionovskii; ne-am regrupat și am pornit-o mai departe, ocolind coloanele de tancuri și infanterie inamice. Din când în când, Ausberg se lăsa pe câte un troian și privea, fără să scoată o vorbă, spre apus, acolo unde ar fi trebuit să se contureze colinele ce străjuiesc cursul Donului."
— O luăm în direcția satului Peskovatka, îi explică generalul Bătrânului. Apoi, o ținem înainte, până la cotul Donului unde sper să dăm de pozițiile noastre. Cum vom traversa însă Donul, asta e altă poveste.
Stepa era necuprinsă. Deasupra se boltea cerul, albastru și înghețat, de jur-împrejur, zăpadă, numai și numai zăpadă, scăpărând din miliarde de cristale. Nici un copac, nici un tufiș, nici măcar un smoc de iarbă uscată.
Ochii mă dor din ce în ce mai rău, parcă mi-ar băga cineva cuie în ei, nu mai disting nimic, reflexul zăpezii mă orbește, mă împiedic întruna, ajung să mi-i frec cu zăpada asta care frige. Ca prin sită zăresc mișcându-se cizme, cizme negre soldățești și știu că nu sunt decât unul dintre cei mulți care o să rămână, culcat pentru vecie, în nemărginirea dintre Volga și Don. Don! Ce nume frumos, atât de scurt, catifelat parcă... dar Donul e un fluviu rusesc, neîndurător, născând iarna pâcle înghețate, iar vara aburi otrăviți și pestilențiali. În Rusia, inamicul numărul unu e însăși natura. Vai și amar de cel care nu-i călit să reziste neîndurătoarei clime rusești! Soldatul sovietic s-a născut cu schiurile și cizmele în picioare, pe când noi! noi, soldățeii lui Hitler, cum ne putem apăra în această țară cumplită?
Sunt ridicat din zăpadă. Bătrânul și Micuțul se apleacă deasupra mea.
— Ce-i cu tine, Sven? mă întreabă Bătrânul, cu obișnuitul său calm.
— Zăpada asta mă scoate din minți! Mă dor îngrozitor ochii. De ce trebuie să fie atât de albă?
— Și cam ce culoare ai vrea să aibe? Văzut-ai vreodată zăpadă neagră?
Mă scoală de jos și Porta îmi întinde bidonul lui. Trag o dușcă zdravănă și parcă și pușca-mitralieră mi se pare acum mai puțin grea: când ajungi să cunoști iernile rusești sau verile lor, toride, pricepi al dracului de bine dragostea rușilor pentru vodcă!
Dăm peste un sătuc alcătuit din câteva izbe ce abia se mai țin pe picioare. Legionarul împreună cu alți câțiva pleacă în recunoaștere, iar noi ne culcăm în zăpadă, așteptând. Acum îmi dau seama ce rău e fără crăcan! După vreo jumătate de oră, Legionarul își face apariția și ne semnalizează că putem veni. Satul a fost părăsit în grabă de toți cei care locuiau în el cu excepția unuia singur, un pisoi alb, lihnit de foame, asupra căruia însă tabără fulgerător motanul lui Porta, îl sfâșie și-l mănâncă. Iată că și aici, războiul își spune cuvântul!
În colibele pustii dăm peste jucării de copii săraci, o mașinuță de pompieri din tablă, o păpușă din cârpe, iar într-un grajd, cinci cadavre înghețate bocnă, toate cu câte o gaură de glonț în ceafă.
— Nagan, constată Porta cu autoritate. Clar, pe aici au trecut fârtații de la N.K.V.D.!
Într-un soi de magazie-atelier o familie întreagă a fost spânzurată de grinda tavanului și, căutând ceva de-ale gurii suntem nevoiți să ne facem loc printre leșuri. Porta dă peste o damigeană al cărei conținut îl miroase mai întâi precaut, apoi lasă câteva picături să-i curgă pe limbă. Cu un râgâit de mulțumire, îi întinde damigeana lui Heide. Acesta, trage un gât țeapăn, după care îl apucă tusea, se înneacă, devine vânăt la față.
— Ce trăscău, mamă, ce trăscău! bâiguie el, căutându-și suflul. Parcă mi-au înflorit nuferi și-n găoază!
— Foc curat! geme Bătrânul, după ce a gustat și el. Ce-ar putea fi?
— Samagon! clamă Porta. Licoarea lui Stalin pentru vitejii istoviți. Două damigene d-astea de companie și pe urmă îi vezi repezindu-se cu mâinile goale asupra tancurilor. Samagonul se prepară în felul următor: se ia porumb, cartofi, sfeclă...
— Ce fel de sfeclă? se interesează Bătrânul. Există mai multe feluri.
— Căpățâna ta e unul din ele! îl repede Porta care detestă să fie întrerupt atunci când se lansează într-o expunere. Totul se pune într-un butoi și se lasă la macerat. E nevoie cam de o lună pentru ca fermentația să fie completă. Borhotul se dă porcilor. În felul ăsta, li se frăgezește carnea și capătă un gust mai bun. Samagonul e arma secretă a lui Stalin. Creștinii, zic popii, posedă trei lucruri care le dau putere: iubirea, credința și speranța. Așa, sună frumos, dar la bolșevici, nu ține; ei se cacă pe credință, iubire și speranță, iar pe popi îi expediază în minele de plumb, unde n-au decât să spere cât poftesc! În locul prostiilor astea, Iosif Stalin a inventat samagonul.
— Noi, nemții, suntem uneori de-a dreptul tâmpiți, rosti Bătrânul, trăgând din străvechea sa pipă. I-am făcut lui Stalin un serviciu de milioane. O lume întreagă vorbește de lagărele noastre, dar nimeni nu suflă o vorbă despre cele ale lui Stalin, la fel de sinistre. Cu mania lor de a face totul conștiincios și până la capăt, nemții se dovedesc a fi niște perfecți imbecili. Suntem total lipsiți de imaginație și vom pierde acest război, așa cum le-am pierdut și pe celelalte, pentru că veșnic avem tendința să complicăm lucrurile.
— Oberfeldwebel Beier, astea-s discursuri antinaziste! zbiară Heide, beat criță. O să te dau pe mâna jandarmilor!
Împleticindu-se însă, fanaticul nostru nazist se prăvale peste godinul pe care apucasem să-l încingem.
— Ajutor! Săriți! Sunt rănit! Ambulanța!
— Jigodie! mugește Micuțul și descheindu-se la prohab, se sloboade pe el. Acu o să-ți treacă rănile!
— Mulțumesc, camarade! Mulțumesc că m-ai scos afară, sub ploaie, mă răcorește...
Și Heide adoarme buștean.
Cu toții, am uitat complet unde ne aflăm, adică în spatele liniilor sovietice, părăsiți, lăsați în voia soartei. Nici un explorator polar nu s-a simțit mai însingurat ca noi. În zori, ne trezesc răgetele lui Porta și ale Micuțului, care cântă, unul mai fals ca celălalt. Deodată, ușa se deschide, izbită cu piciorul și, pe cine vedem în prag? Chiar pe generalul nostru SS, urmat de un medic militar.
— Na-ș zice că vă plictisiți! face el, privindu-ne fioros prin monoclul său care lucește ca un ochi de ciclop. N-ai nimic de raportat, Oberfeldwebel?
Bătrânul se scoală cu chiu, cu vai, încheie aiurea nasturii mantalei și apucând de pe jos o pușcă, încearcă o prezentare de armă.
— Dom'le general, îngăimă el cleios, Oberfeldwebelul Beier Willie e prezent la datorie, împreună cu toții care... care n-au altă dorință decât să moară, să moară ca niște eroi!
— Porcule! răcnește la el generalul și, înhățându-l de guler, îl zvârle afară.
Porta dispare în viteză, Micuțul și Legionarul se pitesc după godin, Gregor și cu mine aterizăm în zăpadă.
— Grangurele ăsta de la SS n-are pic de maniere! icnește Bătrânul beat cui.
În sfârșit, suntem gata cu toții, dar mai avem parte de o beșteleală zdravănă din partea generalului.
— Ce-are cu noi? bombăne Micuțul. Doar suntem foarte gigea. Nu tot el ne-a dezlegat de jurământ? Cum ajunge pân' la Hitler dacă-l lăsăm de izbeliște?
— Încolonarea și după mine! ordonă generalul.
Rari sunt cei care posedă schiuri; Porta, firește, a făcut rost de o pereche și o pornește vijelios spre Don. După un timp, îl vedem revenind.
— Donul! urlă el. Dar nici picior de prusac pe-acolo!
Prin binoclu, generalul observă îndelung terenul. Metru cu metru. Într-adevăr, nu se zărea nimic. Zăpadă și iar zăpadă. Gânditor, își mușcă buzele. Unde era bubuitul canonadei, unde tunetul bătăliei? Tăcere, tăcere absolută. Doar vâjâitul vântului, suflând peste Donul ferecat sub sloiuri. Nu tu cazemate și tranșee, nu tu rachete luminoase brăzdând cu cozile lor multicolore bolta cerească! Nimic, în afara pustiului înghețat. Un singur inamic: necruțătoarea iarnă rusească. Generalul aruncă o privire peste umăr spre lunga coloană cenușiu-verzuie, mută, deznădăjduită. Oamenii se lăsau să cadă pe zăpadă. Ce cumplită dezamăgire! Unde-s ai noștri? Vasăzică, nu se află pe Don, așa cum zicea toată lumea?
Iată și un car de asalt Mark—IV, aproape îngropat sub zăpadă, abandonat aici de armata blindată a lui Manstein care ar fi trebuit să ne salveze din încercuire. În interiorul lui găsim câteva cutii de conserve și un jurnal de bord. Tancul aparținea Diviziei 23 Panzer.
— O să înfunde Torgaul! scrâșni Heide, îndesând jurnalul sub manta.
— De-am avea o singură za, murmură Porta, examinând minuțios tancul. Nu pricep de ce l-au părăsit! Exceptând șenila, totul pare în perfectă stare.
La ordinul generalului, un grup de pionieri sub comanda unui locotenent genist se puse imediat pe treabă și, după opt ceasuri de muncă încordată și veritabile minuni de ingeniozitate, șenila a fost reparată. Porta se instală pe locul conductorului, dar acumulatorii înghețaseră și nu mai aveau curent; atunci, toată lumea se opinti, și până la urmă, tancul se desprinse din zăpadă, șenilele se învârtiră, motorul porni. Coloana se formă în spatele carului de asalt.
— Doctore Heim, se adresă generalul medicului, dumneata vei veghea ca nici un om valid să nu se suie pe vehicul. Cei ce pot merge, dar nu vor, n-au decât să rămână aici. Tanchiștii, la mine! Oberfeldwebel Beier, preiei comanda tancului. Oricine încearcă să se cațăre pe el, îl dai jos cu patul puștii. Caporalul Porta, la leviere, sergentul Heide e radist și mitralior față, sergentul Gregor Martin, ochitor în turelă. Cu privirea, generalul îl căută pe artileristul cu picioarele însângerate. Te descurci cu un tun de tanc? Perfect. Iei tunul din turelă în primire!
— La ordin, domnule general! răcni artileristul, fericit că nu mai trebuie să meargă pe jos. Picioarele îi erau numai sânge înghețat și ultimii douăzeci de kilometri îi parcursese folosind două puști drept cârje.


Coborâm în goană panta malului. Tancul derapează pe gheață și nouă ni se oprește inima în piept; ce dezastru dacă șenila improvizată s-ar rupe! Porta e însă un as în materie și nimeni nu se pricepe mai bine ca el cum se manevrează un tanc. Totul e ca sloiul de gheață să reziste la greutatea mașinii, Donul neînghețând niciodată decât la suprafață. Auzim clar vâjâitul curentului. În tanc n-a rămas decât Porta, noi toți ceilalți ne-am mutat de acum pe malul opus și urmărim cu sufletul la gură evoluțiile blindatului care face un soi de slalom pe suprafața neregulată a gheții, când cățărându-se, când prăvălindu-se într-o învârtejire de cristale albe. Până la urmă, trece cu bine.
Ochii mă dor din ce în ce mai tare, în ciuda picăturilor pe care medicul mi le-a dat. Din păcate, nu-i nici un vânător de munte printre noi, iar Înaltul comandament german n-a prevăzut ochelari de zăpadă pentru trupeții de rând!
— Cea mai sinistră bandă de idioți care a declarat vreodată un război! a comentat, mai deunăzi, Bătrânul și Bătrânul nu vorbește niciodată aiurea. Știau bine că ne trimit în Rusia echipați ca vai de lume. Zece ani de zile ofițeri nemți au fost instructori prin școlile militare sovietice, ba au colaborat chiar la conceperea echipamentului de iarnă al trupelor Armatei Roșii. Cunoșteau, deci, ce-s alea gerul și viscolul rusesc. Pe noi însă, ne-au expediat în curul gol!
După un marș de șase ore, ne prăbușim în zăpadă, beți de oboseală, pentru o haltă de jumătate de ceas.
— Băi, atenție la mitralieră! strigă la mine Micuțul, văzându-mă cum îmi lepăd arma în omăt. S-ar putea să ne trebuiască mai curând decât îți închipui. Ai ulei antigel? Legionarul are un litru întreg, l-am văzut când am scos tancul din troian.
— N-o să vrea să-mi dea, i-am răspuns, în silă.
— Eu încerc, făcu matahala, care chiar reveni cu bidonul. Cred că s-a scrântit la bilă, îmi spuse la întoarcere. Mi-a dat fără să crâcnească, pe de-a moaca, deși toată lumea zice că franțujii nu dau nimic gratis... E drept, el nu-i chiar franțuz... Se opri din vorbă și ciuli urechea. Un avion! se porni pe zbierat, privind cerul. Unul de-al nostru! Un Focke Wulf!
Gregor înhăță pistolul de semnalizare și trase o rachetă luminoasă. Aparatul viră și reveni deasupra noastră, zburând cam la 200 de metri înălțime. Echipajul ne făcea semne, crucile negre se detașau net pe aripi. Þopăiam și jucam de bucurie. O să aterizeze oare? Nu, dar din avion fu aruncată o cască de oțel, cineva îmbrăcat în blană ne făcu niște semne și avionul dispăru la orizont. În cască era un mesaj: „Camarazi, vom reveni. Când ne veți auzi sau vedea, formați o cruce sau trageți două gloanțe trasoare roșii".
— Vor reveni să ne caute! jubila Gregor. Patru JU—52 pe schiuri și toată lumea e îmbarcată!
— Imposibil, interveni unul din cei doi aviatori. Un avion de transport gol ar putea, eventual, ateriza aici, unde ne aflăm. Nici vorbă însă c-ar putea decola cu încărcătură.
— Deci, spuse Bătrânul, singura noastră șansă de a scăpa, e să dăm din picioare. Cu Donul ne-am prăjit, dar la următorul curs de apă, picăm cu siguranță peste ai noștri.
— Și care-i următorul? rânji Porta. Nu cumva Rhinul? Doar vreo zece minute de mers, nu-i așa? Eu am palpitații la inimă și scleroză la ficat de la vârsta de șase ani. Cum ai pofti să tropăi până la Rhin? Văleu, iar mă nțeapă! gemu el apucându-se de piept — dar de partea dreaptă — și trântindu-se în zăpadă.
— Ce s-a întâmplat? întrebă medicul, alertat de vaietele lui Porta.
— E foarte bolnav de inimă, îl lămuri Micuțul. Domnu' doctor are poate un strop de alcool? Face bine la toate.
— Simulează sau e de-adevăratelea? mai întrebă doctorul, uitându-se bănuitor la Porta care se prefăcea că se înăbușă.
Bietul de el, nu prea știa ce să creadă: picase aici direct de la facultatea de medicină militară din Gratz, dar ce-i oferise Stalingradul nu semăna deloc cu ce învățase la școală. Între timp, generalul SS și locotenentul genist se apropiară și ei. O clipă se uitară la Porta în tăcere, apoi generalul ordonă, sec:
— Sus, în picioare! Isprăvește cu maimuțăreala!
— Vodcă... vod..., gemu, sfâșietor, Porta.
Râzând, locotenentul îi întinse bidonul.
— Dumnezeu să vă dea sănătate, domnule locotenent, mi-ați salvat viața. O să-l implor pe Adolf să vă decearnă medalia pentru fapte bune.
Cei doi ofițeri se răsuciră pe călcâie și se îndepărtară; medicul însă, care continua să nu înțeleagă nimic, rămase pe loc.
— Dumneata ar fi trebuit să fii demobilizat, zise el cu naivitate. Porta se grăbi să-l aprobe zgomotos.
Am primit ordin să ne săpăm adăposturi în vederea nopții. Urechea prinse, venind din depărtare, duduit amenințător de motoare.
— Camioane de mare tonaj, spuse Legionarul. Dac-am putea șterpeli câteva, am fi repede de tot la ai noștri.
Porta îl privi batjocoritor:
— De ce nu publici un anunț în Krasnaia Zvezda ? Așa făceam la Berlin, de câte ori ne trebuia câte ceva.
La răsărit, cerul este roșu-violet. E Stalingradul care continuă să ardă. La nord, fulgere prelungi zebrează orizontul.
— Duel de artilerie, face Heide, mereu atotștiutor.
— Prostii! i-o reteză Legionarul. Nimeni nu se mai bate acolo!
— Foarte bine. Hai atunci să facem o partidă de cărți până nu se întunecă de-a binelea.
Porta e în culmea fericirii. Ne știe lefteri pe toți, așa că, din nou, vom împrumuta de la el, urmând să-i plătim dobânzi exorbitante. Carnețelul negru unde se trec datoriile e gata pregătit.
A doua zi dimineața, o luăm din loc. Din turela tancului, Porta salută coloana, înălțând spre cer jobenul său galben.
— O mai fi mult până-n Germania? se interesează Micuțul, căruia i s a făcut lehamite de atâta mers.
— Mult? se strâmbă la el Gregor. Te ia cu oboseală numai când te gândești la cât a mai rămas!
Drept confirmare, ne parvine un sunet grav și melodios. Avionul! Se trag cele două gloanțe trasoare și aparatul, un HE—111, virează pe o aripă, ușa laterală se deschide, parașute cu containere conținând provizii se leagănă în văzduh. Oboseala a dispărut ca prin farmec! Ne năpustim cu toții ca să recuperăm din stepă prețioasele pachete. Cârnați, pastramă de oaie, jamboane uriașe, pâine, pâinea neagră soldățească, conserve de pește! Baionetele au și intrat în funcțiune, pe post de furculițe! Dar generalul apare instantaneu și ordonă ca totul să fie strâns laolaltă ca să se poată raționaliza. Bătrânul îi întinde un mesaj conținut într-unul din containere:
„La 7 kilometri nord-vest de calea ferată Nici-Cirskaia-Cerni, puternice concentrări de trupe de cavalerie. Atenție cum vă deplasați. Artera Kamenski-Stalingrad, tăiată de inamic. Podurile sunt păzite de tancuri. Formațiuni masive înaintează de la vest spre sud. Kalitva a fost ocupată de sovietici. Imposibil de trecut fără armament greu. În apropiere de Aidar, lupte violente. Unități mobile N.K.V.D. operează în toată zona. Cel mai apropiat comandament inamic, la circa 30 kilometri. Succes!"
— Cretinii dracului! explodă generalul Ausberg. Nici un cuvânt despre pozițiile noastre! Unde-i inamicul, asta o s-o descoperim și singuri! și, cu pumnul, amenință avionul care se îndepărtează.
Gheboșat dintr-o dată, cu ochii fixând orizontul, Bătrânul șoptește, cu glas cavernos mai mult pentru sine:
— O să crăpăm, unul după altul. Probabil, e ultima oară că ne-au mai trimis ceva. Gata, suntem șterși din controalele armatei...
Generalul, își potrivește pistolul-mitralieră pe piept și ridică mâna, încleștând pumnul:
— Grup de asalt, sau ce Dumnezeu suntem, înainte!
Retragerea continuă. Gerul ne-a tăbăcit fețele, frigul ne-a pătruns până-n măduva oaselor. Nori negri, amenințători, încep să se bulucească pe cer, vântul sporește, bate dinspre răsărit, ca și cum ar vrea să ne alunge din stepă, din toate stepele Rusiei unde, de fapt, n-avem ce căuta. E un vânt care-ți taie carnea ca un cuțit și face pământul mai dur ca granitul. Deodată, aproape ne ciocnim de o coloană de aprovizionare hipomobilă. Conducătorii de atelaje și cei care-i însoțesc, sar din căruțe și iau poziții de luptă. Tancul nostru virează și se camuflează după un imens troian. Dacă rușii îl descoperă și-l pot semnala, un întreg regiment de blindate o să ne sară-n cârcă!
— Stoi! strigă rușii, Idi siuda !
Căpătând curaj, pun baioneta la armă, Ocazia-i prea frumoasă, nu se-ntâmplă în fiecare zi ca niște pârliți de la trenul regimentar să dea nas în nas cu inamicul și s-o poată face pe eroii.
Un lungan de ofițer se desprinde din rândurile lor și vine către noi cu revolverul în mână.
— Ruki v verh! Ruki v verh !
— Ba să te ia dracul! mârâie Micuțul luându-l la ochi.
Ofițerul se prăbușește, elanul celorlalți scade imediat. Ne răspândim de-a lungul unei viroage, mitraliera prinde să răpăie, rușii o iau la fugă spre șosea, dar mulți dintre ei rămân să zacă, mogâldețe cenușii pe albul zăpezii. Porta e în dosul tancului, înarmat cu o pușcă cu lunetă, capturată cândva tot de la sovietici. Trage cu ea ca la poligon. Gloanțele sunt dum-dum; te-a pocnit unul în umăr, s-a dus și umărul, și brațul. Lui tătuca Stalin nu-i prea pasă de convențiile internaționale!
Dincolo, niște gealați, politruci, pesemne, încearcă să-și oprească oamenii din fugă și să-i trimită din nou la atac. Zău dacă știu de cine le e mai tare frică: de noi sau de politrucii lor?
— Acoperă-mă! strigă un pionier din plutoanele de aruncătoare de flăcări, sărind în picioare.
Cu un șuier sinistru țâșnește spre rândurile rusești. Pionierul râde ca un dement și pompează, mărind presiunea lichidului din rezervor.
Nimeni nu-i are la inimă pe pionierii din aceste plutoane, veritabili călăi, dar e mai bine să-i ai alături când lucrurile încep să se încurce. Îi evitam și pe vreme de pace. N-am văzut pe unul zâmbind omenește, cum n-am văzut vreo fată dansând, pe la baluri, cu ei. Epoleții negri cu o flacără brodată, bagă groaza în toată lumea.
Pionierul mă salută cu două degete la bonetă și alergă, zorit să mai carbonizeze pe careva. Atacul s-a oprit. Răsună, din ce în ce mai stins, tropotul copitelor. Apoi, tăcerea cuprinde, din nou, stepa. Odată cu ea și înserarea ce se revarsă peste țara Donului.
Generalul Ausberg se lasă, istovit, să cadă lângă noi. Îi sângerează buzele, crăpate de ger.
— La orele 23 o luați din loc. Direcția, vest. Ne regrupăm la Cir, sunt vreo șaizeci de kilometri până acolo.
„Pe dracu! înjur în sinea mea. De ce nu la New-York? În fond e cam-tot aia!"
Brusc, un nou atac. Rușii s-au făcut doar că pleacă și acum atacă în iureș. Pușca mea mitralieră se zbuciumă și blestem clipa când am aruncat crăcanul; fără el mi-e greu s-o stăpânesc. Enervat, Micuțul mi-o smulge din mână, petrece pe după gât cureaua și, fără să-i pese de gloanțele inamice, trage de la șold precum un cow-boy. Trage ca nebunul, însetat de moarte.
— Altă bandă, cretinule!
Mă reped la cutia metalică în care-s benzile, dar se pare că nu-s suficient de rapid pentru că Micuțul mă azvârle cât colo cu un ghiont și se aprovizionează singur. Pentru el nu există noțiunea de frică; e mult prea redus ca s-o priceapă.
Atacul se îneacă, rușii se îngroapă la pământ, doi infanteriști necunoscuți, târând după ei o mitralieră pe afet, iau poziție lângă noi. După mișcări, îți dai seama că sunt două cătane unse cu toate alifiile, nu-i exclus să fi participat iarna „ trecută și la bătălia pentru Moscova.
De undeva, un strigăt: „Infirmier! Infirmier!"
Doctorașul nostru sosește în goană, cu voluminoasa sa trusă de prim ajutor petrecută pe după umăr. De pretutindeni se aud acum țipete, horcăituri, gemete. În germană și-n rusă. Cine și cum îi poate ajuta? Marinarul nostru a primit un glonte în braț. Îndesăm în rană o bucată de fașă, ceea ce-i smulge un strigăt de durere. Plaga e însă urâtă și de jur împrejurul ei s-a și format o dungă violacee. Dar-ar Dumnezeu să nu facă cangrenă, căci atunci se lasă cu amputare.
— Ai baftă că n-a fost un glonte dum-dum, ca cele cu care trag eu, altminteri îi ziceai brațului pa și pusi, îi spuse Porta în chip de consolare.
Ordinul generalului trece, din om în om de-a lungul poziției: „Regrupare pe Cir".
— Ce-i aia Cir? întreabă Micuțul.
— Un râu, răspunde, plictisit, Bătrânul. În Rusia, se merge numai din fluviu-n fluviu și din râu în râu. Și-s puzderie, crede-mă!
Tăcem cu privirile pierdute în gol. Frigul, cumplit, ne-a pătruns până n oase. Nori diafani acoperă fața lunii, noaptea e luminată de reverberația zăpezii. Ideal pentru retragere.
Din depărtare ne parvine un urlet ciudat.
— Sunt lupii, șoptește unul din cei doi infanteriști cu mitraliera.
Caii nechează speriați. Ce-i mai rău: un lup sau un om?
De dincolo de șosea, pornește în sus o rachetă luminoasă.
— Vin spre noi! strigă careva din flancul nostru.
— Abandonați tot armamentul greu! ordonă un subofițer de artilerie. Voi doi, zice el adresându-se Micuțului și mie, acoperiți retragerea.
Mă uit, cu inima strânsă, cum dispar în noapte. Ar fi de stat cam vreo zece minute.
— Hai s-o roim și noi, propune Micuțul. Nici măcar nu ne-au mulțumit. Prefer să fiu un laș, decât un erou mort!
Tăcerea din jurul nostru are ceva teribil. Nu îndrăznim să scoatem un sunet. Când îmi despiedic pușca-mitralieră, parcă bubuie tunetul.
— Am auzit un zgomot, îmi suflă Micuțul la ureche.
Auzul lui e de pomină, poate înregistra respirația unei vrăbiuțe la doi kilometri distanță. Mă concentrez și aud la rându-mi; e un soi de hârșâit straniu... ah, deci asta era: sapă un tunel prin zăpadă ca să se apropie pe șest de noi.
— Ei, stai că le arăt eu! scrâșnește huiduma; la iuțeală, leagă trei grenade între ele și dispare târâș.
Explozia cutremură stepa.
— S-o ștergem! gâfâie el, odată întors. Altminteri ne paște și pe noi o moarte eroică, cum se zice la ziare.
Îi ajungem din urmă pe camarazii noștri lângă un pârâiaș înghețat pe lângă care aleargă greoi. Brusc, unul din cei doi infanteriști-mitraliori scoate un țipăt și se prăbușește. Culmea ghinionului, l-a rănit grav în spate... un glonte rătăcit! Mi-e cu neputință să-mi dau seama cât timp am fugit așa prin zăpadă. Când ne oprim, în sfârșit, suntem complet sleiți de puteri, iar junghiurile mele din coaste parcă-s pumnale înfipte în carne vie. Din depărtare, de acolo de unde venim, răsună, înăbușite de distanță, focuri izolate de armă.
— Ivan face curățenie, constată Legionarul. Lucrează naganul, lucrează!
Un strigăt prelung... o detunătură... strigătul a amuțit.
Noi, ne retragem. Spre vest, cât mai spre vest, departe de ucigașele nagane.
Mărșăluim toată noaptea. Unii renunță, se lasă, moi, în zăpadă și mor, încetișor, înghețați.
— Victorioasa retragere a Armatei a VI-a, rânjește și scuipă scârbit Legionarul. Vino, dulce moarte, hai vino!
Mă opresc pentru o clipă ca să privesc înainte și-n urma mea. Vasăzică, atât a mai rămas dintr-o armată de aproape un milion de oameni: abia vreo trei sute de amărâți, fugind, extenuați, disperați, iar dintre aceștia, curând, curând, mulți vor abandona partida. Nu-i chiar atât de atroce să mori degerat; mai rău e de nagan, sau, și mai bine crucificat pe o ușă, ori cu boașele smulse cu cleștele potcovarului, o mică plăcere rafinată a unora din regimentele de cazaci. Aceasta a fost soarta multor soldați din armata Stalingradului...


Eu unul, deși n-am decât douăzeci de ani, sunt de acum cătană bătrână; știu că cel mai important lucru e să ai permanent armele pregătite și-n primul rând, să nu cazi prizonier. Nu mă despart de pușca mea mitralieră, în buzunar port mereu o grenadă și cei care ar vrea să mă înșface, zboară în veșnicie odată cu mine. Porta are un pistol Walther atașat de mânecă; dacă ridică brațul într-un anume fel, pistolul se descarcă. Micuțul nu se desparte de un calup de trotil pe care-l poate detona printr-un dispozitiv inventat chiar de el. Orice, numai să nu cazi prizonier! Fiind „regiment special", nu ne putem aștepta la nici un fel de milă din partea adversarului; caraghioslâcul e că regimentele de P.U. sunt tratate și de noi, și de ei, mult mai dur decât unitățile politizate care, e de presupus, luptă din convingeri ideologice.
— Comuniștii și naziștii au același mod de gândire, afirmă Bătrânul. Cei care sunt nesiguri pentru naziști, sunt și pentru bolșevici.
Prin urmare, dacă ești „P.U.", fie că porți svastica, fie steaua roșie, sfârșitul e același. Iată de ce, combatanții acestor unități, că-s nemți sau ruși, nu se predau niciodată. Singurii care se predau sunt cei din batalioanele disciplinare, cu alte cuvinte criminalii și condamnații de drept comun, scoși de prin pușcării și încorporați cu forța.



„Acest Adolf Hitler e un om ciudat. Nu va ajunge niciodată cancelar, poate ministrul Poștelor, în cel mai fericit caz, dar și asta e îndoielnic. E doar un tip obscur, provenit din Bohemia. Faptul că sunt persoane care se tem de el, iată ceva care mă depășește! în cel mult un an va fi uitat, iar despre partidul său de tineri derbedei nici măcar nu se va mai pomeni."
Mareșalul Hindenburg, președintele Reichului, cu prilejul unei discuții avute cu generalul Schleicher și episcopul de Munster.
14 februarie 1931

La 1 octombrie 1933, cu prilejul înființării lagărului de la Dachau, inspectorul general al lagărelor K.Z., Standartenführerul SS Theodor Eicke, a adresat următorul discurs faimosului și sinistrului regiment T. (Tod: moarte):
— Toleranța și omenia sunt semne ale slăbiciunii. Slab e acela care nu se simte în stare să taie beregata propriei mame sau să-l jugănească pe taică-su! Puterea ne stă în credința pe care o avem. Vom folosi, fără șovăire, mijloacele cele mai dure, pentru că e preferabil să lichidezi zece nevinovați, decât să-ți scape un singur dușman. Omul de rând care-și duce măruntul său trai nu ne va înțelege niciodată, fiindcă imaginația lui nu se poate ridica până la noi. De aceea, tot ce săvârșim sau vom săvârși în lagăre împotriva unor sub-oameni, asociali politic, trebuie păstrat în cea mai desăvârșită taină! Voi, ostașii mei, trebuie să deveniți duri precum granitul! Priviți sângele cu nepăsarea cu care priviți o băltoacă de apă. Înveseliți-vă când puteți ucide pe trădători, pe intelectuali, distrugeți-i pe visătorii livrești, ardeți-le opera, striviți tot acest gunoi! Statul național-socialist numără trei dușmani declarați: preoții, evreii și intelectualii. Dacă nu s-au făcut vinovați cu nimic, găsiți-le o vină! Nu-i slăbiți o clipă! Purtați întotdeauna asupra voastră niscaiva manifeste, niscaiva hârtii compromițătoare pe care să le puteți dosi la ei, după care chemați imediat Gestapoul! Scopul scuză mijloacele, aceasta-i deviza noastră! Cei ce pătrund vii prin gardurile de sârmă ghimpată ale lagărelor noastre, vor ieși morți; lăsați-le însă nițel timp ca să poată aprecia cum se cuvine ospitalitatea pe care le-o oferim!
Există încă persoane, chiar sus plasate, chiar în Gestapo, care nu vor să priceapă că trăim în plină eră a sângelui. Nerozii ăștia au scormonit tot soiul de reglementări privind tratamentul corect și uman al deținuților. Ștergeți-vă la fund cu ele, dar aveți grijă să nu fiți prinși! Un pic de răbdare, ostași ai Morții! Va veni și ziua când toți trădătorii, fără excepție, vor îmbrăca zeghea vărgată și atunci vor afla cine suntem și care-i sacra noastră misiune!


DANSURI KALMÂCE

De cinci zile ne luptam cu un viscol cumplit, atât de cumplit încât nu vezi la jumătate de metru; de aceea, am descoperit cătunul abia când am ajuns pe la mijlocul lui.
Porta evită „la mustață" stâlcirea unei colibe cu tancul, toată lumea puse mâna pe arme pentru că o așezare izolată poate aduce multe belele. Tancul dădu îndărăt ca să aibă câmp de tragere, Legionarul deschise cu o lovitură de picior ușa unei căsuțe și un val de căldură ne izbi în față.
În încăperea scundă, un grup de localnici ne privea îngrozit. În mijlocul lor, așezată pe un scăunel din cele folosite pentru muls, era o bătrână cu o strachină de semințe de floarea soarelui pe genunchi; din dosul sobei, mutrițe speriate de copii. Puțina lor experiență îi învățase că nu te poți aștepta la nimic bun de la un militar, indiferent ce uniformă poartă.
— Ruki y verh! am strigat nervos, îndreptând țeava armei spre un tinerel într-un cojoc zdrențuit și nădragi de infanterist neamț.
Cu mâinile în sus, băiatul se ridică domol. Gregor îl percheziționă rapid: nimic. Legionarul se furișase în spatele sobei, dar acolo nu erau decât niște țânci păduchioși, plângând de mama focului.
— Slavă Domnului că v-ați întors, soldați nemți! rosti grav un bătrân, întinzându-ne mâna. Știam c-o să vă întoarceți. Babușca a murit.
— Cine dracu' mai e și Babușca asta! bubui Micuțul. Să mai fi trecut pe aici? Nenorocitele astea de sate rusești seamănă toate între ele! Mai bine l-am lichida pe țapul ăsta bătrân! Nu pot să-i sufăr pe ăia de-ți întind, una, două, mâna făcând-o pe prietenii! Asta-i tactica gestapovistului când vor să te înhațe pe șest și știm cu toții unde ajungi după aia!
Cătunul a fost inspectat la repezeală; nici un ostaș roșu, numai kalmâci localnici. Într-una din case, samovarul își îngâna cântecelul și gazdele ne poftiră la ceai.
— Tare-i bun, zise Micuțul suflând în ceașcă, dar o gură de rom l-ar face și mai și!
— Ba ai să bei ceaiul ăsta așa cum l-ai primit, altminteri îți pocesc mutra! se stropși la el Legionarul. E un ceai sfânt, ceaiul ospitalității.
Legionarul nu suporta să fie batjocorite lucrurile sacre. Dintr-o dată, mi s-a făcut rușine de pușca mea mitralieră pe care o țineam în continuare sub braț; am lăsat-o pe dușumeaua de lut, dar o bătrânică serviabilă s-a repezit și a cărat-o mai încolo, lângă sobă, spre marea mea neplăcere. Mă simțeam de parcă aș fi rămas în pielea goală.
— Gospodin, rosti solemn Porta în ruseasca lui stâlcită, suntem prietenii voștri, și făcu o temenea în fața celui care părea a fi starostele satului.
Pe loc, kalmâcii scotociră prin casă după niște daruri — fleacuri, de fapt — pe care Porta le primi, mulțumind cu aere de mare senior și oferindu-le, în schimb, baioneta sa.
— Te-ai țicnit cumva? exclamă, uluit, Micuțul.
— Gura și fă ca mine! Nu te preface că sunt nemaipomenite rahaturile pe care ți le oferă, fiindcă se vor aștepta și la alte daruri din partea ta și-ți pierzi fața dacă nu le dai.
— Rusie, Rusie..., murmură Bătrânul. Stranie și misterioasă Rusie! Într-un loc te primesc cu gloanțe, într-unul te întâmpină ca pe un prinț... Păi țara asta își închipuie nenorocitul ăla de Adolf c-o poate cuceri! Ce nebunie!
— Fiți atenți, șopti Legionarul, acum sunt ca niște mielușei, dar dacă i jignești, te trezești cu gâtul tăiat.
După ce-am isprăvit ceaiul, femeile debarasară masa cea lungă din mijlocul camereii și așternură pe ea o splendidă față de masă brodată, amintire din bătrâni. În căni de lut ars ni se turnă un fel de vin de-al lor, după care două codane aduseră un mieluț făcut la frigare și-l depuseră înaintea starostelui. Acesta smulse din teaca atârnată pe perete o sabie căzăcească și o ridică deasupra capului. Alarmat, Micuțul duse mâna la tocul pistolului.
— Nătărăilor, o s-o pățiți cu tătarii ăștia!
Cu tăișul sclipitor al sabiei, starostele reteză căpățâna mieluțului, o înălță cât putu mai sus, apoi o depuse, solemn, în fața lui Porta. Spre deosebire de noi toți, care stăteam direct pe jos, roșcovanul avusese dreptul la o pernă sub fund, omagiu adus numai oaspeților de seamă. O balalaică porni să sune și patru tinere, în rochii albe și albastre, simbolizând, pesemne iarna și primăvara, se apucară să joace. La vederea lor, Micuțul se ridică de jos, matahală imensă, și începu să-și suflece mânecile, grohăind de plăcere.
— Potolește-te, cretinule! îl apostrofă Legionarul, trăgându-l în jos. Te crezi într-un bordel, vită?
Huiduma se reașeză, bombănind. Dacă o femeie nu vrea să se dea, la ce naiba mai dansează? Dansul e o gimnastică pregătitoare pentru cea din pat.
În timpul ăsta, Porta extrăsese creierul mielului, îl tăiase în două, oferind prima jumătate starostelui, iar cealaltă fiului său cel mare. Se auzi un murmur de admirație; întreaga asistență aprecia gestul de mare noblețe. Când însă roșcovanul desprinse urechea dreaptă și i-o întinse fiicei gazdei, ceea ce reprezenta o culme a bunelor maniere, murmurul se prefăcu în ovații. Cănile cu vin circulau întruna și o bătrână se apucă să ne povestească ce se întâmplase înainte de venirea noastră. În sat se oprise un escadron de cavalerie și primul lucru pe care l-a văzut comisarul unității a fost o cămașă cafenie pusă la uscat în spatele colibei în care trăia bunica satului, Babușka.
— Cămașă de SS., spuse Legionarul. N-a avut noroc băbuța.
Comisarul a smuls cămașa și a călcat-o sub copitele calului, apoi a fost găsită și Babușka după cuptor, tot acolo unde, în 1917, ea îi ascundea pe ostașii Armatei Roșii când alb-gardiștii se iveau prin sat.
„Întâi, istorisea bătrâna, l-au spânzurat pe feciorul meu, zicând că ar fi trebuit să fie pe front, nu acasă, cum e, de pildă, Piotr, fiul vecinului. După aia, au spânzurat-o și pe Babușka, în dosul saivanului de la colhoz. Apoi, au mai prins și alți oameni, învinuiți ba că au spălat rufele soldaților nemți, ba că le-au cârpit ciorapii... trei bătrâni au fost omorâți din bătaie pentru că au tăiat lemnele necesare bucătăriei de campanie, or astea erau lemne din pădure sovietică și nu trebuiau să slujească la încălzitul mâncării fasciste. Leșurile lor zac și acum sub zăpadă, fiindcă ni s-a interzis să-i îngropăm după lege. Bine c-ați venit înapoi, ghermanski, dar dacă prindeți vreun comisar, vă rugăm, nu-l împușcați, dați-ni-l nouă, că știm ce să-i facem!
Mai mult decât de bună voie și nesilite de nimeni, cum se spune la ofițerul stării civile, două din fetele care dansaseră, dispărură cu Porta și Micuțul. Eu am adormit cu capul pe masă. Bătrâna mă mângâie pe păr; băiatul ei avea vârsta mea când a fost spânzurat... Doamne, dacă războiul s-ar termina în clipa asta! Să nu mai fie nimeni ucis! Aș rămâne veșnic aici și în fiecare seară aș adormi cu mâna bătătorită de trudă a sărmanei bătrâne pe fruntea mea.
A doua zi, înaintea plecării, băbuța mi-a îndesat în mână o bucată de friptură de berbec.
— Să te aibă Domnul în pază, băiatul meu...
Sătenii ne-au condus o bucată de drum, făcându-ne la despărțire semne de rămas-bun. După noi aveau să apară iarăși comisarii, cu naganele prinse de centiron cu o curelușă din piele.
— Am trăit așa ceva în Maroc, spuse gânditor Legionarul. De dușmani te despărțeai prieten, ai tăi te puneau la zid. Să-i apere și să-i ocrotească Allah pe oamenii ăștia dacă se află cum ne-au primit.
Retragerea continuă. Într-o pădurice ne ciocnim de niște cazaci, rătăciți și ei din pricina furtunii. Afacerea nu durează decât câteva minute, cazacii sunt lichidați și caii lor o zbughesc, nechezând, prin stepă, cu șeile goale și scările bălăbănind.
Cirul! În sfârșit Cirul! Dar ce decepție! Unde-s pozițiile noastre? Eram atât de siguri că vom da de ele! Când colo, vid. Nimic, absolut nimic! Doar urletul lugubru al vijeliei venite din pustietățile Kazahstanului.
Suntem la capătul puterilor. Chiar și cei mai robuști, chiar și cei mai optimiști. Până și generalul Ausberg, care se lasă să cadă pe un bolovan, ascunzându-și fața în mâini.
— Dumnezeule atotputernic, murmură el, ajută-ne! Fie-ți milă de noi și ajută-ne!
Pesemne, a uitat că la ei, în SS, e interzis să crezi în Dumnezeu.
Nu se aude nimic, nici tunetul canonadei, nici răpăit de mitralieră, nici scrâșnet de șenile, nimic din toate aceste zgomote familiare frontului, pe care le auzi chiar și de la o sută de kilometri. Imensă Rusie! Imensă țară, în stare să înghiți armate întregi!
— Brigadenführer, se adresă generalului locotenentul de geniu cu vădită îngrijorare în glas, nu puteți renunța. Nu ne puteți abandona!
— Lasă-mă-n pace! răcni generalul. Lasă-mă-n pace! Basta!
— Brigadeführer, ne-am pus toată nădejdea în dumneavoastră. Ne-ați promis că ne scoateți la liman.
— Piei de aici! îi strigă generalul ofițerului, martor al slăbiciunii sale.
Se ridică de jos cu chipul împietrit, își ajustă monoclul, cercetă cu privirea fularul albastru cu care locotenentul își înfășurase gâtul, fular tricotat de mama acestuia și sosit la Stalingrad cu ultima poștă, apoi se răsuci spre gloata noastră pestriță:
— Încolonarea! După mine, marș!
Trecurăm peste Cir.
— Următorul curs de apă e Kalitva, spuse Bătrânul. E, totuși, imposibil ca ai noștri să fie dincolo de el!
— După Kalitva e Aidar, completă, gâfâind de oboseală, Legionarul. Urmează apoi Oskol, iar de la Oskol până la Doneț nu mai sunt decât vreo două sute de kilometri. O nimica toată!
— Și cine ne garantează că frontul e pe Doneț? Poate că-i acum undeva pe Nipru! Care dintre noi mai are putere s-o țină tot așa? Ca să nu mai vorbim de toate râurile și pârâurile care ne stau în cale! Eu unul, mă las păgubaș!
Alături de mine se târâie un adjutant. E singurul supraviețuitor al „Diviziei Norocului", una din cele mai celebre unități ale armatei germane. Majoritatea celor care o alcătuiau veneau din nordul Germaniei, bisericoși, nevoie mare, respectând toate slujbele religioase. În predica ținută înainte de asaltul lui „Octombrie Roșu", popa le-a spus că nimic nu se întâmplă pe lumea asta fără voia lui Dumnezeu. Pesemne că asta i-a fost voia: să fie, cu toții, făcuți scrum de aruncătoarele de flăcări ale necredincioșilor sovietici !
În urmă, tropăie casierul-plătitor al unei divizii austriece. Tot timpul nu face decât să trăncănească despre ameliorările pe care le va aduce hotelului său, odată revenit la Viena. Cândva, n-ar fi stat pentru nimic în lume la taclale cu un grad inferior, dar acum, uite-l că discută cu Porta despre viitor, îi cere chiar părerea, acesta din urmă sfătuindu-l să deschidă și un bar cu un bordel clandestin pe de lături:
— Nimic nu rentează mai bine, îl asigură, în cunoștință de cauză, roșcovanul.
Noaptea ne-o petrecem într-un sat părăsit. Din izbe n-au rămas decât ruine înnegrite de funingine. Într-un fost grajd, dăm peste leșul unui cal înghețat. Dezghețată, carnea lui e imediat vândută de Porta diverșilor amatori drept carne de vacă, iar amatorii nu lipsesc. Un sergent declară chiar că ceva mai bun n-a mâncat niciodată!
— Oare se poate mânca și carne omenească? întrebă Gregor, trăgând cu coada ochiului la un majur gras care se învârtea de colo, până colo.
— Totul se halește, răspunse Porta. În lagărul de prizonieri de război ruși, de lângă Paderborn, exista chiar o bursă neagră pentru ficatul de om. Firește, dacă erai prins, adio viață, dar toată lumea știa de treaba asta și-și ținea pliscul. Întotdeauna, principalul e să supraviețuiești.
Dimineața, o luăm iarăși din loc. De astă dată, fără tanc; gerul a fost atât de năprasnic în timpul nopții, încât toate circuitele electrice s-au transformat în țurțuri și au plesnit la primul contact. Drept pentru care, vajnicul nostru Mark—IV e abandonat.
Viscolul nu contenește. Unde-o fi frontul? Ciulim cu toții urechile, doar, doar om prinde acel zgomot care-ți spune că undeva niște oameni se ucid între ei. Porta pretinde că n-ar mai fi în Rusia, ci pe undeva pe lângă Rhin, știut fiind că Rhinul a fost adesea hotărâtor pentru soarta Germaniei și că, deci, acolo va da nea Adolf bătălia finală.
Retragerea continuă, dar coloana s-a împuținat rău de tot; peste 500 dintr-ai noștri zac prin stepă. Degerăturile, dezinteria, tifosul sau, pur și simplu, istovirea au răpus pe cei mai mulți dintre ei. Cu toată frica pe care ne-o inspiră patrulele N.K.V-ului care operează la curățirea terenului, riscăm și facem totuși un foc. E foarte primejdios, dar frigul rusesc ne-a dat gata. Porta aprinde o grifa, care trece din gură în gură. N-apucăm bine să terminăm dătătoarea de viață țigară cu opium, că răsună ordinul:
— Încolonarea! înainte marș!
Un sergent de lângă mine refuză să se ridice.
— Hai vino! îl îndemn. Mori dacă rămâi pe loc.
— Nu mai pot, geme el apăsându-și cu mâinile burta.
E un bătrânel, a făcut și primul război mondial și, de aceea, a fost numit furier. Mă uit cu milă la mogâldeața asta verde-cenușie care, până acum câteva săptămâni, mai fusese un birocrat militar destul de arogant.
— Haide, îl îmboldește și Gregor, doar n-ai să abandonezi tocmai acum! Suntem aproape de țintă. N-auzi tunul?
— Tunul? abia șopti fostul furier. Te implor, nu mă minți... nu-l aud.
— Atunci crapă! și Gregor dădu indiferent din umeri.
M-am aplecat deasupra amărâtului.
— Vino, hai vino!
— Nu mai pot, mi-a răspuns cu un hohot de plâns în glas. Tu, tu ești tânăr, grăbește-te să-i ajungi din urmă. Sunt bătrân, sunt istovit, lasă-mă să mor.
— Ce faceți aici? Þineți-vă de coloană!
Era locotenentul genist care trecea pe acolo.
În tăcere, i-am arătat omul de pe jos. A ridicat și el din umeri:
— Dezinterie. Lasă-l în plata Domnului, n-o să reziste nici la o oră de marș. De ce naiba n-o fi rămas la Stalingrad?
Și-a scos pistolul, l-a privit o clipă pe bătrânel, apoi a băgat arma în toc și a dispărut cu pași mari.
— Camarade, mi-a șoptit muribundul întinzându-mi un petec de hârtie, dacă scapi, trimite asta nevestei mele și povestește-i cum am fost trădați aici, la Stalingrad.
— Îți promit, i-am răspuns strângându-i mâna. Le voi spune tuturor, nu numai soției tale, cum bestiile astea ne-au trimis la pierzanie!
— Aici erai, curcă plouată? — aud în spate glasul lui Heide. Te tot căutăm, ce dracu' faci?
— Nu vezi? E pe moarte.
— Și ce-i cu asta? Mai sunt și alții! — îmi trântește în mână pușca mitralieră. — Ia-ți stropitoarea de plumbi. Ești soldat, nu popă!
Mărșăluim toată noaptea, mărșăluim a doua zi, mărșăluim și a treia. Coborâm în râpe, urcăm pante, ne sfâșiem hainele prin hățișuri și păduri, ne târâm prin stepă. O, Rusie nemiloasă! Prin preajma noastră, adulmecă, la pândă, patrule de enkavediști, specialiști în vânătoarea de oameni.
Brusc, infanteristul cu mitraliera se prăbușește ca un butuc, atât de pe neașteptate, încât mă împiedic de corpul său. Nu mai încape nici o îndoială: ochi sticloși de febră, fața congestionată, punctișoare roșii în jurul gâtului. Duhnește îngrozitor a trup nespălat. Tifos exantematic. Îl zgâlțâi, dar nu reacționează. Atunci, îi scot din toc pistolul, un parabelum masiv și i-l așez la îndemână. N-am apucat să ne îndepărtăm prea mult când, venind din urmă, a răsunat o detunătură.
Poposim într-o pădure. La repezeală, oamenii își sapă adăposturi în zăpadă, le căptușesc cu crengi și adorm pe loc. Noi, cei din gașcă, ne strângem lângă un foc de vreascuri. Porta pune la fript o halcă de carne de cal, Micuțul scoate un săculeț cu sare, Gregor are câteva cepe, eu, niște cartofi. Bătrânul pune la bătaie un pumn de lapte praf. Împărătească masă! Tăiem și câteva țigări în două și iată-ne cu barometrul moralului la „timp frumos". Îți trebuie atât de puțin ca să fii fericit!
Focul ne-a încălzit la tălpi și Porta decide să-și scoată cizmele. Degetul gros e vinețiu... Înspăimântați, ne descălțăm cu toții fiindcă adesea, degerătura nu se simte dintr-o dată și nimic nu-i mai rău decât s-o lași să se învechească. Ne frecăm zdravăn cu zăpadă, deși doare îngrozitor. Chemat în ajutor, doctorul cere un examen general al tuturor picioarelor. Ajuns la Ausberg, constată că laba stângă începe să prindă culoare albastră. Tratamentul îl face pe esesist să geamă, dar durerea e un semn bun. În schimb," un soldat care s-a înalbăstrit până peste gleznă, afirmă că nu simte nimic și piciorul îi pute, altfel decât a jeg.
— Ar trebui să-l amputez, dacă vreau să-i salvez viața. Cangrena progresează, îi șoptește medicul lui Ausberg. Dar cum să transporți un amputat?
Generalul se răsucește pe călcâie, întunecat la față, și se îndepărtează fără să scoată o vorbă.
Deodată, îl vedem pe Micuțul tresărind și privind spre copaci.
— E ceva care mișcă acolo!
Ciulim urechile, cu nervii gata să plesnească, dar nu vedem și nu auzim nimic.
— Þi s-a năzărit, mârâie Porta, dar, totuși, stinge focul.
— Iar eu îți zic că e ceva în tufișurile alea!
Într-adevăr, se aude un pârâit. Extraordinarul auz al Micuțului nu l-a înșelat nici de data asta; dealtfel, s-a și întins pe jos, gata să deschidă focul. Cu toate simțurile la pândă, așteptăm încordați. O altă cracă pârâie, strivită sau agățată. Orice îndoială a dispărut. Cineva se îndreaptă spre noi și e clar că sunt oameni pentru că vietățile nu fac decât o singură dată zgomot, niciodată de două ori. O știm pentru că și noi am devenit niște fiare, deprinși cu toate sunetele ce-ar putea constitui o primejdie. „Vizitatorii" sunt încă departe, dar într-o pădure, iarna, cel mai mic zgomot se aude de la distanțe enorme.
— Ivan!
Șoptit, cuvântul trece din adăpost în adăpost și e deajuns pentru ca dezinteria, degerăturile, oboseala să fie uitate pe loc. Orice, numai să nu cazi viu în mâinile celor de la N.K.V.D. Am văzut destule trupuri torturate ca să mai așteptăm vreo dovadă de omenie din partea oamenilor cu petlițe verzi. Zgomotul se precizează. Probabil, strâng acum în pumni P.P.S -urile, nagaicele, aceste cumplite cravașe din fâșii de piele suplă cusute între ele, se leagănă prinse cu o cordeluță de încheietura mâinii. S-au luat pesemne după urmele lăsate de noi în zăpadă și știm dintr-o dureroasă experiență că oamenii îndepărtatei Siberii nu abandonează niciodată vânatul dacă au apucat să-l descopere.
Acum, se disting și voci, voci aspre, guturale.
— S-o ștergem! șoptește Micuțul, dând să se ridice. Nu cunosc nimic mai rău ca enkavediștii ăștia!
— Prea târziu, mon ami, îl oprește Legionarul. Se vor ține după noi și până la capătul lumii dacă va fi nevoie. Cunosc speța asta încă de pe timpul Legiunii Străine și a războiului din Rif . Afurisiții ăia de berberi ne întindeau ambuscadă peste ambuscadă. Într-una din zile, ne-au pândit de-a lungul noii șosele Casablanca-Marrakech, ascunși pe după dune. Din toată compania n-am rămas decât patru.
Lunecând pe schiuri, un grup de fantome albe se apropie de liziera pădurii. De sub capișoanele de culoarea zăpezii, ochi iscoditori se rotesc căutându-ne. Groaza mă sugrumă și dacă n-ar fi disciplina prusacă, demult deschideam focul, numaisă nu-i simt atât de aproape. În fruntea grupei, o siluetă înaltă, cu nagaika la încheietura mâinii. În blana albă a căciulii cu clape, lucește steluța roșie, cu secera și ciocanul pe ea. Poate că-i chiar un comisar...
— Înainte, pui de lele! își îndeamnă el oamenii, arătând în direcția noastră.
— Ba p-a mă-ti! scrâșnește Micuțul pregătindu-se să scoată cuiul de siguranță al grenadei.
— Davai! Davai! răcnește comisarul, părându-i-se că cercetașii nu înaintează destul de repede.
Schiurile foșnesc pe zăpada întărită, demonii albi se apropie, ochii le lucesc ca la vârcolaci. Simțindu-mi încordarea, Legionarul mă strânge de mână. Noroc că am înlocuit vechea mea pușcă mitralieră cu o alta, model nou, parașutată acum câteva zile.
Un foc de armă curmă tăcerea. Comisarul își încleștează mâinile pe piept și se prăbușește. E unul dintre ai noștri care nu s-a mai putut stăpâni și a tras. Din fericire, eficace. Fluierul strident al generalului. Detunături, explozii... Un tăvălug de foc se rostogolește peste stepa înghețată. Cad crenguțe retezate de gloanțe, zăpada parcă fierbe. Fantomele au dispărut ca prin vrajă. Pe întinsul câmpiei, șase cadavre. În rest, pustiu. Nici un zgomot. Dar, de o parte și de alta a invizibilei linii de demarcație, stau pitiți oameni care n-au alt țel decât să se omoare între ei.
— Oberfeldwebel Beier, șoptește locotenentul de geniu, ia-ți băieții, furișați-vă în pădure și încercați să cădeți în spatele enkavediștilor. Noi vă acoperim Ordinul generalului: nu scapă viu nici unul, nu se iau prizonieri.
— Mereu noi, bombăne Porta. De ce trebuie să asigurăm într-una retragerea lui Adolf? Ai zice că fără noi, tot frontul s-ar fi dus în aia a mă-si!
— Mon ami, ai și de data asta dreptate, îl sprijină Legionarul, vârându-și pumnalul în carâmbul cizmei.
— Gura, și dați-i drumul! ne îmboldește Bătrânul.
Am traversat aproape toată păduricea fără să dăm de inamic.
— Sunt ascunși uite acolo, zice deodată Micuțul, arătându-ne niște tufișuri dese. Am auzit un Ivan slobozind un pârț.
Ne furișăm, printr-o largă mișcare de învăluire, în spatele sovieticilor care se așteptau să apărem de undeva, din fața lor. Porta e primul care se năpustește spre tufișuri și, cu o lovitură de lopată, decapitează pe unul.
— Allah el Akbar! răcnește Legionarul. Trăiască moartea!
Atacul nostru e atât de neașteptat, încât enkavediștii rămân ca paralizați. Ucidem fără milă, așa cum ar fi făcut-o și ei cu noi. Doi cercetași ridică mâinile. Ochi mongoloizi, fețe late, cerând îndurare.
— N-am ce-ți face, tovarișci! E război!
Pumnalul Legionarului scânteie, două trupuri în halate albe se prăbușesc la pământ.
Mare bucurie pe Micuțul care și-a adjudecat nouă dinți cu coroane de aur și flutură triumfător pe sub nas lui Porta săculețul din piele în care-și ține oribila pradă. Porta e de-a dreptul revoltat; așa e întotdeauna când discipolul îl depășește pe maestru! Săculețul dispare într-un buzunar ascuns al vestonului huidumei, și vai de cel care ar încerca să-l extragă de acolo!
La orizont, zorii zilei se ițesc sub forma unei panglici cenușii și înguste întinse peste negrul amenințător al pădurii. Din spatele ei, soarele țâșnește, incendiind pustiul de gheață. Discul învăpăiat se înalță maiestos, cerul se limpezește, invadat de o albăstreală diafană la început, apoi tot mai intensă. Spectacolul e atât de frumos încât, pentru o clipă, rămânem încremeniți. Ce minunăție! Trișca lui Porta sună un imn astrului dătător de lumină, imensul covor alb de zăpadă scânteiază din miliardele sale de cristale. Pentru mine însă, lumina cerească, îngemănată cu cea pământeană, e o adevărată tortură. Ochii mă dor de parcă fiecare reflex ar fi un pumnal ascuțit înfipt în retină. Sunt cuprins de o adevărată teroare constatând că splendoarea asta albă se preface pentru mine într-un soi de zăbranic cenușiu, că cercuri negre îmi joacă prin fața ochilor... Orbesc oare? Îmi frec pleoapele, dar e și mai rău.
Milos, Bătrânul mă cuprinde pe după umeri; și pe el zăpada a fost cândva pe punctul de a-l orbi, așa că înțelege cât sufăr.
În cursul după-amiezii, moare un potcovar. Aparținuse Diviziei 1 Cavalerie, dar după ce tancurile sovietice o pulverizaseră, ce mai rămăsese din frumoșii ei bidivii, fusese ucis și mâncat. Acum, ultimul supraviețuitor moare și el în zăpadă. O face însă atât de încet... și e dintre puținii care posedă o pereche de ochelari negri.
— Fă-i de petrecanie! mă sfătuiește Micuțul. Să se isprăvească mai repede!
O făceam, poate, dar din fericire, omul și-a dat singur duhul și, fără cel mai mic scrupul, am înhățat ochelarii. Ce fericire! O raritate! Lentile dintr-astea au doar sovieticii, furnizate de americani. Încă din primăvara lui '42, au înlocuit întregul lor echipament, vechi și de proastă calitate, cu un material de mâna-ntâi, sosit direct din S.U.A.
Am senzația că mi s-a dăruit o nouă pereche de ochi și imediat dau fuga la doctor să-mi treacă ochelarii pe livretul militar, altminteri — culmea culmilor! — risc să am neplăceri.
— Nu prea pot, îmi spune doctorașul. Pentru ochelarii ăștia speciali, e nevoie de un examen medical practicat de un oculist...
— Ești de-a dreptul nebun! se repede la el locotenentul genist. Omul e pe jumătate orb! Oricine-și poate da seama!
— Da, dar regulamentul prevede..., se bâlbâie doctorașul. Regulamentul trebuie respectat.
— Dumnezeule! exclamă locotenentul, turbând de furie. Dumnezeule, ai milă de nemții ăștia tâmpiți! Ei nu pot trăi fără regulamente! Oameni ca dumneata, credincioși lui Brüning , lucrând pentru Ebert , ovaționându-l pe Hindemburg, îl pupă acum în cur pe Hitler, așteptând să vină rândul lui Stalin! Fără regulament, nu se poate!
Terorizat, medicul se dădu câțiva pași îndărăt, uitându-se la locotenent cu ochii săi albaștri și naivi.
— Atenție la ce spui, camarade. Dacă te-ar auzi generalul...
— Gura! urlă locotenentul, completamente scos din țâțâni. La noi, nimeni nu îndrăznește să sufle o vorbă! În 1916, taică-meu era căpitan, caraghios cât cuprinde cu căciula aia de ulan pe cap, dar nimeni nu cuteza să-i spună cât e de ridicol! Astăzi, lucrează la Ministerul propagandei și, iarăși, nimeni nu îndrăznește să-i spună că-l slugărește pe Adolf, un fost nenorocit de caporal! Bunii nemți nu sunt la cheremul partidului, nu-i așa? Ei sunt numai și numai în slujba Patriei. Da, dar spre fericirea lor, au un regulament. Acela nazist!



„Dacă piatra cade peste ulcior, vai de ulcior!
Dacă ulciorul cade pe piatră, vai de ulcior!
Mereu, vai de ulcior!"
Talmudul

Ordin de Zi adresat tuturor diviziilor de către Comandantul Armatei a VI-a, Generaloberst Friedrich von Paulus:
„Cartierul General al Armatei
25/XI/1942
Comandantul Armatei a VI-a.

Ca ostaș, declar că este o dezonorare să fii făcut prizonier. Ca atare, datoria unui ofițer este să se sinucidă în momentul în care își va da seama că nu mai poate continua lupta, fiind încercuit de inamic. Dacă se lasă prins, înseamnă că nu mai e demn să poarte uniforma de ofițer, că nu poate fi considerat altfel decât dezertor și că, în consecință, după încheierea ostilităților, va fi tradus înaintea unui tribunal de onoare.
Acest lucru e valabil și pentru subofițeri și trupă. A te preda e un act de lașitate. Conducătorul nostru suprem, Adolf Hitler, cere tuturor ofițerilor, subofițerilor și soldaților Armatei a VI-a să lupte precum eroii wagnerieni în fortăreața Stalingrad. Cei ce se vor preda, vor fi șterși din controalele armatei.
Heil Hitler!
Paulus, general de armată."


În aceeași zi, patru ofițeri superiori părăseau „fortăreața": generalul de geniu Jaenecke, comandantul Corpului 4 armată, a fost evacuat cu avionul ca rănit grav: aflându-se în adăpost, îi căzuse o grindă în cap și acum binecuvânta uriașul său cucui. Generalii Pitkert și Hube au luat calea aerului din ordinul serviciului Personal al armatei. Generalul-maior Berger a întins-o fără nici un ordin; la escala de la Varnapol însă, a fost arestat de alți doi generali și condamnat la moarte pentru dezertare. Două ore mai târziu, era executat prin împușcare în spatele hangarului de pe aeroport.
În apropierea Stalingradului, un general de intendență a sărit în aer împreună cu toți subalternii săi în momentul în care infanteria sovietică pătrundea în poziția pe care o apăra. La spitalul din Baburkin, operațiile erau în plină desfășurare când tancurile sovietice irupseră pe stradă. Medicul-șef și cei patru chirurgi, aruncară câte un pumn de țărână în burțile deschise ale celor de pe masă, un mănunchi de grenade în salonul arhiplin, după care-și zburară creierii. Rușii n-au mai găsit în spital decât cadavre.
Ce mai rămăsese din divizia 30 motorizată a fost distrus lângă Katlovskaia de patru sute de T-34. În ultima clipă, un locotenent și cinci ostași reușiră să fugă: o oră mai târziu, erau prinși de jandarmeria de campanie și executați, toți șase, pentru dezertare: părăsiseră poziția fără ordin.


PRIZONIERI AI N.K.V.D.-ULUI

O nouă furtună venită din străfundurile Siberiei ne izbi ca o măciucă, mai mai să, ne doboare din picioare. Un asemenea uragan încă nu văzusem. Frigul era atât de intens, încât lacrimile care ni se scurgeau din ochi, înghețau instantaneu pe obraji.
A continua marșul pe o asemenea vreme ar fi fost nebunie curată. Ne puseserăm pe săpat bordeie. Timp de patru zile furtuna mânase cu ea uriașe cantități de zăpadă, crivățul ne asurzise, dar în rarele momente de acalmie, liniștea era atât de desăvârșită încât cel mai slab clinchet de metal ciocnit de metal ne făcea să tresărim de groază, simțind cum ne cuprinde demența. Aceste momente erau, încă, extrem de rare și parcă sporeau puterea — și așa năpraznică — a furtunii. Copacii erau dezrădăcinați și aruncați în văzduh, o haită de lupi se trezi înzăpezită într-un lăstăriș. Infernul dură încă două zile. apoi furtuna începu să se domolească.
Istoviți, sleiți, ne târam după generalul Ausberg care, neînduplecat, ne mâna după sine; drept ca o lumânare, în pofida oboselii mergea întotdeauna în fruntea coloanei.
— Rușii! strigă deodată Bătrânul, arătând cu mâna stepa.
La aproximativ doi kilometri de noi, se scurgea o coloană de tancuri. Ascunși pe după troiene o urmărirăm timp de câteva ore cum se îndreaptă spre apus.
— Merg către vest, făcu Heide categoric, iar vestul înseamnă frontul, înseamnă Germania.
— Da, îi luă Gregor peste picior, mai înseamnă și Franța și America, iar dacă insiști, poți ajunge și-n Japonia și reveni aici pe partea ailaltă. Principalul e să nu-ți faci bășici la picioare!
În doi timp și trei mișcări, discuția degeneră în ceartă, apoi într-un caft generalizat. Nervii ne erau atât de întinși, încât s-ar fi lăsat, poate, și cu moarte de om dacă nu intervenea locotenentul. Se împlineau aproape trei săptămâni de când tot mărșăluim, luptăm și iar mărșăluim și depășisem demult limitele răbdării și ale stăpânirii de sine.
În zorii a nu mai știu câtei zile, ne-am pomenit pe malurile râului Oskol; pe celălalt țărm se zăreau contururile Kubianskăi, o comună măricică. Acolo am fi găsit, cu siguranță, hrană și căldură, două lucruri de care aveam o disperată nevoie, dar tot acolo îi puteam găsi și pe ruși.
— Oberfeldwebel Beier, ordonă generalul, rămâi în acoperire cu grosul trupei pe malul ăsta. Eu și un grup de cercetași, plecăm în recunoaștere. Dacă, în timpul traversării, suntem întâmpinați cu foc, nu vă clintiți de aici până nu se lămurește situația.
Pesemne însă că rușii ne descoperiseră din timp, pentru că, odată ajunși pe malul opus, generalul și oamenii săi, căzură într-o ambuscadă; puținii care scăpară cu viața, printre aceștia numărându-se Ausberg și locotenentul genist, au fost dezarmați și duși în sat.
— Nici nu se putea altfel, spuse Bătrânul. O comună mare, ca asta, e obligatoriu ocupată. Problema e cum îi scoatem de acolo?
Fără grabă, cu mișcări tacticoase, îndesă tutun în pipă, o aprinse, pritoci jeraticul cu degetul gros, apoi închise căpăcelul de metal.
— Ba, eu zic s-o ștergem! făcu Heide. Nu-i mai putem ajuta în nici un fel, într-o oră vor fi executați cu toții.
— Când o să am nevoie de părerea ta, o să ți-o cer, rosti calm, dar ferm Bătrânul. În orice caz, nu ne luăm tălpășița lăsându-ne camarazii în ghearele inamicului. Atacăm satul și-i eliberăm. Îi suntem datori lui Ausberg, fără de care n-am fi ajuns până aici.
— Cretinule! protestă Heide. Asta-i moarte sigură. Crezi că ăia o să se lase gâtuiți așa, cu una, cu două?
Bătrânul se ridică pe picioarele sale crăcănate, scurt, îndesat, cu pipa încleștată între dinți.
— Doi voluntari pentru o recunoaștere, făcu el.
— M-a interesat întotdeauna să știu ce face Ivan când se crede în siguranță, zise Micuțul, dându-i un ghiont lui Porta.
Ambii dispărură în clar-obscurul zilei care se năștea. După două ceasuri, iată-i reapărând, malacul nostru cu un purcel pe jumătate fript la subțioară.
— L-am julit chiar de sub nasul lui Ivan, explică Porta. Ai noștri sunt într-un staul gol, cu două sentinele la ușă.
— Dar rușii? Unde-s? Câți? O companie? Un batalion?
— În orice caz, e un batalion de muieri, făcu Porta. Peste tot numai gagici în uniformă, da' atât de nasoale că nici măcar un babuin în călduri nu s-ar încumeta să le-ncalece! Cei care i-au capturat pe ai noștri sunt escorta unei coloane de aprovizionare. Satul e plin de camioane cu muniții.
— Zău dacă pricep cum i-au putut prinde, fiindcă, de fapt, sunt niște muhaiele. N-au nici măcar pază la marginea satului. Și-au zis, pesemne, că ce-au capturat ei e un grup răzleț de fugari și că aici, la atâția kilometri în spatele frontului, nu-i paște nici o primejdie. Vă spun, muhaiele! completă Micuțul.
— Este exact ce credeam și eu, îl aprobă Bătrânul, după care se apucă să ne împartă în grupe de asalt.
Porta preia comanda celui format de noi și, în frunte cu el, pătrundem în pădure. Aici, e aproape beznă. Gregor, care urăște pădurea, înjură printre dinți.
— Ia nu te mai căca pe tine înainte să fi început bâlciul, se stropșește Porta. Nu există ceva mai bun ca pădurea! Te-ai ascuns după un copac și gata, nu te mai vede nimeni. Pădurea a fost întotdeauna o ascunzătoare pe cinste.
Continuăm să ne strecurăm printre trunchiuri și tufișuri, înaintând spre liziera dinspre sat.
— Unde naiba or fi ceilalți? șoptește Gregor și se oprește ca să tragă cu urechea.
Într-adevăr, de jur împrejur, tăcerea e de mormânt. Înaintăm, străduindu-ne să nu facem nici cel mai mic zgomot, cu armele pregătite, năzărindu-ni-se că vedem în dosul fiecărui trunchi de copac câte un mongol în pufoaică vătuită, gata să ne căsăpească. În blestemata asta de țară, totul ne stă împotrivă, oameni, climă, natură!
Deodată, o hărmălaie îngrozitoare; pe deasupra noastră se rotește un uriaș stol de ciori croncănitoare, probabil la fel de speriate ca și noi.
— Fire-ați ale dracului să fiți! le înjură Porta. Acum, întreaga Armată Roșie o să intre în alertă.
— Afurisitelor! Păsări bolșevice ce sunteți! supralicitează Micuțul. Las' că vă arăt eu vouă!
Soarele abia dă să răsară, ninsoarea s-a pornit din nou. Din punctul nostru de vedere, baftă mai mare nici că se putea. Atingem, în sfârșit liziera. În față, vag, se profilează satul. Ne camuflăm și așteptăm sosirea grosului trupei. Micuțul verifică grenadele și face mănunchiuri de câte trei. Când termină, le împinge lui Heide:
— Ia-le, mareșal al Prusiei. Un hap nemaipomenit pentru dureri de cap.
— Cretinule! mârâie Heide.
Târâș prin zăpadă, protejați de ninsoare, grupele noastre de comando ajung nestingherite la marginea satului. Atacul urmează a fi simultan, din mai multe direcții, cât mai brutal cu putință. Elementul surpriză trebuie exploatat la maximum.
Așa se și întâmplă. Grenadele explodează, un sergent aruncă petarde fumigene, detunăturile se succed într-o cadență infernală, izbucnesc primele incendii. Ajungem și-n curtea colhozului, acolo unde-i staulul cu prizonieri. Adăpostit după o combină Mac Cormick, pesemne un dar al S.U.A, acest minunat stat, binefăcător al comunismului, trag cu pușca-mitralieră în tot ce mișcă. Camioanele cu muniții încep să sară în aer, jerbele de flăcări se înalță vroind, pentru ce se întâmplă, chiar și expresia „apocaliptic" e prea slabă.
— Sfinte Dumnezeule! exclamă locotenentul, tocmai eliberat, pulverizați tot satul!
— E praful lor de pușcă, da-i de bună calitate! face Micuțul, scoțând cuiul de siguranță al grenadei.
Incendiul se propagă, izbele din bârne uscate ard precum torțele, noi galopăm prin zăpadă către pădurea salvatoare, avându-l pe Ausberg în mijlocul nostru. Generalul are arsuri pe față, din fericire ușoare. Pierderile noastre se cifrează la 14 morți și 9 răniți dintre care 7 grav. Pe aceștia suntem nevoiți să-i abandonăm, lăsându-le niscaiva provizii și armele pentru eventualitatea că ar prefera sinuciderea. Oricum, n-ar fi rezistat nici unei ore de marș. De șters, trebuie s-o ștergem la iuțeală, exploziile și incendiul vor alarma, cu siguranță, alte unități sovietice aflate prin zonă.
Undeva, departe în fața noastră, curge Donețul. „Dincolo de el nu mai facem un pas" am hotărât noi, dar la fel s-a spus și când mergeam spre Don și de atunci nu facem decât să-l urmăm pe neobositul general Ausberg.
Ce-i drept, mârâim, ordinele sunt executate cu o încetineală provocatoare, ba un soldat a fost cât pe aici să-l cârpească pe locotenentul genist. Atunci, strident și neînduplecat, a răsunat fluierul generalului SS. El unul știa cum poate fi restabilită disciplina. Nemții sunt un popor de sclavi, care nu știe altceva decât să se supună fluierului și răcnetului. Un superior nu poate exista fără fluier, acel fluier din metal strălucitor, cu bilă înăuntru, atârnat de un șiret, iar șiretul e musai să depășească nițel marginea buzunarului de la piept, pentru ca mocofanul de rând să știe că are de-a face cu un șef. Mai mare sau mai mic, asta nu are importanță; principalul e să fii șef!
Un fluier cu biluță e apt să scoale o armată întreagă din pat; el a expediat la moarte generații după generații. Neamț care să nu asculte de fluier nu există; până și în creșe, dispozițiile supraveghetoarelor, tot cu fluierul se dau. Instrucția militară se face cu fluierul, circulația e dirijată cu fluierul și fără fluier Germania ar fi pierdută. Diverșii învingători le-au putut confisca nemților uniformele și armele, i-au putut îngenunchia și face să verse lacrimi de sânge, dar fluierul cu biluță a ridicat, de fiecare dată, acest popor în picioare!
Nici răcnetele nu-s mai prejos. În Polonia, pe când eram în regimentul 7 cavalerie, am atacat cuiburile de mitraliere șarjând cu sabia ca pe timpul lui Friederich cel Mare pentru că majurul Braun răcnea; într-o zi, eu și un camarad am ridicat de jos un cal care nu se lăsa potcovit pentru că majurul răcnea. Am zăcut două luni în spital cu tendoanele rupte, dar ele s-au vindecat foarte repede din clipa în care majurul a început să răcnească. Doctorii ne-au declarat „apt pentru servicii auxiliare", dar răcnetele majurului au schimbat imediat diagnosticul în „apt pentru instrucție". Asta-i Germania: fluier cu biluță și răcnete. "Cunosc bine acest lucru pentru că am stat mulți ani în Germania; cu toate acestea, am îndrăgit acest popor care trebuie condus cu biciul, așa cum fac îmblânzitorii cu fiarele lor.
Generalul s-a oprit la liziera unei păduri care nu figura pe hartă; dealtfel, hărțile noastre erau pline de erori. Enervat, generalul și-a împăturit harta și cum Gregor și cu mine ne aflam în imediata sa apropiere, ne-a desemnat să cercetăm pădurea.
Pătrunseserăm destul de adânc în interiorul ei, când ne-am pomenit deodată înconjurați de niște indivizi în uniforme disparate, dar înarmați până-n dinți. Neavând încotro, am ridicat mâinile.
— De unde veniți, ne-a întrebat un tip în uniformă dar fără epoleți și, părându-i-se că răspunsul întârzie, ne-a plesnit zdravăn peste mutră.
Erau dezertori din armata generalului Vlasov , cunoscuți pentru bestialitatea lor, măcelărindu-i cu aceeași dezinvoltură și pe nemți și pe compatrioții lor, civili sau ostași ai Armatei Roșii. Am născocit pe dată o poveste cu batalionul nostru care a fost dispersat și nimicit de tancurile sovietice și cum rătăcim noi doi, căutând o unitate germană de care să ne lipim. Ne-au luat cu ei, la început legându-ne mâinile la spate cu sârmă ghimpată, dar apoi, găsind niște containere cu muniții, parașutate de aviația noastră, ne-au dezlegat ca să ne înhame la o sanie încărcată cu lăzi de cartușe. După un marș istovitor, am ajuns la marginea unui cătun, departe, în mijlocul pădurii. Aici, primul lucru pe care l-am văzut, au fost două cadavre, bălăbănindu-se atârnate de o cracă: un locotenent sovietic și un sergent german, concludentă ilustrație a convingerilor lor politico-militare.
În noaptea următoare, mare zarvă mare; se aud împușcături, explozii de grenade și banda de tâlhari șterge frumușel putina, nu înainte de a dinamita toate casele și a spânzura de picioare două infirmiere ale Armatei Roșii, prizoniere și ele, folosite până atunci la desfătarea vajnicilor războinici. Suntem reînhămați la sanie, dar domnește un asemenea balamuc, cu toții nu se gândesc decât cum să fugă mai repede, așa că uită rapid de noi, permițându-ne, la început să rămânem „de căruță", iar apoi să ne ascundem printre copaci și, în momentul când nu i-am mai auzit, s-o tulim în direcția opusă.
Facem o scurtă haltă pe marginea unui drum, cu urme adânci de roți în noroiul înghețat. Gregor scoate din buzunar un cartof crud pe care-l devorăm cu voluptate. Tocmai ne întrebam încotro s-o luăm și ce-ar fi mai bine să întreprindem, când din spatele nostru izbucni:
— Stoi! Ruki v verh!
Unui asemenea ordin, dacă nu-i dai imediat ascultare, încasezi pe loc un glonte în scăfârlie. Am sărit prompt în picioare și am ridicat mâinile. În dosul nostru, zăpada a scârțâit sub tălpile pâslarilor și, întorcând capetele, am văzut o mutră înroșită de ger care ne privea triumfătoare.
— Ghermanski! Voina kaput!
Adicătelea, pentru noi, războiul s-a terminat.
E un infanterist înarmat cu un pistol-mitralieră tip „balalaică" și, într o situație ca a noastră, orice pifan prăpădit se poate transforma într un enkavedist feroce. Ne scotocește prin buzunare și dă peste briceagul lui Gregor.
— Arma secretă Hitlera? se hlizește el. Hitler kaput! Ghermanski kaput! Stalin mare om!
Mânați din spate, ajungem curând într-un sat unde-i încartiruită unitatea. Acum, din jovial, gardianul nostru s-a transformat într-o brută.
— Davai! Davai! răcnește el, dându-și aere de aprig războinic, doar doar, l-o vedea vreun șef sau vreun politruc.
Suntem predați unei patrule formate din șase soldați care ne încadrează, cu baionete la armă; toți și-au compus niște mutre triumfător-fioroase. Vezi bine, captură de război! Suntem duși până la o casă, cu etaj, din cărămidă roșie. Cu șuturi în fund și lovituri cu patul puștii, ne îmbrâncesc într-o odaie în, care se află un maior destul de bătrâior și alți doi-trei ofițeri, toți cu petlițele albastre ale trupelor de „ață" .
— Iob tvoiu mati! zbiară maiorul, plesnindu-ne cu dosul palmei peste față, exact ca Scharführerul SS Fagen pe care l-am avut odată instructor.
Sunt, cu toții, la fel; doar uniformele diferă!
Răcnetele lui nu-s mai prejos decât cele ale unui majur neamț. Se învinețește la față, spumegă și când dau să-mi șterg obrazul scuipat, primesc un pumn peste gură.
— Kaput! Kaput! zbiară el, probabil singurul cuvânt german pe care-l știe și, negăsind altceva mai bun, smulge vulturul pe care-l aveam cusut pe mânecă și ne ordonă să-l mâncăm.
Bine-nțeles, ne supunem. Nu-i chiar atât de îngrozitor să înghiți un petic de stofă; sunt lucruri mult mai scârboase care se pot pretinde de la un prizonier. Ceva, ceva, mai știm și noi! După ce moșulică se potolește, suntem încuiați într-o pivniță care pute îngrozitor a cartofi stricați. Găsim chiar câțiva, pe care ne grăbim să-i expediem în stomac, mai ales că Gregor susține că ar conține vitamine cu duiumul.
La un moment dat — după cât timp oare? — un soldat ne aduce o gamelă cu o dezgustătoare ciorbă de pește.
— Iob tvoiu mati! rânjește animalul și scuipă în zeamă.
N-aveam de unde să știm că, în momentul în care un rusnac mai jegos decât un gunoier scuipa în ciorba noastră, mareșalul von Paulus se instala în fața unei mese copioase într-un fost castel al țarilor, la câțiva kilometri de Moscova. La stânga îl avea pe șeful său de stat-major, Generaloberst Schmidt, proaspăt înaintat în grad, iar la dreapta, pe generalul-locotenent Babici din Armata Roșie. La capătul mesei, trona necruțătorul general Lattmann, în uniformă neagră de tanchist, viitorul șef al Poliției din Germania de Est. Mai e prezent și generalul von Seydlitz, în conversație amicală cu un general-maior, comisar al trupelor N.K.V.D.-ului, al cărui tată fusese ars la Kronstadt, în 1918, de marinarii răsculați, în cuptorul cazanului de aburi al unui distrugător...
— Mâine, pac-pac! ne anunță cu veselie chelnerul nostru de ocazie și varsă pe jos jumătate de gamelă, chipurile din nebăgare de seamă.
— Aceleași jigodii și de o parte, și de cealaltă! mârâie Gregor, sorbind zgomotos infecta fiertură.
Timpul se scurge încet. O fi zi, o fi noapte? În beciul nostru, bezna-i totală, dar presupunem că e totuși zi pentru că ni se aduce iar o gamelă cu ciorbă. Tot de pește împuțit. În schimb, pentru variație, în loc de scuipat înăuntru plutește un șoarece mort. Dar, în halul de înfometați ce suntem, nu fleacul ăsta o să ne taie pofta de mâncare...
— Ce ticăloși! înjură Gregor. Ce-ar mai dansa cazaciocul dac-aș avea un pistol-mitralieră în mână!
— Dă-i încolo, parcă ai noștri nu-s la fel? La Kiev am văzut esesiști aliniind mii de femei evreice în fața șanțurilor pe care tot ele le săpaseră și secerându-le cu mitraliera. Ce ni se întâmplă acum e numai o uvertură la ce vom pătimi dacă pierdem războiul. Naziștii au săvârșit adevărate orori în numele poporului german, dar de plătit el, poporul va plăti!
Ușa e dată de perete, și doi enkavediști ne izgonesc din beciul nostru cu binecunoscuta și perfect gratuita brutalitate a esesiștilor.
— Davai! Davai!
Suntem puși să urcăm în bena unui camion încărcat cu muniții și ne așezăm pe lăzile umplute cu grenade, vârându-ne cât mai adânc mâinile în buzunare. Când o porni mașina, atunci să te ții frig! În momentul plecării, un alt enkavedist urcă lângă noi.
— Davai ceas! La Siberia nu trebuie ceas!
Nu mai avem nici ceasuri, nici stilouri, nici brichete, totul ne-a fost de mult furat, dar asta nu-l împiedică pe enkavedist să ne tragă câteva șuturi zdravene.
— Parc-ar fi de-ai noștri, scrâșnește Gregor, aruncând soldățoiului o privire ucigașă. Îți aduci aminte că în Galiția, băieții noștri au dat foc bărbilor evreilor care refuzau să le dea ceasurile sau banii? Naziști sau comuniști, tot o apă și-un pământ!
Camionul rulează prudent pe drumul desfundat și acoperit de polei. Odată, se oprește să facă plinul și, evident, corvoada canistrelor ne revine, agrementată de noi șuturi, așa, pentru înviorare! Ajungem finalmente într-un oraș unde suntem predați, contra chitanță, unuia dintre nenumăratele organisme ale Comisarului poporului pentru afacerile interne. A sosit și fatidicul moment al adevăratului interogatoriu.
— De unde veniți? ne întreabă o femeie cu grad de căpitan care-i slujește de interpretă unui locotenent-colonel, pe jumătate beat.
— Stalingrad.
— Ne luați drept idioți? La Stalingrad, ori sunt cu toții morți, ori prizonieri. Scrie și-n „Pravda"! Deci, de unde veniți?
— Stalingrad. Armata a VI-a, răspundem noi într-un glas.
— Isprăviți cu minciunile, javre fasciste! De la Stalingrad până aici sunt sute de kilometri și întreaga zonă e controlată de Armata Roșie.
— Și totuși, ăsta-i adevărul, afirm eu.
— Gura! Nu te-a întrebat nimeni! și-mi trage o palmă.
Vipera asta e al dracului de periculoasă, un ordin de-al ei și ne-am și trezit puși la zid. Acum, tacticos, își aprinde o țigară, o papiroasă de-a lor și-mi suflă fumul în nas.
— Așadar, erai la Stalingrad? Ce divizie?
— A 16-a Panzer.
— Cine era comandantul?
— General-locotenent Angern.
— Nu-i cu putință, murmură ea, nevenindu-i să creadă.
Abia apucă să traducă și colonelul cel beat sare de la masă și-mi dă una în burtă cu mânerul nagaicei.
— Mințiți, fii de cățea!
— Nu vă crede și nu vă cred nici eu, interveni interpreta. N-ați fost niciodată la Stalingrad! Sunteți niște ticăloși de spioni și sabotori, strecurați în spatele frontului!
— Venim de la Stalingrad, rostește Gregor eu un soi de lehamite în glas.
— Bine. O să vă demascăm imediat. Unde lupta divizia voastră la Stalingrad?
— În față la „Octombrie Roșu".
— Cărui Corp de armată aparține Panzer-Division nr. 16?
— Corpului 51 Blindate.
— Cine se găsea în fața voastră? Dacă, într-adevăr, ați fost acolo, nu se poate să nu știți.
— Divizia 74 tancuri din Armata a IV-a de Gardă.
— Dar cum e cu putință? exclamă ea, uluită. Cum ați ajuns până aici? Trupele noastre i-au capturat pe toții fasciștii care au izbutit să scape din încercuire. N-a scăpat unul!
— Am făcut parte dintr-un grup de asalt, condus de un general SS.
Locotenent-colonelul se ridică brusc, răstoarnă cu o lovitură de picior scaunul pe care șezuse, trage o dușcă de vodcă și-și dă căciula pe ceafă. E limpede că traducerea răspunsurilor noastre l-a scos pur și simplu din sărite.
Cred și eu! Dacă venim, într-adevăr, de la Stalingrad, înseamnă că poliția căreia îi aparține nu-i nici pe departe atât de eficientă pe cât s-ar cere. Știe precis că, în momentul în care un asemenea raport ar ajunge la Moscova, multe capete ar cădea, și el personal n-are nici cel mai mic chef să se trezească în linia întâi, la un regiment de pifani. Cum însă îi putem furniza numele tuturor ofițerilor unității noastre, regimentul 27 Panzer, sfârșește prin a ne crede.
— Așadar, făceați parte dintr-un grup de asalt? Unde-s ceilalți?
— Pe ici, pe colo... răspunde Gregor, făcând un gest vag. Unii la cotul Donului, alții pe malurile Cirului, alții prin stepă... O să-i vedeți apărând din zăpadă odată cu venirea primăverii. Ultimii au dispărut într-o pădure, nu știu cum îi zice. Suntem singurii supraviețuitori.
Tăcere de moarte.
— Fantastic, murmură ofițerul, după care-i șoptește ceva interpretei.
— De data asta, vă credem, zice ea. În continuare însă, sunteți niște criminali care au încălcat legile sovietice, trecând cu arma în mână frontiera noastră de stat. Ticăloșia săvârșită vă poate costa capul sau douăzeci și cinci de ani de ocnă. O să fiți duși în altă parte și, în ceea ce mă privește, sper să fiți puși la zid.
Culmea caraghioslâcului, suntem puși să semnăm o declarație cum că am atacat cu arma în mână Uniunea Sovietică, fapt evident și de netăgăduit! A doua zi, urmează să fim fotografiați și să ni se ia amprentele digitale. Exact ca unor criminali de drept comun. Rânjind, sergentul care ne escortează ne anunță că vom beneficia de un „regim special". Termenul e bine cunoscut; sună mai bine, mai eufemistic, decât „veți fi împușcați". Suntem împinși cu brutalitate într-o mașină de teren, marca „Willys — Jeep". În față lângă șofer, se instalează un sergent cu mustață căruntă, lăsată pe oală; mare lucru să nu fi făcut parte din jandarmeria țaristă! Regimurile se schimbă, polițiștii rămân.
Lângă noi, pe bancheta din spate, s-a instalat un alt sergent, cu pistolul-mitralieră ațintit spre noi. Fumează fără întrerupere, dar nu acea împuțită tocătură de frunze, nervuri și rădăcini, numită „mahorcă" a cărei duhoare o simți de la kilometri, ci adevărate papiroși, marca „Kazbek", un sfert tutun, trei sferturi muștiucul din carton.
Pentru noi e limpede că soarta noastră se va regla chiar la noapte: vom fi împușcați pentru crima de neiertat de a fi străpuns încercuirea de la Stalingrad. Dacă s-ar afla că niște prăpădiți de soldați germani, dar în uniformă și păstrându-și armele, au izbutit să spargă cercul de foc, considerat impenetrabil, al pungii de la Stalingrad și au ajuns până unde au ajuns, prestigiul multor galonați ar fi grav compromis; or, lor ștabilor nu le-a plăcut niciodată să-și piardă fața!
Vântul ne biciue obrajii, buzele sângerează crăpate de ger. Motorul duduie regulat. Nimeni nu scoate o vorbă. Rulăm când pe șosea, când pe drumuri de țară. Spre nord-vest, o lumină roșiatică pâlpâie la linia orizontului și, când sporind, când stingându-se, ajunge până la noi tunetul canonadei. E limpede, ne apropiem de front!
Acum, Willys-ul s-a angajat din nou pe un drum de țară, șerpuind printr-una din nenumăratele păduri rusești. Sergentul de lângă noi moțăie, capul i se bălăbăne când într-o parte, când în alta, mâinile nu mai sunt încleștate pe „balalaică", abandonată în poală. Schimb o privire rapidă cu Gregor. Acum, ori niciodată! Spre norocul nostru, mașina tresaltă dând de un hop, pistolul-mitralieră lunecă din poală. Gregor îl înhață fulgerător, văd cum țâșnesc flăcări din țeava ascunsă în manșonul ei perforat de răcire, rafala e lungă, lungă...
Șoferul e aproape decapitat de rama metalică a parbrizului, cei doi sergenți, uciși pe loc, pierd sânge prin nenumărate răni, mașina derapează, se izbește de un copac și încremenește acolo, eu și cu Gregor ne trezim în zăpadă, poate proiectați de șoc, poate salvați de un reflex de vechi tanchiști.
Dinspre șoseaua pe care am părăsit-o adineaori ca să ne angajăm pe acest drum forestier ne parvine duduit de motoare. Trebuie s-o ștergem cât mai repede, fiindcă dacă suntem prinși, s-a zis cu noi! Gregor culege cele două pistoale-mitralieră și, după o clipă de ezitare, și căciulile cu steluță roșie ale celor doi sergenți. Din fericire, nici una n-are sânge pe ea.
— Dacă Ivan ne prinde cu căciulile astea, ne ciuruie cât ai zice pește.
— Cu sau fără ele, dacă ne prinde, să ne facem cruce. Până atunci însă, măcar o să ne țină cald la urechi.
O luăm la goană, fără să ne pese de crengile care ne șfichiuesc obrajii, obsedați de un singur gând: să ajungem cât mai departe de cele trei cadavre însângerate și de defuncta mașină.
Înaintea noastră se întinde șoseaua care duce la Harkov, apoi mai departe, spre Moscova. Bubuitul canonadei se aude și mai distinct, lungi limbi de foc brăzdează cerul, pesemne că acolo iadul și-a deschis larg porțile, lăsând cale liberă miilor de suflete ce se îmbulzesc în fața lor. Pe șosea, interminabile coloane de camioane se îndreaptă spre apus, luminile lor albastre de camuflaj aruncând vagi reflexe pe albul zăpezii. Ascunși în șanț, mestecăm încet o bucată de slănină găsită în torpedoul mașinii și fumăm, ascunsă în pumn, una din faimoasele „papiroșa" ale sergentului din escortă.
— E clar că drumul ăsta duce spre linia frontului, îmi spune Gregor. E mai sănătos să mergem pe el, decât să rătăcim prin păduri și câmpuri.
— Crezi, într-adevăr, că-i mai puțin suspect dacă ne amestecăm printre ei?
— Sigur. E noapte, căciulile-s de-ale lor, la fel și „balalaicele". Culoarea mantăii nu se vede, centiroanele le întoarcem așa ca paftaua să vină sub cot. Altminteri, dacă o luăm pe câmp, atragem imediat atenția.
Tropăim deci pe marginea șoselei, pe care rulează, aproape la pas Studebaker-urile și Willys-urile furnizate din belșug sovieticilor de generoasa Americă. Pe portiere și caroserii, stelele roșii, vopsite în grabă, le acoperă prost pe cele albe ale lui USA-Army. La un moment dat, la o răspântie, punct de control. Soldații răzleți sunt opriți, camioanele trec.
În doi timpi și trei mișcări, suntem în șanț, ghemuiți în zăpada adâncă. Colac peste pupăză, s-a pornit să sufle iar crivățul, înghețându-ne până la oase. Dârdâi și gem:
— Doamne, n-o să scăpăm niciodată de aici...
— Trebuie neapărat să prindem un camion, șoptește Gregor printre dinți. E unica noastră șansă.
— Cum dracu' să ne suim în el, când ăștia rulează la zece metri distanță unul de altul? Cel din spate va da imediat alarma!
— Ai altceva mai bun de propus?
Sigur că n-am. Pândim preț de un ceas ocazia favorabilă, înghețați bocnă și iată că, în sfârșit, ea ni se oferă. Din motive necunoscute, coloana stopează brusc, Atât de brusc încât un camion Molotov derapează, oferindu-ne generos spatele benei sale, acum în plin întuneric. Într-o clipită, Gregor s-a și agățat de tăblia din spate și a sărit înăuntru. Mai puțin prompt, apuc numai să înșfac marginea tăbliei, când camionul o ia din loc, târându-mă după el. Nu știu nici astăzi ce am făcut și cum am făcut, cert e că m-am trezit în benă, cu capul între o ladă cu muniții și roata de rezervă. Știu însă precis că mă dureau groaznic toate oscioarele și că acest camion Molotov e una din cele mai sinistre amintiri.
Înghesuiți unul într-altul, ne ascundem la repezeală printre coșurile din răchită împletită conținând proiectile de tun și tragem peste noi o prelată găsită tot acolo. Era și timpul. Camionul ajunsese la fioroasa intersecție și fusese oprit. Între șofer și enkavediștii de la baraj se iscă o discuție furtunoasă, punctată de bine cunoscuta expresie "Iob tvoiu mati"!, atât de frecvent și felurit folosită, încât îmi venea să cred că e un soi de parolă, de permis de liberă trecere în cadrul Armatei Roșii, apoi un cap cu căciulă se iți pe după tăblie, cercetă cu o privire iscoditoare bena, după care dispăru. Acum însă eram nevoiți să așteptăm trecerea unei coloane de tancuri, apoi a artileriei grele, apoi naiba știe ce altă coloană. Ore în șir... Șoferii și ajutoarele lor țopăiau în jurul camioanelor, plesnindu-se pe spinări ca să se dezmorțească; era un ger năpraznic și numai mila Domnului ne-a ferit de degerătură!
Brusc, răsună faimosul fluier cu biluță, introdus și în Armata Roșie, plus răcnetele de rigoare. Motoarele se ambalează, coloana se urnește din loc. În urma noastră se distinge radiatorul unui Studebaker căruia farurile de camuflaj abia licăresc.
Tunetul artileriei sporește în intensitate, frontul — acest front pe care l-am căutat din fluviu-n fluviu — e acum pe undeva, pe aproape! Coloana se oprește să facă plinul și câteva canistre goale sunt azvârlite în benă. În cazul lor, rusnacii nu s-au mai ostenit să șteargă steaua albă. Una din ele mă pocnește drept în moalele capului și cu toată căciula îmi pierd o clipă cunoștința. Mă trezesc o serie de explozii apropiate; e limita extremă a tirului artileriei germane.
— Să ne păzească ăl de sus! Dacă vreun proiectil atinge camionul, praf și pulbere s-alege din noi!
Tirul crește în intensitate, șoferul accelerează nemaipăsându-i nici de hârtoape, nici de polei. Cred și eu. Când ai în spate 20 de tone de explozibil, nici dracul nu ți se mai pare atât de negru! Nu-i nimic glorios să sari în aer cu camionul, și totuși, acești șoferi sunt adevărați eroi, chiar dacă nu capătă niciodată o decorație. Zi de zi, lună de lună, an de an, camioanele militare străbat neîncetat drumuri bombardate, drumuri minate, drumuri mitraliate. Noi, cei din linia-ntâi nici măcar nu-i socotim pe acești șoferi ca fiind adevărați combatanți. Iar când nu mai pot conduce pentru că i-au lăsat nervii, li se pune-n mână o lopată ori un târnăcop și sunt trimiși la săpături. Nu se bucură de onoruri, n-au nici măcar un steag al lor, dar acești truditori ai volanului sunt la fel de necesari ca și mitraliorul, ca și pilotul, ca și tanchistul. În armata noastră cel puțin, solda lor e aceea din timp de pace, nu capătă sporul acela de 10 mărci cuvenit combatantului. La fiecare zece zile, primesc douăsprezece mărci și cincizeci de pfeningi, bani cu care nu se pot duce nici la cel mai infect bordel de campanie!
Depășim câteva baterii de tunuri cu tragere lungă. Pământul se cutremură, bubuitul e asurzitor, năucitor, din țevi țâșnesc prelungi limbi de foc, verzi-portocalii. Servanții sunt ca niște pigmei în preajma lor, dar obuzele pe care le introduc în uriașele culate seamănă moartea departe în spatele liniilor germane.
Coloana stopează brutal. Þipete, chemări... Bezna nopții se risipește iluminată de pălălăi. Prelatele câtorva camioane au luat foc. Soldații aleargă, bezmetici, de colo până colo.
— S-o ștergem înainte ca hardughia noastră să sară în aer. Dacă explodează unul, explodează toate! îmi strigă Gregor, pregătindu-se să sară.
— Și dacă ne vede ăl din spate și dă alarma?
— S-o crezi tu că-i mai arde de asta! Hai, altminteri ajungem până-n Calea lactee!
Sărind, aproape cădem în capul unui artilerist care bălmăjește ceva arătând cu mâna spre vehiculele incendiate. Îi răspundem așa cum bănuiam că i-ar fi răspuns orice brav compatriot:
— Iob tvoiu mati!
Artileristul rânjește, dă din umeri și dispare în goană. Un ofițer urlă niște ordine, șoferii încearcă să dea îndărăt, un camion cu remorcă derapează și se așează de-a curmezișul șoselei, haosul e total.
Galopăm spre bateria de obuziere, care continuă să tragă, când bubuitul lor este acoperit de acela al unei explozii monstruoase. Șoseaua s-a prefăcut într-un imens vulcan în plină erupție, un val de aer încins trece peste noi, ne îngropăm în zăpadă ca să scăpăm de dogoare. Exploziile se țin lanț, pârâie muniția de infanterie, bucăți de metal, de lemn, de trupuri omenești împroașcă în toate părțile văzduhul și recad pe pământ.
Împreună cu Gregor ne croim drum printr-o zăpadă moale și lipicioasă. Fiecare pas e o adevărată caznă. Pe deasupra capetelor noastre se încrucișează, vâjâind, deopotrivă de sinistru, proiectilele artileriei sovietice și germane.
Se crapă de ziuă. Va trebui să ne ascundem și să așteptăm noaptea. Noaptea, prietena noastră... Ne săpăm, folosind drept lopeți paturile pistoalelor-mitralieră, un soi de iglu, ne vârâm înăuntru și astupăm tunelul de intrare cu zăpadă. Și, cu toate că în Rusia zilele de iarnă sunt extrem de scurte, nouă ni se pare că asta ține o veșnicie.
Auzim o patrulă trecând pe lângă noi, bocănit de cizme, clinchet de arme, voci răgușite. Scăpăm neobservați. Iată și mult — așteptata noapte. Ne strecurăm afară din groapa noastră. Suntem anchilozați și înghețați tun. Tropăim, dăm din mâini, facem flexiuni, restabilind, cât de cât, circulația sângelui. Mestecăm pe-ndelete, ca să prelungim plăcerea, ultima bucățică de slănină și coltucul de pâine neagră, tare ca piatra, care ne-au mai rămas, apoi, ascunzând în palmă bobul de jeratic, fumăm ultima țigară. În depărtare, răsună clănțănitul mitralierelor: mai gros și mai rar al celor rusești, mai rapid și mai agresiv al celor nemțești.
Frontul e agitat; se frământă, scrâșnește, urlă și geme ca o fiară rănită. Flerul nostru de vechi combatanți ne spune că în zori va avea loc un atac. Al cui asupra cui? Ceva mai încolo, un tun prăvălit într-o rână, cu roata smulsă. Cadavrele, deja înghețate, ale servanților și un locotenent care trage să moară, cu ambele picioare smulse. Rachetele luminoase striază cerul, smulgând din beznă imagini apocaliptice. Pretutindeni, tancuri calcinate, piese de artilerie, de toate calibrele, scoase din uz, trupuri, sute de trupuri în uniforme negre, kaki, cenușii, feldgrau. Întinse pe jos, agățate în rețelele de sârmă ghimpată, atârnând din copacii cu trunchiuri schilodite de schije. Ce deliciu, probabil, pentru corbi, acești statornici însoțitori ai oricărei armate!
Noaptea palpită de focul tunurilor. Gloanțele trasoare țes prin văzduh mortala lor canonadă. O patrulă de recunoaștere sovietică trece atât de aproape de noi încât, întinzând mâna, aș putea atinge mâneca vătuită a pufoaicei. Îmi încleștez fălcile, strâng dinții, urletul de groază, de ură, de disperare nu trebuie să-mi scape din gâtlej. Sărim din pâlnie de obuz în pâlnie de obuz, uneori cădem peste un cadavru, ne târâm precum șerpii, încremenind și făcând-o pe morți de câte ori magneziul rachetelor scaldă terenul în lumina lui albă și crudă.
Dăm peste primele garduri din sârmă ghimpată ale pozițiilor germane. Facă Domnul să nu fie minate! Cu degete precaute scotocim prin zăpadă în căutarea infernalelor cutii sau a sârmelor legate de detonatoare. Nimerim într-o tranșee. Suntem salvați, salvați! De fericire sărut zăpada! Dar iată că se aude un fâșâit slab, un abia perceptibil zăngănit. Ne trântim pe fundul tranșeei și înlemnim. Cercetașii sovietici, adevărați maeștri în arta recunoașterii, camuflajului și atacului-surpriză, trec pe lângă noi, ba chiar și peste noi. O singură tresărire și vom fi două cadavre în plus. Dispar, vedenii de coșmar ale nopții.
Înspre răsărit, cerul prinde să pălească încet, încet. Tirul artileriei sporește, se umflă, Moartea urlă în văzduh cerându-și tributul de sânge și carne omenească, tot terenul din jur e un gigantic cazan care clocotește, pământ, zăpadă, țevi de tun, turele de tanc, trupuri fără membre, membre fără trupuri, sunt smulse, aruncate în aer, vânzolite de colo până colo. Aburi verzui, înecăcioși plutesc peste câmpul răvășit, hâd, înfricoșător.
Duelul de artilerie continuă. Ne-am adăpostit într-o pâlnie adâncă de obuz. Înfipt în peretele ei, un proiectil de tun, neexplodat. N-avem încotro, trebuie să-i suportăm vecinătatea, dar îl scuipăm copios; Porta pretinde că-n felul ăsta atragi norocul de partea ta, or, de noroc avem, zău, mare nevoie!
— Hai! strigă Gregor, trebuie să isprăvim odată! Liniile noastre sunt pe undeva, pe aproape!
În salturi scurte, o luăm peste terenul ciuruit de cratere. Brusc, dintr-o denivelare, uriașă, înfricoșătoare cu crucea neagră pe ea, apare turela unui tanc. Þeava lungă a tunului de 105 mm e îndreptată spre noi, aidoma unui deget acuzator. Scâșnesc șenilele, mestecând sub lamele lor de oțel zăpada murdară și pământul înghețat. Capul de mort și runele SS de pe blindaj ne destăinuie imediat cui aparține mastodontul.
— Nicht schiessen! Nicht schiessen! Wir sind Deutsch ! urlăm noi, sărind cu mâinile în sus.
Motorul se ambalează, tancul se cațără pe marginea denivelării, strivește un tun întâlnit în cale și se prăvale greoi pe partea dinspre noi a taluzului. Cele două mitra liere sânt ațintite, amenințător în direcția noastră. Mare minune să nu deschidă focul!
Stăm în continuare în picioare, cu mâinile ridicate deasupra capului. Principalul e să părem cât mai liniștiți, să nu-i enervăm... Chepengul turelei se desface cu pocnet metalic, mirosul de ulei încins ne izbește în nări, dinăuntru apare o față tânără, mânjită, apoi grumazul și petlițele cu cap de mort ale diviziei T a Obergruppenführerului Eicke.
— Salut, Ivan! strigă înveselit tânărul comandant de car. Încotro v-ați pornit, troglodiților și, fără să mai aștepte răspunsul, ordonă sec: Sus pe tanc, porci roșii, și fără prostii că vă rad!
Urcăm cu dexteritatea pe care ți-o dă o lungă practică a acestui gen de transport. Colosul virează pe o șenilă și pornește îndărăt de unde a venit. Aproape imediat i se alătură alte trei blindate și, stârnind vârtejuri de zăpadă, formația revine în dispozitivul german.
— Și acum, ciripiți, bestii roșii! răcnește la noi un Oberscharführer.
— Suntem nemți! răspund eu, dar în aceeași clipă îmi dau seama că am săvârșit o monumentală greșeală: trebuia să spun: „soldați nemți".
— Nemți! urlă, isterizat, esesistul. Sunteți niște porci de comuniști, niște trădători de patrie, asta sunteți! Să fie legați cu sârmă ghimpată de turelă!
— Porc ești tu, zbiară Gregor, completamente scos din fire. Venim din Stalingrad, un oraș de care habar n-aveți, nenorociților! Suntem tot ce-a mai rămas din Armata a VI-a, învârtiților! Căcănarilor! Șobolani din spatele frontului! Lepădături îmbuibate!
Ca cineva să-și poată permite un asemenea ton și atari expresii, înseamnă ori că-i nebun de legat, ori are atâtea Cruci-de-Fier cu frunze, spade și lauri că nu-i mai încap pe piept! Cert e că o tăcere adâncă a fost prima consecință a ieșirii lui Gregor.
— Bine, dar atunci de ce purtați căciulile astea bolșevice!
— Pentru că a trebuit să căsăpim câțiva enkavediști ca să putem răzbate, ce crezi? răspunse brutal Gregor. Războiul nu-i o defilare cu steaguri și fanfară!
— Bine, dar acum, lepădați căciulile astea cu stea roșie în frunte! Îmi vine să borăsc numai când le văd!



„Dacă vor muri de istovire câteva sute de femei rusoaice sau poloneze săpând șanțuri anticar, acest lucru nu mă interesează decât în măsura în care moartea lor poate aduce pagube armatei germane!" Heinrich Himmler. Din discursul rostit la întâlnirea cu cadrele de conducere SS.
Potsdam, 4 octombrie 1943.

Generalul Roske, comandantul Corpului 14 armată luase loc în fața generalului von Paulus într-una din încăperile Cartierului General instalat în fosta clădire a închisorii Direcției Politice de Stat — prescurtat. În rusește, G.P.U. — botezată pe vremea sovieticilor, cu ipocrizia care caracteriza sistemul, „Comisariatul pentru afacerile interne". Paulus era livid la față, obrazul stâng îi tresărea agitat de un veșnic tic, fuma țigară de la țigară și fruntea îi era îmbrobodită de sudoare.
— Sunt fericit să te văd, Roske, spuse el. Se zvonea că ai fi fost capturat de inamic. Știi că, până în prezent, avem 7 generali morți? Suntem unica armată care deține un asemenea record. Când luptele se vor încheia în zona Stalingradului, s-ar putea ca Armata a VI-a să nu mai numere nici un general. Greșelile pe care le-am săvârșit sunt enorme, dar experiența te învață.
— Herr Generaloberst, știți ce se petrece în fortăreața" Stalingrad? îl întrebă Roske. Oamenii trăiesc mai rău decât fiarele ca să nu moară de foame, soldații practică antropofagia, domnește haosul și debandada, marile unități nu mai există decât pe hârtie. Divizia 30 Panzer nu mai există, la fel și divizia 24 blindate și 176 infanterie; răniții mor pe capete din pricina lipsei de îngrijiri, spitalele nu mai au medicamente, nici măcar aspirină, operațiile se fac pe viu, plăgile sunt cusute cu ață de croitorie pentru că s-a terminat catgutul. Domnule comandant, n-a mai rămas decât o singură soluție: capitularea.
— Știu, știu și eu. Führerul ne-a interzis însă această unică salvare și, ca soldat, trebuie să mă supun. Generale, vă rog să transmiteți ostașilor dumneavoastră salutul meu și... și dacă pot face ceva pentru ei, comunicați-mi.
Două ore mai târziu, von Paulus expedia următoarea telegramă Comandantului suprem:
„Cu prilejul aniversării venirii la conducerea Reichului, Armata a VI-a își salută Führerul. Drapelul cu svastică flutură mai departe deasupra fortăreței Stalingrad. Bătălia pe care o dăm va fi, pentru generațiile viitoare, cea mai strălucită mărturie că ostașul german nu se predă, chiar și atunci când situația pare fără ieșire. Credem în victorie și-l salutăm pe Führerul nostru!
Heil Hitler!
Friedrich von Paulus, cdt. Armatei a VI-a
Stalingrad, 29 ianuarie 1943."


REÃŽNTOARCEREA

Am fost transportați la Harkov într-o mașină amfibie și vărsați la batalionul 167, cantonat în cazarma Djinsk de pe culmea denumită Novaia-Bavaria.
Un sergent major ne-a expediat imediat la magazie ca să primim uniforme noi, echipament și armament. Aici erau concentrați toți cei care scăpaseră din punga de la Stalingrad. Nu era zi să nu apară unul, doi. Firește, erau supuși unui interogatoriu, luat de către un tânăr căpitan la sediul poliției militare secrete. O verificare a fidelității, apoi:
— Cum ați părăsit Stalingradul?
— Am fost preluați de un Brigadeführer SS, a răspuns Gregor, care ne-a constituit într-un grup de asalt, format din circa 800 de oameni.
— La ce dată? a întrebat, prietenos, căpitanul.
— Cred că era 26 sau 27 ianuarie.
— Deci, când Brigadeführerul a constituit acest grup la Stalingrad luptele nu încetaseră?
— Da, pe alocuri mai aveau loc încleștări, am răspuns eu, nebănuind capcana. Sovieticii tocmai se pregă teau să atace în zona Novâi Teatr și a Pieții Eroilor.
— Și n-a protestat nimeni împotriva acestei tentative de străpungere? a întrebat căpitanul, continuând să zâmbească, ba oferindu-ne chiar câte o țigară.
— Nu, domnule căpitan. Singurul nostru gând era să scăpăm din iadul acela pentru că, oricum, bătălia fusese pierdută. Eram condamnați cu toții la moarte. Știți, probabil, ce înseamnă să cazi, prizonier, în mâinile rușilor?
— Da, înțeleg, murmură căpitanul, ridicând în același timp din umeri. Prin urmare, Brigadeführerul Ausberg a luat comanda grupului și nici unul din ofițeri n-a protestat împotriva acestei acțiuni? Totuși, era un ofițer străin, complet necunoscut?
— Știți, totul era un adevărat balamuc! Alcătuiam o turmă, ne adunaserăm din toate diviziile, din toate armele... S-a găsit la fața locului și a preluat comanda. Nu scăpa unul dacă n-ar fi fost el și era genul de ofițer căruia e imposibil să nu te supui.
— Dar nu v-ați dat seama că, până la urmă, ceea ce făceați aducea a dezertare? Aveați de toate: armament, muniții și constituiați o forță. De ce n-ați continuat să luptați împotriva rușilor?
— Ce să mai luptăm când fuseserăm bătuți măr? răspunse Gregor care tot nu înțelegea sensul acestui interogatoriu. În plus, ascultam de ordinele unui general!
Căpitanul avu un zâmbet superior:
— Era datoria voastră să protestați! Ar fi trebuit să arestați pe acest ciudat general.
— Domnule căpitan, am făcut eu aproape șoptit, n-am auzit niciodată ca un simplu soldat să se împotrivească ordinelor unui general!
— În zona Gurmansk, ați avut de înfruntat forțe sovietice importante? continuă căpitanul, deși se vedea limpede că situația îi era cunoscută. Odată bătălia încheiată, ce-ați făcut?
— Am întins-o! răspunse, hlizindu-se, Gregor. Ne-am luat picioarele la spinare și direcția Don!
— Ostașii germani nu fug, replică, dur, căpitanul. E o lașitate! Vasăzică, după ce ați dezertat — ofițerul apăsă asupra acestui cuvânt — după ce ați dezertat, deci, de la Stalingrad, tot marșul vostru n-a fost decât o fugă spre vest? Brigadeführerul nu v-a ordonat niciodată să atacați pozițiile inamice, să distrugeți depozite, coloane de aprovizionare?
— Nu, domnule căpitan. Ca și noi, dorea să ajungem cât mai repede la pozițiile germane.
— Care a fost activitatea medicului? S-a îngrijit de răniți și de bolnavi? I-a operat? S-a ocupat de evacuarea lor?
— Unde să evacueze și cum să transporte? Cât despre operații, nici nu putea fi vorba! În pădure, sub cerul liber?
— Deci, i-a abandonat pe bolnavi și pe răniți direct în zăpadă? conchise căpitanul, mijindu-și ochii. Și n-a protestat nimeni, nici măcar Brigadeführerul?
— Nu era nimic de făcut, domnule căpitan, absolut nimic. Fiecare abia își târa picioarele; eram, cu toții, la capătul puterilor, bolnavi, lihniți de foame, înghețați... Cum am fi putut duce și răniții? Imposibil!
— Imposibil? căpitanul părea să savureze expresia. Imposibilul ăsta îl vor aprecia alții. Să continuăm: s-a găsit careva să cârtească împotriva războiului sau a partidului?
— Nimeni, domnule căpitan, am strigat amândoi într-un glas.
— Sunteți absolut siguri? întrebă el, cu vădită îndoială. Apoi se ridică, își netezi elegantul veston gri-deschis și îndesă hârtiile de pe masă într-o voluminoasă geantă de piele. — Dacă aveți cumva scrisori încredințate de răniții abandonați, predați-le.
— N-avem nici una, domnule căpitan, răspunse Gregor. Când am fost capturați, sovieticii ne-au luat totul.
— Le-ați destăinuit rușilor condițiile în care v-ați... hâm... „retras"?
— Nu, domnule căpitan. Nu le-am spus decât numele și numărul matricol.
— Și cei de la N.K.V.D. s-au mulțumit cu atât? Apoi, fără a mai aștepta răspunsul, continuă: Strict interzis să povestiți camarazilor amănunte despre acest interogatoriu și, în general, despre tot ce s-a întâmplat la Stalingrad. Dacă încearcă vreunul să vă tragă de limbă, sesizați imediat poliția militară sau contrainformațiile.
O oră mai târziu, o limuzină Mercedes, cu sigla Cartierului General părăsea cazarma, ducându-l în ea pe căpitanul cel elegant și servieta lui burduhănoasă.
La comenduirea pieții, după un alt interogatoriu, ni s-a spus că da, ce a mai rămas din regimentul 27 blindate se află încartiruit la... și ni s-a explicat cum putem ajunge acolo.
Apariția noastră în localul ocupat de compania a 5-a a produs întâi stupoare, apoi chiote de bucurie.
— Ei poftim! răcni Porta. Asta le întrece pe toate! V-am așteptat două ceasuri încheiate să ieșiți din pădurea aia! Da' eu m-am prins imediat că ați dat peste Ivan și că nu vreți să împărțiți icrele negre cu vechii voștri prieteni, cu noi adică!
— Copii! Copii! îngăima, înduioșat, Bătrânul. Vă credeam morți demult!
— Să știți că și-au pus în gând să refacă Armata a IV-a, interveni Barcelona, vindecat între timp. Numai Dumnezeu sfântul știe de unde tot apare carnea asta de tun. Se vede treaba că o adună cu aspiratorul din întreaga Germanie!
— Cu cât o vor goli mai repede, cu atât va fi mai bine! exclamă Porta. Se va isprăvi războiul și vom schimba calimera. Culoarea brună a început să mă calce pe nervi!
— Da-a, făcu, tărăgănat, Bătrânul, mă întreb cum o să mă simt odată încheiat războiul...
— Îți spun eu, Bătrâne, sări Legionarul. Când s-a terminat războiul din Rif și ne-am întors în cazărmi, mulți începuseră să-i ducă dorul. Încalte, nu ne plictiseam!
— Apropo, ce s-a întâmplat cu Ausberg, cu locotenentul și doctorul? se interesă Gregor.
— Puteai ghici și singur, răspunse Bătrânul. Nu te-a interogat un căpitan de la Contrainformații?
— Au fost arestați? am exclamat stupefiat.
— Ba bine că nu! În armată e nevoie de disciplină. Ausberg a părăsit Stalingradul, încălcând ordinele lui Hitler. La fel locotenentul și doctorul, care era și el ofițer. Vor fi degradați și expediați într-unul din batalioanele disciplinare ale lui Dirlewanger*, pariez pe cât vreți!
— Dar asta-i curată nebunie! Orice om cu mintea-ntreagă ar fi încercat să scape din abatorul ăla! Noi n-am dezertat, noi ne-am zbătut să ajungem la ai noștri, să continuăm lupta!
— Un soldat n-are nevoie de minte! rânji Porta. Minte n-au decât ștabii. Dacă ți s-a ordonat să mergi spre est, mergi într-acolo, chiar de-o fi să faci de zece ori ocolul pământului! Mergi și nu discuți!
O vreme ne-am distrat uitându-ne la puhoiul de noi veniți. Cei care „făcuseră" Stalingradul erau considerați ca un fel de semi-zei și nu ne-am sfiit să profităm de acest nimb de glorie. „Atențiile" și peșcheșurile curgeau din partea bobocilor, doar, doar ne-om milostivi de ei și n-am căuta să le arătăm ce-i aia războiul adevărat. În atari condiții, din punctul nostru de vedere, el putea să mai dureze chiar și zece ani de-aici încolo!
Într-una din zile, când Porta și cu mine treceam prin dreptul vechilor hale, un burduhănos maior de intendență se repezi spre noi și-l înșfăcă pe Porta de mâneca mantalei.
— Aha, am pus în sfârșit mâna pe tine, Hubert! Unde dracu' mi-ai umblat ore-n șir, chiulangiule!
Buimac, Porta se uită la grăsanul din față, remarcă lentilele groase ale ochelarilor, ochii mijiți de miop și-și dădu seama că intendentul, pe jumătate orb, îl ia drept un altul. Pe loc instinctul de bătrân vulpoi al roșcovanului îi șopti că aici e rost de o învârteală.
— Nu știi că suntem în război, hahaleră puturoasă! urla umflatul. Ia-ți imediat camionul și prezintă-te la ordin!
Ascuns după un copac, așteptam să văd cum vor evolua lucrurile, trăgând cu urechea la zbieretele intendentului. Peste vreun sfert de oră, un Porta radios apărea la volanul unui camion și-mi făcea semn să urc.
— La drum! Trebuie să cărăm nu știu ce marafeturi pentru cretinul ăla de ochelarist. Nu se poate să nu se nimerească ceva bun și pentru măndelu. Ce baftă!
Ajunși la depozit, Porta prezentă cu nerușinare magazionerului bonul primit de la intendent.
— Da' voi cine sunteți? întrebă, neîncrezător, sergentul-magazioner. De ce n-a venit, ca-ntotdeauna, Huber?
— Raportez domnului sergent că Huber e bolnav! răcni reglementar Porta, pocnind din călcâie. Criză acută de apendicită. Acum e în trenul sanitar!
Sergentul ștampilă foaia de parcurs, iar Porta semnă, fără să clipească, de primire. Am încărcat întâi un lot de covoare, apoi altul de uniforme. Porta începuse să spumege. Pe urmă, cinci sute de pistoale-mitralieră. Mai, mai să dea în roșcovan! Abia la ultima magazie, lucrurile se îndreptară: în camion fură stivuite cutii de conserve.
— Vodca o luați de la magazia depozitului 36. Le-am telefonat s-o pregătească, să nu pierdeți timpul de pomană, spuse sergentul pe care acum Porta l-ar fi îmbrățișat din toată inima.
Odată încărcată și vodca, ne-am oprit la un rusnac, dezertor, amic firește cu Porta. Tot ce putea fi mâncat sau băut a fost dosit în pivniță, apoi am scos camionul afară din oraș și l-am incendiat cu grenadele; de raportat, aveam să raportăm că ne-au atacat partizanii. În felul ăsta, scăpam de orice anchetă.
Bineînțeles, când s-a ivit prima ocazie, am tras un chiolhan pe cinste, îmbătându-ne cui și ghiftuindu-ne până la râgâială. În timpul ăsta, orașul vuia de zvonuri: ba că rușii au străpuns frontul în nord, ba că se va ordona o retragere strategică, ba vă vom declanșa noi o contraofensivă, ba că noile arme secrete au și intrat în funcțiune, ba că... Cert e că, zi și noapte, lungi garnituri de tren luau calea spre Orel și Bielgorod. Și, ca o culme a tembelismului prusac, suntem trimiși — noi, experții! — să urmăm niște cursuri de luptă anticar! Noi, pe post de elevi, ascultând inepțiile unui ofițeraș care nu a văzut un T—34 decât în poze!
Sosește un ordin și întreaga noastră cazarmă intră în ebuliție: șmotru general, se spală, se freacă dușumelele, cazarmamentul vechi e înlocuit cu altul nou, tocăraia e revopsită și toată lumea fură ca-n codru tot ce poate fi furat, mai ales că se aude că regimentul nostru va fi transferat la Berlin în vederea întăririi garnizoanei de-acolo. Zvonul e, firește, idiot, dar îl credem pentru că ne place să-l credem! În pauze, facem mânuiri de armă, de parcă am fi recruți pe timp de pace.
— Am aflat despre ce-i vorba, declară, solemn, Porta. Zilele astea vom capitula și exercițiile le facem ca să-l putem primi pe tătuca Stalin după toate regulile armatei prusace!
Heide, nazist tâmpit, pretinde că, dimpotrivă, lupta contra bolșevicilor va continua, dar că Führerul e pe punctul de a încheia pace cu englezii — saxoni și arieni și ei — și că regele britanic vine să ne viziteze. Gogoașa e enormă, dar uite că prinde, iar unii s-au și apucat să caute prin școlile devastate niscaiva manuale de engleză. Până la urmă, ajungem să regretăm tranșeele...
Adevărul îl aflăm tot de la Heide: cel așteptat e Hitler! În primul moment, stupoarea e generală. Apoi, un gigantic hohot de râs. Auzi dumneata, să vină Führerul în persoană ca să vadă cum arată niște prăpădiți de răcani, gunoiul tranșeelor! Imposibil! Prea ar fi de tot!
— În definitiv, comentează Bătrânul, ciupindu-se de nas, n-ar fi chiar atât de năzdrăvană ideea: poate că vrea să vadă cum arată niște scăpați din morți, reînviații de la Stalingrad.
— Mie unuia nu-mi miroase a bine, bombăne Micuțul. Prefer să fiu trimis la deminări decât să am de-a face cu granguri atât de mari!
Peste puțin timp, știrea se confirmă. Din acel moment, parcă au năvălit toți dracii în cazarmă. Ofițerii și gradații urlă ca niște apucați, plouă cu ordine, urmate aproape imediat de contraordine, toți sunt buimaci, zăpăciți, isterizați și gata să se ia de guler.
Către miezul nopții, iată-ne aliniați pe trei rânduri, așteptând. Nici vechea gardă imperială nu sclipea cum sclipim noi. Doi sergenți, echipați cu lanterne de semnalizare au fost trimiși la capătul străzii să pândească sosirea cortegiului. Timpul se scurge încet, încet. Nervozitatea crește. La fel și gerul. Nemișcarea ne ucide.
În sfârșit, iată-i!
În curte pătrund trei automobile Horsch din care țâșnesc ofițeri SS, apoi patru camioane cu soldați din faimoasa divizie Leibstandarte Adolf Hitler ; cu o rapiditate și o precizie uluitoare, aceștia, instalează un dispozitiv de protecție și siguranță de natură să descurajeze pe cel mai temerar și mai fanatic atentator. La rândul lor, ofițerii SS aleargă în toate părțile, controlează, verifică, urlă, amenință cu pușcăria, cu tribunalul militar, cu spânzurătoarea, cu jandarmeria de campanie, cu sinistra închisoare de la Torgau, cu trimiterea în batalioanele disciplinare, cu orice și cu totul!
Din depărtare se aude un claxon, altul decât cele obișnuite. Încremenim în poziție de drepți, cu arma pentru onor.
Două Mercedesuri „comandă specială" pătrund majestuoase în curte și stopează în fața comandantului nostru. Din interiorul lor se revarsă o puzderie de caschete cu viziere aurite, de revere roșii, de lampasuri purpurii; zornăie pintenii, clinchene decorațiile, scapără monoclurile. Oaspeții sunt Generalfeldmarschall Mannstein, cu statul său major și generalul de armată Guderian, inspectorul general al unităților blindate. Acesta din urmă e răcit, are nasul roșu și se șterge întruna cu batista.
Comandantul nostru prezintă regimentul. Ordine răcnite așa cum se cuvine într-o adevărată unitate prusacă: regiment, la picior arm'! regiment, pe umăr arm'! regiment, pentru onor înainte prezentați arm'! La dreap-ta! La stân-ga! Drepți! Repaos! Drepți! și așa mai departe, tot tacâmul. Cu accidentele de rigoare: un centiron care plesnește, o armă care scapă pe jos, o cască fără jugulară care se rostogolește, potaia regimentului care se găsește tocmai atunci să fugărească o pisică etc. Colac peste pupăză, mai apare la poarta cazărmii și o rusoaică bătrână, vânzătoare de pește, care-și strigă marfa. Or, lucru știut, Führerul detestă peștele! Amărâta e izgonită cu urlete sălbatice, dar santinela îi face semn cu ochiul și-i dă de înțeles că, de a doua zi, poate să revină liniștită, că inspecțiile și mărimile vin și pleacă, dar peștele rămâne tot pește, adică bun de mâncat!
Într-un târziu, apare în sfârșit și imensul Mercedes negru în care tronează Adolf Hitler.
— Regime-e-e-ent dre-e-e-epți! Pentru onor pre-e-e-zentați arm!
De atâtea răcnete, colonelul nostru a răgușit și acum are un glas de scapete.
Hitler coboară din mașină fără grabă, ridicând sus genunchii așa cum face el întotdeauna când inspectează o trupă. Din față nu i se văd decât nasul și mustăcioara, tot restul e ascuns de larga vizieră a caschetei și gulerul de blană al mantalei. Comandantul îi prezintă raportul, Hitler ne salută cu mâna.
— Soldați ai regimentului 2 care de luptă — e clar, ne-a confundat cu altă unitate, dar cine are curajul să-i atragă atenția! — vă mulțumesc pentru curajul și bărbăția voastră! Sunteți mândria întregii Germanii! Când vom termina războiul, veți fi răsplătiți cu dărnicie. Heil Soldaten!
Un răcnet: „Heil Hitler!" face să zăngăne geamurile. Urmat de generali și aghiotanți, Hitler trece, cu pași mărunți dar repezi, prin fața rândurilor; se oprește, din când în când, pune o întrebare câte unui ostaș și pleacă mai departe fără să aștepte răspunsul. Nu se știe de ce, întârzie o clipă în fața lui Porta.
În șapte minute și jumătate, regimentul e inspectat. Un adevărat record. Mannstein care-i cam corpolent și destul de vârstnic, abia s-a putut ține după el. Fără a strânge mâna cuiva, Hitler salută cu salutul nazist, se suie în mașină și dispare urmat de interminabilul său cortegiu. În total, vizita Führerului a durat unsprezece minute.
Decepție generală. E mai scund decât credeam, aproape comic, și totul parcă-i prea mare pentru el: cascheta, mantaua, cizmele, chiar și mustața. Micuțul găsește că seamănă cu un clovn. Mai târziu, când ne strângem la closet ca să jucăm cărți, părerea Micuțului e împărtășită de toată lumea: Führerul aduce a clovn.
— Fir-ar să fie! exclamă Micuțul. Cum e cu putință ca un om atât de mare să încapă într-un ambalaj atât de mic? Adică ce, o să-i oblige el pe italieni să nu mai halească macaroane și pe franțuji să renunțe la vin și să bea numai bere nemțească?
— Mai știi..., spuse, Bătrânul. Ãsta când își pune ceva în cap...
— O fi, te pomenești, la fel de mare ca și Dumnezeu? continuă, negăsindu-și astâmpăr, Micuțul.
— Cam așa ceva. Nu i-a spus el unui episcop că Dumnezeu l-a creat pe om, iar el îl va nimici? Și mai lasă-ne în pace cu Hitlerul ăsta al tău și fă cărțile!
— Deci, dacă-ar vrea, poate termina și războiul, o ținea pe-a lui Micuțul.
— Da, numai să vrea, răspunse, oftând, Bătrânul. Și ar face bine să vrea pentru că orice imbecil își poate da seama că totul se duce dracului!



„Cei care au supraviețuit luptelor, nu sunt și cei mai valoroși. Adevărații eroi au căzut pe câmpurile de bătălie."
Adolf Hitler 19 martie 1945.

În dimineața zilei de 1 februarie 1943, la Marele Cartier General sosea următoarea telegramă:

„Mein Führer,
Armata a VI-a și-a respectat jurământul. Ne-am bătut până la ultimul soldat, până la ultimul cartuș, așa cum ne-ați cerut-o. Armata nu mai are nici arme, nici muniții, nici hrană. Au fost complet nimicite Diviziile 14, 24, 61 blindate. Divizia 9 AA, Divizia 30 moto-mecanizată, Diviziile 71 și 176 infanterie, Divizia 100 vânători de munte. Armata a VI-a îl salută pe Führerul său, Adolf Hitler.
Trăiască Germania!
Feldmarschal F. von Paulus.

În aceeași zi, la ora 5,30, Armata a VI-a expedia ultimul său mesaj radio: „Inamicul pătrunde în buncărul transmisiunilor. Dinamităm instalațiile." Din proprie inițiativă, locotenentul Wultz, a lansat în eter semnalul E.L., care în limbaj codificat internațional înseamnă că respectiva stație își încetează definitiv emisiunile, a sfărâmat cu o lopată aparatura, după care și-a zburat creierii.
Cel care avea investitura de comandant șef, cel care răcnise întruna: „Sunt soldat, ascult ordinele!", cel care executase, fără milă, sute și sute de oameni pentru că își părăsiseră pozițiile ce nu mai putea fi nicicum apărate, acela deci, i-a declarat șefului său de stat-major, care-l prevenise că sovieticii încă mai oferă condiții onorabile de capitulare:
— Uite ce, Schmidt, nu vreau să știu nimic din toate astea. Procedează cum dorești. Din acest moment, refuz orice responsabilitate și vreau să fiu tratat ca un ofițer oarecare. Dacă poftești, preia comanda armatei, dar trebuie să-i previi pe ruși că, în nici un caz, nu voi străbate orașul pe jos! Vreau să mi se pună o mașină la dispoziție și, la fel, celorlalți generali!
Feldmarschalul von Paulus se comporta la fel ca și mareșalul Hindemburg în 1918: refuza răspunderea pentru o catastrofă națională, deși întreaga răspundere îi revenea.


TRENUL

Gara semăna cu o mie de alte gări rusești. Câteva floricele primăvăratice luptau eroic pentru supraviețuire, o balegă se lăfăia la intrarea în biroul șefului de gară, toată lumea blestema balega, dar nimeni nu se învrednicea s-o ia de acolo, unde, probabil avea să și rămână, uscându-se, până când se va stârni un vânt îndeajuns de puternic s-o sufle și s-o ducă mai încolo. Þărani și țărănci se îmbulzeau pe peron în așteptarea unui tren ipotetic, cotcodăceau găini cărora le fuseseră rupte picioarele ca să nu fugă. Unul dintre mujici avea chiar o scrofiță, nostimă de tot, cu capul negru și corpul alb, pe care o botezase „Tania" și o ținea legată cu o zgardă de gât. Era atât de drăgălașă încât până și veșnicii nehaliți, Porta și Micuțul, renunțaseră să se mai uite la ea ca la o potențială friptură.
Adevărul e că trenuri treceau, și încă puzderie, dar mai toate se îndreptau către răsărit, încărcate cu muniții. Erau garnituri lungi, trase de două locomotive, una în față, alta în spate, locomotive negre și pântecoase, cu oameni ca tăciunii în cabinele lor strâmte. Erau oameni deprinși cu moartea la fel ca noi; la prima curbă, riscau oricând să sară în aer și să fiarbă în vaporii clocotiți din cazan.
Trenurile, puținele care mergeau spre vest, transportau, uneori, coșciuge, dar mai ales carcase de tunuri pe care, undeva în Germania sau Polonia, oameni în zeghe vărgate urmau să le dreagă. Treceau în goană și trenuri cu vagoanele însemnate cu imense cruci roșii ducând în ele divizii întregi de oameni însângerați; erau cei care apucaseră să achite biletul de intrare la marele concert în obuz-major.
Prin una din acele ciudățenii ale soartei și ale birocrației militare, ne învârtiserăm de o permisie de zece zile pe care urma să o petrecem într-un centru de convalescență: zic ciudățenie pentru că, în vederea contraofensivei din primăvară-vară, permisiile fuseseră, în general, suspendate. Dar, neștiute-s căile Domnului și... ale ștabilor cu galoane multe!
Urma să ajungem undeva, pe țărmul Mării Negre, într-un loc pe care atoateștiutorul Porta îl descria ca pe o anticameră a Raiului: curve pe d-a moaca, haleală la discreție, câte o cutie de trabuce la fiecare două zile!
Un țăran se holbează pentru a suta oară la tăblița cu mersul trenurilor și nu vrea să priceapă deloc că respectivul orar nu mai e valabil din... 1941.
— Tovarișcu ghermanski soldat, se adresează el lui Porta, când pleacă primul tren pentru Nikopol? Gândesc că voi care sunteți cu ordinea și disciplina, o să puneți rânduială și în brambureala asta sovietică în care fiecare-și face de cap!
— Poate de Crăciun, Vania, răspunde Porta. Așa-i la război. Da' nu-s rele nici întârzierile și așteptările astea.
(Cred și eu! Tot așteptând trenul, Porta ne-a uscat la șeptică, lefterindu-ne de toți gologanii pe care-i aveam!)
— Vezi tu, Vania sau cum te-o fi chemând, continuă să filozofeze Porta, eu unul mă rog la Precista din Kazan ca întârzierea să dureze și douăzeci de ani! Războiul, frate, e o enormă întârziere într-o existență! Așa că, tavarișci Vania. așează-te și așteaptă. O să vină și trenul. La gară trebuie să ai răbdare.
Nu după mult timp însă, un strigăt răscoli gara:
— Trenul! Vine trenul!
Babilonia ce-a urmat nu poate fi descrisă. Oameni care aleargă și se vânzolesc în toate părțile, plânsete de copii, cotcodăcit, măcăit și găgăit de orătănii, lătrături de câini, ordine urlate, proteste, mujicul cu purceaua e prins într-o ușă, el înjură de mama focului, râmătoarea guiță disperată, șeful de tren amenință cu pistolul...
Porta se cațără printr-o fereastră, Micuțul s-a încăierat cu niște pontonieri și dă în ei cu una din găinile cu picioarele rupte, un sergent vrea să-l împungă pe Barcelona cu baioneta pentru că l-a înjurat de mamă cu universala „iob tvoiu mati!", apar și feldjandarmii care croiesc cu bâtele în dreapta și-n stânga fără să se mai uite și în cine dau, un idiot de subofițer artilerist trage la întâmplare și nimerește scroafa care se smulge din mâinile stăpânului și o ia la goană ca un obuz, răsturnând totul în cale, nu-i unul în gară care să nu pară că a înnebunit subit.
Până la urmă, lucrurile se mai potolesc, purceaua e prinsă și închisă în veceu, niște gâște sunt îndesate sub banchete, iar jandarmii izgoniți din tren. Șeful de gară, complet scos din minți, alergă de colo până colo pe peron, blestemându-l pe Creator și pe creaturile Sale.
Brusc, roțile scrâșnesc și garnitura se pune în mișcare, fără să mai aștepte fluierul șefului de tren.
— Opriți! zbiară ăsta de pe peron. Nu se poate pleca fără șef! și o ia la goană după trenul lui, se împiedică de piciorul întins cu perfidie de către impiegatul de mișcare, cade, se ridică și izbutește să sară pe scara ultimului vagon.
— Mare tâmpit! exclamă Porta. O s-o pățească, dacă nu-și bagă mințile-n cap! Uite, mi-a amintit de o istorie mai veche, dar cât se poate de adevărată. Am cunoscut pe un oarecare Manfred Katzenmeyer, căpitan de artilerie, care fusese dat afară din armată pentru că, în timpul ăluilalt război, încurcase lăzile cu proiectile și focoase, lăsând tunurile fără muniție și îngăduindu-le astfel franțujilor să pună laba pe două cote. A fost o întreagă halima de a ajuns până la urechile Kronprintzului! Cretinul de căpitan a fost însărcinat cu evacuarea ofițerilor răniți. Războiul se termină și, după kaizerul Wilhelm, vine Adolf al nostru. Și, cum întotdeauna e nevoie de imbecili, căpitanului i se încredințează un tren. Un tren adevărat! Vă jur că, din clipa aia, nu-i mai ajungeai nici cu prăjina la nas! Și-a trântit și o uniformă, numai fireturi galbene, de ziceai că-i o pajiște cu păpădii. Desigur, ca orice idiot de prusac care se respectă, îi plăcea să zbiere și să răcnească. Prin gări slujbașii se temeau de el mai rău ca de ciumă. Îl porecliseră „husarul căcăstoarelor", deoarece născocise un regulament și pentru așa ceva: dimineața, după micul dejun și seara, înainte de culcare. Câte trei minute și treizeci de secunde de persoană și două bucăți de hârtie. Cenușie pentru trupă, galbenă pentru subofițeri șialbă pentru ofițeri. Firește, în materie de trenuri era bâtă, nu pricepea nimic, fapt pentru care s-a întâmplat ce s-a întâmplat. Trenul pe care-l comanda s-a oprit într-o amărâtă de gară pe malul Donețului. Acolo, exista un bătrânel care tot plimba o mătură de prin 1922. Asta, ca să aibe o ocupație: vezi bine, într-o revoluție proletară, tot omul trebuie, musai să aibe o ocupație. La viața lui bătrânelul văzuse de toate: și ofițerimea lui Denikin, și marinarii răsculați ai lui Troțki și voluntarii lui von der Goltz, și cavaleria roșie a lui Budionâi, și căzăcimea alb-gardistă alui Șkuro, și bandele de anarhiști ale lui Mahno, și trupele noastre când, în 1918, am ocupat Ucraina. Singura lui grijă era să schimbe la timp brasarda și să zbiere: „Sunt din Petsamo! Sunt de-al vostru! Trăiască Þarul! Trăiască Lenin! Trăiască Kaizerul! Trăiască Rusia! Trăiască Germania! Trăiască Revoluția! Trăiască Gărzile albe! Trăiască Armata Roșie! Trăiască toată lumea!" Deci, în 1922, când bolșevicii i-au pus în mână o mătură și i-a poruncit să n-o lase niciodată că altminteri, Kolâma* îl mănâncă. De atunci, chiar și când dormea, o făcea cu târnul alături. Iată însă că, după douăzeci de ani de la întâlnirea cu comisarul roșu, a apărut „husarul căcăstoarelor". Moșneguțul s-a uitat la el cu bărbia sprijinită în coada măturii, așa cum se întâmplă în toată lumea, iar căpitanul s-a pornit să-l înjure, iarăși la fel ca în toată lumea. Numai că, în timp ce cretinul făcea spume la gură, absolut de pomană, trenul a luat-o încetișor din loc, fără șeful său. Aici, ajungem la șpilul istoriei mele: în viață, nu trebuie niciodată să te grăbești când nu-i nevoie. E ceea ce s-a întâmplat și cu boul de căpitan. A încercat să se agațe de ultimul vagon, l-a scăpat și s-a întins pe jos cât era de lung, s-a ridicat, i-a sărit casca din cap, și a pornit în galop după garnitură. Șeful de gară rus fugea și el după căpitan, strigând din răsputeri: Gospodin-tovarișci-căpitan, vedeți că alergați în direcția opusă, nu vă fie cu supărare!" În primul moment, văzând șapca roșie a șefului de gară, căpitanul și-a zis că are de-a face cu un general picat din senin și s-a proțăpit în poziție de drepți, dar dându-și seama de eroare, s-a pornit și mai abitir pe zbierete. În vremea asta, trenul își vedea încetișor de drum, încetinind pe la macazuri. Dacă dobitocul n-ar fi alergat de nebun, îl prindea cu siguranță. Numai că animalul galonat alerga, cu limba scoasă și cu sabia la subțioară. Tâmpit fiind, și-a zis că dacă ar lua-o pe o scurtătură ar mai putea prinde pârdalnicul de tren, dar — aici nu încape Îndoială — un antifascist întinsese pe-acolo niște sârme ca să împiedice onor călătorii să fure cărbuni din triaj. Sigur sârmele se vedeau cu ochiul liber, dar unicul lucru pe care, în acel moment, îl înregistrau ochii căpitanului Katzenmeyer era lămpașul roșu de la capătul ultimului vagon. Căzut victimă complotului urzit i-a venit geniala idee să se strecoare pe sub sârme; cum însă era prea gras, a rămas înțepenit între ele și șeful de gară rusnac a trebuit să-l extragă din diabolica rețea. Atunci, căpitanul se agăță de îngrăditură și, cu chiu cu vai, izbuti să salte suta sa de kilograme peste sârmele întinse. Din nenorocire, dincolo era o imensă băltoacă în care-și făceau veacul niște rațe iresponsabile. Șeful de gară abia apucă să scoată un strigăt grav non-comunist: „Dumnezeule mare!" că deșteptul de căpitan se și bălăcea printre rațe, ba-și mai pierduse și sabia. Or, unde s-a mai văzut comandant de tren fără sabie? Deci, pipăind cu mâinile prin mâl după principalul însemn al funcției, zbiera cât îl țineau bojocii: „Opriți trenul! Nu vedeți că e un căpitan fără tren, pardon, vreu să zic, un tren fără căpitan! Adică e un tren fără comandant, iar un comandant nu poate circula fără tren!"


În timpul ăsta, telegraful țăcăni, vestind sosirea neîntârziată a rapidului de Dniepropetrovsk.
— Maică precistă! Opriți dracului la semnal nenorocitul ăla de tren, că-i dau căpitanului bicicleta mea să-l prindă din urmă! strigă șeful de gară impiegatului de mișcare, dar acesta, zicându-și că șeful e beat ca deobicei, nu întreprinse nimic.
Cu sabia la subțioară, căpitanul pedala de zor, mai ceva ca un ciclist în Turul Franței. Dar, nerod cum era, nu și-a dat seama că a părăsit linia principală și a luat-o pe una moartă care se termina într-o ditamai movilă de pământ. În plin elan, bicicleta a urcat panta, a ajuns pe creastă și de acolo a executat un splendid plonjon, nimerind peste niște boghiuri ruginite care zăceau acolo de pe vremea țarului. Când dobitocul a intrat în fierăraia aia cu bicicletă, sabie și cască s-a lăsat cu un adevărat foc de artificii. L-au adus înapoi în gară doi picheri, cu casca într-o parte și sabia făcută tirbușon.
Credeți cumva că nebunul s-a potolit? Aș, de unde! A pus mâna pe o drezină și, pe-aici ți-e drumul! Dar și expresul se afla în mers. Complet scos din minți, șeful de gară s-a repezit la telefon și a răcnit cât a putut: „Drezină cu ofițer german se îndreaptă spre Nipru! Opriți expresul 412!" I-a răspuns un alt urlet: „Pupați-ne în cur! Expresul circulă normal. Opriți drezina!" Nefericitul șef de gară a stat o clipă pe gânduri, după care a pus toate semnalele pe roșu și a schimbat toate macazurile. Iată ce pățești când ai de-a face cu ofițeri prusaci! Expresul a intrat cu 90 de kilometri pe oră în gară, a luat-o pe o linie moartă și s-a oprit în plin câmp. Din căpitan nu s-a mai găsit decât casca, tronând pe coșul locomotivei.
Istoria asta s-ar fi terminat aici, dacă în ea n-ar fi fost amestecați militarii, iar cu militarii chiar și cele mai simple lucruri devin extrem de complicate: deci, un tren rapid care a deraiat, o drezină făcută zob și un căpitan decedat. Ce contează că, în aceeași zi, conform planurilor de retragere elaborate de Marele Stat-Major, pionierii aruncau în aer, la sud de Tișvin, zeci de kilometri de cale ferată, nu știu câte garnituri și câte gări! Aceea era o operațiune făcută din ordin, pe când astălaltă, nu. Ca atare, tribunalul militar l-a condamnat la moarte pe șeful de gară, iar pe răposatul căpitan, la plata unor despăgubiri, după cum urmează: 3400 de mărci, contravaloarea drezinei, 400 de mărci — bicicleta, 12 mărci — gardul de sârmă, 16 mărci — stricăciunea macazului, încă niște mărci pentru „diverse", în total 4000 mărci.
O să mă întrebați acum ce s-a întâmplat cu trenul rămas fără comandant? Păi, ce să se întâmple? Nenorocitul de el a continuat să circule și, pentru că, neavând comandant nimeni nu știa unde urmează să ajungă, era trimis peste tot unde apărea câte o linie liberă. Așa se face că a fost văzut de cincisprezece ori la Kiev, de trei ori la Berlin, odată la Paris, de acolo la Amsterdam și Bruxelles, după care a revenit la Copenhaga, neputând ajunge în Suedia din pricină că feribotul nu funcționa, fiind în revizie. Peste tot, trenul ăsta provoca cea mai cumplită brambureală. Cinci șefi de gară s-au sinucis, alții au nimerit la pârnaie sau în batalioanele disciplinare. Vreo două luni nu s-a mai știut nimic de el, apoi însă a apărut la München venind direct de la Roma, iar un imbecil l-a dirijat spre Frankfurt. Cei de la căile ferate se țicniseră de-a binelea! Dacă s-ar fi putut, l-ar fi expediat și la Beijing! Gândiți-vă și câte parale costa toată această tevatură! Și, întrucât căpitanul murise, autoritățile noastre nemțești au decis s-o scoată pe nevastă-sa răspunzătoare, iar asta, la rândul ei, n-a văzut altă soluție decât să dispară. Ca atare, s-a furișat, pe șest, în Andorra, o mică țărișoară care trăiește din turism, timbre, bănci și trăiește bine! Nevasta căpitanului face urticarie numai când aude cuvântul tren, dar, din fericire, își încheie Porta povestirea, în Andorra nu există trenuri!"
La Vinița schimbăm trenul, dar suntem nevoiți să așteptăm o noapte întreagă pe peron și abia a doua zi pe la prânz luăm un „expres" care oprește în toate haltele. Singurele locuri disponibile sunt vagoanele-platformă destinate transportului de tancuri și piese de artilerie. În timpul nenumăratelor staționări avem parte de certuri și scandaluri cu tipii de la aprovizionare care nu vor să ne dea rațiile cuvenite din pricină că pe foile noastre de drum lipsesc nu mai știu ce ștampile. La Novoiovsk, abandonăm „expresul" și ne suim într-un soi de mocăniță trasă de o locomotivă asmatică care ne poartă printr-o regiune mlăștinoasă până la o altă linie principală. Acolo, izbutim să ne cățărăm într-un marfar care duce muniții, dar de vreo trei ori sărim din el din pricina atacurilor aeriene.
La Krivoi Rog, ni se alătură doi geniști; unul dintre ei figurează, de un an și ceva, ca mort, celălalt ca dispărut. Au buzunarele pline de foi de drum false și uite așa, de luni și luni de zile, cutreieră Europa dându-le cu tifla ălora din jandarmeria militară pentru că de, unul fiind mort, iar celălalt dispărut, nimeni nu-i mai caută!
După patru zile ajungem, în sfârșit, la destinație. Ușor descumpăniți, ușor temători, privim cum dispare trenul ducându-i cu el pe noii noștri prieteni. E însă primăvară și văzduhul e saturat de mireasma liliacului.
Cu pistolul-mitralieră pe genunchi, un jandarm moțăie într-un fotoliu din răchită împletită. Filtrată printre pleoapele întredeschise, privirea lui e numai bănuială și neîncredere. Pe piept, sticlește sinistra semilună de metal, semnul distinctiv al vânătorilor de oameni. Nu-i decât un amărât de caporal-șef, dar am văzut gradați dintr-ăștia punând la zid generali. Din fericire, documentele noastre sunt în perfectă regulă, așa că trecem prin fața lui fluierând senini.
Și iată-ne rătăcind, buluc, printr-un orășel drăgălaș, cu căsuțe albe și răzoare de flori. Bocănim într-adins cu cizmele noastre țintuite pe caldarâmul curat, izgonind o liniște atât de nefirească, încât aproape ne sperie.
— Nu-mi place deloc, dă glas Micuțul stării noastre generale. Prea-i totul calm. Mi-e cam târșă!
În aceeași clipă, de după colțul străzii, izbucnește în galop un măgăruș, apariție atât de neașteptată încât primul reflex al Micuțului a fost să sară fulgerător peste gărdulețul de alături, prăbușindu-se cu zgomot de tramvai care deraiază peste niște garnițe rânduite acolo, în curte, de stăpâna casei!
O uliță în pantă și... marea! Suntem atât de uluiți, că uităm de tot și de toate. Valuri leneșe, cu creste de spumă albă sărută nisipul plajei, palmieri, tufe cu flori roșii, eleganți chiparoși fac peisajul mirific.
Coborâm încet, prelingându-ne pe lângă zidurile caselor, cum fac toți cei deprinși cu frontul atunci când nimeresc într-un loc necunoscut. Aici însă nu ne paște nici o primejdie, aici totul e doar pace, culoare, policromia florilor, albastrul uimitor al mării, foșnetul mătăsos al valurilor...
— E atât de frumos de te întrebi dacă-i adevărat..., începe înduioșat Micuțul, dar acest debut liric se transformă imediat în muget: două fete, cât se poate de reale, cu sâni provocatori și fese trepidente, mulate în costume de baie, se îndreaptă spre țărm.
— Maică Precistă din Kazan! geme Gregor. Mă simt ca un bătrân motan ce-a dat peste o oală de smântână!
Înconjurate imediat, ele se văd nevoite să respingă asaltul brutal al palmelor noastre și fac o adevărată criză de furie când Porta le propune cinci sute de mărci și o sticlă de vodcă pentru o partidă în trei. Sunt nemțoaice, infirmiere. Ne înjură copios și o iau la fugă de-a lungul plajei, țipând ca din gură de șarpe. Un sergent într-o uniformă nou-nouță, țâșnește dintr-un tufiș de flori, bătăios nevoie mare. Fetele dau buzna peste el, zbierând cum numai femeile știu s-o facă. Sergentul se proțăpește în fața noastră, uitând că nu-i general, ci doar un prăpădit de felcer.
— V-am văzut! Ați încercat să violați două infirmiere de-ale mele! Vă fac raport! Înfundați pușcăria!
— Hai, plimbă ursul, comandant de țucale! îi replică Barcelona. N-o mai fă pe zmeul cu noi!
— Șobolan de tranșee! Aici suntem într-o garnizoană germană și nu înghițim ifosele voastre de scursori ale frontului!
— Se și vede, erou al clismei! intervine, calm, Bătrânul.
Sergentul cel sclivisit scoate la repezeală din buzunar un carnețel și împunge cu creionul în direcția Bătrânului.
— Numele? Gradul? Unitatea? Maimuțoiule!
Porta, așezându-se în așa fel încât vântul să-i fie prielnic, ridică piciorul și trage o bășină răsunătoare, mai puturoasă decât un atac cu gaze toxice.
— Jignire adusă unui subofițer prusac! Vă arestez pe toți! Vă paște tribunalul militar!
— Cretinule, rostește, tot potolit, Bătrânul și-și descheie bluza de camuflaj de sub care apar crucile de fier și însemnele de Oberfeldwebel.
— Păi... de ce n-ați spus de la bun început, face ălălalt, luând poziția de drepți. Hanțele astea de camuflaj, să le ia dracul! Alaltăieri, m-am prăjit cu un colonel! Zău dacă n-ar trebui interzise!
— Ai o țigară?
Grăbit, sergentul ne oferă un pachet întreg de Junos, făcându-se că nu vede cum Micuțul își plimbă laba pe fundul uneia din infirmiere.
— Aici, declară el, la casa de odihnă și convalescență de la Zatoka, domnește disciplina. O disciplină de garnizoană, în condiții democratice de viață. Dar regulamentul e sfânt! O să-l citiți și o să semnați că ați luat cunoștință. Dealtfel, e afișat în toate dormitoarele și în sălile de mese. Disciplină și respect pentru regulament. Vă previn de pe acum că au existat cazuri de abatere, sancționate cu trimiterea vinovatului la închisoarea Torgau.
— Ce pierderi ați avut printre gradații acestei democratice garnizoane? întrebă, în batjocură, Porta.
— Nici una, răspunse sergentul, holbându-se de mirare. Ce le-ar putea provoca moartea?
— O intoxicație cu plumb, îi răspunde roșcovanul, jucându-se neglijent cu tocul pistolului de la centiron.
Abia încartiruiți, el și cu Micuțul o șterg în oraș după gagici. Noi, Gregor și cu mine, preferăm de departe infirmierele cu care ne-am și înțeles din ochi. Necazul e că ele locuiesc la ultimul etaj, iar folosirea scării ne este nouă, trupeților, strict interzisă. Iarăși blestematul acela de regulament! Odată venită seara, privim cu oarecare neliniște peretele lateral al clădirii. Acolo, sus, la etajul patru e odaia fetelor. Cățăratul nu va fi chiar o joacă. Mă urc pe umerii lui Gregor, mă agăț de balustrada primului balcon, execut o tracțiune și iată-mă în el. Îl trag și pe Gregor. Acum, e rândul burlanului.
— Să sperăm că-i destul de solid!
Trec ultimul și, zdrelindu-mi mâinile, leoarcă de sudoare ating cornișa ultimului etaj. O privire aruncată în jos face ca un fior de groază să-mi furnice șira spinării; acolo, jos, la vreo două sute de metri distanță, valurile se sparg de stâncile și bolovanii țărmului. Dacă ar fi să cad...
— Mai bine, nu te uita, mă previne Gregor.
În sfârșit, iată-ne și la fereastra fetelor.
— Sunteți nebuni de legat! exclamă cea brună, deschizând-o.
Odaia miroase plăcut, lumina e discretă, fetele, drăgălașe și pricepute. Destul de intimidați, râdem cam tâmp, oferindu-le darurile aduse: o sticlă de vodcă și o cutie cu icre negre. Surpriza cea mare vine din parte-mi: un ceas de mână și o brățară veche, șterpelite de la Micuțul care și el le furase de la careva. Când huiduma a descoperit că nu le mai are s-a pus pe răgete, jurându-se că-i va tăia beregata făptașului. Fetele au rămas încântate și ne-am așezat cu toții la masa pe care o pregătiseră: chifteluțe prăjite, salată de varză roșie și icrele aduse de noi.
Eu m-am lipit de cea brună; ea mă ținea de mână, eu o sărut pe umăr, pe gât, fiind totodată îngrozitor de inhibat. E mai rău decât așteptarea unui atac la baionetă! A trecut atâta timp de când nu m-am mai apropiat de o femeie... În același timp, nu pentru asta am venit? Ar trebui să întreprind ceva, altminteri mă fac dracului de râs, dar ce anume? Noroc că draga de ea preia inițiativa. Buzele ei se sudează de ale mele, mâinile se încleștează pe după ceafă, sub rochia subțire îi simt trupul dogoritor și elastic.
Gregor e mai puțin timid. Un slip zboară prin cameră aidoma unui porumbel alb, o pereche de ciorapi aterizează pe spătarul scaunului, aud râsete și chicoteli înăbușite. Gregor gâfâie de plăcere, blonda toarce ca o pisică, patul scârțâie ușor.
Bruna mă împinge culcându-mă pe spate, se întinde peste mine și începe să mă sărute pătimaș, mai mai să mă sufoce:
— Mă cheamă Gertrude, șoptește ea jucându-se cu părul meu.
— Pe mine, Sven.
Cred că am vreo 40 de grade febră.
— Am fost măritată de două ori, îmi suflă ea în ureche. Primul soț a murit în Polonia, pe al doilea l-a ucis un bombardament al aviației engleze. O stradă întreagă a dispărut complet în numai zece minute. Bombe incendiare, din câte mi s-a spus.
În timpul acesta mă dezbracă și mă ajută s-o dezbrac, apoi, cu un mic țipăt, mă trage peste ea, picioarele i se încolăcesc de ale mele, îi simt pântecul fierbinte și dur.
— Iubitule, murmură ea, e mult de când n-am mai făcut dragoste cu un bărbat.
— Atunci, cu cine?
— Te-ai culcat cu multe fete? mă întreabă, nerăspunzându-mi însă la întrebare.
— Nu cred și nici nu-mi amintesc. Vin de la Stalingrad.
— Stalingrad? A fost cumplit, nu-i așa?
— Da, într-un fel eram osândiți la moarte.
— Oh! geme ea absorbindu-mă și mai tare.
Sleiți, rămânem câtva timp tăcuți.
— Se spune că unii pot face treaba asta cinci zile la rând. Gândește-te! Cinci zile să faci numai dragoste!
Degetele ei mă mângâie din nou, buzele mă sărută incendiar și iată-ne străduindu-ne să dăm frâu liber imaginației noastre. Apoi, vine și clipa rămasului-bun. Ne despărțim, jurând să ne revedem și o luăm pe acolo pe unde am venit.
Abia ajunși jos, pe lângă noi trec în galop două siluete: sunt Micuțul și Porta, fiecare cu câte o sticlă la subțioară.
— Unde, s-or fi ducând? mă întreabă Gregor, chicotind. Parcă le-a băgat cineva ardei iute în fund!
În noaptea următoare, o nouă expediție la iubitele noastre, noi ceasuri de vrajă și desfătare. Așa, preț de trei zile. Ne-am jegărit în asemenea hal că suntem de nerecunoscut, dar câtă fericire purtăm în noi! Dar, vai! o telegramă sosită de la regiment curmă, brutal, permisia înainte de a se fi epuizat. Însoțiți de recentele noastre cuceriri, luăm drumul gării. Vagonul în care ne urcăm e un vagon-grajd. Ne întindem pe fânul din ieslele fixate în pereți și adormim buștean. Ne trezește calda mângâiere a unor boturi catifelate... Și bietele animale și noi, aveam aceeași destinație: frontul.



„Vom lupta neînduplecat împotriva tuturor adversarilor Confederației popoarelor germanice. Toți cei ce nu vor putea să se integreze în societatea noastră, vor fi stârpiți, indiferent de rasă ori religie"
General Hermann Goering.
Discurs ținut cadrelor de poliție la 12 decembrie
1934

O companie de T-34 își croia lent drum printre nenumăratele cadavre din Piața Teatrului. Din turela primului tanc, locotenentul Ievtienko se uita cu indiferență la umbrele cenușiu-verzui care ieșeau, cățărându-se, de prin dărâmături și pivnițe și se aliniau în lungul străzii. Un colonel german care-și pierduse mințile, întâmpina blindatele sovietice, răcnind „Heil Hitler!"
Era departe de a fi singurul care înebunise la Stalingrad! Unul dintre ei, generalul de divizie Lange, pusese mâna pe o mitralieră și deschisese focul asupra compatrioților săi care se predau. Au căzut mulți până când dementul a putut fi redus la tăcere.
Ceva mai târziu, o limuzină neagră trecea prin fața blindatelor masate în piață și înainta anevoie prin mulțimea de soldați. Pe bancheta din spate ședeau doi generali: unul, în kaki, era generalul-maior Polkovnikov, de la statul-major sovietic, celălalt, în manta cenușie, cu revere purpurii și cu cravașa în mâna înmănușată era von Paulus înaintat de puțin timp la gradul de mareșal. Privea fără să clipească la soldățimea ce se bulucea pe străzile murdare, pline de moloz, așteptând momentul încolonării pentru îndepărtatele lagăre de prizonieri. Nu scotea o vorbă în legătură cu ei, nu spunea nimic despre cele 285.000 de cadavre care presăraseră stepa, nici despre cele 10.000 de ordine de execuție semnate de el în ultimile patruzeci și opt de zile ale bătăliei.
Nici generalul de artilerie Heinz, fostul președinte al tribunalului militar nu-și prea bătea capul cu asemenea gânduri; diferența consta doar în faptul că, în momentul în care von Paulus traversa în mașină Piața Teatrului, el, Heinz, era, ciomăgit de moarte fiind prins că furase o bucată de carne de cal de la un locotenent rănit. Plângând în hohote, pe jumătate estropiat, a fost cules de trei ofițeri sovietici și dus într-o cazarmă ocupată de Armata Roșie. Aici, fără cea mai mică șovăire, i-a denunțat pe agresorii săi care au fost judecați și, pe urmă, executați, de aceeași jandarmi nemți care, până și în temnițele rusești își continuau abjecta lor meserie.
Cam tot pe atunci, în subsolul fostei fabrici de pâine, acum o ruină, unde fusese organizat un spital de campanie, un grup de soldați din divizia 44-a infanterie motorizată fierseseră într-o găleată câteva membre amputate găsite pe acolo. Terminând, s-au prezentat cu burțile pline la locul de adunare, zicându-și că-n viața lor nu mâncaseră atât de bine.
În vremea asta mareșalul von Paulus se întreținea cordial cu generalul rus despre o plantă cu flori roșii, galbene și albe, care-l interesa în cel mai înalt grad. Din această plantă, căreia localnicii îi spun „coada mâței", se face mahorcă, acel tutun, îngrozitor de puturos și tare, al soldatului sovietic. Von Paulus nu fuma decât tutun blond și nu ținea deloc să-i vadă pe soldații săi, lihniți de foame, zdrențăroși, năpădiți de păduchi, care-l arătau cu degetul când trecea pe lângă ei. Vai de viața lui dacă l-ar fi putut atinge! Dar proaspătul mareșal avusese precauția să ceară protecția generalilor învingători, ceea ce se dovedea a fi un act foarte înțelept!


EXECUÞIA

Un vârtej de praf ridicat în văzduh de vântul ce se stârnise a întâmpinat camionul care intra în curtea mare a închisorii.
Închisoarea centrală din Harkov,era o închisoare frumoasă și slavă Domnului, văzusem destule, puteam Face comparații. Prima, de pildă, pe care o vedeam spoită în alb. Corpurile erau dispuse radial. Când am sosit, prizonierii tocmai își făceau plimbarea, adică alergau în cerc, ținându-și cu grijă brăcinarii. Într-o închisoare militară ți se iau și cureaua și bretelele și șireturile, trebuie exclus riscul ca întemnițatul să se spânzure înainte de a fi împușcat!
Amărâții ne-au aruncat priviri pline de neliniște. De ce sosiserăm le era foarte clar, dar încă nu aflaseră cui îi venise sorocul. În Blocul 4 toți deținuții erau condamnați la pedeapsa capitală.
— Pe umăr, arm'! a comandat Bătrânul. Înainte, 'arș!
Oficial, nimeni nu ne spusese încă pentru ce am fost trimiși aici, dar nici nu era greu de ghicit: doisprezece oameni, ținută de campanie, câte douăzeci și cinci de gloanțe de căciulă, camionul și curtea unei închisori, Limpede. Suntem pluton de execuție.
— De ce, parastasu' mamii lor, nu se-ocupă cei din SS de chestiile astea? mârâi Porta. Nu-i asta treaba lor?
— Pe cine credeți că vor executa? se interesă Micuțul. Sper că n-o să fie iarăși vreo fetișcană, ca telegrafista aia de data trecută.
— Gura, cretinule! se stropși la el Bătrânul care chiar și acum, după atâta timp, se cutremura la această aducere aminte.
Am poposit pe un mic teren cu iarbă, din spatele clădirii comandantului, un soi de curte interioară, înconjurată de ziduri înalte. Pe frontonul de la intrare se mai zăreau contururile stelei în cinci colțuri, dar drapelul care flutura prins de catargul sovietic era acela nazist, abject chiar dacă este frumos.
În centrul terenului fusese înfipt un stâlp smolit de care atârnau niște legători. Erau în așteptare. Una pentru glezne, a doua pentru șolduri, a treia pentru umeri și brațe. Stâlpul mai mirosea a smoală proaspătă; pesemne, cel vechi, fusese făcut așchii de gloanțe. Gardienii susțin că, dacă-i bine smolit și din esență tare, un stâlp poate rezista până la 400 de execuții, după aceea însă trebuie înlocuit.
Un maior de jandarmi a socotit că e cazul să ne blagoslovească ținându-ne un mic discurs.
— Soldați! a zbierat el, cu glas dogit, pipăindu-și întruna sinistra semilună de metal de la gât. Soldați! Ați fost desemnați pentru o treabă care, știu, nu e deosebit de plăcută. Tribunalul militar a condamnat la moarte trei dezertori și voi urmează să aduceți sentința la îndeplinire. Să nu vă încerce nici un fel de sentiment al milei. Acești mizerabili își merită soarta, sunt niște dezertori lași cu care voi nu aveți nici în clin, nici în mânecă. Vă povățuiesc, deci, fără tâmpenii! Dacă vreunul trage pe alături, are de-a face cu mine și cu tribunalul! Ochiți drept în inimă ca totul să se termine cât mai repede. Întrebări?
N-au fost, dar oricum n-ar fi stat să le asculte, pentru că imediat după asta s-a răsucit pe călcâie și s-a dus la umbră sub o tufă de liliac unde stăteau doi preoți, unul catolic, altul protestant.
Îi urmă locotenentul Benz, dar fără discursuri. Ne examină din cap până-n picioare, controlă cartușierele în care, în cinci încărcătoare, cu vârful în sus, erau cele douăzeci și cinci de gloanțe de război, apoi făcu un pas îndărăt și comandă:
— Scoateți închizătoarele, verificați țevile!
Clinchet de arme. Executăm ordinele ca la carte. Ofițerii prezenți în curticică sunt cu ochii pe noi. Într-unul din tei, o ciocănitoare bate de zor cu pliscul în scoarța copacului.
— Încărcați, arm'! Puneți piedica! La picior, arm'! Drepți! Pe loc, repaos!
Preț de vreo oră, stăm așa cu arma la picior. Apar tot mai mulți ofițeri, se salută zgomotos, își strâng mâinile, se întreabă de sănătate. Se aude râsul gâlgâit al maiorului de jandarmi, doctorul istorisește o pățanie de bordel, toți fumează țigare de la țigare, par nervoși, vorbesc prea tare.
Ciocănitoarea a dispărut; locul i l-au luat două ciori care se sfădesc de mama focului în vârful plopului. În sfârșit, o mișcare...
Din Blocul 4 ies patru jandarmi încadrând un bărbat îmbrăcat într-o salopetă ponosită. Grupul dispare în spatele unei tufe masive de liliac și reapare pe gazon.
O tăcere adâncă se lasă peste curticică. Deținutul în salopetă e mult mai înalt decât gardienii săi, drept, ca o lumânare, cu pieptul scos țanțoș înainte. E Ausberg! Generalul Ausberg! Generalul SS! Un murmur și-un fior parcurge plutonul nostru de execuție.
— Ah, ticăloșii! mârâie printre dinți Porta. Ah, javrele dracului!
Grupul celor cinci se oprește în fața maiorului care salută scurt și se adresează condamnatului, cu fiare la picioare:
— SS Brigadeführer Ausberg Paul, e datoria mea să-ți comunic că cererea de grațiere a fost respinsă, că ai fost degradat și condamnat la moarte pentru vina de a fi părăsit samavolnic zona luptelor de la Stalingrad și că, în plus, ai tras după tine trupe perfect apte de acționare, sabotând astfel ordinele primite. Ai ceva de spus înaintea execuției?
— Idioților! tună generalul SS.
— Fiți gata! țipă, cu voce isterică maiorul.
Unul din gardieni îl împinge pe deținut spre stâlp, lanțul de la picioare îi face mișcările stângace, mâini experte îl înșfacă și-l leagă.
— Trag pe alături, mârâie Micuțul.
— La fel și eu, spun.
— La ochi, arm'! Pluton, foc!
Douăsprezece detunături simultane.
Generalul Ausberg, se moaie, legăturile îl susțin, dar nu-i mort, mai mișcă, medicul aleargă spre el cu stetoscopul bălăbănindu-i-se pe piept.
— Condamnatul n-a fost ucis.
— Cum așa? exclamă maiorul.
Medicul își șterge fața cu dosul palmei, ia poziție de drepți și raportează regulamentar:
— Domnule maior, locotenentul-medic Winckelmann vă aduce la cunoștință că deținutul nu e mort, nici un glonte nenimerind inima.
Maiorul ne aruncă o privire furibundă și îl auzim cum scrâșnește din dinți:
— Așa, carevasăzică! Sabotați ordinele! Încă o dată, porcilor! De nu, vă paște și pe voi stâlpul!
Pentru a doua oară răsună sinistra comandă:
— Pluton, încărcați arm'! Pluton, ochiți! Pluton, foc!
De data asta, prindem cu toții în cătare cârpa roșie
care indică locul inimii.
— Prizonierul e mort. Sentința a fost îndeplinită, rostește medicul.
Doi sanitari apar în fugă cu un sicriu ordinar din scândură de brad, aruncă înăuntru leșul, apoi doi pumni de țărână peste sângele scurs pe jos, și locul e pregătit pentru o nouă execuție. De după tufa de liliac apare
locotenentul genist. Maiorul de jandarmi e zorit:
— Ai ceva de declarat înaintea execuției? Știi pentru ce ai fost condamnat? Dorești un preot?
— Hai, terminați odată! spune locotenentul printre dinți.
Ușurat, maiorul face semn gardienilor să-l lege.
Locotenentul ne privește prietenos și are, pentru fiecare în parte, un imperceptibil surâs. Unul din gardieni îi vâră o țigară aprinsă în gură.
— La ochi, arm'!
Þeava puștii îmi joacă încolo și încoace. Închid ochii, nu vreau să văd, nu vreau să știu unde trag... sper doar ca glontele meu să-l atingă pe maiorul de jandarmi.
— Foc!
— Prizonierul e mort!
Glasul medicului îmi parvine de undeva de foarte departe. Ca prin ceață îi văd pe sanitari ducând în fugă coșciugul și lăsându-l să cadă în groapa pregătită lângă unul din ziduri. Cea a generalului e aproape astupată, dar sunt multe movilițele care se înșiruie de-a lungul acelui zid. Oribila noastră misiune nu s-a încheiat încă, dar acum știm cine vine la rând. Auzim un țipăt:
— Vreau să trăiesc! Nu vreau să mor!
Iată-i ivindu-se, jandarmii îl aduc mai mult târâș pe condamnat ale cărui picioare parcă au și murit.
— Camarazi! Lăsați-mă să trăiesc! Sunt nevinovat!
Cu o mișcare zvâcnită, maiorul îi întinde unuia din gardieni cârpa neagră care se leagă peste ochi, unul din băieții noștri leșină, preotul se apropie cu pași mărunți îngăimând o rugăciune.
— Foc! comandă locotenentul Betz.
Astfel a fost asasinat și doctorașul nostru. Cred că din toate amintirile despre „epopeea" Stalingradului, asta-i cea mai tragică. Ca întotdeauna după o execuție, am primit liber până a doua zi și câte un litru de vodcă de persoană. Înainte însă, a trebuit să semnăm la cancelaria închisorii hârtia prin care ne angajăm să păstrăm secretul. Toate execuțiile sunt ULTRA-SECRETE și-i mai sănătos să ți le ștergi complet din memorie; altminteri, riști să nimerești la rându-ți în Blocul 4.
Firește, habar n-avem că în aceeași dimineață, dar la Berlin o femeie primea următoarea telegramă:

„Doamnei Elizabeth Ausberg.
Berlin-Charlottenburg
Dacă doriți să-l mai- revedeți odată pe soldatul Ausberg Paul înaintea execuției sale care va avea loc la 6 mai 1943, orele 8, vă veți prezenta la comandantul închisorii militare din Harkov, Ucraina, pe data de 5 mai, orele 19. Vi s-a acordat permisiunea unei vizite de zece minute. Veți prezenta și această telegramă.
Semnează: Mansteinn, Generalfeldmarschall
O.B.-4 — PANZER ARMEE."

Ce mai contează că doamna Ausberg a primit această telegramă după ce totul era de acum consumat?
Asemenea mesaje nu prezintă interes strategic.
----------------------


GLOSAR DE TERMENI MILITARI
Grade ale WAFFEN SS corespunzând cu:
Grenadierschütze Soldat
Oberschütze Fruntaș
Sturmmann Caporal
Rottenführer Caporal-șef
Unterscharführer Sergent
Scharführer Sergent-major
Oberscharführer Plutonier
Hauptscharführer Plutonier-major
Sturmscharführer Adjutant
Untersturmführer Sublocotenent
Obersturmführer Locotenent
Hauptsturmführer Căpitan
Sturmbannführer Maior
Obersturmbannführer Locotenent-colonel
Standartenführer Colonel
Brigadeführer und Generalmajor der Waffen SS General-maior (de brigadă)
Gruppanführer und General- leutnant der Waffen SS General-locotenent (g-ral de divizie
Obergruppenführer und General der Waffen SS General-colonel (g-ral de Corp de armată
Oberstgruppenführer und Generaloberst der Waffen SS General comandant de Armată