Masa cu oglinzi

Capitolul II Memorial de amiază

Nici astăzi n-am ieșit din casă. Mi-a fost frică. Mi-e frică din ce în ce mai mult. Pînă acum cîtva timp crezusem că teama n-ar avea alt motiv decît golul care se cască din cînd în cînd în viața unui om. Dar mi-am dat seama curînd că nu e numai asta. Acum cîteva ore încercasem să cred că frica se va depărta. Mă cuprinsese pe neștiute o stare euforică. „Nu trebuie să las această clipă să treacă”, mi-am zis. M-am pregătit repede să ies în oraș, am îmbrăcat hainele de om tînăr – de fapt mai sunt tînăr, dar hainele astea lucrate de cîțiva ani le pun rar și numai în așteptarea unui eveniment de seamă. Am ieșit din casă, am traversat curtea cu pietriș alb, eram vesel, aveam o bucurie care-mi dădea neliniște și neastîmpăr, iar tusea, care în ultimul timp mă necăjise atîta, nu mă mai încerca. Nu se auzea nimic în jur cînd am ieșit din marchiza casei mele, mi-am scos din buzunar lanțul de argint, cu chei, ca să descui lacătul de la poartă și să pornesc apoi pe trotuar. Am descuiat chiar, era puțin timp după amiază, nu se vedea nimeni pe strada mea, celelalte porți erau încuiate și ele, casele aveau perdelele trase – mai mult, la geamuri erau lăsate în jos, în plină zi, rulourile negre de hîrtie de camuflaj. „În definitiv, de ce ies eu în oraș la ora asta?” Aveam dreptate, de ce ieșeam? Aș fi vrut să găsesc un motiv și mi-am trecut ochii de-a lungul trotuarului. Nu era nimeni – și atunci am observat florile și iarba. Pe trotuar, prin crăpăturile vechi ale asfaltului, crescuseră iarbă și flori, cu tulpini înalte, drepte, lemnoase – și stăteau nemișcate în bătaia soarelui. Parcă ar fi venit cîmpia pe dedesubtul orașului și săltase pietrele ca să-și arate iarba. Și tot în aceleași clipe, am auzit un lucru uimitor: în liniștea orașului, suna apa Dunării, suna clar, niciodată n-o auzisem din poarta casei mele, fluviul e la o depărtare de patru-cinci kilometri de locuința mea. Se auzeau și sălciile de pe maluri, una scîrțîia lung, poate era o salcie cu scorbură. Dar ceea ce se auzea mai tare și mai îngrozitor era orăcăitul broaștelor.
Am încuiat poarta la loc, m-am întors în curte și am privit din nou prin grilajul gardului florile și iarba de pe trotuar. Pînă atunci mi se păruse, mereu, în fiecare an, din primăvară pînă-n toamnă, un lucru obișnuit să văd ierburile crescute de sub trotuar. Dar acum îmi venea în gînd că vegetația asta a început să ne cuprindă, să ne acopere. Voiam să plec de lîngă poartă și n-am putut un timp. Florile de pe trotuar erau prea înalte, cu petale violent colorate și aveau în starea lor de nemișcare dură sub soare ceva sălbatic și înfricoșător. Pe mine culorile nu mă speriaseră niciodată. Am fost poate absent și neavizat în fața sunetelor, dar culorile le-am simțit totdeauna prietene. Le acordam mereu un fel de complicitate. Cînd venea iarna și zăream zăpada albă și moale pe acoperișul verde al casei mele, spuneam în mintea mea: «știu» și eram mulțumit. De fapt casa mea e singura de pe strada pe care locuiesc cu acoperișul colorat – în partea orașului unde stau sunt mai multe clădiri anexe ale instituțiilor și prăvăliilor din centru, la care culoarea nu e cultivată, dimpotrivă, cenușiul și zidul deteriorate fiind notele de sobrietate care le caracterizează. Mi-a plăcut soarele, iar dintre anotimpuri, toamna – pentru culorile ei nuanțate. Toamna n-are culori grele și groase, cum se spune, roșul metalic și galbenul de miere împietrită ies în evidență datorită infinitelor trepte de nuanțe, care sîngerează în roșul metalic și tremură prin galbenul glacial. M-aș fi făcut poate grădinar dacă mi-aș fi descoperit la timp subiectivitățile, dar am nimerit spre altă profesie, din pricina severității mimetismului social al familiei noastre de transilvăneni rupți de la matcă și veniți de mult în acest oraș de cîmpie cu teribil accent funcționăresc în ceea ce privește activitățile de ordin intelectual. Cînd încerc să sădesc ceva în curte, n-am răbdare, părăsesc lucrul, dar mi-ar fi plăcut să am o grădină, în care aș fi preferat nuanțele discrete și distinse. În schimb, am încercat culoarea în interiorul casei mele. Marchiza mea are geamurile așezate într-un joc de culori în toate nuanțele discului lui Newton – lumina zilei și a nopții punînd în aceste nuanțe inedit de la oră la oră – niciodată ceva care să poată fi sesizat ca repetabil. Prin peretele de sticlă cu geamuri de forme inegale al marchizei, soarele și luna aruncă umbre luminoase în camera mea de dormit pe covorul pe care mi l-am dorit de la început alb și l-am schimbat de cîteva ori cu altul tot alb. Cînd am încercat astăzi să ies în stradă și am văzut florile crescute pe trotuar stînd mari și țepene sub soarele amiezii, mi-am întors privirile spre geamurile marchizei și am văzut că și acolo culorile stătuseră – și m-am întrebat dacă nu cumva și ele mă cuprinseseră de mult și rămăseseră așa, iar eu, om retras de lume, continuam să le găsesc schimbări, mișcări, rotații, efluvii. Și mi-a fost frică să mă mai duc și în casă, unde pe covorul alb toate culorile ar fi putut și acolo să fie mărite și oprite. Mi-am amintit că am în camera de dormit un șoarece cu care mă obișnuisem și care poate începuse de mult să roadă culorile aruncate pe covorul alb din geamurile marchizei – fără ca eu să fi știut. Poate că nici covorul nu mai este, au rămas în continuare culorile să se proiecteze pe fosta suprafață a covorului. Am ascultat atent din curte, dar dinspre camera mea nu se auzea zgomotul mărunt al șoarecelui, – o, nu, desigur, la ora asta el se odihnește. Prin ce putere, nu știu, dar mi-a venit brusc în minte întrebarea fundamentală pe care izbutisem s-o ocolesc vreme îndelungată: „De cînd oare a început cu adevărat să-mi fie frică?” E drept, un sentiment vag de frică am avut întotdeauna, de îndată ce am intrat în anii maturității și m-am desprins de familia părinților mei, ca să parcurg singur direcția dată de ei. Dacă mi-aș fi ales eu însumi o altă cale, mi-ar fi fost teamă, sau teama ar fi avut farmec, și nu teroarea că repet cu frică ceea ce familia mea repetase la rîndul ei cu spaima moștenită de la cei dinaintea lor? Mi-am dat seama însă că o astfel de teamă era o teamă cotidiană, cu fragmente tonice de acalmie, care îmi dăduse și simțul de a cerceta pericolele și pe cît cu putință și curajul ascuns de a mă feri de ele. De cînd am intrat în legăturile intime ale mediului în care mă mișc, aderasem – acum îmi dau seama cu surprinedere – la un fel de pact al fricii în cercul profesiei mele, care-mi adunase în răstimpurile repetate de la o zi la alta asigurarea unei amînări a cărei scadență speram să nu fie insolită. Dar frica pe care o trăiesc acum – cînd orașul tot s-a ascuns în sine însuși – e alta decît cea obișnuită, e o teamă globală care-mi neagă ce-am lăsat în urmă și care sare peste timp, expunîndu-mă gol în fața necunoscutului. Simt asta și în aer, aș fi simțit-o și în apă, dacă aș avea îndrăzneala să deschid cișmeaua din curte și să las jetul să sune brutal pe pietrișul alb. O astfel de teamă cînd să fii început de fapt? Acum e ora două după-amiază. Ieri, înainte de prînz mă aflam în biroul meu de referent de la Prefectura județului, și atunci mi-am dat seama cu limpezime că în oraș se așezase o liniște cum nu fusese niciodată și aș fi vrut să inventez ceva ca să ies din dominația acestei liniști. Liniștea pe care o iubeam atîta mă speria, o uram... mi-am amintit că cu cîtva timp în urmă mi se făgăduise un concediu, pe care nu-l cerusem, deși ftizia mea făcuse progrese – nu voiam să părăsesc instituția în momentele pe care toți le simțeam, nemărturisit, nesigure pentru existența trăită pînă atunci. Tocmai pentru a îndepărta ca fals acest gînd de nesiguranță, mă pregăteam să cer inspectorului nostru concediul făgăduit, ca și cum ne-am fi aflat în situațiile cele mai obișnuite. Dar simțeam nevoia să fac altceva, cu totul altceva, și să nu solicit în numele ftiziei o favoare pe care n-aș fi știut s-o folosesc, aflat în singurătate, pentru existența mea în genere, atunci cînd m-aș fi văzut departe de atmosfera absorbantă a sălilor de birou ale Prefecturii. Și n-am mai mers peste cîteva uși să cer concediu, am rămas în biroul pe care-l împart cu încă patru colegi. Tocmai atunci, colegul Ionescu inițiase o discuție despre adevăr. Adevărul, în sensul pe care-l dă Ionescu, e ceva frumos, cam așa cum e natura imaginată în forme perfecte. Ionescu apelează la asociații cînd se desfășoară o discuție în birou. De data asta, vorbind despre adevăr, a amintit aura pe care , în mod justificat, a căpătat-o fostul nostru coleg de birou Georgescu, transferat nu de mult la serviciul de scrisori interdepartamentale. Ionescu povestea în felul următor: „Fostul nostru coleg Georgescu nu stîrnise pasiuni pînă la vîrsta de 45 de ani, adică, pînă să fie transferat la serviciul de scrisori interdepartamentale, serviciu care, știut este, cere dese călătorii. Georgescu se căsătorise tîrziu, din motive obișnuite pentru un funcționar public care a ajuns să-și realizeze o sumă de avantaje personale rezonabile. Odată căsătorit – cam în ultimul an al slujbei sale la serviciul referenților – soția sa, femeie de casă, îl purta numai în cămăși albe, ceea ce n-a schimbat nimic din destinul erotic al lui Georgescu. Era la fel de comun și lipsit de mistere. Odată trecut la interdepartamentale, a început să călătorească foarte des, deși pentru treburi care, luate în parte, aveau puțină importanță. Lipsa lui din oraș în cea mai mare parte a timpului i-a adus un prestigiu pe care prezența sa nu izbutise să i-l creeze. Atunci cînd revenea în oraș din călătoriile sale stătea foarte puțin la domiciliu. De înțeles că avea acum amante și era un obiect al pasiunilor. Se poate însă bănui – a adăugat Ionescu – că femeile nu-l iubeau atîta pe Georgescu , cît iubeau și-și doreau călătoriile. În schimb, soția sa s-a îndrăgostit cu patimă sinceră de el și deveni frumoasă. Lucru care le-a consolidat căsătoria, i-a făcut să se cunoască mai bine și să se prețuiască. Noblețea călătoriilor – a încheiat Ionescu cu gravitatea lui – te apropie de adevăr, și prin tine îi apropie pe alții.” A urmat o tăcere goală după cele spuse de Ionescu. Colegul Vasilescu a zis deodată, vîrîndu-și fața lungă și nerasă printre convorbitori: „În definitiv, domnilor, ce este adevărul? Spuneți-mi, vă rog, fără înconjur ce este adevărul. Acum cîteva zile nu mi-ați putut da o definiție a electricitații. Dar ce este adevărul? Avînd în vedere, desigur, istoria umanității.” Apoi s-a retras la biroul său și a început să fumeze nepăsător. Vasilescu n-a făcut niciodată politică, ziare și cărți nu citește, slujba la birou o consideră o corvoadă pe care o face în neștire, nu are decît patima pescuitului – «patima liniștii», cum spunea chiar el. Și iată că el însuși nu mai putea suporta liniștea și intervenea brutal, jignitor, în chestiuni pe care altădată nici nu le lua în seamă. Tăcerea orașului îi speriase cunoscuta lui liniște și-l dezarmase, devenea agresiv, necolegial. După replica lui Vasilescu am cerut imediat concediu – și a fost un pas pe care l-am regretat. Unde mă duceam? Și apoi, trebuia pînă acasă să traversez singur orașul pustiu. Concediul mi se dăduse și ar fi părut suspect să mă întorc peste cîteva minute și să-l refuz, după ce mi se acordase cu o politețe puțin obișnuită, cu sfaturi să mă ingrijesc de sănătate «mai ales acum» și cu observația călduroasă că n-ar fi trebuit să ezit atîta de a solicita un drept care mi se cuvenea «pentru starea în care mă aflam» din moment ce mai ales, instituția era gata să-mi acorde și un avans pentru asta, avans care, e drept, mi s-a plătit imediat și prevenitor de către casier, care m-a felicitat că mă retrag la vreme «din zăpușala asta». Cuvintele lui mi-au readus neliniștea, și am pornit în grabă de la birou spre casă, lucru pe care – am mai spus – ca să-l fac trebuia să traversez aproape tot orașul. Am trecut grăbit pe străzi, aș fi dorit să întîlnesc pe cineva, nu ca să schimb o vorbă, ci să văd puțină animație – o, un om beat care să se clatine dintr-un trotuar în altul ar fi fost o apariție care mi-ar fi dat ceva siguranță! – voiam cîteva lucruri care să-mi confirme că orașul își continuă existența obișnuită. Existența obișnuită? Oare dacă ea s-ar fi declanșat în momentul acela de tăcere nu m-ar fi îngrozit? Nu mi s-ar fi părut grotesc și n-aș fi fugit ca de o monstruozitate? Cu o vreme în urmă, îmi explicasem regretul că bisericile din localitatea noastră de cîmpie n-au ceasuri ca acelea din Transilvania, care bat orele. Dar trecînd ieri la prînz spre casă mi-am imaginat brusc ce ar fi însemnat ca acele aproape treizeci de biserici de aici, în liniștea goală care se lăsase, să înceapă să bată ora, pe rînd – Doamne, și era ora douăsprezece, și ar fi bătut nemilos, și ar fi sunat peste pietrele pustii ale orașului. Era o căldură toridă, dar mi-am ridicat gulerul hainei și mi-am strîns reverele la piept, în semn de apărare, ca și cum m-ar fi izbit și înconjurat viscolul din toate părțile. Mă rugam ca cel puțin, dacă întîlnesc pe cineva pe trotuarele goale, să întîlnesc totuși ceva care să nu mărească atmosfera de sfîrșit pe care o respiram, lunecînd singur pe lîngă gardurile caselor mute. Și lucrul mi s-a întîmplat pînă la strada Mavrocordat, strada cea mai largă a orașului, cu clădiri masive, cu ganguri lungi și înguste, care răsună la trecerea cea mai obișnuită a pașilor. Și iată că pe strada cea mai largă a orașului venea, săltînd asurzitor cu roțile pe caldarîm, o căruță cu un cal în dreapta oiștii. Căruța mergea uimitor de încet, calul mai mult pipăia cu copitele decît mergea, dus de frîu de o femeie bătrînă care nu cunoștea orașul și strada – se vedea după felul cum privea într-o parte și alta. M-am apropiat repede de locul de unde venea căruța, mai mult s-o abat pe bătrînă spre străzile mai lăturalnice – care erau nepavate și nu făceau zgomot – pentru a nu mai auzi această brutală subliniere a liniștii. Femeia a oprit căruța, m-a privit și a strigat spre trotuarul unde mă aflam: „Domnule, nu știi dumneata unde pot găsi turtă dulce?” Doamne, femeia venise în oraș cu un cal în dreapta oiștii și căuta turtă dulce într-un oraș care încetase de cîteva ore să mai respire! Căuta turtă dulce! „Caut pentru băiatul ăsta, spuse bătrîna, îmi făcu semn să mă apropii, dădu paiele la o parte din coșul căruței, și-mi arătă un om bolnav, tînăr, îmbrăcat în tunică militară. E băiatul meu, domnule, mi l-au trimis acasă acum o lună de la spitalul militar, n-au putut să-l vindece la piept, a fost rănit acum un an, și-l îngijesc acasă. Caut un doctor pe aici. Voiam să-i cumpăr băiatului turtă dulce, îi e poftă.” M-am gîndit la Popescu. Dar el nu face decît iarna turtă dulce. Niciodată n-a făcut decît iarna. Magazinele erau închise – totuși am îndreptat-o pe strada Marchidanilor, și eu m-am grăbit spre casă, mergînd mai departe pe strada Mavrocordat. Nu după mult mers, am intrat în lumina orbitoare a oglinzilor de pe masa lui Poepescu. N-am văzut nici una din fetele lui în jurul mesei. Drumul meu spre casă trebuia să traverseze pe lîngă «Masa cu oglinzi». M-am retras, voiam să fac un ocol pentru a lua o cale mai lungă, dar m-am oprit, fără să încerc cîteva clipe să mă mai mișc: oglinzile îmi arătau imaginea răsturnată, strada era pe cer, și pantofii mei, pingeliți de curînd, se vedeau suspendați pe bolta celestă, de care atîrnam, cu gulerul ridicat și cu reverele adunate și boțite peste piept, înconjurat tot de flăcările oglinzilor. Am plecat repede, ocolind pe cîteva străzi. La urma urmei, Popescu mi se păruse mereu un om rezonabil. Un om nefericit care își ascunde tristețea sub o figură jovială, prin trăsneli care n-au fost niciodată sumbre. Dar acum, Popescu nu devenise oare sumbru prin combinația asta de oglinzi ce emiteau imagini răsturnate? O, cît s-a trădat, el, care știa să-și joace atît de bine jovialitatea! Mulți își joacă în orașul ăsta existențele, dar el mi se păruse singurul om de talent. Și acum! Cînd am trecut pe lîngă oglinzi speram să-i văd cele patru sau șase fete. Ele m-ar fi liniștit, le-am socotit totdeauna o permanență a orașului, o permanență cu oglinzi și cu turtă dulce. Dar lîngă masa cu oglinzi nu era nimeni, nu puteam ști dacă Popescu, omul care circula toată ziua prin oraș, mai circulă prin tăcerea asta a orașului. Am întîlnit aceleași case fără mișcare pînă acasă, și cînd am ajuns la locuința mea mi-am încuiat și eu poarta, mi-am lăsat rulourile de hîrtie de camuflaj la ferestre și am așteptat. Astăzi la prînz am făcut încercarea să ies și am văzut florile și iarba de pe trotuar. Priveam în curte, prin grilaj, trotuarul, și așa m-a găsit bătrîna mea verișoară Alexandra, care mi-e și vecină. Intrase și venea spre mine prin poarta interioară, care ne lega curțile. Am rugat-o să mă însoțească pînă în casă la mine. Știu că dînsa a dat totul pe seama ftiziei, m-a luat cu putere de braț – e o femeie înaltă și muncită – și m-a condus spre marchiză. „Să știi că nu mai tușesc”, i-am spus, căutînd o replică gîndului ei ascuns cu care mă compătimea. Cînd am ajuns lîngă marchiză am rugat-o să deschidă și să lipească de perete ferestrele cu geamuri colorate. „Intră acum în casă și observă dacă mai cad culorile pe covorul alb.” „Care culori?” m-a întrebat mirată, dar a dat cu bunăvoință din mîini și a deschis ușa spre camera mea de dormit. „Vezi dacă mai e acolo covorul alb” i-am zis. „Covorul alb este, mi-a răspuns ea firesc din dormitor, lasă, nu te mai îngriji de lucruri de astea.” „Dar șoarecele este?” Alexandra a venit atunci spre mine și m-a întrebat: „Horațiu, poate e bine să chem un doctor.” „Nu e nevoie, e un lucru obișnuit, i-am răspuns; totuși, liniștea asta… dumitale, Alexandra, nu ți-e puțin frică – nu frică tare, dar nu ți-e frică?” „Eu, Horațiu, cu treburile mele… Mă duc în curte, la cișmea, să ud cu apă rece o compresă.” „Nu, te rog, nu la cișmea. Apoi, ai observat de ieri de la ora prînzului nu prea s-au auzit zgomote în oraș. Nici goarnele cazărmilor n-au sunat măcar.” „E vară, mi-a răspuns cu grijă Alexandra, e căldură mare, așa e în luna asta. În cazărmi cine să mai fie? Doar e război. Se spune că de cîteva zile cazărmile au fost golite și că militarii au plecat pe undeva în jur. Cineva spunea că au plecat să înconjoare orașul. Cum să plece din oraș ca să-l înconjoare? O, Doamne, ce vorbe fără rost! Orașul nostru a fost totdeauna ferit, în cei trei ani și ceva de cînd sunt vremurile astea n-am auzit o bătaie de tun și un glonț de pușcă. Și nici nu se va auzi, Horațiu. N-are cum. Suntem la capătul cîmpiei, pe noi ne vor ocoli evenimentele. Chiar și nemții de la aeroport se spune că au plecat, s-ar fi retras spre bălți. Nu te mai gîndi la asemenea lucruri. Să vorbim despre altceva. L-ai văzut pe Silvestru?” m-a întrebat ea, și vedeam că mi-a spus asta ca să schimbe inabil vorba – și, spre surprinderea ei, m-am arătat uluit. „Care Silvestru?” Alexandra m-a condus spre pat, m-a ajutat să mă așez culcat și mi-a spus: „E vorba de Silvestru, vărul tău, administratorul conacului de la Drumul Subțire, a trecut adineauri pe strada noastră cu trăsura în goana cailor.” „Imposibil! Am strigat. N-a trecut, n-avea cum, și încă în goana cailor și cu trăsura, l-aș fi văzut.” „Nu-i nimic, Horațiu, dacă nu l-ai văzut, și mie mi se întîmplă cîteodată, îmi e capul la treburile casei și nu mai aud ce se petrece în jur.” „Nu, Alexandra, ar fi fost imposibil să nu-l văd, am stat mai adineauri pe trotuar, apoi în curte, pînă m-ai luat tu și m-ai adus în casă. Nici înainte n-a trecut, cînd eram eu înăuntru, îți jur că l-aș fi auzit.” „Atunci, mi s-a părut mie, o fi fost altcineva, a spus Alexandra, nu-i nimic.” „Nu, nu ți s-a părut, oricine ar fi trecut trebuia să-l aud. În trăsură și în goanna cailor.” Silvestru! Tocmai în mijlocul Bărăganului, de la Drumul Subțire. Nu ne-am mai văzut de aproape un an. Și dacă a trecut totuși? Dacă e adevărat? Alexandra, tu ai auzit Dunărea mai adineauri? Sălciile și broaștele.” „Cîteodată seara, le mai aud și eu. M-am obișnuit cu ele, și chiar dacă nu răsună cîteodată, le aud mereu. Îți faci griji degeaba, Horațiu.” „Cît să fie ceasul? Da, e două jumătate după-amiază. Spune-mi cum era Silvestru îmbrăcat?” „Frumos.” „Și eu m-am îmbrăcat frumos astăzi. Nu te mira, n-are importanță, e cu totul altceva. Alexandra, ai coale albe de scris prin casă? Adu-mi-le, te rog.” „Cred că mai am de la copiii de liceu pe care i-am avut în gazdă.” „Adu-mi-le. Unde crezi că mergea Silvestru? Și de ce n-a oprit la mine? Îi sunt doar văr. Nu sunt supărat pentru că Tita l-a preferat pe el. În definitiv, eu țin mult la Tita și pot găsi oricînd explicații pentru gesturile ei. De ce grăbea caii Silvestru? De ce fugea? Asta mă interesează.” „Nu cred că fugea. Dacă zici că nu l-ai văzut, lasă-l. Doar îl știi că e un om nepoliticos din pricina vieții aspre pe care o duce acolo în cîmp. Nu cred că fugea, nu poate fi vorba de frica pe care tu o imaginezi, alerga și el după interesele lui și ale conacului. Cred că grăbea spre Bazacopol, doar știi că prin el lucrează Silvestru cu proprietarul de la București.” „Ce fel de trăsură, ce fel de cai avea Silvestru cînd a trecut?” „Þi-am spus doar că a trecut în goană. După cîte am zărit, trăsura era galbenă, iar caii negri.” Am rîs. M-aș fi putut eu mira acum de vorbele Alexandrei, dar i-am zis liniștit: „Cred că ai dreptate, Alexandra, am puțină febră, am să stau puțin culcat. Adu-mi totuși coalele de scris. Cît mai multe. Cînd vine Caius al tău în vacanță?” „Vacanța lui! El e mereu în vacanță la școala pe care o urmează. Caius a venit.” „Nu se poate, cînd a venit?” „Adineauri. De aceea am intrat în curtea ta, să te anunț. Mă mir cum nu i-ai văzut. Adică, e drept, au venit pe strada din spate.” „Se poate și asta, Alexandra. Dar mi-ai zis «au venit». N-a venit singur?” „Nu, a venit cu doi oameni colorați, de-ai lui.” „Colorați? Alexandra… – și am rîs din nou – nu, nu te teme, rîd de altceva, iartă-mă, tu ești o femeie bună și n-aș vrea să te supăr.” „Nu-i nimic de rîs, dar lasă, e semn că te simți bine. A venit cu doi oameni colorați, unul îmbrăcat în verzui – îl cheamă Marteș – și altul în alb, Bendorf. Se odihnesc și pleacă spre seară, să-i facă o vizită lui Bazacopol.” „Și ei la Bazacopol? Alexandra, multe se întîmplă în orașul ăsta, și noi nu le știm!” „Doar Bazacopol e cu toate legăturile. Nu-i nimic de mirare, Horațiu.” „Poate, pe mine a început să mă mire obișnuința în momentele astea de tăcere ale orașului. Caius ar fi trebuit să treacă pe la mine. Și el mi-e văr, nu? Mă gîndesc, Alexandra, că în neamul nostru, venit aici în cîmp din Transilvania, cînd o fi venit, am început să ne înstrăinăm unul de altul. Ne pierdem eu, Caius, Silvestru, Tita.” „Sunteți tineri, Horațiu, veți avea copii. Nu te mai gîndi la asta. Au plecat rude de-ale noastre pînă în Brazilia, și tot nu s-au pierdut” – mi-a răspuns calmă Alexandra, mi-a pus mina pe umăr și m-a îmbiat să mă așez din nou în pat. „În Brazilia poate să nu se piardă, dar aici, Alexandra… E adevărat, suntem tineri. Să nu uiți să-mi aduci colile. Lasă-l pe Caius să se odihnească.” „Da, pentru că au venit pe jos, peste cîmp, n-au mai așteptat la gara din cîmp trenul care vine în oraș seara.” „Pe jos? De ce pe jos? Alexandra, nouă la amîndoi ne scapă mereu foarte multe lucruri. Suntem obosiți.” „Pe jos, doar sunt oameni tineri. Lui Caius îi place foarte mult să meargă pe jos. Și ce înalt s-a făcut! Și i-a crescut o barbă galbenă și e așa vesel alături de cei doi oameni! Mai ales cel gras, în alb, Bendorf, e plin de haz și are o foame de lup! Îmi spunea: Doamnă, n-am venit singuri în orașul dumneavoastră, am împrumutat de la Ștefan cel Mare o oștire de o sută de moldoveni, pe care am masat-o în grădina publică, nu departe de Masa cu oglinzi, să ne aștepte acolo. Moldovenii sunt bine înarmați, cu saci goi. Vrem să încărcăm în saci orașul, să-l ducem altundeva, să-l semănăm în altă parte «ca să răsară din nou cum trebuie».” „Bine Alexandra. Nu te mai întreb nimic.” „Să-ți aduc colile.” Alexandra mi-a adus colile, a venit și Caius o clipă, ca să mă salute, apoi au plecat. M-am așezat și am scris aceste coli. N-am ținut niciodată un jurnal, n-am scris pînă acum nimic în afară de lucrările de birou, de cărțile poștale către rude și de listele de cheltuieli lunare ale casei. N-am crezut că pot scrie atît de mult dintr-o răsuflare și mai ales n-am știut pînă acuma că de sub condei scapă tocmai gîndurile pe care voiai să ți le așterni. E la fel de liniște în jur. Știu că a plouat acum cîteva zile. Strada mea – deși are trotuare vechi de asfalt – nu e pavată, are pămîntul încă moale în urma ploii. Dacă Silvestru a trecut totuși în goana trăsurii galbene și a cailor negri cînd eu mă aflam închis în casă, ar fi trebuit oricum să-l aud: chiar moale fiind, pămîntul străzii ar fi sunat sub roți și sub copite. Aș vrea să-l văd pe Silvestru, pe acest om solid, greoi, care mi-a părut totdeauna că nu se clatină. Va veni la mine? Dar îl poate interesa pe un om sigur pe sine, ca el, să mă vadă și să mă întrebe ceva? S-au depărtat prea mult de mine și el și Caius. Și mai mult decît ei, Tita, care-mi putea fi soție. O, Doamne, ce căsătorie nefericită a făcut Tita, l-a luat de bărbat pe Necea, în speranța că nu se va pierde în cîmpul ăsta, că va strînge avere, pămînt și în același timp își va păstra dragostea pentru Silvestru – a acestui om care nu-și permite nici măcar luxul unei prietenii pentru a nu se abate de la țelurile lui.