Dimineață de primăvară luminoasă și relativ caldă.
Ora șapte și câteva minute.
În deșertul curții interioare se agită o masă de oameni strident colorată în verde, portocaliu, gri, negru, fiecare urmărind un scop.
Toți se organizeză pentru ziua care începe.
Mașinile cu motoarele pornite se încălzesc.
Un strigat ireal de durere sfâșie hăul ce apasă pe umerii „furnicilor” verzi, portocalii, gri ...
Rupt pînă la nori cerul privește mut de deasupra.
Rumoarea se amplifică dintr-odată și un amestec de panică și revoltă cuprinde locul.
Vast inițial, acesta devine strâmt pentru cei ce se impregnează cu acest melanj.
Explodează vestea că un coleg de-al nostru a suferit un cumplit accident.
Mașina care i-a dat până atunci pâinea de zi cu zi i-a zdrobit piciorul.
Privesc spre locul în care s-a produs drama și înțeleg de ce furnicarul gri al șoferilor se agită grupat și zgomotos.
Mă indrept înspre ei și dintr-odată, de sub camioneta albastră mi se înfig în ochi pantoful și pata de sânge, martorii muți ai faptului consumat.
Stupoare și revoltă vuiesc în glasurile tuturor.
Fiecare are ceva de spus, de reproșat. Fiecare își strigă durerea proprie.
Nici o lacrimă in acest cor al răzvrătirii.
Câte o răbufnire mai stridentă accentuează aria tristeții.
Baritoni și tenori inerpretează acest reqviem.
Cu chipuri palide și priviri răvășite șefii își evaluează vinoăția.
În aer plutește miros de lașitate clocotind în craniile cu păr, barbă, mustăți sau chelie.
- Trebuie să existe o ieșire nebănuită din impas... dacă nu, trebuie inventată!
Din priviri se caută soluția, ceva, orice.
Și ca scena să fie completă iși face apariția (i)responsabila cu protecția muncii.
Această își afișează prezența inexpresivă cu trupul masculinizat de vreme și obiceiuri, care cu stridența consacrată face o remarcă referitoare la „obișnuința șoferilor de a fura combustibil”, riscând prin aceasta să aprindă fitilul cocteil-ului exploziv din sufletul fiecăruia.
Un muget colectiv o alungă din spațiul durerii, iar aceasta se retrage în grabă în biroul în care dorm adânc prudența și bunul simț.
Răscoala robilor gri e iminentă.
Ca într-un dans războinic se bruschează, strigă, amenință.
În mijlocul lor, dansatori livizi și împăciuitori, încearcă să explice și să se explice.
Sindicat, inginer, director, maiștri, ce până la clipa fatidică împroșcau cu aroganță pe sclavii cutiilor de metal, a căror alternativă la statutul lor era demisia, își bâlbâie micimea la cote dezgustătoare.
Teama de represalii încleiază limbile și rațiunea.
Spectacol jalnic în care toți se scuză sau se acuză.
O senzație de greață și certitudinea că totul este în zadar mă copleșesc.
Nu vor rezolva nimic.
Iluzia că sunt ascultați și poate înțeleși le-a mai adormit odată vigilența și normalitatea din vise și pretenții.
De acolo de unde a fost dus în grabă Fabian vine vestea că i s-a amputat piciorul zdrobit.
Perplexitatea ia locul revoltei.
Acum (ce motivație stupidă, parcă în amplasarea față de un reper de timp stă gravitatea unei stări), tocmai acum, cînd au comandat stârpirea câinilor din incintă – și gândul îmi zboară, oare de ce, la moartea Ceaușetilor din ziua de Crăciun.
Ce conexiuni face rațiunea?
Cît de simplu poate răsuci destinul viața unui om!
Cît de neprevăzute și ireversibile pot fi răscrucile!
Încotro ne poartă soarta?
Câți vinovați contribuie la definirea unei conjuncturi fatidice?
...
O oră de fierbere și cu amnarul realității în suflet nescăpărat, mușuroiul se sparge.
Furnici gri, portocalii, verzi își încarcă poverile și se împrăștie pe ogorul de pe care doar unii, mereu aceiași alții, își îndeasă colesterolul, glicemiile tot mai crescute în buzunarele fără fund ale bunăstării secrete, tot mai secrete.
Confidențiali prin sporuri la salariu și vânzători prin caracter și formație își reiau locurile privilegiate și bicele cu care conduc.
Cu cinismul și sadismul caracteristic aceștia vor aștepta ocazia de a strivi în timp pe toți acei care și-au permis să îi conteste.
Vor urma cei care au înțeles cum stau lucrurile, cei care i-au ridicat acolo unde sunt, prin lingușire și ofrande, apoi pe alții și apoi mereu pe alții, până când, victime ale acelorași obieiuri vor pieri și ei.
Și atunci, deabia atunci, nu contează clipa în care se va întâmpla, strigătele de revoltă, câte vor mai fi , se vor contopi într-un oftat de ușurare.