Timpul trece. Eu cresc. Cresc… spre ce cresc nu știu… Și-apoi stau și ma gindesc… cîți oameni sunt pe lumea asta… și ei cresc ca mai apoi să moară ca, peste un timp, să fie uitați. Căci totuși oameni sunt mulți, asemeni unor frunze – își au și ele viața lor care se cam aseamănă cu ale celorlaltor frunze – fiecare se încălzește la lumina soarelui, fiecare sunt bătute de vint, deși toate cresc de deferite mărimi și forme, toate sunt cam de aceeași culoare și toate odată și odată se ofelesc… n-aș vrea să fiu și eu o asemenea frunză… sincer să fiu uneori nu mi se pare că aș crește cu ele pe aceeași creangă… De-ar fi copacul să aibă doar o frunză, eu aș fi aceea… Singură aș crește, singură aș fi bătută de vînt, dar una aș ști, celelalte frunze m-ar ține minte și le-ar povesti urmașilor săi că iată a fost una, singură de felul ei. Cum stau eu așa, la masă și scriu știu, aș putea fi cu totul în altă parte… unde nu știu… Și-apoi brusc îmi vine un gînd: unde în țara asta prăpădită să-ți mai găsești un loc sub soare dacă aici cu greu un post de lucru îți poți găsi. Și, plus la toate într-o țară coruptă și oameni corupți…Pe unde nu te-ai uita vezi numai mită și fețe îngrășate de atîta lăcomie… Din păcate asta e, nu contează cît de bun la suflet ești dar cît de plin ți-i buzunarul… Doamne Dumnezeule! Lumea și de Tine a uitat. Adică cum… nu că Te-a uitat, dart Te-a aranjat frumos, undeva pe deoparte făcîndu-și cruce din cînd în cînd ca să nu spună cineva că nu și-au făcut, și-apoi, cînd dau de greu hopa că cad în genunchi… Așa suntem noi toți … fiecărui îi este friică de o schimbare, nimeni nu vrea să se gonească după un noroc nou pentru ca nu cumva să-l mai piardă și pe acel vechi… ei stați dar locului și, dacă vă permite mîndria, ferițivă la o parte să treacă cei ce sunt gata să lupte pentru o viață întradevăr plină de viață!