Azi, am făcut o „faptă bună”! Atât de „bună” încât... am primit o palmă de la... Da, doar una. Pe cuvânt! Dar, iată cum a fost! Mai întâi, am văzut mii de stele, la fel de strălucitoare, precum cioburile îngrămădite în jurul piciorușelor mele (Atenție! Acele cioburi, formau cândva, o vază de cristal!), ca apoi să văd mii de vrăbiuțe, rotind în jurul capului și ciripind din ce în ce mai tare, de parc-ar fii nebune. Trebuia, cu orice preț, să scap de ele. Și atunci, mi-a venit ideea. Am luat cârja bunicului meu, am ridicat-o deasupra capului și m-am adresat vrăbiuțelor pe un ton amenințător:
- Când vă trag una, o să mă țineți minte! Dar, n-au reacționat. Au continuat să rotească în jurul capului meu. N-avem încotro. Mă provocau așa de tare, încât treabuia să le demonstreze. Zis și făcut! Când le-am plesnit... Am leșinat, pur și simplu... Ce putea să se întâmple?!
Când mi-am revenit, după o oarecare perioadă de timp, a devenit conștient de faptul că a spart o vază, dar nu orice vază, ci chiar vaza care avea o semnificație aparte pentru mama sa, deoarece a primit-o cadou de la o persoană foarte specială, dar să nu mai lungesc povestea. Sper că v-ați dat seama! Palma despre care vorbeam la început, am primit-o, deci, de la mama. Tot ce mi-a trecut prin gând în clipa aceea, era să încep a plânge. Și plângeam și țipam până când nu i-am adunat pe toți membrii familiei în jurul meu. Au urmat întrebări de genul:
- Doamne, ce-a pățit copilul?! Leșină de plâns...
- E bolnav! Poate-l doar ceva!
Și atunci, plin de încredere-n sine și-n fanetzia moștenită de la mama, le-am răspuns, scurt și răspicat:
- M-a bătut mămica. Dar, n-am făcut nimica!
Și, deoarece toate privirile erau îndreptate spre cioburile de cristal ce-mi scârțiiau sub picioare, am adăugat:
- Am vrut să-i fac mamei o surpriză! Știu că-i plac florile, de aceea am cules multe flori și le-am pus în vază. Dar, florile se ofilesc fără apă, așa că, am luat vaza, am mers la baie, am dat drumul la robinet și în clipa aceea, vaza mi-a scăpat din mâini. Ce puteam să fac?! Eu sunt mic. Am doar atâția ani câte degete la mâna stângă, sau la cea drepată (pentru că e totuna) și abia de la toamnă plec la grădiniță...
Toate vocile s-au năpustit asupra mamei. Ea era „vinovată” pentru că „a bătut copilul, fără nici o vină”, iar eu am evitat pedeapsa și de data aceasta. Și, n-o să afle nimeni, niciodată că am dus vaza la baie, ca s-o umple cu apă pentru acuarele! Tocmai mă pregăteam să fac niște desene pe congelator. Dar, pst! Păstrați secretul!
Tot în ziua respectivă, dar mai spre seară, mi-a venit o altă idee! Să mă urc pe dulap! Nu știu de ce. Îmi imaginam că este un munte înalt, și că trebuie să urc în vârful lui. Iar în vârf, adică pe ultimul raft, se afla „comoara ascunsă”. Era un bibelou foarte frumos, cu doi îngeri. Mămica mi-a zis să nu mă ating de el, pentru că are o semnificație aparte pentru ea. Și anume, l-a primit cadou de la tăticul cu mulți ani în urmă, dar astea-s chestii pentru adulți și nu vreau să mă implic. Cert este faptul că pentru un băiețel de cinci ani, ceea ce este „strict interzis”, devine provocare. Iar bibeloul acela, avea ceva auriu, ce sclipea. Am vrut doar să-l ating. Și, l-am atins. Atât de bine, încât a căzut la pământ. Da, s-a spart. Piciorușele mele călcau din nou pe cioburi, dar de data aceasta nu mai erau de cristal, ci de porțelan. Mă învârteam prin cameră și meditam cum să scap și de data aceasta de pedeapsă. Dar, tot ce mi-a venit în gând era să încui camera și să ascund cheia. Zis și făcut! Se înserase de-a binelea și am plecat la culcare. N-am putut să dorm. Mă învârteam prin pat și făceam planuri. Nu puteam să țin camera încuiată la infinit. Mai târziu, sau mai apoi vor afla, și atunci vai de pielea mea. Unica soluție era să mă bazez din nou pe fantezie!
* * *
În ziua următoare, m-am trezit mai devreme ca de obicei. Părinții și bunicii mei tocmai serveau micul dejun și eram nespus de bucuros că sunt toți în jurul mesei. Le-am zis că am o surpriză pentru ei, m-am închinat ca la teatru și am început să recit poezia pe care am „zămislit-o” astă-noapte. Era o mărturisire în vers și suna în felul următor:

„Am spart, ieri, un bibelou
Ce l-a primit mama cadou
De la tăticul meu odată
Când era nemăritată.

Cred că acest cadou
Acest frumos bibelou
A-nsemnat un început
Astfel, eu pe lume am apărut,

Ca să fac prostii mereu!
Da, da... pentru asta-s eu
Apoi, vă place... nu vă place...
Eu l-am spart și n-am ce face!”

M-am închinat din nou și m-am retras de pe scenă! Ce-a urmat? Aplauze, bineînțeles. Bunica spune că voi deveni poet ca mama, iar mama era foarte mândră de mine. Nu m-a certat. Dimpotrivă. Nu își putea ascunde satisfacția. Iar eu, am rugat-o să noteze poezia repede, până n-o uit. Am doar atâția ani câte degete la mâna stângă sau la cea dreptată pentru că e tot una și nu știu încă să scriu. Într-un viitor apropiat când voi învăța, voi începe să scriu poezii. Dar până atunci, mărturisirile în vers, mă vor ajuta să scap de pedeapsă.