în a treia seară totul a devenit tulburător, treceau prin corp alte suflete sau era senzația insuportabil de intensă că cineva te-a atins, deși nu este lângă tine, iar orice distanță se măsoară acum în acoperișuri de case, înălțimi de munți, deasupra nu se mai aude când inima capătă zgomotul trenurilor sau când simți că tâmplele dogoresc, nu la fel ca pântecul, niciodată la fel.
de aici începe încremenirea, din centrul frunții, când privești restul corpului și îi ordoni să tacă, iar sfidarea lui - semn de viață, al tuturor vieților neștiute -, te face să închizi pleoapele și să răspunzi prin alte cuvinte, sau mai degrabă prin sunete audibile doar de cel care are pieptul deschis, numai el ar putea să adune la nesfârșit chemările tale din munți.
treci în colțul celălalt al camerei, lângă fereastră, aici totul are alte dimensiuni, primitive, mirosul lemnului, sau al merelor verzi, din crengile aflate la câțiva metri depărtare, mirosul pe care nu poți să îl uiți, nici măcar nu vrei cu adevărat, al iubirilor de la început, când muști din ele strașnic și nu vrei să știi dacă în povestea ce va urma sunt otrăvite merele sau sunt doar bune pentru cidru, să îl savurezi la o masă campaniardă, alături de cei cu inimi care se înalță mult, mult peste grădinile suspendate.
într-o seară ca asta, din alt august, chiar și marea avea gust de măr verde, chiar și sunetele ei păreau un jazz nebunesc, în care ne-am fi pierdut dacă din capătul celălalt al zodiacului nu s-ar fi ridicat imperativele plecării, fiecare în povestea lui, fiecare cu inima strânsă, pentru a nu-l pierde pe celălalt.
dar celălalt nu se pierde niciodată, atunci când străzile se dau la o parte și toți oamenii privesc în sus, tot mai sus, te descoperă mai aproape de frunte, în locul singurului ochi invizibil, iar ceea ce mai numești dragoste se închide în el, profund și fără moarte.