De aproape cinci ani, Costel lucra la o firmă din capitală, pe funcția de casier și nu avea altfel de ambiții. Avea în schimb un birou, un seif, o servietă mare și patru registre unde ținea socoteli. Până la patruzeci de ani împliniți, n-a reușit să-și găsească jumătatea, așa că a obținut de la colegi calificativul de burlac desăvârșit. Și lucrul acesta se datora numai și numai privirii lui. Din pricina ei, puține tipe vroiau să rămână cu el mai mult de o zi. De fapt mult spus o zi, deoarece Costel avea succes la femei doar noaptea. Cum se făcea dimineață, toate dispăreau unde vedeau cu ochii. Una singură, mai moldoveancă din fire, vorbăreață și fără domiciliu a rămas cu el până la prânz, recunoscând cu mâna pe inimă că privire ca a lui, rea și bănuitoare, nu văzuse până atunci. Nu mai era niciun secret, Costel era om bun la suflet și la pat, dar cu o privire îngrozitoare, realmente de nesuportat.

În concediu de odihnă, se hotărî să meargă la Sibiu, să viziteze muzeul Brukenthal și așa făcu. Se cază la pensiunea Cocoșul Roșu, o casă faină, situată undeva pe lângă Podul Minciunilor și, chiar de a doua zi, începu să colinde centrul istoric al orașului. Căuta locurile pustii, mergea pe străzi lăturalnice și mânca în restaurante ferite de ochii iscoditori ai localnicilor. Și totuși într-o seară se petrecu minunea. Se afla pe o străduță din mijlocul orașului, când o tipă trecută de prima tinerețe dar simpatică foc, blondă cu gropițe în obraji, veni direct la el și-l întrebă cât este ora. Costel o privi așa cum privea el deobicei, adică urât, apoi își consultă ceasul de la mână și dădu informația solicitată. O secundă se gândi să-i zâmbească, dar renunță repede la idee. Avea un zâmbet de-a dreptul hidos și din acest motiv nu râdea și nu zâmbea niciodată în public.

După ce-a aflat cât era ora, normal ar fi fost ca femeia să-și vadă de treburile ei... dar uite că nu a făcut așa. Mai întâi, uită să-i mulțumească, apoi uită să plece, să vorbească și să audă. Stătea abandonată în fața lui, cu brațele de-a lungul corpului, cu poșeta atârnată aiurea și cu privirea înfiptă în pupilele lui.

- Domnișoară sau doamnă, vedeți dumneavoastră, mie nu-mi place să fiu privit insistent. Urăsc treaba asta, spuse Costel și o depăși prin partea stângă, făcu trei pași, se întoarse și strigă:
- Urăsc treaba asta, ați auzit?

Pe lângă privirea urâtă și sufletul bun, Costel mai avea o calitate: era nervos. Auzindu-l cum strigă, femeia îl privea acum cu o spaimă nedisimulată, ochii ei frumoși împletindu-se cu privirea lui agresivă, iar diferendele nu se opreau aici: ea era de un calm mânăstiresc, el era stârnit din toate încheieturile și vibra de agitație, ea zâmbea, el o privea serios și încruntat, ea stătea nemișcată, el se învârtea ca un apucat... și tot așa. În cele din urmă fata deschise gura să spună ceva, el facu imediat o piruetă și porni în grabă într-o direcție oarecare, se învârti și reveni.

- Strada asta duce la Pensiunea Cocoșul Roșu?

Femeia clătină din cap și arătă cu mâna în altă direcție.

- Mulțumesc.
- Vin și eu, știți... locuiesc lângă pensiune. De unde sunteți?

Atunci gheața dintre cei doi s-a spart definitiv, chiar dacă el a rămas în continuare nemulțumit și contrariat de atitudinea femeii. La drept vorbind tipa nu arăta rău deloc, cum ziceam: era blondă, albă la față și pe brațe, cu pistrui pe nas și pe umeri, cu ochi căprui de văcuță blândă și bălaie. Dar treaba rămânea în continuare încurcată pentru Costel, pentru că se simțea confuz și, din pricina nervilor, îl mânca între degete. Ciudată întâmplare, până atunci el nu avusese niciodată succes la femei pe timpul zilei.

Până la pensiune au mers împreună, apoi s-au întors în centru, au comentat legenda Podului Minciunilor, ea a recunoscut că se numește Ana și avea treizeci și cinci de ani, el a subliniat că este burlac și casier la o firmă din București... etc etc și astfel s-au plimbat până s-a înnoptat complet. Probabil i se făcuse foame, pentru că ea începu să povestească despre restaurantele cu specific săsesc din Sibiu, el în schimb, ajunse la concluzia că tipa avea picioarele puțin curbate de la genunchi în jos. Ceva mai târziu, ea trecu la povești de natură mistică și filosofie, iar el gândea că avea șanse considerabile pentru o partidă de sex, doar că era nevoit să-și pună la bătaie o parte din banii de concediu și să o ducă la un restaurant luminat puțin. Așa se face că-n cele din urmă au intrat în restaurantul Mara, unde au găsit o masă retrasă, așa cum își dorea Costel.

Au servit câte un mușchi de porc și mult vin al casei. Costel a pus în aplicare un plan imbatabil, respectiv șprițul oltenesc. În traducere liberă, lui își turna un strop de vin roșu cu multă apă minerală, ei îi umplea paharul cu băutură și numai un strop de sifon.

- Cosstele, un bărbat și o femeie sunt ca două jumătăți de om, două jumătăți de ssferă. Când se descoperă și sse unesc, formează un om întreg, o persoană… hâss! Scuze, sunt ca două emissfere care, conjugate, alcătuiesc o ssferă. Am amețit un pic…
- Þi se pare. Unde ai auzit tu să amețești cu apă minerală?
- Exact ce-ți spuneam. Bărbatul esste mai mult minte, iar femeia esste mai mult inimă… hâss! prin unirea lor, pardon, adică prin căssătorie, se completează reciproc. Ssfera!

La fix zece minute de la pronunțarea cuvântului sferă, cei doi se aflau goi-pușcă în camera lui de la Cocoșul Roșu, iar după douăzeci de minute dormeau satisfăcuți. Dimineață, Ana nu plecă așa cum îi făceau femeile în general, ci s-a întins în tot patul. Apoi a coborât la sala de mese a pensiunii și i-a adus micul dejun în cameră. Treaba asta, Costel nu o mai trăise niciodată în viață, așa că o mai iubi o dată.

- Costele, m-am îndrăgostit de tine.
- Așa de repede? Și de unde îți dai seama, ce simți?

Ana îl privi cu ochii ei mari și blânzi de văcuță împlinită. În lumina dimineții fata aducea mai mult cu o călugăriță sau chiar cu o sfântă. Costel își închipuia cum ar fi arătat Ana dacă purta un crucifix care să-i atârne fix între sânii rozalii, mai mult, simțea că din ea susura grația divină care îi pătrundea prin tălpi și urca până-n vârful capului. I se părea că femeia îl binecuvânta cu degetele răsfirate pe fața lui și o clipă bănui că este botezat a două oară.

- Ana, nu vrei să plângi puțin?
- De ce să plâng?...
- Să văd cum îți șade.
- Nu plâng pentru că sunt fericită. Prin dragostea noastră am reușit să formăm o sferă, de acum orice simți tu, voi simți și eu. Iar ceea ce trăiesc eu, vei trăi și tu.

Costel nu o crezu, din principiu nu putea fi de acord cu ideologia feminină. Însă, în clipa următoare, primi un sărut prelung și atunci înțelese că ea coalizase cu Dumnezeu, că amândoi își uniseră forțele ca să-l bage pe el în rândul lumii, să-l vadă așezat la casa lui, cu o dacie în fața blocului, grădină cu flori și trei copii de vârstă apropiată.

Zilele următoare au fost cele mai frumoase, s-au plimbat împreună prin Sibiu și împrejurimi, a făcut cunoștință cu familia ei, a mâncat sarmale la mătușa din Ocna Sibiului, apoi s-a mutat definitiv în apartamentui Anei, situat lângă pensiune, iar la sfârșitul concediului au depus actele la Sfatul Popular. Ana vroia cu orice preț să-l transforme religios și mai ales civil în jumătatea ei, să-l facă fericit și să se comporte amândoi ca două părți ale aceleiași sfere.

Primul simptom s-a manifestat iarna următoare, în ajunul Crăciunului. Costel se afla la serviciu, număra banii ca să-i depună la bancă. Deodată, o durere neidentificată îi atacă burta plimbându-se ca un cuțit prin toate organele abdomenului, ba simți și niște amețeli incomode. Se luă cu treaba, merse la bancă și, pentru un timp, uită de înțepături. Când se întoarse la casierie, bufni în plâns. Se simțea năpăstuit și lipsit de afecțiune. Ajuns acasă, o găsi pe Ana în pat. O dată pe lună, Ana suferea îngrozitor aproximativ trei zile, plângea din orice și nu-i permitea s-o atingă. În perioada aceea, el dormea în camera de zi, pe o canapea incomodă și veche. Fără niciun preambul, Costel îi comunică succint că are dureri abdominale și dorește să fie lăsat în pace. Se închise în sufragerie, se lungi pe canapea și adormi epuizat.

După alte câteva zile, afară se înserase, în timp ce urmăreau împreună un film siropos (contrar obiceiului), izbucni într-un plâns isteric care ținu zece minute. Ana îl privea cu atenție, apoi îl îmbrățișă:

- Dragul meu, am devenit cu adevărat o sferă. Ce simt eu, simți și tu și viceversa.

Așa spuse Ana și merse în bucătărie să fumeze o țigare cu foi, din pachetul cumpărat tot de ea, cu ocazia zilei lui de naștere. De acolo, îl ceru să schimbe așternutul, să treacă la duș, pentru că avea oarece gânduri.

Înainte cu două zile de revelion, Costel își făcu programare la coafor, unde solicită un vopsit și o coafură modernă, fără să realizeze că nu avea suficient păr pentru așa ceva.

- Costel, îmi pare rău să-ți spun, dar nu mai ești cap de familie, îi comunică Ana într-o noapte. Tot timpul te-am considerat superior, dar nu-i deloc așa.
- Și cum ți-ai dat seama?
- Simplu, știu ce gândești. Până să ne întâlnim, eram două jumătăți imperfecte de om, acum formăm întregul. Þi-am mai spus, bărbatul vine cu mintea și femeia cu inima, doar că mintea ta nu se ridică la nivelul inimii mele.
- Eu cred că ai băut prea mult.
- Costel, ascultă-mă pe mine, nu ești de calitate superioară. Dacă stau bine să mă gândesc, ochii tăi m-au derutat, ai privire de învingător, de persoană publică cu rang înalt și nicidecum de casier. Ai privirea lui Spartacus, a lui Kirk Douglas în tinerețe.
- Și mai zici că eu încep întotdeauna cearta…
- Dar n-ai demnitate, n-ai ambiție și nu ești în stare să faci ceva măreț. Reține că nu am spus ceva bun sau rău, doar ceva care să fie măreț.
- Proasto!
- Cum ai zis?
- Nu vezi cât ești de proastă? Nu te auzi? Tu vorbești… care nu ești în stare să gătești, nu știi să-mi calci cămășile pentru serviciu, nu știi să pui murături în saramură!... Tu, care nu-ți găsești un loc de muncă stabil și stai acasă ca un trântor… de ce mama dracului nu există decât epitete la adresa bărbaților… trântor, nu și trântoră, parazit, nu și parazită… ca să nu mai spun că prin piață te învârți ca musca fără cap și nu deosebești pătrunjelul de leuștean. Tâmpito!... acum de ce plângi ?
- De fericire. În sfârșit ai devenit superior.
- Superior am fost tot timpul, dar nu ți-am arătat. Și află că nu mai am chef să-ți simt durerile menstruale, nici indispozițiile și nici emoțiile de la telenovele. Mă zăpăcești cu sfera asta a ta, m-ai înnebunit cu toate prostiile… află că nu-mi convine situația. Deloc! A fost mult mai bine când eram o amărâtă de jumătate de sferă. Proasto!

De la cearta asta, Ana îl privea cu supunere, învăța să gătească după cărți de bucate, citea tratate de comunicare, ba chiar ștergea zilnic praful de pe mobilă. În schimb Costel era din ce în ce mai mofluz. De la concediul din Sibiu, nu se simțea în largul lui, nu mai mergea cu băieții la bere, pe stadion nici atât, avea toane, emoții… ce să mai vorbim, căsătoria nu îi pria nici cât negru sub unghie.

Unde mai pui că Ana avea dreptate în legătura cu sfera. Sentimentele lor se combinaseră atât de mult, încât nu mai știa ce gândea el și ce gândea ea. Habar n-avea când era el bolnav și când ea, ce îi plăcea lui și ce îi plăcea ei. Nu înțelegea de ce îi era dor de Sibiu, de hoașca de soacră-sa, ba într-o dimineață se trezi că iubea un bărbat, un actor pe care-l văzuse la televizor, iar în altă noapte a visat cum își pierduse virginitatea la școală, după ore, chiar pe catedra profului de fizică. Era cât se poate de clar, amândoi formaseră o sferă, iar el își pierduse identitatea cu care se obișnuise timp de patruzeci de ani. Iar treaba asta era de neconceput!

- Ana, știi tu oare cine e stăpânul în casa asta?
- Tu, dragul meu. Tu ești Spartacus.
- Lasă-mă cu Spartacus… ia zi, cum e vremea afară?
- E frig și plouă.
- Ba e soare! Afară e soare și caniculă, deschide ferestrele.
- Așa este, dragul meu, e soare și cald.
- Atunci de ce ai spus că plouă? Să mă derutezi?
- Am greșit, minte proastă de femeie.
- Așa, recunoaște tot.
- Prin unirea cu tine, m-am ridicat pe scara ierarhică, dar tot tu ești cel superior. Chiar dacă formăm o sferă, un glob… tu ești mai mare ca mine.
- Ia stai... Așează-te pe fotoliul ăsta și privește-mă cu atenție. Uită-te în ochii mei, pentru că, în clipa asta, voi sparge nenorocita de sferă, înțelegi? O să-l ia dracu’ de glob! O să-l strivesc cu picioarele, o să-l pisez în piulița pe care am primit-o de la maică-ta... Iar eu voi deveni iarăși ciobul, toarta de cană, paharul spart, oala ciuruită, ligheanul făcut țăndări...

Cu cât Costel îi dădea exemple de lucruri imperfecte, cu atât palmele lui strângeau gâtul alb și pistruiat al Anei, care îl privea cu niște ochi din ce în ce mai rotunzi și mai căprui, ochi de văcuță blândă și rozalie tocmai bună de iubit. Când ea nu mai mișcă deloc, Costel răsuflă ușurat: redevenise jumătatea dinaintea concediului de la Sibiu. Se privi în oglindă, era din nou omul acela bun la suflet și la pat, dar cu o privire urâtă și de nesuportat pe timpul zilei.