Cine să se înfioare de verdele stins, precum pielea de gușter, când muzicile săltărețe freamătă-n aerul dens, iar sufletul e tot amețit, tot lung și inima-n mine arde, cu-amar și cu durere, aoleo, căci octombrie e un scamator grăbit, când vinul e tulbure și-ndestulător, iar mintea devine mai lentă și lingoarea coboară peste gânduri, ca un cearceaf soios, of, ce amar, ce jale e-n inimoara mea! Că nu există limite și nici opreliști, ci doar dragostea ne face frumoși și înalți, că te-am iubit pe tine și totu' e-n zadar, numai casa veneticului era azil de neoameni și de neînțelegeri, de alergături, țipete și îndârjiri, de țăcăneli și de bătăi tot la fel de dese precum sunetul clopotului, pe vremea tuberculozei, că nu era săptămână să nu se iște vreun scandal, că și babele și matracucele, codoașele și deșelatele spuneau că erau aprinse din lucruri de nimica și de mântuială, câtă vreme lumea e rea și slobodă la gură, râzătoare și plină de venin. Veneticul era om de oraș, lucra la fabrică, mecanic de utilaje grele, iar respectul răpciugilor și-l câștigase cu anii adunați pe cartea de muncă, dovadă că-n vreme ce alții vor sprijini colțurile și șanțurile și-și vor molfăi danturile știrbe cu pâine amară și dată de silă, el va avea o bâtrânețe pe cât de îndestulătoare, pe atât de liniștită. Nevasta îi era împlinită, iar pe prispă adunase și doi mucoși din primii ani ai tinereții, când iubirea a fost mai aprinsă, iar cordeala se făcea năvalnic și din zbaterile iureșe ale sângelui. Veneticul avea casa pusă la punct, avea fiertură-n oală, țâncii i se duceau să fie școliți și nu învățau, ca alții, meserii riscante precum palmatul portofelelor sau nădirea fraierilor la jocuri măsluite, suflatul pe gâtul sticlei la birt sau, mai rău, să fie ușă de tribunale, ca martor în diferite pricini, la cine are buzunare mai largi. Ar fi fost mulțumire și-armonie, a-a-aoleo, deschide-te fereastră și-apari iubirea mea, numai că soacra îi era pe cât de acră, pe atât de otrăvită, văduvă de la colectivizare și lipsită de plăcerile cărnii tot de-atunci, iar mintea i se stafidise precum dodoașca, sângele îl avea stricat de neprimenire, iar răutatea, spuneau zarzavagioaicele, mitocancele, țațele, gașperele, dar și ne-mplinitele spuneau că i se putea scoate numai dacă i se taie, la miez de noapte, pielea de sub limbă sau dimprejurul sfârcurilor, să curgă stricăciunea din ea și sufletul să i se însenineze, că și amăraciunea schimonosește chipul, tulbură obiceiurile, iar mintea începe să se-nnegureze, să se cearnă și să devină puțină și fixă. Stau singurel în casă, oftând, zicând mereu, a-a-aoleo, că și anii mei sunt aproape copți și zemoși precum rodiile, căci te-am iubit pe tine și totul e-n zadar, când tot cred că există liniște și-un întreg orizont de-așteptatre mă cheamă să-i fiu părtaș și să-i număr împlinirile, că, până la urmă, măsura tuturor lucrurilor e dată de scurgerea timpului, de legănatul în vânturile subțiri și uscate, că nu poți face altceva decât să te legeni prin vremi, ondulându-ți trupul într-un dans aproape mimat, of!, numai dragostea să miroasă sălbatic a vizuină de lup, a iarbă de leac și-a mlaștină și temniță grea. Că și Dumnezeul, pe cât e de mare, pe atât e de singur și de-nfrigurat, în cerul ăla al lui plin de răstămăciri și de anxietate. Că așa e și la casa împlinită: nici nu zâmbea soarele, că venea și acritura de soacră să se strâmbe și să aducă ploi și vijelii, încât bietul venetic ajunsese să se gândească fie să-și pună picioarele la spinare și s-apuce încotro o vedea cu ochii, fie să facă una mare și să ajungă fie la ocnă, fie la balamuc, câtă vreme melița hoaștei îl toca mărunt și pe dungă, că nici dumicatul nu-l mai putea înghiți cum trebuie, îi cădea cu noduri și cu ghionturi, că se trăsese bietul om la față și la trup, iar țandăra îi sărea din orice, că nu era chip să-i facă pe plac baborniței, nici s-o mulțumească, nici s-o însenineze, iar ea se ținea încă dreaptă, iar amărâtul își cam luase gândul că-i este pe-aproape sorocul și s-o duce, draga nenii, în loc luminat, în loc cu verdeață, în loc de odihnă, aoleo, de unde a fugit toată durerea, întristarea și suspinarea. Asta până într-o seară când, după ce a întârziat mai mult la birt, iar soața îi era plecată la băi, să se ungă cu noroi negru și puturos, de reumatism, veneticul meu a uitat că are patul gol și neîncălzit, însă inima i-a dat ghes să mai ciocnească un pahar, și-ncă unul, că doar era pus pe vorbe multe și mieroase și cu chef de-mpăcare cu schimonosita de soacră, atâta vreme cât și ea a tot dat-o cu secărică, cu vinișor slab și dulce până la al doilea cântat al cocoșilor, cinstindu-se până târziu când mințile au început să le fugă și să le joace feste că bietul venetic abia a doua zi, când s-a trezit în patul baborniței, a fost săltat din pat cu miros de cafea adevărată, ca la boieri, cu ouă ochiuri și cu cârnați prăjiți și ursturoiați și cu soacra toată numai un zâmbet, îmbujorată și stropită toată cu apă de flori de salcâm, radioasă și plină de bunătate și de înțelegere. Că, de-atunci, nu au mai fost vorbe grele în casa bietului om, iar lucrurile au intrat pe făgașul firesc, căci și bucuria și liniștea căminului trebuie trăite și ajutate să se înfiripe, măcar puțin, cât să le atingi cu geana, of, c-am dat zvon în mahala, Ileană, Ileană, c-o să fie nunta mea.