«Sus e cerul, largă-i lumea,
N-a sti nimeni că m-am dus,
Bine c-a-nfrunzit pădurea,
Numa’ m-or vedea ca nu-s…»
(Doru Stănculescu)

Pentru proaspătul soldat Ion Negrea, obișnuit cu libertatatea și cu felul său de a fi propriul stăpân, primele zile de armată i se părură niște fantome hâde ce-i bântuiau viața, un coșmar din care nu se mai trezea. Parcă nici nu trăia ci doar executa niște porunci primete deseori cu o brutalitate de neînchipuit pentru mintea și sufletul lui slobode până atunci. Se supunea poruncilor primite fără nici un cuvânt, fără nici un gând rău la adresa celor ce-i porunceau. «Du-te mut adu lut!» – se spune în popor, și mutul se ducea după lut, fără să întrebe nimic.
Dar timpul nu stă în loc, iar obișnuința e a doua natură. Trecură zile după zile, săptămâni după săptămâni, luni după luni, și astfel trecu vara, toamna, iarna și Ion Negrea, odată cu adierea primului vânticel de primăvară, simți în suflet o bucurie de nedescris, o bucurie pe care o poate simți doar un om al muntelui, un om care așteaptă cu nerăbdare să audă șipotul pârâiașelor de munte care șterg urmele dalbelor zăpezi, un om pentru care rostul iernii este doar așteptarea dimineților de mesteceni, ivirea colțului ierbii, înfrunzirea codrului... Un om care știe că în curând își va putea duce turma la munte cu aceeași sfințenei cu care își duce o mamă pruncii la bisereca din deal în dimineața Sfintei Învieri. Acolo în munte el se va contopi cu vârful brazilor, cu norii, cu cerul – va deveni una cu Dumnezeu.
Bucuria lui Ion Negrea creștea cu fiecare clipă, căci fiecare clipă îl apropia de permisia mult așteptată.
– Numai mâine nu-i poimâine, șopti Ion. – Poimâine e vineri...
În Vinerea Mare era programat să plece în permisie. Gândul că își va revedea părinții, pe
Anișoara și toți prietenii săi îl făcea atât de fericit că aproape îl durea această fericire. Câteva zile va fi liber cu trupul și cu sufletul se va putea bucura de priveliștea munților, va asculta freamătul codrilor, va bea pe săturate apă din izvoarele cristaline – va fi liber, liber ca pasărea cerului.
Astfel, în noaptea de Miercurea Mare, soldatul Ioan Negrea – santinala postului numărul patru se plimba cu arma pe umăr prin curtea cazarmei și visa cu ochii deschiși la libertatea de dincolo de gardurile albe ale unității militare. Dar după câteva raite se ascunse după tulpina unui tei secular așezându-se pe o ladă goală de muniție. Aici nu-l putea zări nimeni, în schimb el vedea ca în palmă toată curtea unității. Peste puțin timp, Ion zbură cu gândul spre locurile atât de dragi lui.
Și iată-l deodată în vârful Grihotului, în depărtare se zăreau Stâna din Vale, Stâna de Mijloc, Lutoasa, pășunile Șerbanului și al Polonincei iar mai departe Popivanul. De jos din văile munților ajungeau la el foșnetul brazilor și șoaptele mângâietoare ale izvoarelor, dar iată și oile sale pe care le știa după nume pe fiecare dintre ele. Uite-o pe Pistruia care fată în fiecare an, întotdeauna înainte de Crăciun, câte doi miei. Mai încolo pasc Þurcana, Þiganca, Sibianca, Buculaea, Bălaia, Alba, Șuta, Ciula, Cornuta, Steluța, Oacheșa, Cordia..., iar la picioarele lui stau credinciosul său Burcuș cu urechea sfârtecată de lup și cățeaua Tisa, iar de undeva din fața turmei se aude lătratul gros al Hoțului, pe care îl cumpărase de la ciobanii din Valea Porcului. Atunci Ion scoase fluierul și...
– Dormi în post nenorocitule!?... Dormi, ai!... ’tu-ți paștele mă-tii de bou!... Batalionu’ te
mănâncă!
Ion Negrea sări în picioare, dar deja era prea târziu.
Nu l-a trimis nimeni în batalionul disciplinar, nici în arest nu l-au băgat, doar l-au tuns până la piele și i-au anulat permisia.
Unii îi spuneau că a scăpat ieftin, dar pentru el era tot ce poate fi mai rău. Era picătura care a umplut paharul sufletului său bolnav de dor și libertate. Toată ziua a stat pe marginea patului cu capul îngropat în palme, fără să mănânce nimic. Simțea cum niște păianjeni uriași îi umblă prin cap țesând tot felul de gânduri necurate, negre, dureroase... Simțea o durere fierbinte în piept, iar de gât îl strângea o mână nevăzută, de abia mai putea respira.
Astfel a stat până după miezul nopții, pe urmă scoase din cufăr toți banii pe care îi avea, se schimbă în combinezonul militar de culoarea neagră și se strecură afară pe lângă plantonul ce moțăia pe un scăunel.
Era o noapte cu lună plină, prin văzduh plutea o liniște apăsătoare, până și teiul bătrân căzu într-un somn adânc de nu-și mișca nici o frunză.
Ion Negrea porni spre gard. Santinela nu se zărea nici unde, numai câțiva pași și e lângă gard, apoi...
– Stai!... Stai că trag!... – sfâșie liniștea nopții somația santinelei.
Ion nu se opri, nici măcar nu întoarse capul, poate nici nu auzi somația. Continua, cu același mers lin să se apropie de gardul dincolo de care îl aștepta libertatea.
Răsună o împușcătură, pe urmă a doua și a treia, după care umbra neagră se prăvăli la pământ... Iar sufletul?... Sufletul său liber zbură către locurile dragi, intră în casa părintească unde osteniți de muncă, nebănuind ce mare nenorocire le va aduce ziua de mâine, dormeau liniștiți părinții lui, pe urmă alunecă peste sat, se opri în curtea Anișoarei care dormea pe prispă, îi mângâie părul și obrajii, intră prin curțile prietenilor săi ca să-și ia rămas bun. Nu ocoli nici grajdul în care rumegau adormite oile sale, își luă rămas bun și de la Burcuș, Hoțul și Tisa care se puseră pe urlat în miezul nopții, pe urmă zbură deasupra izvoarelor de munte în sus spre vârfurile înzăpezite, scăldate în lumina argintie a lunii, se opri pentru o clipă să-și ia rămas bun de la întreaga lume adormită, iar pe urmă zbură mai departe în sus către Dumnezeu, pentru a deveni una cu El...