Carmelica mia - un fel de intimplare

"Te-ai gindit la mine?", intreba Carmela. Ii simt respiratia fierbinte si vad ca tremura. Feciorelnicii ei sini urca si coboara in rimul respiratiei ei sacadate. Carmela este fiica vecinei, o spaniola apriga si frumoasa care mai innebuneste inca multi.
"Cind a crescut asa Carmela asta", ma intreb "si de ce crede ca eu ma gindesc la ea? Doar am vazut-o crescind si mai ieri ii mai reparam papusile".
Totusi eram nevoit sa recunosc ca asta mica Zaraza, desi fetita inca, este si femeie. O femeie cu tot si toate acolo unde se pare ca trebuie sa fie.
"Asa o fi aratind maica-sa acum vreo 20 de ani", imi spun si simt ca ma ia cu ameteala.
"Carmelica, draga, ce-ti veni? Sigur ca m-am gindit. Stii, papusa ta nu mai poate fi reparata. Am sa-ti fac alta", spun si simt ca falsez. Nu pentru ca papusa aia, naiba s-o ia, e asa sau altfel, ci pentru ca stiu ca, deodata, papusile nu o mai intereseaza. Se uita ea la mine suparata si vad ca inca putin va incepe sa plinga.
"Aha", spune. "Si ce ma face eu acum?"
"Carmela! Carmela! Oare e ce cred eu ca e? Uita-te bine la mine. Eu sunt batrinul Daniel, vecinul vostru. Ti-as fi putut fi tata", ii zic.
Poate, dar nu esti","
spune ea sfidator si chiar incepe sa plinga. Plingagioasa nu e ea de fapt, dar acum plinge. Mai ieri ma cauta pligind daca o speria ceva, daca visase urat… Insa acum e un alt fel de plins. Neauzit, dureros…
"Chiar ce trebuie sa fac?", ma intreb. Una stiu. Nu am voie s-o ating caci simt ca judecata mea ar putea da chics. "Doar ea este Carmelica, fetita vecinei. Maica-sa, poate, nu stiu, dar ea? Trebuie sa astept sa-i treaca nebunia…