În lumina oarbă a lumânării văd cum umbrele îmi joacă feste, cum dansează un vals dizgrațios pe pereți, ca și când sala balului se afla chiar în odaia mea, pe tapetul ieftin și înflorat. Miroase a vin și a cerneală, pentru o clipă vreau să deschid fereastra și să las aroma de iarnă să șteargă orice urmă a ceea ce cred că este un vis, și cu toate astea nu o fac, îmi place prea mult să fiu pierdut în fantezie, ca un nebun fără scop, ca un dement fără logică, ca un smintit care și-a pierdut rațiunea.

Exagerez, ca întotdeauna.

Vreau să mă delectez cu siluetele de pe tavan, cu mișcările lor lipsite de scop, vreau să mă alătur lor și să fiu la fel de liber, dar rămân nemișcat pe scaun, rămân ca o statuie cu chip de om și studiez în continuarea nimicul căruia îi atribui grandoarea ca și când acel nimic este mai presus de orice, și poate chiar este. Nimicul căruia mă dedic în această noapte de decembrie este atât de dulce, de ademenitor, încât realitatea nu mai are puterea nici măcar să se facă simțită.
Mormăi fără să vreau un cântec, o melodie falsă cântată de un afon, dar sună bine. Dansul lor nu este întrerupt, ci capătă mai multă culoare, mai multă viață și pasiune, iar fiecare mișcare este neregulată, barbară și lipită de sens și cu toate astea totul e perfect.
Răsună în depărtări urletul singuratic al unui lup și încep a cânta cu și mai multă fervoare, ca și când sunetul glasului meu poate alina în vreun fel un animal atât de sălbatic. Mă ridic de pe scaunul de lemn, îl aud cum scârțâie parcă ar scoate un suspin de ușurare pentru că a scăpat de greutatea mea. Cânt și mă învârt prin încăperea mică, cânt și agit flăcările lumânărilor, cânt și dansez cu umbrele. Lovesc mobila roasă de timp, ating pereții cu palmele umede și fierbinți, zâmbesc către geamul murdar și mă agit în continuare ca un bezmetic. Sunt fericit, sunt prea fericit, iar sângele pulsează în vene și tâmple pe ritmul unei melodii pe care nu o pricep, dar care, de asemenea îmi este dragă.
Cred că au trecut ore de când mi-am lăsat judecata pradă unui val turbat de patos, dar acum m-am liniștit.
Privesc lumânăriile care stau să se stingă, apoi mă uit pe fereastră. Soarele răsare cu fală și arde rochia neagră a nopții, lăsând-o goală în pielea ei palidă din timpul orelor de lumină. Mă gândesc prostește că ziua și noaptea sunt amanți, iar în zori, el își întinde brațele fierbinți către veșmintele ei, dorind să atingă răceala cu care ea privește totul și să o topească, vrând să o încălzească și să o alinte. Poate de aceea întunericul parcă plânge și apusul e mai trist ca răsăritul, pentru că atunci ei se despart pentru alte ore grele. Doi îndrăgostiți meniți să se întâlnească atât de rar.
Plâng ca un idiot beat și îmi întorc spatele luminii care îmi inundă odaia. Plâng ca un tâmpit și îmi înec cântec și în vin. Nu mai văd dansul de pe pereți, nu mai văd siluetele care valsează atât de dezordonat. Sunt doar eu, singur, cu un pahar de băutură plin. Îl dau pe gât pe tot, apoi zâmbesc.
Apuc ceara topită și încep să mă joc cu ea, să îi dau forme până când o transform într-o inimă.

Inimă, inimioara mea…

O studiez trist și dezamăgit, apoi o arunc în focul șemineului.

Te topești, te topești, până când nu mai ești.

Râd violent și îmi mai torn un pahar de vin, aud din nou lupul în depărtări, mai blând, mai liniștit.
- Ah.. dragul meu prieten sălbatic… și tu plângi soarta tinerilor îndrăgostiți meniți să nu mai fie împreună decât atât de puțin? O soartă mai crudă ca cea a lui Romeo și a Julietei este cea a zilei și a soarelui, dar una și mai tragică este a mea. Cum era citatul acela…? Mai bine iubești și pierzi decât să nu fi iubit deloc? Ei, dragul meu prieten singuratic, eu nu am iubit, eu nu vreau să iubesc, inima mea de ceară se va topi dacă va simți vreodată atingerea fierbinte a dragostei.
Lupul urlă, ca și când îmi răspunde. Mă așez din nou pe scaun și privesc tavanul. A mai trecut o noapte… Poate în următoarea, umbrele îmi vor dansa un vals mai frumos.