Cum te strig, femeie, în tăcere, când chemarea mea e un covor de dorințe pe care ți-l aștern în cale, molcom, și plin de dulceață, și cu sfială te caut, că încă am ani de risipit, de cheltuit și de-aruncat peste umăr, că tot ard și năvalnic îmi este sângele, dar și cugetul, măcar că mă lepăd, ca la împărtășanie, precum călugării năuci, de năravuri și de păcate. Sunt zilele-acestea mângăietoare și cu înfiorare privesc cum noiembrie își schimbă înfățișarea și umblă tulburat prin viile năuce și prin stânele sparte, pe unde ne preumblăm ca apucații, seducători, ușori și tandri ca nopțile în care așteptam să scârțâie stelele și să ne picure-n ureche stropi de melancolie și teamă. O să cânt, da, o să cânt și-o să fac să vibreze ferestrele și-aerul acestei singurătăți în care te-am ascuns. Că împăcat mă simt, ca un șarpe de apă puțină, când vântul începe să fluiere din trestii și papură. Sunt un ochi uimit și deschis pe marginea lumii, de unde dansez și mă-nvârt prin frunzele acestei înserări pline de catifea și lipsite de logică până la nesaț. Nu-i așa că m-auzi, nu-i așa că mă vezi și, mai ales, nu-i de la sine înțeles că sălbăticia cu care respir acest anotimp încă nu reușește să mă sature, ah, că mi-am îngropat adânc și cu migală fiecare dorință, și încă mai am file nedeslușite și secrete îngropate printre poteci. Să mulțumim acestui timp și-acestui spațiu pe care-l putem cuprinde cu brațele, când încă aerul miroase a cuiburi de pasăre gureșă, a frunză încărunțită la tâmple și-a neputință. Da, bui, bui, bui, draga mea, că mă și suspectez cât de clară îmi persiști în memorie, dar și câtă nedeslușire pot suporta când nu mai înțeleg dacă aripile sunt pentru zbor sau numai pentru a ne dovedi apetența pentru înalt. Iată, în oglindă am înfățișarea unui om hulpav, care a-nvățat că timpul e un judecător rece și calculat, care ne cântărește angoasele. Năclăit sunt de aceste frunze și de toate zilele de peste an în care ți-am numărat remușcările. Căci asta sunt, un strigăt ca un nor roșu, care se scutură violent printre clipele de plictis. Din frunze țipă noiembrie, precum locomotivele, în triajul vechi, iar noi încă nu putem pricepe că acesta e un semn frenetic care ne vine dinspre-așteptări și eresuri, căci a pârjol miroase părul tău, a pădure pitică și-a soarele oglindit într-o buză suptă de gârlă. Că mult, cât de mult te-am așteptat printre vocale, unde e loc de nesăbunițe și-un interval plin de-atâta tandrețe și-nduioșare, a-a-aoleo, draga nenii, câtă vreme te-asemeni la chip cu umbra celui care-am fost și care tot strigă și ticăie-n interior până când vom pune capăt acestei căințe. În înserare, sulița soarelui se topește în iarba pitică și se pierde printre frunzișuri, pe unde încă-ți caut urma pașilor dar și semnele că încă exiști și că asta e singura rațiune care mă stânjenește. O să mă vindec, fii fără grijă, o să mă vindec, o să caut un alt orizont unde îngerii să n-aibă atâtea prejudecăți și unde noiembrie, înfrigurat, să plângă în hohote, cu genunchii la gură.