agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-11-14 | [This text should be read in romana] |
1.Încântată de cunoștință
Mergea pe stradă, grăbită să ajungă acasă; plouase mai devreme. Iar ea, o mare iubitoare a mersului pe jos, nu avea umbrelă, ci doar geanta-ghiozdan de culoarea abanosului. După cum spuneam. O zi ploioasă de final de toamnă, puÈ›in însorită...dar soarele era foarte bine ascuns de norii buimăciÈ›i È™i grăbiÈ›i spre nicăieri; soarele mai apărea È™i el preÈ› de 5-6 secunde numai când norii își pierdeau din concentrare È™i își ieÈ™eau din ritm. Foarte rar se întâmpla fenomenul acesta deoarece norii, pe final de toamnă, dispun de o inteligență superioară celorlalte rude primăvăratice, văratice sau iernatice. Strada – căreia mai degrabă îi puteai spune bulevard pariziano-gășățean – era inexplicabil de pustie. Pe cât de faimoasă era, pe atât era de neexploatată. Copacii dezbrăcaÈ›i erau un decor vulgar care parcă alunga până È™i guzganii, nu doar populaÈ›ia. AgenÈ›ii serviciului de salubritate își făcură datoria cum nu se putea mai bine deoarece nici măcar o frunză de culoare luciferică nu puteai zări pe acea străduță lungă de vreun kilometru È™i jumătate È™i lată de vreo trei metri. Și totuÈ™i, nevizitată de nimeni...doar de copacii permanenÈ›i ce umbreau – pe timp de bogăție naturală – parterul, ocupat de mici magazine, buticuri, firme de servicii publice, etajul unu È™i uneori chiar etajele doi-trei ale blocurilor ce marginalizau inferior această stradă „părăsită†a Micului Paris. Limita superioară e străzii este È™oseaua aglomerată tot timpul. -Unii chiar nu È™tiu cât de sănătos este mersul pe jos!gândeÈ™te ea. Și e foarte adevărat ceea ce tocmai afirmaseră gândurile sale. Nu doar pentru persoanele care merg pe jos e sănătos, ci pentru toată lumea. Imaginează-È›i cum ar fi dacă numărul maÈ™inilor, automobilelor s-ar reduce! ÃŽmbrăcată cu un palton negru, stil rusesc, care acopera bluza ei roÈ™ie ca focul, simplă È™i cu blugi negri, nici largi, nici mulaÈ›i, încălÈ›ată cu o pereche de pantofi negri, simpli, fără toc, tânăra È™i proaspăta adultă – de numai patru luni adultă – își urma frumul spre casă. Deloc scurt. Avea părul inelat, de nuanță aurie, lung È™i foarte plăcut. Tenul ei era alb ca laptele nucilor de cocos; ochii îi erau căprui È™i se asortau perfect cu părul; nasul era potrivit, făcând-o invidioasă È™i pe Cleopatra; buzele-i suave È™i potrivite îi erau uscate, dar în acelaÈ™i timp roz È™i dornice de un sărut perpetuu. Nu era înaltă, dar avea o privire persuasivă ce dă naÈ™tere perplexității muritorilor de rând. PreÈ› de câteva secunde norii intră într-o atmosferă de tandreÈ›e, permițându-i soarelui să-i atingă faÈ›a cu razele lui înspăimântate. ÃŽn acel moment, ea strănută puternic, iar un val de aer rece îi zboară prin păr. -Sănătate!îi urează o voce masculină de nicăieri. Se uită prin stânga, prin față, prin spate, prin dreapta...nimic. de pe-o altă străduță, perpendiculară cu drumul ei, iese un bărbat cam la vreo 24-25 de ani, având părul blond, tuns în stil eminesciano-adolescentin. Ce mai? Părea a fi Eminescu Mihai în pragul majoratului. Ochii lui verzi se făcură deodată albaÈ™tri; buzele lui prinseră a zâmbi; iar cerul devine subit o pleiadă de ametiste... -MulÈ›umesc!spune ea, căutându-l cu privirea, localizându-l apoi. ÃŽl privea fix în ochi. Ochii ei ardeau de curiozitate, dar ea nu a zâmbit deloc. DeÈ™i erau vreo trei metri între ei, ochii ei – acum un vulcan în erupÈ›ie – priveau profund ochii lui ce păreau două peruzele feribunde. După acele câteva secunde de tandreÈ›e a norilor, ce păreau cățiva ani, secunde ce stărniseră un război între cei patru ochi – ochii ei erau calzi, dar invazia albastră a încins cele două pietre preÈ›ioase ce explodaseră ca o hipernovă – cerul îți revine. Ea rămâne îngheÈ›ată, iar el ajunge la doar 10 centimetri în faÈ›a ei. ÃŽn tot acest timp, ochii ei nu se dezlipiră de ai lui. Dar el îi zâmbeÈ™te foarte cald, iar zâmbetul îi fură ei privirea; privirea ei apoi se îndreaptă spre cravata lui albă, cămaÈ™a neagră, sacoul negru ce îl È›inea în mână, apoi privirea i se îndreaptă spre mâna lui dreaptă ce È›inea un buchet de trandafiri roÈ™ii, privire ce coboară până în pământ imediat după ce pantalonii negri de stofă È™i pantofii negri au fost priviÈ›i cu discreÈ›ie. -SunteÈ›i profesor?îl întreabă ea, hipnotizată parcă. -Nu. Eu sunt...Niko!îi răspunde el cu drag, întinzându-i o batistă roÈ™ie pe care o purta tot timpul în buzunarul lateral stâng de la pantaloni. Ar trebui să te fereÈ™ti de vremea asta urâtă. -Da...Eu sunt Be...Mira!zâmbeÈ™te ea cu teamă, revenindu-È™i din „hipnoza†de moment, È™i ia batista din mâna lui. ÃŽncântată de cunoÈ™tință!continuă ea, fâstâcindu-se. Ajungând pe aceeaÈ™i stradă cu ea, bărbatul își continuă drumul în direcÈ›ia opusă drumului ei. Dar se opreÈ™te È™i mai discută cu ea... -Mira!o strigă el. -Da, zice ea, întorcându-se din drum. -Tu eÈ™ti profesoară?se miră el, zâmbind. -Ba din contră. ÃŽncă-s elevă. Sunt în ultimul an de liceu. Nu mi-ar place să fiu profesoară. Nu îmi imaginez un grup care să mă asculte. Nu aÈ™ părea destul de interesantă. Nu È™tiu cine m-ar asculta. -Ce te-mpurpuraÈ™i aÈ™a? -Cred că-i de la strănut, zice ea ruÈ™inată. Asta fiindcă sunt încăpățânată È™i nu ascult când îmi spune să iau medicamentele, iar... -Mama ta?o întrerupe el. -Nu, dar... -Tatăl tău? -Nu. Eu nu... -Aha!zice el, întrerupând-o iar, ducând mâna la frunte È™i privind cerul. Iubitul tău... -Ce iubit,măi? GlumeÈ™ti?zâmbeÈ™te ea. Iar părinÈ›i...nu am. -Atunci...de ce nu iei medicamente?se miră el. -Medicamente?zice ea uimită. Ah, da, medicamente. DeÈ™i medicul îmi spune să le iau, eu nu-l ascult deloc. Dar deloc! -Ah...medicul!zice el vesel, lovit de vreo revelaÈ›ie. -Da, medicul. -Dacă nu ai familie, cu cine locuieÈ™ti? Singură?se miră el. EÈ™ti unica pământeancă pe care am întâlnit-o È™i locuieÈ™te singură... -Dar...mai sunt persoane care locuiesc singure! De ce te miri? -Păi...da? e posibil? -Evident. Pe ce lume trăieÈ™ti?râde ea. -Acum, pe asta!zice el grăbit, luând totul foarte în serios. Cei doi pornesc pe drumul lui. Ea se întoarce din drum pur È™i simplu. -Nu am zis că nu am familie, ci doar că nu am părinÈ›i. Nu îi mai am...È™i nici prieten nu am. Locuiesc cu Angelo È™i Ezra, iar uneori ne mai vizitează mătuÈ™a Ersina. -Angelo È™i Ezra? Sunt fraÈ›ii tăi? -Nu. Eu am un frate, dar e căsătorit cu o spanioloaică. Locuiesc ambii în Spania. Angelo e motanul meu negru, iar Ezra e surioara lui mai mică, albă. Iar mătuÈ™a Ersina e singura mea rudă de pe aici. Soră cu bunica din partea mamei. Dar ea e văduvă È™i locuieÈ™te cu cei doi nepoÈ›i ai ei, verii mei Norbert È™i Robert. Amândoi au 23 de ani. -Sunt gemeni?intervine el curios. -Nu. Dar mamele lor erau gemene. -Cum adică...erau?Nu mai sunt? -Nu mai sunt în viață. -ÃŽmi pare rău. -Știi, acum 14 ani s-a abătut un mare blestem asupra familiei mele. -Blestem?! Crezi în blestem? -Doar acela a fost blestem! Altfel nu-mi pot explica ce anume ar fi provocat acel moment negru, acel măcel... -Măcel?!se miră el. -Da. Măcel!oftează ea, observându-i-se o lacrimă în colÈ›ul ochiului stâng. A fost un măcel...cel mai groaznic! Măcel la care eu am luat parte È™i am fost salvată de El, de Cel de Sus... -De Dumnezeu? Crezi în Dumnezeu? -Da, de El. Cred în El. El m-a salvat, dar El nu a putut stopa măcelul acela groaznic... -Bine că te-ai salvat! -Mie-mi spui? De-ai È™tii È™i cum am scăpat... -Cu ajutorul Celui de Sus, nu?zice el logic. -Da...metaforic vorbind...Vezi tu...pot să te tutuiesc, nu? -Chiar te rog, face el un gest cu mâinile zicând acestea. -Păi acum 14 ani eu aveam vreo 4 aniÈ™ori. Nu È™tiam prea multe. Din câte mi-a povestit mătuÈ™a Ersina, acum, când m-am mărit, reiese că familia mea a fost confundată cu altă familie. Eram într-un restaurant, în acest oraÈ™, sărbătorind logodna fratelui meu cu Sara. Fratele meu e cu mult mai mare decât mine. Sunt vreo 17 ani între noi. Eram aproape toÈ›i la acea cină festivă: mătuÈ™ile gemene cu soÈ›ii lor È™i cu fii lor Robert È™i, respectiv Norbert, sora lui Norbert, Ela, care ar fi avut aceeaÈ™i vârstă cu Daniel... -Daniel?o întrerupe el. -Da. Daniel, fratele meu. -Iartă-mă...nu È™tiu de ce te-am oprit. -Nu –i nimic. Cei doi ajung în parc, ghidaÈ›i de el fiindcă ea doar vorbeÈ™te, povesteÈ™te È™i nu-i deloc atentă la drum. Chiar deloc... -ÃŽmpreună cu ei erau È™i bunicii, părinÈ›ii mei, Daniel È™i soÈ›ia sa. Era cel mai frumos moment din viaÈ›a lui de până atunci... -Hm...căsătoria, zice el zâmbitor È™i gânditor. -Nu-i aÈ™a?zice ea serioasă. El dă din umeri. -Perdon!zice ea ruÈ™inată. -Iar te-mpurpuraÈ™i? -Da... El îi face cu ochiul, serios. -La un moment dat, Sara a vrut să meargă să-È™i ia părinÈ›ii de la aeroport. Ajunseseră mai târziu puÈ›in decât era stabilit deoarece zborul se amânase cu vreo două ore din cauza vântului. Era tot aÈ™a...un sfârÈ™it de toamnă. Am insistat să merg cu Sara È™i Daniel la aeroport. Dar ai mei nu au fost de acord. Parcă îl È™i aud pe tata: „Sub nicio formă! Stai cu noi! Fratele tău stă să aibă grijă de tine sau e atent la drum?†Cu asta m-a făcut să renunÈ›, zâmbeÈ™te ea. -Păi avea dreptate. Fratele tău trebuia să fie atent la drum, zice el, observând c[ ea nu e deloc atentă la drum. -Rămăsesem în grija Elei, veriÈ™oara mea. Iar Robert È™i Norbert întotdeauna erau împreună. Se înÈ›elegeau extrem de bine. Poate din cauză că au aceeaÈ™i vârsta. -Totul e posibil, zice el, ghidând-o doar cu mintea în parcul necunoscut de ea. Nu era parcul pe care ea îl frecventa, ci era unul total necunoscut. Un spaÈ›iu cu iarbă galbenă, cu pomi îmbrăcaÈ›i în galben, un loc pustiu, din punct de vedere floral; dar, deÈ™i era sărăcăcios din punctul ăsta de vedere, era foarte frumos amenajat, curat È™i plăcut. Aerul era extrem de respirabil cum cu greu mai găseÈ™ti în Micul Paris contemporan. DeÈ™i nu părea, el era foarte interesat de ceea ce ea îi spunea. -Știu doar că Robert È™i Norbert alergau foarte mult prin restaurant. Nu era unul foarte mare, însă era totuÈ™i unul renumit. Restaurantul. De fericire, l-au închiriat părinÈ›ii mei în noaptea aceea. Cea mai amuzantă situaÈ›ie a fost cînd Robert a fost blocat, a rămas blocat în baie, spunea ea, devenind foarte tristă. A fost, de fapt, cel mai tragic moment... -Tragic?zâmbeÈ™te el, uÈ™or amuzat È™i puÈ›in mirat din cauza tristeÈ›ii ce-o ilustră fata. -Da. ÃŽn momentul acela am auzit doar „trageÈ›i!â€. -Striga Robert? Pentru a fi eliberat din baie? Adică să tragă de ușă... -Nu. A fost ordinul Asasinului. Am văzut cum s-au prăbuÈ™it, pe rând, trupurile mătuÈ™ilor, unchilor, ale bunicilor meu – toÈ›i patru, Doamne! Apoi mama, tata È™i urmam eu...dar Ela s-a pus în faÈ›a mea È™i a căzut È™i ea secerată. Norocul meu a fost că era o masă lângă noi. Am fugit repede sub masa aceea. Iar Norbert încă se chinuia să-l scoată pe Robert din baie, zicea ea, tremurând. -EÈ™ti bine?o opreÈ™te el. -Da. Acum da. Dar atunci nu am putut scoate nici măcar un sunet de înspăimântată ce eram. Eram într-o stare de È™oc. -Nici nu-mi imaginez altfel!zice el, devenind È™i mai serios. -După ce au prăpădit trupurile lor cu zeci de gloanÈ›e, l-am auzit pe asasin zicându-le: „Of, descreieraÈ›ii dracului, am greÈ™it victimele! Trebuia în celălalt restaurant. Damn! Am ucis o familie extrem de numeroasă din greÈ™eală!â€. Și cu asta am rămas în minte. Cu acele două cuvinte: din greÈ™eală. -Și nu au fost prinÈ™i? ArestaÈ›i?se revoltă el aÈ™a puÈ›in, dar afectat. -ÃŽn seara aceea au răpus multe familii. Vreo zece restaurante. -Zece?!o întrerupe el. -Da. Zece. Zece restaurante au fost devastate de idioÈ›ii aceia. Criminalii! Nu era nimeni treaz. Erau morÈ›i de beÈ›i, de răutate È™i venin. A venit poliÈ›ia, a făcut anchetă...dar nimic nu le-a redat viaÈ›a lor, celor care pieriseră. Nu au fost prinÈ™i, ticăloÈ™ii. Dar au murit toÈ›i opt în accidentul din seara aceea. Accident de maÈ™ină. -Din cauza băuturii? Păi È™i-au facut-o cu mâna lor. -Nu, Niko. A fost o explozie. Erau într-o maÈ™ină neîngrijită. S-a spart rezervorul È™i...aÈ™a au constatat poliÈ›iÈ™tii È™i medicii legiÈ™ti. ExperÈ›ii! -Ce final tragic au avut È™i ei. Dar È™i l-au meritat. -ViaÈ›a m-a învățat că nu e bine să fii vindicativ. Și nu e bine să doreÈ™ti răul nimănui. -Nu e bine...dar nici rău. Fata zâmbeÈ™te printre lacrimi. El îi întinde altă batistă, tot roÈ™ie, din celălalt buzunar. -MulÈ›umesc, zice ea. -Uite. Am ajuns!zice el, luându-È™i sacoul pe el. -Unde suntem? Unde am ajuns? Cum am ajuns aici?întreabă ea nedumerită. -Păi...e parc. Cum adică? Nu am ajuns amândoi? Te-am luat cu forÈ›a?glumeÈ™te el. -Nu, din contră, rosteÈ™te ea foarte uluită. -Păi vezi?ridică el din umeri. -Vai, Niko...Eu acum observ că tu ai un buchet de trandafiri. ÃŽmi cer scuze. Tu mergi la prietena ta, iar eu...ar fi trebuit să merg acasă!se miră ea. -Bine zis! Prietena mea...amica mea. -Nu iubita?îndrăzneÈ™te ea. -Iubită...dar nu a mea. Vezi tu, ea nu mai este. Dar nu încetează să existe. -Păi? Și trandafirii?se miră ea. -Trandafirii sunt pentru ea. -Și ea? Nu se supără dacă tu mergi cu mine È™i...te vede cu mine venind la ea? El îi zâmbeÈ™te uÈ™or. O priveÈ™te cu drag. Ea încă se simte ciudat. Era normal. Era normal? -Of, micuÈ›o...e Parcul Trandafirilor. E logic să duc flori, nu? -Logic? Florile nu le duci doar la cimitir È™i la iubită? Sau la fete... -Uită-te-n stânga. -Un lac! -E Lacul Doamnei. -Lacul Doamnei? -Lacul Doamnei!îi confirmă el. -Nu È™tiam de existenÈ›a acestui parc. Și nici de cea a lacului. 2. Lacul Doamnei -ÃŽn urmă cu foarte mult timp, Parcul Trandafirilor era o minunată grădină de trandafiri a unei vile superbe. Dar lacul nu exista atunci. ÃŽn acea casă locuiau două femei gemene, ambele de 45 de ani, È™i o tânără de aproape 18 ani, nepoata lor, orfană fiind. Fratele gemenelor, tatăl tinerei, o dăduse pe aceasta în grija mătuÈ™ilor. Una din mătuÈ™i, LetiÈ›ia, conducea casa. Era foarte impunătoare È™i rea, atât cu nepoata, cât È™i cu Victoria, sora sa. Milena, nepoata a fost întotdeauna È›inută din scurt de către LetiÈ›ia È™i privată de multe drepturi. Victoria era la fel de nedreptățită de LetiÈ›ia, dar ea era tot timpul bună cu Milena. I-a fot mama pe care o necesita atât. Când era de vârsta Milenei, LetiÈ›ia se îndrăgostise pentru prima dată. Atât ea cât È™i Victoria, s-au îndrăgostit de acelaÈ™i bărbat: un cavaler germano-britanic blond, înalt È™i perfect construit. Cel puÈ›in aÈ™a îl descrie lumea, cea care a auzit de el. -Două persoane îndrăgostite de acelaÈ™i bărbat...două iubiri!zice ea visătoare. -Nu! Deloc. Dragostea Victoriei pentru Artur era pură, nevinovată È™i, în acelaÈ™i timp, interzisă. -Interzisă?se miră ea. -Interzisă. LetiÈ›ia se iubea doar pe ea, iar dragostea, aÈ™a zisa ei dragoste pentru Artur, era de fapt invidia ce i-o purta Victoriei; pentru că Artur o iubea pe ea, pe Victoria. De aici i se trage răutatea LetiÈ›iei. Ceea ce o lega de Artur era obsesia. Iubirea Victoriei È™i a lui Artur nu s-a putut materializa niciodată, iar Victoria a rămas doar cu sentimentele. -Victoria doar? Și Artur? A ales-o pe LetiÈ›ia? -LetiÈ›ia parcă turbase de furie! ÃŽn fiecare seară se ruga...de fapt, blestema. ÃŽntr-o cameră din numeroasele vilei, LetiÈ›ia È›inea lumânări galbene, sticluÈ›e cu otravă È™i multe lucruri stranii, cum ar fi păienjeni morÈ›i, ochi de pisică sau fluturi negri morÈ›i. Nu exista zi să nu le blesteme dragostea. Nu exista noapte să nu le ureze moartea; până când, într-o zi, Artur a făcut pasul cel mare È™i a cerut-o de logodnică pe Victoria, spre disperarea LetiÈ›iei. Fără să clipească, Victoria a acceptat. Dorea să plece în seara aia cu Artur, dar demonii au ascultat-o pe LetiÈ›ia. Au umplut-o de furie, de mânie, de obsesie drăcească È™i a pus arsenic în paharul de vin al Victoriei. Numai că persoana care a băut din acel pahar a fost Artur. A doua zi a fost găsit pe podeaua din camera lui, leÈ™inat, alb ca varul, rece ca marmura...trupul îi învinsese sufletul. Din păcate, oamenii sunt sensibili. El a simÈ›it moartea È™i a urmat-o; Victoria a rămas tristă, deziluzionată, iar LetiÈ›ia a rămas doar È™ocată. Artur murise. -Ce tragic!spune ea. -Tragic e puÈ›in spus. Nu doar că-l pierduseră pe Artur, dar cele două nu s-au mai întâlnit niciodată cu iubirea. Sau cel puÈ›in nu au mai simÈ›it ceea ce au simÈ›it pentru el nicodată. Niciuna. Au uitat pur È™i simplu că există bărbaÈ›i pe lume. -E ca È™i cum ai avea un palat, dar fără acoperiÈ™!zice ea. -E ca È™i cum nu ai avea nimic. E ca È™i cum ai avea sufletul o stâncă. E ca È™i cum aerul ar fi fum...irespirabil. Cel puÈ›in aÈ™a simÈ›ea LetiÈ›ia, care, din acel moment blestema iubirea până în ziua în care a murit. Dar Victoria apucă drumul divinității, slujindu-l pe El. Durerea pierderii lui Artur fost alungată de credinÈ›a puternică pe care aceasta o avea în Dumnezeu. -Două drumuri, o singură iubire. -Dragostea e un păcat!o completează el. Și totuÈ™i, rămânând orfană, Milena este lăsată în grija LetiÈ›iei, nu a Victoriei. Victoria este diagnosticată cu diabet, lucru ce-l determină, pe patul de moarte, pe tatăl Milenei să-È™i lase fata în mâinile LetiÈ›iei. Avea 8 ani Milena atunci când a rămas È™i fără ultimul părinte, tutore legal devenindu-i acea vrăjitoare. Frumoasă, nimic de zis, dar pe cât de frumoasă, atât de rea. ÃŽn fine...Milena a crescut ca într-o unitate militară: fără drepturi, fără să facă ce vrea, învăța la un colegiu de fete, unitate în care erau doar profesoare. Dar într-o zi, pe traseul È™coală-acasă, Milena a văzut un băiat. Avea 18 ani pe atunci. El părea mai matur. A fost dragoste la prima vedere. Foarte decent, drăguÈ›, frumos. Dar ce să te faci cu LetiÈ›ia? S-au plăcut atât de tare încât se vedeau zi de zi, când ea se întorcea de la È™coală. ÃŽntârzia mereu câte o oră. Până când s-a prins LetiÈ›ia de fază. Și culmea! Nu numai că le-a acceptat relaÈ›ia, dar a fost de acord È™i cu logodna celor doi. ÃŽn ziua logodnei, Liviu, logodnicul Milenei, a murit. Cruda LetiÈ›ia îi pusese arsenic în vin, Milena rămânând văduvă înainte cu o zi de nuntă. Adică a doua zi toată lumea îl aÈ™tepta pe Liviu să apară la biserică, Milena era îmbrăcată cu rochia de mireasă, dar Liviu nu a mai ajuns. Era mort. Atunci Milena a fugit în grădina plină de trandafiri È™i a început să plângă. Și plângea, plângea...Lumea îi zicea de atunci Doamna Lacrimilor RoÈ™ii. -Săraca...È™i a avut acelaÈ™i destin ca mătuÈ™ile ei?se interesează ea. -Plângea zi È™i noapte pe o bancă în grădina cu roze. Avea noroc cu un prieten care îi era alături necondiÈ›ionat. Poate asta le-a lipsit Victoriei È™i LetiÈ›iei pentru a iubi din nou un bărbat. După o lună, Milena își revine din starea aia pufoasă psihic; își trăise doliul, dar se îndrăgosteÈ™te iar. De data asta, de nepotul unei mari doamne a oraÈ™ului, foarte bogată È™i cumsecade. Nepotul ei îi semăna foarte mult în comportament mătuÈ™ii. Dar LetiÈ›iei nu îi convenea sub nicio formă. AÈ™a că îi pregăteÈ™te È™i lui Svetozar, noul logodnic al Milenei. O moarte sigură: îi oferă un set de trabucuri fine, dar cu un conÈ›inut extrem de toxic ce-l omoară în cel mult trei zile. Și Milena devine iar Doamna Lacrimilor RoÈ™ii, cea care plânge zi È™i noapte în grădina dimprejurul vilei. AcelaÈ™i Sead o ajută să treacă peste neplăceri. A mai fost un băiat care a iubit-o mult È™i ajunsese È™i ea să-l adore. Din nou îi zâmbea inima È™i iar se gândea la căsătorie. Dar LetiÈ›ia i-a oferit o sumă flatantă de bani pe care Peter, noul iubit, nu a putut să o refuze. A acceptat banii, dar LetiÈ›ia l-a lovit cu maÈ™ina, ucigându-l È™i pe acesta. Inima Milenei era ca un râu secat. TristeÈ›ea celor trei pierderi i-a distrus sufletul. Dar nu în totalitate. Sead a fost alături de ea. -Dar LetiÈ›ia nu a fost pedepsită? Chiar era lăsată aÈ™a, de capul ei? -Nimeni nu È™tia de monstruozitatea ei. Nu avea nimeni habar de crimele ei, nimeni nu o bănuia. Dar ea È™tia. Și se mai prefăcea că suferă. Dar suma aceea de bani, tot ea a luat-o. Erau banii Milenei, moÈ™tenirea fetei de la părinÈ›i, moÈ™tenire de care È™tia doar LetiÈ›ia. ÃŽmplinise 19 ani È™i își găsise altă iubire. Un cântăreÈ› la diferite instrumente, Samino era bărbatul perfect pentru ea. Părea cel mai puternic. Dar nu destul de puternic încât să i se opună răutății LetiÈ›iei. Cel puÈ›in nu era rezistent în faÈ›a arsenicului. AcelaÈ™i Sead, bunul prieten, o ajută pe Milena să-È™i revină din tristeÈ›e È™i supărare. Dar Milena tot plângea pe banca aceea din grădină până s-a format un lac mare, mare... Ea È™i Sead, după o lungă perioadă, devin logodnici. De data aceasta, în secret. Fără ca LetiÈ›ia să afle. Erau foarte fericiÈ›i deoarece ea avea acum 20 de ani È™i LetiÈ›ia nu È™tia că Milena va fugi cu el. Aflase Milena că LetiÈ›ia îi omorâse logodnicii... -L-a omorât È™i pe Sead?întreabă ea confuză. -Milena era foarte bucuroasă. Urma să scape de răutatea LetiÈ›iei. Urma să fugă cu Sead. Seadnico... A mers pentru ultima dată în grădina cu roze pentru a-i mulÈ›umi Cerului. ÃŽnsă moare inecată în Lacul format de lacrimile ei. Lacrimile ei au fost de fericire. -Doamne!tresare ea. -De atunci s-a numit lacul Doamnei. Și încă se numeÈ™te. -Și Seadnico? -Seadnico venea zi ce zi cu trandafirii ce-i aÈ™eza pe marginea Lacului. -Sead...Niko?!zice ea uluită. Tu eÈ™ti...Niko? -Eu sunt Niko. Seadnico era iubitul ei. De când am aflat legenda...de fapt, am crescut ascultând legenda asta. Aduc mereu, în fiecare marÈ›i flori, trandafiri mai exact, aici, lângă Lac. Lacul Doamnei. -De aceea se numeÈ™te Lacul Doamnei?întreabă ea hotărâtă. -ÃŽntocmai. -Dar de ce al...Doamnei? Ea nu a fost căsătorită, din câte mi-ai zis. De ce al Doamnei È™i nu al DomniÈ™oarei? ÃŽn fine, mătuÈ™a ei, Victoria, ce a zis apoi? -Vezi tu, ar mai fi ceva. Victoria È™i Artur au reuÈ™it o singură dată să se iubească. Iar Victoria a născut o fată. LetiÈ›ia reuÈ™ise să o mintă că a născut-o moartă. AÈ™a că, după ce a născut Victoria, de ciudă, LetiÈ›ia a luat fetiÈ›a È™i i-a oferit-o...de fapt, È™i cumnata lor născuse în aceeaÈ™i zi cu Victoria. Tot o fetiță. LetiÈ›ia a făcut schimb între fete. ÃŽn realitate, cumnata lor a fost cea care a născut fetiÈ›a moartă. -Păi...Milena a mai avut o soră? -Nu. Milena e fiica Victoriei. Milena a aflat abia când Seadnico i-a declarat iubirea. Atunci a prins Milena curaj să fugă cu el. Victoria a aflat după ce au murit cumnata È™i fratele ei, dar de frica LetiÈ›iei, a tăcut... -Doamne, ce soartă... -Da. La scurt timp după moartea Milenei a murit È™i Victoria. De durere. -Și Seadnico? -Sead venea mereu la Lac. ÃŽn fiecare zi avea câte un mesaj pentru iubita sa. Cel mai înduioșător mesaj era „Dacă aÈ™ alege între a fi cu tine È™i a sti totul, aÈ™ alege să fiu cu tine. Restul nu ar mai conta. Dacă aÈ™ alege între viaÈ›a mea È™i viaÈ›a ta, te-aÈ™ lăsa pe tine să mori pentru a te scuti de suferință. Oare m-ai ierta? Te iubesc!†-Cum să zică asta?!se miră ea. -Și sunt de acord cu el. Și eu aÈ™ face la fel. -Cum să zici asta?!se sperie ea. -Dacă aÈ™ avea o iubită pe care s-o ador, să fiu îndrăgostit nebuneÈ™te de ea, normal că aÈ™ lăsa-o pe ea să moară. Ea ar ajunge în Paradis, cum se zice, iar eu aÈ™ trăi printre fiarele astea sălbatice. Cum s-o las pe ea să se chinuie, iar eu să fiu fericit în Paradisul despre care se tot vorbeÈ™te? -Sead chiar a iubit-o!zice ea, revelându-se, ceea ce pe Niko nu-l uimeÈ™te, deoarece el È™tia că el este cel care are dreptate. Și tu...È™i tu ai iubi cu adevărat!zice ea visătoare. „-Ce È™tii tu ce-i iubirea...?â€gândeÈ™te el, întristându-se. -Scuze... -De ce „scuzeâ€? Am zis eu ceva? Ai greÈ™it cu ceva? -Cred că...nu È™tiu. Pur È™i simplu mi-a venit să spun asta. -Atunci când zici ceva, trebuie să justifici alegerea făcută. Asta ar face...È›i-ar face bine. DeÈ™i... -Ce anume?se interesează ea, observând pauza pe care el a făcut-o. -DeÈ™i, atunci când iubeÈ™ti, nu doar că nu te gândeÈ™ti la ceea ce spui, dar È™i uiÈ›i ceea ce spui, din moment ce doar jumătate din conÈ™tiință funcÈ›ionează. Când iubeÈ™ti nu poÈ›i fi atent la nimic altceva. Nu poÈ›i să faci nimic din ceea ce îți spun ceilalÈ›i. Nu poÈ›i să te laÈ™i modelat de vorbele altora. ÃŽn schimb, dacă persoana pe care o iubeÈ™ti È›i-ar cere orice, ai face orice. Se mai spune că acea fată, Milena, când a auzit că Seadnico o iubeÈ™te mai mult decât ca pe o soră, o amică, prima dată ea È™i-a ascultat raÈ›iunea, acest algoritm inexplicabil de utilizat. Acesta i-a amintit în ce condiÈ›ii È™i-a terminat ea toate relaÈ›iile, adică faptul că toÈ›i logodnicii ei au murit. Această raÈ›iune a fost urmată de frica decesului lui Sead. Dar, pentru a rupe acest blestem, Milena nu i-a spus LetiÈ›iei nimic, absolut nimic din ceea ce va face în continuare;deÈ™i nu È™tia că LetiÈ›ia era cea care a influenÈ›at aceste tragice finaluri. Și, tot pentru a rupe blestemul, Milena a considerat că e necesar să poarte un pandantiv în formă de lacrimă, tocmai pentru ca acesta să-i înghită toate lacrimile. Acesta fusese un cadou din partea lui Sead. Ceea ce niciunul nu È™tia e că acel pandantiv era plin de lacrimi. AÈ™a că în ziua în care ea s-a dus să se roage să dispară definitiv răutățile È™i să mulÈ›umească divinității pentru Seadnico È™i iubirea lor, ea s-a cufundat în propriile-i lacrimi. Se spune că dacă o fată merge la Lac È™i încearcă să se oglindească în el, va apărea Milena cu pandantivul la gât. Acel pandantiv îi È›inea loc inelului de logodnă. -Și e adevărat?se interesează ea. -Nu È™tiu. La băieÈ›i nu are efect, iar în femei...cine mai are încredere? -AÈ™ putea să mă apropii de Lac? Pot să mă oglindesc în el? AÈ™ vedea-o pe ea? -Nu È™tiu. Dar nu te sfătuiesc să o faci. -Nu? Dar de ce?întreabă ea indignată. -Se spune că de fiecare dată când o fată s-a oglindit în Lac, inexplicabil, fiecare a rămas fără răsuflare. Și nu mai a plecat niciuna vie de la Lac. -Cum aÈ™a?!tresare ea. -Nu se È™tie sigur, dar se bănuieÈ™te că-s ochii Doamnei. Se spune că Milena ar fi fost însărcinată chiar. De-aia e Lacul Doamnei. -Doamne, ce cruzime! -De aceea te sfătuiesc să nu mai mergi la Lac. E indicat...pentru viaÈ›a ta. Un văl de aer rece îi trece prin păru-i blond, răvășindu-i-l. -Stai aici!îi zice el sumbru. Ea rămâne pe banca ce era la vreo 10 metri de Lac, iar el merge È™i lasă florile pe marginea Lacului Doamnei. Ea observă cum sute de flori erau împrejurul Lacului, ceea ce o miră puÈ›in. „-Oare câți tineri ca Niko îi duc flori Doamnei?â€se întreabă ea. Niko ajunge la ea imediat. O ia de mână, inexplicabil È™i pornesc grăbiÈ›i. Acum el avea haina pe el, iar ea era foarte surprinsă. „-Ce a pățit oare? De ce e aÈ™a de furios? Oare acum mă pândeÈ™te pericolul? E grav oare? ÃŽncotro mă îndrept?â€se tot gândea ea, neânÈ›elegându-i starea. Și tot aÈ™a, până ajung la ieÈ™irea din parc. Acolo, el îi dă drumul mâinii fetei. Se opreÈ™te È™i o opreÈ™te È™i pe ea. ÃŽi ia ambele mâini în ale lui È™i o priveÈ™te profund în ochi. -S-a făcut seară. Probabil mătuÈ™a Ersina te aÈ™teaptă. Sau Angelo È™i Ezra. -Da. nu înÈ›eleg cum a trecut timpul! E...foarte târziu. Chiar nu pot să-mi dau seama!zice ea buimăcită. -E foarte târziu!zice el, uitându-se la ceasul de la mâna sa. E timpul să mergi acasă, dar...nu o lua tot pe jos. Cel puÈ›in nu pe străduÈ›a aceea. -De ce? Mie nu mi s-a părut atât de periculoasă. ÃŽn plus, în fiecare dimineață È™i în fiecare zi merg pe străduÈ›a aceasta. Un alt văl de vânt,unul mai calm, aduce o serie de nori îndoliaÈ›i, nori ce aduc ploaie. O ploaie de final de toamnă. -ÃŽn primul rând, fiindcă plouă. Iar noaptea...poate nu È™tii cum e pe timp de noapte. E periculos. -Ba nu e periculos deloc!zice ea, văzând furia din ochii lui È™i că el deja luase o autoritate considerabilă asuprea fetei. ÃŽn plus, cine vine noaptea, pe ploaie, tocmai pe străduÈ›a asta? Și ce rău mi-ar putea face? Nu, Niko!zice ea, retrăgându-È™i mâinile din ale lui, fugind parcă, pe strada ce ducea către casa ei. Ah, zice ea, întorcându-se cu faÈ›a la el, să nu cumva să te gândeÈ™ti să vii în urma mea! El îi zâmbeÈ™te, dar ea merge pe strada VinniÈ›a, singură È™i puÈ›in supărată. El se gândeÈ™te la gestul ei. Cum a putut fi atât de copilăresc? Vântul era din ce în ce mai puternic, iar ploaia tot venea încăpățânată în acea zonă. Nu doar udată de ploaie, dar È™i înfrigurată, ea începe să se îngrijoreze. O teamă inexplicabilă o cuprinse dintr-odată. Era singură; sau cel puÈ›in aÈ™a se simÈ›ea, pe o stradă bucureÈ™teană în plină seară. Un gând fugitiv, dar năstruÈ™nic îi invadează mintea: demoni cu feÈ›ele pocite, gălbejite, având capul acoperit cu fire făcute parcă din creastă de cocoÈ™ în loc de păr, cocoÈ™aÈ›i, murdari de ceară, cu dinÈ›ii de rechin, ochii gălbejiÈ›i È™i zglobii, È™i cu corpul parcă picat complet cu ceară, trag de ea în stânga È™i în dreapta, o torturează, apucând-o de păr, scoțând sunete moleÈ™itoare È™i scălămbăindu-se la ea. Era vizibil afectată de acest gând, de faptul că i s-ar putea întâmpla mai rău. Un demon mai împieliÈ›at decât toÈ›i ceilalÈ›i ce trăgeau de ea, cu unghii lungi, neîngrijite È™i verzi, slab È™i cu oasele ce-i ieÈ™eau prin corp, È›inea în mâini o carte mare neagră cu o cruce aurie pe copertă. Acesta se scălămbăia È™i mai crud la ea, scoate un cuÈ›it ce-l avea înfipt în picior È™i începe să se cresteze, însă nu curgea sânge – demonii nu au sânge – È™i curgeau È™iroaie de ceară verde-gălbuie. Toate astea îi invadează, preÈ› de câteva minute, memoria fetei. Și totuÈ™i, ei i se păreau reale. Mergea spre casă, pe aceeaÈ™i străduță, apărându-se de vânt È™i de demoni. Se simÈ›ea singură în toată puterea cuvântului. Nu scotea niciun sunet; doar continua să meargă... Deodată demonii îi dispar din minte. Se simte urmărită de data aceasta È™i se sperie din ce în ce mai tare. Toată aceată situaÈ›ie parcă o duce la disperare. SimÈ›ea o melodie sau mai bine zis, avea senzaÈ›ia ce i-a transmite melodia „Plaisir d’amour†de Martini. Avea din nou senzaÈ›ia că demonul cel mai urât o urmăreÈ™te, aÈ™a că grăbeÈ™te pasul. Tremură, merge, merge È™i...o mână i se opreÈ™te pe umăr. Simte că cerul i s-a prăbuÈ™it în cap, pe corp... -Þi-am zis să nu mergi pe jos! -Niko?!zice ea stupefiată. -Da. De ce nu m-ai ascultat?zice el autoritar. -Cu ce drept?zice ea, revenindu-È™i. -Dacă te atacau doi monÈ™tri...? -Nu există monÈ™tri!îl întrerupe ea speriată. -Doi monÈ™tri de bărbaÈ›i...continuă el. Te conduc eu până acasă. -Nu, merci. Mai am puÈ›in!zice ea, părând să aibă situÈ›ia sub control. -Dar... -Nu, Niko!zice ea, mergând mai departe. Ah, nici să nu te gândeÈ™ti să mă urmăreÈ™ti! -Nu. Merg pe strada mea. Mai È™tii? Aici ne-am întâlnit. Eu fac dreapta, tu continuă-È›i drumul. 3. Nadir sau Zenit? La finalul străzii VinniÈ›a erau înÈ™irate alte străduÈ›e mai mici, mai neexploatate...pe un rând erau trei blocuri înalte È™i lungi, iar celălalt rând era cel al caselor – unele mai mici, altele mai mari...dar printre cele mari era una mai micuță, dar drăguță; ce e drept, era o distanță mai mare între acea căsuță È™i cele mari, ori celelalte case. O căsuță a cărei nuanță se potriveÈ™te perfect cu toamna, nuanță de maro închis, cu acoperiÈ™ul din È›iglă roÈ™ie, nemÈ›ească, sărăcuță în domeniul geamurilor: doar câteva geamuri în forme sferice, unele mai mari – cele de pe margini, altele mai mici – cele din față È™i din spate. Casa e înconjurată de o foarte mică grădină cu flori ofilite din cauza vremii È™i încheiată cu gard de înălÈ›ime medie È™i de culoare de gri închis. Nu era un cartier al vilelor din zilele noastre, ci doar o zonă ilfoveană cu un număr de case È™i câteva blocuri. Mira intră în acea casă luminată de lumânări roÈ™ii, având pereÈ›ii roÈ™ii È™i tavanul alb. Asta era doar pe holul modest al casei. ÃŽÈ™i lasă geanta È™i haina pe un fotoliu pufos, roÈ™u... ÃŽn interior, casa ei era astfel: pe centru se afla holul roÈ™u ce împreuna celelalte camere. ÃŽn stânga se aflau două uÈ™i: bucătăria È™i camera de odihnă. ÃŽn dreapta erau trei uÈ™i: camera ei È™i a celor două pisici, baia È™i încă un dormitor. Dormitorul ei era foarte cochet È™i foarte îndrăgit de ea. Doar era pictat complet cu forme abstracte, culori foarte calde, cum ar fi roÈ™u, oranj, maro, viÈ™iniu...Pășind în camera ei, Mira uită complet de cele întâmplate È™i chiar de Niko. Iar pisicile ei vin la ea È™i o înveselesc foarte tare. -Of, frumoasele mele! Știu că e cam târzie ora la care am ajuns azi acasă. Sper că aÈ›i mâncat toată mâncarea pe care v-am lăsat-o! Da...aÈ›i mâncat tot. Vă mai e foame? Pisicile se mângâie de ea È™i miorlăie prieteneÈ™te. Ea le ia în braÈ›e. -DrăguÈ›a mea Ezra, drăguÈ›ul meu Angelo...ce scumpi îmi sunteÈ™i! PoftiÈ›i. Vă e foarte foame, văd. Și nu e decât vina mea. M-a prins oră târzie...zice ea, amintindu-È™i de Niko. Și mie îmi e foame È™i...frig. Vă las aici, frumoÈ™ii mei. Merg È™i eu în bucătărie, mănânc, apoi vă voi citi ceva nou. Ea merge în bucătărie, mănâncă, apoi face baie, după care merge în camera de lângă bucătorie È™i ia o carte din cele aduse de Norbert. -Ce carte să iau?zice ea, nehotărâtă, având de ales dintre È™ase cărÈ›i. Asta nu, e prea poliÈ›istă! Doamne, ce gânduri are Norbert! Pe astea două le È™tiu deja...o iau pe..asta! „Drumuri de neatinsâ€. Oare ce gen o fi? Nu are decât titlul pe ea. Cam ciudată, dar nu am de ales. Ia carte È™i merge în camera ei. Pisicile încă mâncau. Mobilui îi sună... -Robert? -Sunt eu, mătuÈ™a Ersina. Ai ajuns acasă sau...pe unde umbli? -Sunt acasă. Acum am ajuns. De fapt, acum o oră. M-am întâlnit cu un bărbat È™i am pierdut noÈ›iunea timpului. -Vai, dar ai grijă, fetiÈ›a mea. Mare grijă... -Stai liniÈ™tită, mătuÈ™ică. Nu-i motiv de îngrijorare. -Eh, fata mea...să È™tii că le-am dat eu de mâncare pisicilor. Le-am făcut È™i baie. Să stai liniÈ™tită. -Chiar îți mulÈ›umesc pentru că le-ai spălat, mătuÈ™ică. Pisicile se uită la ea, apoi Ezra îl spală cu limbuÈ›a pe cap pe Angelo. -A fost o plăcere, iubita mea nepoată. -Dacă le vezi cât de scumpe sunt... -Simpatice foc. -Ah, cine vine în seara asta să doarmă cu mine? Dumneata sau băieÈ›ii? Sau unul dintre ei? -BătrâneÈ›ea asta mi-a luat minÈ›ile...tocmai de aceea te sunasem. Robert È™i Norbert au de rezolvat ceva urgent mâine de dimineață, foarte devreme, iar eu rămân cu ei. Nu mă simt tocmai bine... -Nu-i nimic. Voi dormi cu Ezra È™i Angelo. -Bine, fata mea. Noapte bună È™i Domnul fie cu tine. -Sărut-mâna, mătuÈ™ico. Noapte bună. Pisicile vin pe lângă ea È™i încep să se alinte. Din nou... -Bine, micuÈ›ilor. VeniÈ›i în pat cu mine. ÃŽn seara asta vă voi citi din cartea „Drumuri de neatinsâ€... O lumină plăpândă, roÈ™ie se luptă fără speranță cu întunericul ce predomină în camera ei. Ea citeÈ™te, citeÈ™te... „-Am atins cu o mână Universul, iar cu cealaltă mână am atins Cealaltă Lume. Am încercat pentru o clipă să ies de sub stăpânirea Timpului È™i am intrat sub stăpânirea ÃŽntregului. Am înÈ›eles că în Univers nu poate exista „bine†în întregime. Asta după ce am pus gândurile cap la cap È™i am format ceva ce tinde la infinit. „Bun†nu poate exista în Univers deoarece un lucru bun pentru cineva, o victorie pentru cineva înseamnă, în mod clar, ceva rău pentru altcineva, o înfrângere pentru altcineva. „Bun†sau „bine†nu poate exista în adevăratul sens al cuvântului. Cum nici „răul†nu poate fi definit. Moartea nu-i un lucru „rău†pentru că aÈ™a se elimină chinurile vieÈ›ii. E poate doar ceva înspăimântător. Și cum „răul†nu poate fi definit, atunci cum ne putem da seama, cum putem justifica în mod raÈ›ional È™i sentimental că ceva este „răuâ€? Cum deosebim „răul†moral de cel existenÈ›ial, cel practic? Și nu sunt decât întrebări fără răspunsuri. Oare e „bine†sau e „răuâ€? Lumea Cealaltă estea cea a ÃŽntregului. Cum Universul deÈ›ine Nadirul È™i Zenitul, Lumea Cealaltă deÈ›ine Răul È™i Binele. Zenitul, ca È™i Binele, este localizat în emisfera nordică, pe când Răul È™i Nadirul se situează în emisfera sudică. Oare noi, pământenii împreună cu planeta Pământ unde ne situăm? ÃŽn emisfera nordică sau în cea sudică?†Pe ea o fură somnul. Dar pisicile ei dormeau de ceva vreme. Dar aceste rânduri din startul cărÈ›ii au o continuitate neaÈ™teptată în visul ei... Visul debutează într-o pădure de brazi, nepopulată È™i neexploatată, lângă un râu limpede ca lacrimile Fecioarei. Verdele e cel care predomină. Cerul era doar de formă. Abia se observă de înalÈ›ii brazi. Ea se tot învârtea È™i privea peste tot. Era uÈ™or speriată, dar nu speriată de împrejurimi, ci din cauză că era singură în acea pădure de brazi. Nici măcar animalele È™i păsările pădurii, vietățile pădurii nu se aflau acolo. Nu avea nici măcar o altă stare, în afară de cea de teamă a singurătății. Dintr-odată se opreÈ™te din învârtit. Se uită spre râu. Dincolo de râu era întunericul purpuriu, iar în locul unde stă ea e începutul lumii argintie. -„Rău sau bine? Nadir sau Zenit?â€se aude răsunând pădurea. Nu era ea. Era o voce masculină. Din întunericul purpuriu iese o armată de persoane înfiorătoare ca È™i cele pe care le simÈ›ise ea în drumul spre casă. AceleaÈ™i feÈ›e pocite, gălbejite, acoperite de ceară; corpurile acoperite cu ceară, cu creste de cocoÈ™, îi dau iar fiori. Din zona cu lumini argintii iese o armată de persoane frumoase, gingaÈ™e, ce inspiră fericire, liniÈ™te È™i degajă încredere. Aveau chipurile luminate, pielea fină, albă, feÈ›ele carismatice, trupurile strălucitoare È™i îmbrăcate cu haine albe, bleu, puÈ›in largi. Ea se înspăimântă, văzând cum cele două grupuri se îndreptau spre ea. Dar curios era faptul că nimeni din cele două grupuri nu strigase. Asta o înspăimânta cel mai tare...că nu È™tia cine a strigat. Rămâne încremenită. ÃŽncremenită fiindcă cele două grupuri au început lupta. Ea își pune mâinile la ochi. Credea că nu va simÈ›i cum acei războinici intră în ea, dacă nu vede. Prostii! Cum să nu simÈ›i dacă îți acoperi ochii? Dar ea nu a simÈ›it nimic fizic. Doar s-a speriat oribil. Asta fiindcă tot ce È›inea de acei războinici, absolut tot era o iluzie. Erau doar spirite din Lumea ÃŽntregului. Era curios faptul că, deÈ™i se numea Lumea ÃŽntregului, erau doar spirite, fără carne, fără sânge chiar. Era doar colorat; până È™i hainele erau o iluzie...Trecând de ea, prin ea, armata roÈ™ie È™i armata albă își continuă lupta. RoÈ™ii aruncau cu foc, în timp ce albii aveau drept armă vântul încărcat cu bunătate. Lupta era strânsă, sunetele erau înfricoșătoare, iar dintr-odată lupta se termină. RoÈ™ii câștigă o bătălie, dar nu Războiul perpetuu; imediat apoi luptătorii o observă pe cea care aparÈ›ine Lumii Temporale. Demonii se îndreptau spre ea; ea se înspăimântă È™i îi simte foarte aproape de ea È™i îi e frig. DeÈ™i la început demonii nu puteau fi atinÈ™i, odată cu bătălia câștigată în defavoarea îngerilor albi, devin întregi. Din nou simte cum aceÈ™tia o trag de mâini, de nas, de păr...dorind să o sfâșie. Dar, din Zenitul pădurii apare, ca o umbră, un alt personaj, unul de gen masculin, în haine negre, blond, un personaj cu față de om. Și ce om... După ce aerul angelic s-a evaporat, e rândul ca È™i aerul demonic să dispară din peisaj; iar partea secundă, datorită lui...Ochii lui îngheață focul demonilor, iar demonii dispar din peisaj. Ochii lui evaporă aerul roÈ™u. Iar ea, tânăra înspăimântată, deschide ochii È™i îl vede doar pe el. ÃŽi vede ochii îngrozitor de albaÈ™tri ce elimină cu stupoare verdele pădurii de brazi. Cerul se luminează, iar soarele străluceÈ™te atât de puternic încât fiecare rază pătrunde fiecare parte liberă dintre copaci. Era foarte multă lumină. -Tu?zice ea uimită. -Nu È›i-am zis să nu mergi singură prin obscuritate?îi reproÈ™ează el cu calm. -Ba da, dar...cum au dispărut cele două armate? -Prin luptă. -Luptă? Poate luptă intelectuală... -Spirituală!o întrerupe el. -Și de ce a învins Răul? De obicei învinge Binele. -Aici, în Lumea ÃŽntregului, nu există banalități sau obiÈ™nuință, obiceiuri...Aici se dau lupte zilnice între Bine È™i Rău. -ÃŽntre alb È™i roÈ™u? -ÃŽntre Bine È™i Rău! -Și mereu învinge Răul aici? -Depinde de voi, oamenii. Depinde de Lumea Timpului. -Cum să depindă Lumea ÃŽntregului de Lumea Timpului?se miră ea. -AÈ™a cum È™i Lumea Timpului depinde de Lumea ÃŽntregului. -Nu mai înÈ›eleg nimic! -E simplu! Când Lumea Timpului tinde spre apogeu, e pozitivă, Zenitul e în expansiune, iar Binele învinge Răul; iar când Lumea Timpului tinde spre deziluzie, e negativă, Nadirul e cel care se extinde, Răul devastând Binele. -ÃŽnÈ›eleg... Cei doi se apropie foarte mult È™i se privesc adânc în ochi. -Zenitul reprezintă Cerul, ascensiunea, înălÈ›area, extrema pozitivă, iar Nadirul reprezintă opusul lui?întreabă ea, fermecată de ochii lui. -Amândouă formează un unitar, se completează, există în fiecare dintre noi, în viaÈ›a fiecăruia, fie că se manifestă mai mult sau mai puÈ›in, cu toate că unul predomină cert!răspunde el, abia stăpânindu-se. -Tu eÈ™ti bun, nu? Doar ai evaporat Răul... -Eu nu sunt nici bun, nici rău. Sunt neutru. -Ah, tu eÈ™ti din Purgatoriu. -Nu. Eu locuiesc în Lumea Timpului. Am fost expulzat din ÃŽntreg. -Deci... te pot atinge!È™opteÈ™te ea cu teamă, atingându-i mâinile È™i faÈ›a. Ea îl tot atinge pe față, pe mâini, pe corp până când se trezeÈ™te din vis. -Niko!zice ea cu ochii închiÈ™i. Ai venit, Niko, spune ea, arzând de pasiune. Și nu È™tiu cum se face că el era în patul ei, lângă ea È™i o mângâia pe față, pe corp...Fereastra din camera sa este deschisă È™i permite vântului să pătrundă în cameră. -Ochii ăștia...îi È™tiu!zice ea, adormind la loc, întorcându-se în vis. ÃŽncă se priveau în ochi, iar lumina Soarelui era din ce în ce mai puternică. O ploaie torenÈ›ială le invadează momentele, iar spre nord se îndreaptă un cârd de păsări negre È™i foarte mari. -Plouă? Și aici plouă?!se miră ea. -Plouă foarte puternic È™i e foarte puternică lumina solară. Iar cârdul ăsta de păsări negre...nu poate să însemne decât un singur lucru: se căsătoresc demonii între ei. Petrec È™i sunt în sărbătoare. Sărbătoresc victoria recentă. -Mi-e frig! Mi-e foarte frig!zice ea, trezindu-se definitiv din vis. -Am să te încălzesc eu!o asigură Niko. -Nu ai plecat!exclamă ea fericită. El o îmbrățiÈ™ează È™i o sărută. -Stai! Tu eÈ™ti eroul din visul meu? Tu ai apărut în visul meu? -Nu, Mira. Tu ai fost în visul meu. Tu eÈ™ti acum în visul meu. Ceea ce ai simÈ›it mai devreme, de-i tot zici tu „visâ€, a fost proiecÈ›ia fricii tale, a gândurilor tale... -Adică Nadirul... -Da!o întrerupe el calm. Ai alimentat forÈ›a Nadirului. Asta din cauza orgoliului tău...prostesc! -Niko, îmi doresc din tot sufletul să fiu cu tine în seara asta! Numai privindu-te îți simt căldura. Sunt fermecată privindu-È›i ochii albaÈ™tri-verzui sclipind, obrajii înroÈ™indu-se, nasul ce-È›i trădează gândurile, buzele roz ce se umezesc reciproc, aÈ™teptând parcă să le sărute pe ale mele. Până È™i bărbia îți tremură de pasiune precum tremură corpul meu. Niko, vreau din tot sufletul să mă faci una cu tine! -Sufletul tău vrea altceva. Trupul tău e cel care își doreÈ™te pasiune, Mira, nu cred că ar fi bine!zice el, ridicându-se, cu spatele la ea. -Ba vreau! Știu foarte bine ceea ce îmi doresc!zice ea hotărâtă. -Iar vorbeÈ™te orgoliul din tine! Când ai de gând să laÈ™i orgoliul? -Orgolioasă? Eu?! Tu vorbeÈ™ti? De ce te-ai întors cu spatele la mine? De ce nu îmi zici în față? Vezi? Orgoliul tău e mai mare. Uite, Niko... -Mira...!zice el, întorcându-se cu faÈ›a la ea, dar întrerupt iar de ea. -Niko! Eu am avut acest vis. Dar s-ar zice că È™i tu l-ai avut. ÃŽn clipa asta simt că am mai multe globule roÈ™ii în sânge decât trebuie. Niko, suntem două persoane adulte È™i independente. Putem face față...ne putem saluta fără jenă pe stradă, putem să ne privim ochi în ochi apoi... -Tu chiar mă vrei...în seara asta?zice el curios. -Da!răspunde ea, rugându-l parcă. Vreau să fac dragoste cu tine... -Atunci...zice el, înroÈ™indu-se È™i uitând de toate. El merge lângă ea în pat, o priveÈ™te în ochi, înghite în sec cu o teamă tremurândă, se lasă aupra ei. Ciudat sau nu, mai teamă îi era lui. Ea îl trage de gât È™i-l sărută cu ardoare. ÃŽÈ™i exercită toată puterea asupra lui. Nu-i dă drumul să plece. Dar forÈ›a lui este mai mare decât forÈ›a ei È™i reuÈ™eÈ™te să o înlăture, să-i înșăture mâinile ei de pe gâtul lui. -Dragoste se poate face în mai multe feluri!zice el, retrăgându-se. Privirea ei se opreÈ™te brusc în ochii lui. Blocată a rămas È™i ea preÈ› de câteva secunde. -Stai!îi zice, observând că el vrea să plece. Nu pleca. Cum adică...în mai multe feluri? -Uită ce am zis. E timpul să plec. -Nu, Niko. Nu plecea! Rămâi cu mine. Mi-e teamă că voi alimenta Nadirul. El nu pleacă. ÃŽÈ™i dă cămaÈ™a È™i pantalonii jos, rămânând în boxeri. -Nu plec. Dă-te mai aÈ™a. Ridică-È›i capul. Gata. El se bagă în pat lângă ea, iar ea stă cu capul pe pieptul lui, după două-trei secunde, ea încearcă să-l sărute. -Nu vreau să triÈ™ezi!îi zice el, refuzându-i sărutul. Știi că Nadirul... -Bine... -Stai doar aÈ™a, cu capul pe pieptul meu, simÈ›indu-mi inima, respiraÈ›ia. Vezi? -Da. E un fior cald, o emoÈ›ie...de nedescris. Niko, poÈ›i să-mi citeÈ™ti din cartea aceasta?zice ea, oferindu-i cartea din care ea citise. -Hm...â€Drumuri de neatinsâ€. -O È™tii? -Mai bine ca oricine... Am să-È›i povestesc în continuare. Dar să nu mai triÈ™ezi! -Promit că o să te ascult. -„Noi, pământenii, ne aflăm întotdeauna undeva la mijloc. Când gândim pozitiv sau negativ, tot la mijloc ne situăm. Dar Zenitul È™i Nadirul sunt influenÈ›ate de noi, precum È™i noi suntem influenÈ›aÈ›i de ele. Două puncte echidistante, una proiecÈ›ia celeilalte. De-am fi neutri, nu am mai aparÈ›ine Timpului, ci ÃŽntregului, deoarece am căpăta calitatea/defectul numit/numită perfecÈ›iune...†După toate aceste cuvinte, Mira adoarme, iar el...nu mai este lângă ea...fizic. 4. Ochii Soarelui – confuzie universală O dimineață nouă, dar mai rece decât cea de dinainte. Mult mai rece. Aerul e închis, iar culorile abia le distingea. O amorÈ›eală o împiedica să se ridice din pat. Dar mintea ei face apel la trecut, la amintirile de azi-noapte. „-De ce a plecat? Și când? UÈ™a e neclintită, dar fereastra...E frig. Cum să iasă pe fereastra asta mică?! Doamne, ce frig îmi e!â€Ã®È™i zice ea în gând, trezindu-se exact cum a adormit. După o oră, ea își revine din starea de amorÈ›eală È™i ameÈ›itoare. Dar tot simte frigul. Pisicile aÈ™teptau la ușă să primească mâncare. -Iar vă e foame? Sau vă e frig? Ezra, zi-mi tu, l-ai văzut pe Niko? Pisica își pune lăbuÈ›ele la ochi. Nu-l văzuse. Și nici Angelo. Erau dresaÈ›i. -Of, e sâmbătă. Ora 10. De ce oare nu au venit băieÈ›ii? Și nici mătuÈ™a Ersina nu este aici. Doamne, parcă aÈ™ locui la Polul Nord! Ah, cartea. Oare...doar patru pagini mai am de citit? Ciudat... Mira ia cartea în mână È™i citeÈ™te a cincea pagină de la sfârÈ™it. Se minuna deoarece i se păreau cunoscute ideile. -„Iar el plângea în faÈ›a Lacului, crezând că lacrimile lui îl vor îneca. Dar era în zadar...â€, „O altă fată a murit zărindu-se în Lac...â€, „El a ales Zenitul...â€, „Celălalt băiat, din timpurile de după cele ale lui Sead, a ieÈ™it pe fereastră, deÈ™i era o fereastră foarte îngustă...†Interesant! „Iar ea s-a trezit la fel cum adormise.†Oh, Doamne. Paginilea astea două sunt lipite. Nu le pot deface fiindcă risc să le rup. Dar trebuie să dau de Niko. Trebuie să aflu cum a reuÈ™it să iasă pe fereastră. Sau...dacă a ieÈ™it pe fereastră. Sau... Atâtea gânduri îi dau năvală... După câteva ore, iese afară È™i pleacă spre mătuÈ™a ei. Dar...ninsese mult, ceea ce o enervează profund! Cum să ningă? -Doamne, zăpadă ar fi ultimul lucru pe care È›i l-aÈ™ fi cerut! LaÈ™itatea sau lenea a întors-o în casă. Sau poate amândouă au întors-o. Dar nu! Zăpada e cea care o trimite în casă. -Nu se poate să fiu chiar atât de lașă! Dacă vreau să il văd pe el, cel puÈ›in trebuie să ies din casă!zice ea, încercând să deschidă uÈ™a casei sale, dar imediat rămâne fără vorbe. Niko! Cum de...? -Am È™tiut? Păi...Zenitul mi-a trimis săgeÈ›i. -Te rog, termină de povestit ceea ce ai început aseară! -Aseară?!zice el neÈ™tiutor. -Da, aseară mi-ai povestit despre Nadir È™i Zenit. Mi-ai vorbit despre perfecÈ›iune È™i lipsa ei. Iar de dimineață am citit despre...Lacul Doamnei, despre tine... -Despre mine?! -Da. Cum ai plecat? Pe fereastră? Cum ai reuÈ™it să ieÈ™i pe fereastră? Cum de a nins atât? -Universul e confuz. Ieri a fost cald, aseară a plouat...azi-noapte a nins... -Stai! Cum adică e confuz Universul? -Ieri au plâns Ochii Soarelui, iar azi continuă să plângă. E normal pentru un final de toamnă. Mâine va amorÈ›i complet. -ÃŽntr-adevăr! Mâine e iarnă oficial. E normal să ningă, să îngheÈ›e toate apele. -Nu È™i Lacul Doamnei. Nu îngheață nicicând. Azi nu duc flori. Þi-am adus È›ie un trandafir. -MulÈ›umesc. Știi, nu-mi eÈ™ti indiferent. Deloc... -Mă dor mâinile. -Scuze. ÃŽn loc să te poftesc în cameră, te È›in în hol. Vino! Nu sta în frig. -Nu. Nu mă dor de la frig. Pentru mine, nu e o problemă frigul. -Ai mâna vânătă!se sperie ea. Vino la căldură, te rog! -Nu rezist la căldură, zice el calm. -De-aia ai plecat tu aseară È™i m-ai refuzat!zice ea cu acelaÈ™i calm. Stai! Cum adică nu reziÈ™ti la căldură? Ce fel de om eÈ™ti tu? -Mai repede te-ai întreba dacă-s om... -Bună gluma asta. Vino! Hai să te odihneÈ™ti puÈ›in. -Nu pot. Trebuie să plec. Doamna mă strigă; trebuie să-i duc flori. -Dar... -Promit că revin!zice el, făcându-se nevăzut imediat. -Dar...Doamne, Dumnezeule! Ce mi-ai trimis? Când o să-i înÈ›eleg eu pe băieÈ›i? Ce oar ee Niko?!îți tot strigă ea, mergând apoi în pat. Dincolo, lângă Lacul Doamnei, curgeau lacrimi, dar fără sunet. -Doamna mea, am intervenit în milioane de vise, am transformat atâtea vise frumoase în coÈ™maruri, le-am È›inut pe toate departe de tine, È›i-am protejat Lacul de nenumărate ori; iar flori...te-am înconjurat de trandafiri. Te rog, după atâția ani de fidelitate, să...îmi redai libertatea! Lacul începe să facă valuri, iar o față îi apare, vorbind. -Oh...măiastrule Nikonar, ai uitat că nu eu te-am luat ca sclav, ci tu mi te-ai oferit în schimbul transofmării tale? -Transformare care nu a fost completă! -Și nici nu va fi dacă nu îmi eÈ™ti slujitor etern. -Te rog, fă-mă muritor de rând! Vreau...tot ce are un muritor! Vreau să aparÈ›in Timpului! Nu mai vreau să aparÈ›in ÃŽntregului! -EÈ™ti sigur că vrei să fi muritor?îi zice liniÈ™tită faÈ›a din Lac. -Da! Am decis. Vreau să fiu de-al Timpului. Nu mai vreau să fiu captiv în propria-mi creaÈ›ie. Vreau să iau din nou contact cu realitatea. -Și vrei să simÈ›i tot ceea ce simte un muritor de rând? -Tot!zice el convins. -Perfect. Deci dacă te-aÈ™ alege ca un bolnav de sida sau leucemie e perfect? -Nu! Vreau să trăiesc mult! -Vrei să trăieÈ™ti pentru ea? Vrei să te îmbolnăveÈ™ti pe parcurs È™i să mori? -Nu! Vreau să fiu un muritor de rând! Vreau la un moment dat să am copii. Vreau... -Vrei!zice Lacul liniÈ™tit. Și asta e tot ce contează. Dar ia aminte: tu ai mai aparÈ›inut Timpului È™i nu ai fost fericit deloc. EÈ™ti sigur că vrei să treci din nou prin chinurile temporale? -Decât chinuri continue, mai bine muritor de rând! -Perfect! Și...pentru ea vrei să te schimbi? -Doar pentru ea. Vreau să fiu sincer cu ea. -Ooo...ÃŽmi vorbeÈ™ti despre sinceritate. Chiar ai de gând să fii sincer cu ea? ÃŽi vei spune că...va fi iubit unui mort?! Cum crezi că va reacÈ›iona? Nu te temi că te va refuza? Crezi că va crede? Sau...crezi că va mai vrea să audă de tine? Iar apoi îmi vei cere să aprÈ›ii din nou ÃŽntregului. -Pe ea o iubesc. -Ba nu o iubeÈ™ti! -Vrei să-È›i vezi Lacul secat?!amenință el. -Nu eÈ™ti în măsură să ameninÈ›i. -Nu uita că eÈ™ti doar o proiecÈ›ie a... -...singurătății tale! Nu uita că îți cunosc secretul. Nu uita, Nikonar că mie îmi datorezi existenÈ›a. -Dacă...Da. Ai dreptate. Iartă-mă! -Nu ai de ales, Nikonar. Trebuie să înÈ›elegi că, deÈ™i tu nu te-ai născut niciodată, exiÈ™ti datorită mie. Nu sunt mama ta, pentru că mama ta nu a fost în stare să îți arate realitatea, plăcerile vieÈ›ii, ci te-a lăsat să treci doar prin neplăcerile vieÈ›ii. Tu m-ai conceput pe mine, iar eu te-am È›inut viu pe tine, deÈ™i ai murit pe dinăuntru. -Iartă-mă. Dar ce să fac? Simt iubirea pentru prima dată în marea mea neexistență. -ÃŽn semiexistenÈ›a ta, Nikonar. Tot ce ai putea face este să dispari din calea ei. Ea poate uita de tine. E om. Dacă o iubeÈ™ti atât de mult, las-o să te uite. Nu o mai vizita. E cel mai bine pentru ea. -Dar aÈ™ putea s-o văd măcar noaptea, când doarme? -Nu, Nikonar. Doar È™tii că atunci când eÈ™ti lângă o persoană pe timp de noapte, când doarme, tu îi apari în vis. Cum crezi că te-ar uita? Dezamăgit de vorbele Lacului, Nikonar nu È™tie ce-È™i mai doreÈ™te. Tot ce È™tie este că mai bine nu o mai întâlnea pe Mira. Se plimba prin zăpadă, ninsoare fără să simtă frigul, zăpada sau gheaÈ›a formată pe marginea Lacului. Era foarte îngândurat. -AÈ™a cum nici pisicile nu se înmulÈ›esc cu câinii, aÈ™i nici eu nu mi-aÈ™ putea lega semiexistenÈ›a de existenÈ›a ei. Dacă nu exist în totalitate, oare cum pot simÈ›i iubirea?se tot întreba el, mergând prin zăpadă spre niciunde. ÃŽn cealaltă parte, È™i ea e confuză. Se întreba dacă nu cumva a visat tot. -Dar dacă el există doar în visele mele, atunci cum a apărut trandafirul? De unde trandafir la începutul iernii? Ce treabă are el cu Lacul Doamnei, cu...Doamna? De ceva sunt sigură: nu mai pot locui singură. Măcar de mi-ar fi lăsat vreo adresă, vreun număr de telefon...Tot ce È™tiu e că...e Niko. Dar Niko È™i mai cum? Singura mea È™ansă e ca el să se întoarcă la mine. Timp de o săptămână ea se tot gândea la el, îl aÈ™tepta, în fiecare zi È™i noapte, iar la È™coală mergea degeaba. Nu avea deloc mintea la geografie, integrale, baze de date sau alte preocupări È™colare. El o avea în minte pe ea, iar toată săptămâna asta se plimba pe străzile celeilalte părÈ›i a BucureÈ™tiului. ÃŽn tot acest timp el se gândeÈ™te la ea È™i la ceea ce va face pe parcurs. AÈ™tepta să ia o decizie corectă. -Ai venit È™i azi, Nikonar. -Nu aveam vreun motiv să lipsesc, Doamnă. -Nici azi nu te-ai lămurit? Nu te-ai decis? -ÃŽncă sunt confuz... 5. Fiica Lacului După o altă săptămână de aÈ™teptare, Mira se decide sp meargă la acel Lac al Doamnei. Era marÈ›i. Ciudat este că el nu apare. E prima zi de marÈ›i în care el lipseÈ™te. Ca o puÈ™toaică răsfățată, Mira ar fi vreut să se oglindească în Lac. Curiozitatea o îndeamnă să facă negândite. -E doar o legendă. Ce mi s-ar putea întâmpla?!se miră ea. Se oglindeÈ™e în Lac È™i nu se întâmplă nimic rău. Absolut nimic. Doar că nu se vede pe ea, ci vede un chip de copil mic, de bebeluÈ™. Se sperie puÈ›in, apoi pleacă grăbită spre casa mătuÈ™ii sale. -Mătușă, dumneata È™tii povestea Lacului din Parcul Trandafirilor? -Ce Parc? Din ce È›ară?o întreabă mătuÈ™a sa. -Parcul de lângă liceul în care învăț eu. -De când sunt eu, nu am auzit de acest nume de parc. Sigur i s-a schimbat denumirea. -Nu. De fapt, el a zis că aÈ™a se numeÈ™te de mulÈ›i ani. -El? Care el? -Nikonar. Iar Lacul din Parcul Trandafirilor se numeÈ™te Lacul Doamnei. -Nici ăsta nu există!zice mătuÈ™a sa. Ai grijă cu băiatul ăla. Nu vreau să pățeÈ™ti ceva. Nu poÈ›i avea încredere în oricine. -Mătușă, eu trebuie să plec. -Bine, dar ai mare grijă cu băieÈ›ii. Nu toÈ›i spun adevărul. Aproape se înserase, timp în care Nikonar apare cu trandafiri în faÈ›a Lacului. -Credeam că azi nu vei veni, Nikonar. -Cum să nu vin, Doamnă? Am lipsit în vreo zi de marÈ›i? -Nu. Doar că niciodată nu ai venit seara. Nu a uitat de tine... -Cine?întreabă el mirat. -Prietena care te-a însoÈ›it într-o zi când ai venit să îmi aduci flori. -Nici eu nu am uitat-o. DeÈ™i nu am mai văzut-o în tot acest timp, mi-e dor de ea în fiecare clipă. Nu o pot uita. -Nikonar, când erai singur È™i aveai nevoie de un lac să-È›i înece amarul, m-ai proiectat pe mine. Sarcina mea e să am grijă de tine. De aceea te iubesc cum își iubesc pământenii Dumnezeul. DeÈ™i eu nu sunt om, tu eÈ™ti pe jumătate om. Ai avut È™ansa să alegi între a fi om sau nemuritor. Și-ai ales... -Nemurirea, È™tiu!o întrerupe el. Dar asta pentru că nu am fost îndrăgostit, ci obsedat de Milena îngerilor. Și mai È™tiu că am ales să fiu om când m-am născut, când am apărut pe lume. Și È™tiu că la 24 de ani am ales nemurirea. Asta pentru că... -Pentru că era greu să ai o casă, să ai o viață, să supravieÈ›uieÈ™ti singur!îl întrerupe vocea Lacului. -Dar acum e diferit. Pe Mira o iubesc! Lacul tace pentru câteva momente, apa tulburându-se din senin. El închide ochii pentru că se anunÈ›ase o vijelie de toată splendoarea. După acest fenomen nemaiîntâlnit de el, Nikonar observă lângă Lac un bebeluÈ™ pe o păturică roz. -Ce e asta?!se sperie el. -Urmarea oglindirii prieteni tale în Lac... -Mira a făcut asta?! -Da. Și cum tu o iubeÈ™ti...atât, nu am putut să-i iau răsuflarea. Nu am vrut ca ea să treacă în neființă. Tu ai fi suferit... -Enorm! Dar...bebeluÈ™ul? ce se va întâmpla cu el? -E o fetiță. De azi vei avea grijă de ea. -Dar eu nu mă pricep. Eu nu am o casă... -Pentru asta nu-È›i face griji. VeÈ›i avea È™i o casă, dar pentru a-È›i da seama dacă acea fată te iubeÈ™te cu adevărat, dacă tu chiar simÈ›i iubirea, mergi cu fetiÈ›a la prietena ta. -Dar...ce-i spun? -AÈ™tepÈ›i să vezi reacÈ›ia ei. Apoi îi vei spune adevărul. Dacă te crede, te iubeÈ™te. Dacă nu, îmi pare rău. Nikonar ia bebeluÈ™ul în braÈ›e È™i merge cu el în faÈ›a casei Mirei. Bate la ușă, dar aceasta nu dă niciun semn. -De ce oare?se întreabă el. Pentru că ea nu era acasă, ci la mătuÈ™a Ersina. -Mătușă, eu trebuie să merg acasă. Pisicile mele probabil îmi duc dorul. -Mergi sănătoasă, fetiță. Ajungând acasă, obsedată de gândul că va muri, Mira nici nu-i observă pe Niko È™i bebeluÈ™ul. -Mira... -Niko?zice ea speriată. E bebeluÈ™ul...pe care...l-am văzut în...Lacul Doamnei!zice ea foarte uimită. Cum de l-ai scos din Lac? -Din...Tu te-ai oglindid în Lacul Doamnei?!întreabă el foarte furios. -Cum de ai scos-o din Lac?zice ea senină. -E fiica mea. -Nu e fiica ta. E fiica Lacului. Cum de ai scos-o de acolo? -Deci te-ai oglindit în Lac. Ei bine, Doamna mi-a...Eu trebuie să plec!spune el, neÈ™tiind ce să-i spună altceva. -Niko...m-am oglindit în Lacul Doamnei È™i am văzut chipul acestui bebeluÈ™. Nu am simÈ›it nicio clipă că mă sufoc sau să fi avut alte simptome de muribund. Tu È™i Bella trebuie să veniÈ›i la mine în casă. Hai! IntraÈ›i. Ei trebuie să îi fie foame, frig... -Bella?se miră el. -Da. De fapt, eu mă numesc Bellamira. Și cum mi se spune doar Mira, ea se va numi Bella. Doar am văzut-o pe ea în Lac. DiscuÈ›ia lor continuă în casă. -De ce ai făcut asta? -Pentru că e foarte frig afară È™i poate fetiÈ›ei îi e foame. -Nu, Mira. De ce te-ai oglindit în Lac? Tocmai în acel Lac. Nu È›i-am spus să nu faci asta? -Nu. Mi-ai spus doar că toate fetele care s-au oglindit în acest Lac au murit. -Și ai vrut să mori?o întrerupe el. -Nu. Am vrut să vii. Și...văd că a funcÈ›ionat. -Bellamira, să nu mai faci asta. -Uite ce drăguță este!zice ea, legănând-o pe micuÈ›a Bella. -Bellamira, mă iubeÈ™ti? -Niko, în seara aceea am vrut să fac dragoste cu tine. -Știu. Dar mă iubeÈ™ti? -Am zis dragoste, nu sex. El dă să ia fetiÈ›a È™i să plece. -Nu. Ea rămâne cu mine. Tu poÈ›i pleca. Doar aÈ™a te vei întoarce. El merge spre ușă, singur. -Niko! Te iubesc... El își întoarce privirea spre ea, apoi pleacă. Fericit. Ajunge la Lac È™i-i cere socoteală Doamnei. -Dacă È™tiai că mă iubeÈ™te, de ce ai făcut toate astea? -Eu sunt un Lac. Nu mă pot miÈ™ca, nu pot face nimic. -Dar...mă faci muritor? -ÃŽncă mai ai de aÈ™teptat. Tu ai adus-o la Lac, i-ai zis să nu se oglindească, iar ea nu te-a ascultat. La fel a făcut È™i în seara aceea când venea dinspre Parcul Trandafirilor. E foarte rebelă. Nu È™tii ce are de gând. -Și ea de ce nu a murit?se miră el. -Þi-ai fi dorit asta? -Niciodată. -O iubeÈ™ti? -Mai întrebi? O iubesc foarte tare. -Și dacă o iubeÈ™ti atât de tare, de ce nu mi-ai cerut să o fac pe ea nemuritoare? AÈ›i trăi veÈ™nic... -Pentru că o iubesc atât de mult încât eu m-aÈ™ schimba pentru ea; nu i-aÈ™ strica obiceiurile, viitorul, relaÈ›iile cu ceilalÈ›i. -Pentru asta trebuie să te iubească È™i ea. -Mă iubeÈ™te. -Ar sacrifica totul pentru tine? Nikonar pleacă în grabă la ea acasă. Dar ezită să bată la uÈ™a ei. AÈ™a că pleacă spre nicăieri. 6. Ochii Cerului Dinspre acel „nicăieriâ€, Nikonar se întoarce la Lac, deÈ™i e foarte frig, iar cerul e foarte înnorat. Nu ninge, dar plouă. Tunetele È™i fulgerele ar speria o persoană obiÈ™nuită, dar el își continuă drumul spre Lac. Cerul albastru-închis găzduieÈ™te din secundă în secundă câte un fulger rebel; dar un fulger violent îl atinge pe Nikonar direct în ochi. Acesta cade în genunchi, cu palmele acoperindu-È™i ochii. -Ah, ochii mei! ÃŽmi ard ochii!zbiară el. Abia se auze în croncănitul ciorilor, vâjâitul vântului È™i zgomotul tunetelor. La doar câțiva metri de Lac, Nikonar nu mai avea forță să ajungă unde-È™i dorea. Lumina fulgerelor era prea puternică. Parcă îl orbise. Ochii îi ardeau la propriu. Dintr-odată se face liniÈ™te. Nikonar se ridică È™i merge lângă Lac. Ochii nu-l mai dor. E o seară liniÈ™tită, fără tunete, fulgere, zgomot de ciori sau vânt. Doar Nikonar e puÈ›in confuz. -Puteam să jur că ochii îmi luaseră foc È™i că era o gălăgie de nedescris!îi spune el Lacului. -Puteai, Nikonar…? Nikonar se oglindeÈ™te în Lac È™i observă cu stupoare că ochii lui nu mai sunt verzi-albăstrui, ci sunt căprui. -Asta ce înseamnă? ÃŽn Lac acum se vede chipul bebeluÈ™ului. -Bella…Mira. Bellamira! Trebuie să ajung la ea…la ele! Lacul se închide, iar tot ce putea vedea Nikonar este…apă. Acesta pleacă spre Mira È™i, speriat parcă de liniÈ™tea naturii, vorbeÈ™te singur sau poate cu timpul ori întregul, pe parcursul drumului. -Oare e posibil ca eu, o semi-ființă, să am un vis? Asta mi se pare obscur. Sau…probabil că Doamna s-a îndurat È™i…în sfârÈ™it sunt ființă umană. Poate asta a fost transformarea mea. Dar…să mi se schimbe ochii? Cum e posibil aÈ™a ceva? Ajunge până la urmă în faÈ›a casei Bellamirei. Era destul de târziu; trei ore trecuseră peste miezul nopÈ›ii. Dar acest lucru nu îl împiedică să bată la uÈ™a ei. Erau foarte multe lumini aprinse în casa ei. Puteai jura că fiecare cameră e luminată electric; dar nu îi deschide nimeni, nu-I răspunde nimeni. -Oare o dormi? Oara a adormit-o pe Bella?se întrebă el. TotuÈ™i e foarte târziu, o oră destul de vulgară, dar toate luminile sunt aprinse la ea. Dă să plece, dar ceva mai puternic decât el îl întoarce din drum. -Mira? EÈ™ti acolo?strigă el, bătând din nou la ușă. Dar din nou rămâne fără replică. Apasă pe clanÈ›a uÈ™ii, iar aceasa se deschide. Pe hol era întinsă Mira. El se sperie, crezând că e moartă. -Mira! Mira! ReacÈ›ionează! Unde e fetiÈ›a? Bella!strigă el. Mira se trezeÈ™te È™i îl vede pe Nikonar. -Niko! Ai venit… -Unde e Bella?zice el disperat, ridicând-o pe Mira. -Care Bella?întreabă ea somnoroasă. -FetiÈ›a. BebeluÈ™ul. -Niko, termină cu tâmpeniile. Ce să caute în casa mea un bebeluÈ™? De unde să apară? Din cer? -Dar...tu ce căutai pe jos? Ce e cu toate luminile aprinse? -Ah, sunt aprinse? A fulgerat foarte tare mai devreme È™i am vrut să le sting pe toate, dar din greÈ™eală le-am aprins pe toate. -Și ce căutai pe jos?se miră el. -Cred că m-am curentat...de la veioza asta veche. -Te-ai lovit? Te doare ceva? -Nu. -Și totuÈ™i, unde e bebeluÈ™ul? Unde e Bella? -Bella?se miră ea. Eu sunt Bella. Bellamira. -Știu, dar...mai devreme È›i-am lăsat un bebeluÈ™. O fetiță. -Cred că delirezi. Trebuie să-È›i fie foarte rău! -Probabil, zice el nedumerit, înspăimântat È™i confuz. -Niko, de ce ochii tăi sunt căprui? PorÈ›i sau purtai lentile colorate? -Nu. Sunt căprui de la fulger. Mi-au ars ochii. -Ai nevoie de un ceai fierbinte, zice ea, văzându-l foarte confuz. -Acum am ochii cerului... 7. Și totu-i o iluzie -Mira, pot sta la tine peste noapte? Nu mă simt deloc bine È™i... -Da, dar...în seara asta vor veni verii mei să stea cu mine. Dacă nu te incomodează prezenÈ›a lor, nu e nicio problemă. -Verii tăi?zice el puÈ›in speriat. -Da. Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Cred că aveÈ›i È™i aceeaÈ™i vârstă, deci nu văd problemele. -Păi nu! -Poftim? -Nu cred că ar avea ceva împotrivă. Dar, dacă ei cred altceva? -Doar nu o să dormi cu mine în pat...zice ea zâmbind. Mira îl sună pe Robert È™i îl anunță că Nikonar va dormi la ea în această seară. -Un...bărbat?întreabă Robert. E iubitul tău? -Nu...încă. E un foarte bun prieten. Se simte cam rău. -Bine, dar eu È™i Norbert oricum venim să stăm cu tine. Mai ales în cazul ăsta... -Vă aÈ™teptăm. Gata, Niko. PoÈ›i rămâne la mine peste noapte. -E...perfect! -EÈ™ti foarte palid. Apropo, de unde È›i-a venit ideea cu bebeluÈ™ul? -Nu È™tiu. Probabil deliram. Dar sigur nu a fost niciun bebeluÈ™ la tine,nu? -Nu...Poftim pastilele astea. -Degeaba, că nu-È™i fac efectul asupra mea. -Poftim? -Adică...nu prea am eu încredere în medicamente. -Bine, dar totuÈ™i, ia asta!zice ea, ciudat privindu-l. Niko ia pastila în gură È™i doar simulează înghiÈ›irea acesteia. După doar câteva minute apar Robert È™i Norbert la ea acasă. -Norbert, Robert, vreau să vă fac cunoÈ™tință cu Niko. Cred că aveÈ›i aceeaÈ™i vârstă. Niko era aÈ™ezat pe fotoliul din hol. -Și el unde este?întreabă Norbert. -El este. Pe fotoliu. Niko... Dar Nikonar nu se miÈ™ca È™i nu spunea nimic. Ceea ce pare ciudat este faptul că nici Robert, nici Norbert nu-l vedeau sau auzeau pe Nikonar. Doar Mira îl putea vedea, simÈ›i... -Mira, eÈ™ti bine?o întreabă speriat Robert. -Da. De ce? FaceÈ›i cunoÈ™tință cu Niko. -Nu e nimeni aici. Cu cine să facem cunoÈ™tință? -Cu Nikonar, un foarte bun prieten. -Mira, ei nu mă pot vedea. Doar tu poÈ›i!zice el calm. -Cum să nu te vadă?!replică ea furioasă. -Bellamira, cu cine vorbeÈ™ti? -Cu Niko, Robert. Cu el. Nu înÈ›eleg cum... -Mira, ai mâncat ceva astăzi? Te simÈ›i bine? -Norbert, zice ea, privind în partea opusă lui Nikonar, dacă voi credeÈ›i că îmi arde de glume, vă înÈ™elaÈ›i. Nu pot să cred că încă mă mai consideraÈ›i un copil, o naivă. Niko e chiar... „Acolo!†ar fi spus, dar Niko tocmai plecase, în momentele ei de neatenÈ›ie. -Unde este? A plecat. Numai din cauza voastră a plecat. -Unde să plece, femeie?!o zgâlțâie Norbert. Ea începe să se simtă rău, vede totul prin ceață È™i leÈ™ină; dar își revine imediat. -Unde ea?întreabă ea. -Robert, sună-l pe dl. doctor! -Ce doctor, măi? Unde e Niko? -Mira, ce-ar fi să dormi la noi în seara asta? -Ce-aveÈ›i, măi? Eu nu plec din casa mea! ÃŽn plus, trebuie să apară Niko. -Pe asta nu o putem controla, Norbert. Uite, eu spun să rămânem peste noapte la ea. E periculos să o lăsăm singură. Mira, uite...poate că Niko ăla a plecat... -La cum v-aÈ›i purtat, nu mă mir. Uite, Robert...la fel mi-aÈ›i făcut È™i cu Adrian. -Da, mă, dar ăla cel puÈ›in chiar există!răbufneÈ™e Norbert. -Și umbla cu toate fetele uÈ™oare. Dar pe ăsta, Niko sau cum dracului i-o zice, nici nu l-am văzut. Mira, È™i dacă era aici, nu pleca. Chiar nu a dat bine asta la el. -Aha, Norby! Deci recunoÈ™ti că l-ai văzut! -N-am văzut pe...of, îmi pierd timpul cu tine! -Totu-i o iluzie, Mira!o liniÈ™teÈ™te Norbert, îmbrățișând-o. Norbert rămâne cu ea, pe când Robert merge la bunica lui. -Bunico, cred că veriÈ™oara noastră nu e prea bine. -De ce zici asta, Robert?se sperie Ersina. -Știi că eu È™i Norbert am vrut să rămânem la ea noaptea asta. Eh, ea a vrut să ne prezinte un prieten special. Doar că nu era nimeni. Noi nu am văzut pe nimeni, pe când ea era convinsă că Niko era acolo. -Dumnezeule! Mi-a vorbit despre un prieten care a dus-o într-un parc. Băiete, există Parcul Trandafirilor? Lacul Doamnei? -ÃŽn BucureÈ™ti, nu. Dar în È›ară e posibil. -Nu. La celălalt capăt al străzii VinniÈ›a? -De unde până unde denumirea asta, bunico? -Robert, de curând Bellmira mi-a zis că a fost cu băiatul ăsta în acel parc, lângă acel lac. -Daniel trebuie să afle toate astea! 8. Prima dată A doua zi, Mira se trezeÈ™te foarte zâmbitoare. --Te iubesc, Niko!zice ea în timp ce abia-È™i deschide ochii. Se pare că nici nu-È™i aminteÈ™te de ziua anterioară È™i e toată un zâmbet. ÃŽn pat, revenindu-È™i din somn, o face cu Niko în gând. Doar că la fereastra camerei sale era el... -Și eu te iubesc, Bellamira. Ea se freacă la ochi cu ambele mâini, iar el vine lângă ea, fără ca fata să-È™i dea seama. -Mi-a fost dor să mă oglindesc în ochii tăi verzi. -Verzi? Sunt căprui acum. -Da, dar parcă îi aveai verzi, Niko. ÃŽn fine, vino! El vine lângă ea, în pat. Se întinde lângă ea È™i îi mângâie faÈ›a, apoi o sărută. -Mai vrei să ne împreunăm trupurile?o întreabă el. Ea zâmbeÈ™te È™i se ridică din pat. -Stai. Mă duc să văd dacă-s verii mei la mine sau dacă-i uÈ™a încuiată. El o apucă de mână uÈ™or È™i o apropie de el. -Nu e nimeni. M-am asigurat eu. Iar uÈ™ile sunt toate blocate. -Hm...blocate?zâmbeÈ™te ea. PreÈ› de două-trei minute cei doi se privesc în ochi, apoi trupurile lor se apropie din ce în ce mai mult, până se lipesc È™i dau impresia de unificare... Dintr-odată, din acea unificare se desprind două corpuri. Din nou aceeaÈ™i privire. -EÈ™ti cel mai bun din lume!îi zice ea gâfâind. -I-ai încercat pe toÈ›i?glumeÈ™te el. -Ai fost primul, îi È™opteÈ™te ea la ureche. Acest lucru îi răpeÈ™te toate cuvintele lui Nikonar, apoi stă nemiÈ™cat la auzul acestor cuvinte. -De ce taci?se miră ea, zâmbitoare. Dar el nu zice nimic, continuând să o privească. -Haide, zi ceva. Nu mă face să mă simt airea,zice ea ruÈ™inată. -Te iubesc! Vreau să fii mireasa mea. ÃŽn acea după-amiază Daniel È™i Sara s-au întors acasă, în BucureÈ™ti. Prima dată au oprit la casa Ersinei. -Mătușă Ersina, Norbert, Robert...nu-mi vine să cred cum a trecut timpul... -Daniel! Cele două fete sunt ale voastre? -Da, mătușă. Cătalina È™i Maria au 5 ani. -Sunt superbe fetele voastre, zice Robert. -Sora mea unde e? Cum se mai simte? -Daniel, am stat cu ea azi-noapte. Avea febră È™i a delirat toată noaptea. Eu am venit să-mi iau haine. Urma să mă întorc la ea, dar dacă aÈ›i venit...mergem toÈ›i,nu? -Nu trebuia să o lăsaÈ›i singură, zice Sara. Niko simte pericolul, adică venirea rudelor Bellmirei. -Plec. E timpul să plec. -Mai stai, te rog! Nu mă satur să te tot privesc. -Promit că mâine am să mă întorc. Azi e marÈ›i... ÃŽntr-un moment de neatenÈ›ie a Bellamirei, acesta pleacă pe unde a venit: pe fereastră. UÈ™a se aude. Ea se ridică din pat È™i deschide uÈ™a. -Niko?întreabă ea, fără să se uite cine este. -Cineva mai bun!zâmbeÈ™te fratele ei. -Daniel!zice ea foarte fericită. V-aÈ›i întors. Sara, ce bine îmi pare că vă revăd! Vai, cine sunt fetiÈ›ele astea frumoase?glumeÈ™te ea. -Ele sunt nepoatele tale, Cătălina È™i Maria, zice Sara. -Și după cum vezi, peste trei luni vom fi iar părinÈ›i!zice Daniel. -Ah, Sara. Vă felicit. ÃŽn curând voi fi È™i eu mamă, zice ea, atingându-È™i burta. -Poftim?!se sperie Daniel. -Glumesc! M-am protejat. Niko e foarte atent È™i foarte responsabil. -Niko, deci... Daniel merge cu sora lui în bucătărie pentru a discuta în liniÈ™te. -Mira, surioară, e adevărat ce mi-au zis băieÈ›ii È™i mătuÈ™a? Că te întâlneÈ™ti cu un anume...Niko? -Da. De fapt, de azi suntem, formăm o pereche. M-a cerut în căsătorie. -Cum v-aÈ›i întâlnit? -Păi...veneam de la È™coală. Pe stradă. Am fost apoi în Parcul Trandafirilor, am mers spre Lacul Doamnei... -Lacul Doamnei?! Parcu Trandafirilor?! -Ai să-mi zici È™i tu că nu există?spune ea dezamăgită. -Oh, ba da. Există! Există în romanul, capodopera rusului Alexe, un romancier care, după trei romane, zeci de poezii È™i foarte multe trădări s-a sinucis. Avea 25 de ani când a murit. I-ai citit romanele?se miră Daniel, È™tiind că acea carte le era recomandată persoanelor cu un anume grad de maturitate sau oamenilor cu multă experiență în viață. E foarte greu de descifrat acel roman. Ai citit „Drumuri de neatins?†-Am început să citesc, dar nu mai È™tiu dacă am terminat. Dar m-am apucat să citesc după ce fusesem cu Nikonar în Parcul Trandafirilor, parc despre care nu am citit absolut nimic... 9.Nebunie permanentă După ce povesteÈ™te vrute È™i nevrute, È™tiute È™i neÈ™tiute, Bellamira ameÈ›eÈ™te. „-Bate câmpii din ce în ce mai rău!â€Ã®È™i zice în gândul ei, Ersina. Ziua următoare, Bellamira se trezeÈ™te într-o cameră cu pereÈ›ii verzi, cu o fereastră asemănătoare cu cea din camera ei, într-un pat de spital, îmbrăcată în verde. Era într-un sanatoriu. Verdictul medicului... -Nebunie permanentă! O amintire din trecutu-i îndepărtat i-a distrus contactul cu realitatea. Ce a putut să o neliniÈ™tească în tot acest timp pe domniÈ™oara Semeghin? -Moartea familiei noastre, faptul că se simte vinovată de moartea Elei, veriÈ™oara noastră. E numai vina mea, zice Daniel, că am lăsat-o singură. -N-ai lăsat-o singură. Ai lăsat-o în grija mea, iar eu nu am È™tiut să am grijă de ea!adaugă Ersina. -Mătușă, mi-am pierdut sora definitiv. -Nu spune asta. Trebuie să avem încredere în Dumnezeu. -Domnule doctor, pot să o vizitez? -Nu e recomandat, dar dacă asta vă face bine, o ajută, de ce nu? Doar o persoană pe vizită. Și...să fie una la câteva zile. -Mă mulÈ›umesc È™i cu asta. Săraca mea soră... Bellamira stătea în pat, nemiÈ™cată, privind la fereastră. -Mi-ai promis că vii azi, Niko. De ce întârzii?zice ea tristă, plecându-È™i privirea. -Am venit. Mi-a fost dor de tine... Au trecut 5 luni de la internarea ei, timp în care Nikonar o vizita zi de zi. Ea începea să uite din ce în ce mai mult, iar familia ei era aproape resemnată. Daniel recitise „Drumuri de neatins†de foarte multe ori, dar nu mai înÈ›elegea nimic. Acest lucru îl indeamnă să meargă să o viziteze pe sora lui, să citească romanul de față cu ea. -Bună, Mira. Am venit să citim cartea asta împreună. E cartea lui Alexe. Ea se uită spre geam È™i îi vede chipul lui Nikonar zâmbind. ZâmbeÈ™te È™i ea, apoi este atentă la ceea ce fratele ei citea. -ÃŽÈ›i voi spune ceva apoi despre viaÈ›a lui Alexe, autorul. Trebuie să È™tii câte ceva È™i despre autor, după ce-i citeÈ™ti o operă. Din acest roman, Bellmira reaude povestea Doamnei Lacrimilor RoÈ™ii, cu LetiÈ›ia, Victoria, Artur...Parcul Trandafirilor, Lacul Doamnei... -Povestea asta mi-a zis-o È™i Niko în prima zi, când ne-am cunoscut. -Niko...posibil. -Da. El e Fiul Lacului. -Surioară, legenda acelui Fiu al Lacului e doar o invenÈ›ie. E o legendă! Nu e reală. Probabil acel...Niko doar coincide la nume cu personajul romanului. El îi privea pe Daniel ca o nebună. Știa că orice ar spune ea, nu ar fi fost luată în serios. -Da... -Alexe, autorul romanului, a fost un copil care È™i-a renegat părinÈ›ii, originea tot timpul. Pe la 12 ani a plecat de acasă. Tatăl lui era un alcoolic, iar mama lui era foarte violentă cu el È™i autoritară. ÃŽÈ™i petrecuse viaÈ›a pe străzile Moscovei. Trăia din poezii, prin poezii. A avut o viață dificilă, fiind batjocorit de mulÈ›i de vârsta lui. Dar a preferat să nu asculte de nimeni, să se izoleze de lume. Pe la 18 ani È™i ceva s-a îndrăgostit, dar ar fi fost o iubire imposibilă. -De ce imposibilă? -Pentru că s-a îndrăgostit de un personaj dintr-un roman în mare vogă atunci. Se îndrăgostise de Milena, celebrul personaj din „Milena îngerilor†al lui Tverniev Bezdomnâi. La 22 de ani a fost găsit bolnav, leÈ™inat pe stradă È™i diagnosticat cu...nebunie permanentă. Imediat a fost închis în ospiciu. Se spunea că timp de trei ani a scris trei romane, iar în fiecare seară Milena îl vizita. ÃŽn mintea lui, sigur. -Și cum s-a sinucis? -ÃŽntr-o seară, Milena nu l-a mai „vizitatâ€, iar el a considerat o trădare din partea ei. Pe piept, în dreptul inimii, È™i-a desenat cu pixul o inimă. Apoi È™i-a înfipt pixul în piept, în inimă. AÈ™a a murit. Și aÈ™a se spune că a murit neliniÈ™tit È™i că spiritul lui își caută liniÈ™tea printre cei vii. Bine, sunt cam 100 de ani de atunci. ÃŽntrase în moarte clinică, dar ce mai conta? Bellamira era tulburată, dar nu la fel de tulburată ca înainte de a i se citi romanul, ci mult mai calmă. -Și fetele care mureau după ce se oglindeau în Lacul Doamnei? Care e de fapt adevărul? Care e adevărata cauză a morÈ›ii lor? -Păi...nu mai È™tiu sigur. El a zis în romanul său că fiecare fată sau femeie ce se oglindea în Lac, moare pentru că fiecare vedea chipul Milenei. Despre Alexe însă se spune altceva... -Ce? -Vedea chipul Milenei la fiecare fată. Era bolnav. Se mai spune despre el că È™i-a stangulat toate prietenele. Poate că s-a descărcat, ascunzându-È™i crimele sub masca Lacului. Tu È™tii că...spiritul lui a tulburat mintea multor tinere? DeÈ™i cred că sunt doar zvonuri. ÃŽn tot acest timp ea privea spre fereastră, aÈ™teptându-l pe Niko să intre. Niko îi zâmbea. Ascultase tot. -Daniel, spune-mi sincer, te rog. Chiar crezi că sunt nebună?zice ea, dând impresia că e o persoană perfect sănătoasă. -Ai fost doar puÈ›in neliniÈ™tită, zice el, observând cu stupoare cât de normală e sora lui. Dar te vom aduce înapoi acasă, în curând. Eu nu am crezut deloc în diagnosticul dat de medic. -Deci îți par normală?continuă ea cu calm. -EÈ™ti cea dinainte. -Atunci de ce dracului mă È›in ăștia în locul ăsta verde, izolat, unde aerul este irespirabil È™i...mă mai È›in È™i legată?!răbufneÈ™te ea deodată. De ce nu m-aÈ›i omorât? De ce nu-l lasă pe Niko să intre la mine? Sărmanul, trebuie să se caÈ›ere pe zid în fiecare noapte È™i să intre pe fereastră. De fiecare dată riscă să-È™i piardă viaÈ›a. Pentru mine! Iar voi...m-aÈ›i uitat aici!È›ipă ea. Bellamira parcă fusese lovită. Se zbătea È™i urla ca un animal rănit. Plângea È™i îi suplica pe cei cinci oameni care o È›ineau să o calmeze, să o lase în pace, să o lase liberă. Nikonar vede toate astea È™i merge la Lac. 10. Blestemul Lacului -Doamna mea, mă bucurasem în urmă cu câteva luni. Când îmi recăpătasem culoare căprui a ochilor, credeam că mi-ai redat puterea de a fi om. Dar m-am înÈ™elat. Un lucru nu poate avea suflet, cum nici tu nu ai. Să zicem că...eu nu contez. Dar ea? Bellamira nu are nicio vină. Vezi cât suferă din vina ta? I-ai distrus minÈ›ile È™i viaÈ›a unei tinere de doar 19 ani. Cu ce È›i-a greÈ™it acest înger? -E fată! Știai că orice persoană de gen feminin care mă priveÈ™te, moare. De ce ai adus-o? Știai că nu poÈ›i avea încredere în ea. ÃŽn plus, eu sunt unică. Nu mă poÈ›i înlocui cu nimeni, mai ales cu o muritoare. Eu nu am suflet! Normal că nu am! Sunt un izvor de viață, ceva static, ceva permanent. Eu sunt cel mai important lucru din viaÈ›a ta. Iar asta pentru că eu am luat naÈ™tere datorită È›ie, nu tu datorită mie. -Dar È›i-am slujit mai mult de-o viață! -Iar eu te-am vegheat tot acest timp. -Þi-am adus cei mai frumoÈ™i trandafiri. -Eu am avut grijă să fii frumos, tânăr È™i fericit mereu. -Acum nu sunt fericit! De ceva timp am uitat ce-i fericirea. -Iar totul se întâmplă din vina ei. Tu nu înÈ›elegi că ea nu este ca mine? Ea nu este aceeaÈ™i cu mine. Eu sunt visul tău veÈ™nic, ea e doar o realitate crudă. Eu sunt cea care te merită. Din vina ei, în ultimile cinci luni mi-ai adus cele mai urâte flori. Nici măcar nu erau trandafiri. Nikonar se liniÈ™teÈ™te. -Distruge-mă! Ia-mi sufletul, dar las-o pe ea în pace. Ne vezi cât suferă? Ia-mă de pe suprafaÈ›a Universului, È™terge-ma din mintea ei! Elibereaz-o de toate aceste chinuri! -Nikonar, până la urmă, tu ai apărut în calea ei. Tu È›i-ai impus prezenÈ›a în mintea È™i în viaÈ›a ei. Știai de la început că nu există cale de întoarcere; iar acum...nu există cale de mijloc. Tu eÈ™ti singurul vinovat. Tu È›i-ai creeat propriile iluzii care È›i-au distrus prezentul È™i viitorul. -Ce È™tii tu...Eu o iubesc pe Bellamira. -Ca pe Milena? -Milena a fost un vis, o iluzie, un fals. Vreau ca Mira să fie mireasa mea. -Ca È™i Milena? -Ce È™tii tu despre Milena?!răbufneÈ™te el. EÈ™ti doar un lac, o invenÈ›ie de-a mea. -Eu È™tiu totul despre tine. Am luat naÈ™tere odată cu tine. -Cum să È™tii totul despre mine? EÈ™ti un obiect. Atât! -Nu sunt doar un obiect, sunt mai mult de atât. -Serios? Și ce eÈ™ti? Cine eÈ™ti?È›ipă el, ajuns la culmea disperării. -Eu sunt conÈ™tiinÈ›a ta. Nikonar bufneÈ™te în râs. Râde, dar râsul lui bolnav nu-l face decât să se enerveze È™i mai tare. Imediat apoi o dă în plâns. -Doamna mea conÈ™tiință, te rog să îi redai libertatea Mirei, zice el ironic. -PriveÈ™te-mă, zice Lacul. OglindeÈ™te-te! Doar atât. Nikonar se oglindeÈ™te în Lac. El își vede toată copilăria, tinereÈ›ea, viaÈ›a în acel Lac. Văzând toate acestea, intenÈ›ionează să se arunce în Lac. -Nu! Nu te arunca! Nu te întoarce în trecut! Eu, acest umil Lac, sunt conÈ™tiinÈ›a ta, legătura ta cu trecutul. Nu te cufunda iar în amintiri! -Elibereaz-o pe Bellamira, te rog! -Ea e dincolo de mine. De cealaltă parte a vieÈ›ii tale. Eu sunt cea care rămâne, ea e cea care pleacă. Nu-i pot lăsa cale liberă. -Blestemat să fii, Lacule! Să seci È™i să te umpli de râie! Să rămână doar pietrele de tine!zice el disperat. Un vânt puternic provoacă valuri Lacului È™i aproape că se transformă în vijelie. Se arată soarele arzător, dar vântul este mult mai puternic. Niko pleacă în fugă, parcă spre nicăieri. 11. Cazul Alexe Următoarea zi, Bellamira aÈ™tepta nerăbdătoare vizita lui. Se uita cu speranță la aceeaÈ™i fereastră mică È™i rotundă. -De ce nu vii?se întreba ea, bâțâindu-se în față È™i în spate. Stătea rezemată de perete, în patul din acea cameră ce i se părea oribilă. Pe geam nu se vedea decât cerul albastru de mai È™i încă se auzea vântul care pornise de ieri. -Nu mai vine...zice ea dezamăgită, mutându-È™i privirea. -Ba da, îi răspunde Nikonar. Aici sunt. Voi fi alături de tine mereu. Nu am să te las niciodată singură. Te iubesc. -Mă iubeÈ™ti?zâmbeÈ™te ea. -Da. Atât de tare încât... -ÃŽncât m-ai scoate de aici?îl completează ea zâmbăreață. -Da, dar mai trebuie să lucrez la plan. -Aveai deja un plan cum să mă scoÈ›i de aici?se miră ea. -Da...Nu e gata încă. Abia aÈ™tept să fii liberă È™i fericită. -Ieri a fost Daniel, fratele meu, la mine. Mi-a citit o carte. Nu mai È™tiu despre ce mi-a citit. -Știu. -Erai la geam, nu? -Da. ÃŽmi place să te veghez. Nu îmi vine să cred că exiÈ™ti! EÈ™ti foarte frumoasă aÈ™a, naturală, fără machiaj...AÈ™a de frumoasă erai acum cinci luni. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti? -Atunci m-am simÈ›it în largul meu. A fost prima...dată. Nu mai simÈ›isem vreodată aÈ™a ceva, atâtea emoÈ›ii... -Mira, te simÈ›i bine aici? -Nu! Camera asta, după ce că e mică, izolată È™i rece, mai are È™i pereÈ›ii verzi. Nu-mi place aici. Nu sunt nebună, ci locul ăsta mă face să par nebună. -Mira, nu aici, în camera asta. Te întrebam dacă te simÈ›i bine aici, în Univers. -ÃŽn Univers?se miră ea. Cu tine, oriunde îmi e bine. Fără tine, nu mi-ar fi bine deloc. ÃŽn biroul medicului care se ocupă de cazul Bellamirei Semeghin, Daniel, Ersina È™i medicul comentau evoluÈ›ia fetei. -Ieri am vizitat-o. I-am citit o carte pe care, se pare că a citit-o È™i ea. Nu înÈ›eleg cum altfel a auzi de Lacul Doamnei, Parcul Trandafirilor... -E posibil să fu auzit de la prieteni, zice medicul. -Da! Mi-a zis că într-o zi s-a întâlnit cu un bărbat care a dus-o la acel Lac, în acel parc. Eu nu am auzit de aceste denumiri. De aceea, m-am speriat. I-am zis să nu creadă în orice bărbat. -Bărbat?!răbufneÈ™te Daniel. Sora mea e aÈ™a din cauza unui bărbat?! -Da. Dar cred că acel bărbat există doar în mintea ei. Robert È™i Norbert nu l-au văzut când îl vedea È™i ea. -Dumnezeule! -Cazul Alexe!zice medicul. -Poftim?zice nedumerit Daniel. -Am avut un caz similar acum 20 de ani. O tânără de nici 19 ani i-a citit romanul scriitorului rus Alexe N. È™i a venit la noi nebună de-a binelea. Sora dumneavoastră se simte bine față de cum era ea. Se pare că se îndrăgostise de acel scriitor doar citindu-i nu È™tiu ce roman. -„Drumuri de neatinsâ€!zice Daniel. -Exact. Și...nu vreau să vă sperii... -Și-a revenit?întreabă Ersina. -Nu. A murit după 6 luni. S-a sinucis. Și-a È›inut respiraÈ›ia È™i... -Doamne...săraca mea soră! -De aceea, ne-am gândit ca domniÈ™oara Semeghin să fie transferată la un ospiciu adevărat. După cum È™tiÈ›i, acesta este doar un centru de recuperare. -Și credeÈ›i că aÈ™a își va reveni sora mea? -ȘtiinÈ›a a avansat. Există o speranță. -Când o putem transfera?se interesează Ersina. -Chiar în seara asta, doamnă. -Atunci, nu mai avem timp de pierdut, zice Daniel. „-Săracii oameni. ÃŽncă mai trag speranță. De-ar È™tii că în fiecare an există un caz de genul ăsta...â€Ã®È™i zice medicul în gând. -Asta ne mai trebuia: ca fetiÈ›a noastră să se îndrăgostească de un personaj care se îndrăgostise de un alt personaj! -LiniÈ™teÈ™te-te, mătușă. Mira va fi bine... Când medicul, fratele È™i mătuÈ™a ei au ajuns în rezerva fetei, ea dormea. AÈ™a s-a putut efectua transferul ei la un ospiciu modernizat, imbunătățit. 12. O ultimă scrisoare Se făcuse o săptămână de când fusese mutată într-un ospiciu adevărat. ÃŽn tot acest timp, Nikonar nu o mai vizitase. Și, culmea, pereÈ›ii ce formau noua ei cameră erau formaÈ›i din geamuri blindate. Din jur împrejur erau doar plante verzi. -Acest verde mă va usca. Ãsta îmi usucă minÈ›ile! Și numai din cauza voastră, că m-aÈ›i mutat într-un loc pe care Niko nu-l È™tie! M-aÈ›i îndepărtat de el, singurul care mă crede, singurul căruia îi păsa de mine!È›ipă ea, lovind pereÈ›ii. Dar Nikonar o privea neputincios din plante. Ea nu-l observa. Spre seară, ea adoarme. Era foarte obosită psihic. El profită de somnul ei È™i îi lasă o scrisoare. Următoarea zi, Bellamira o găseÈ™te. Se gândea că dacă să o deschidă sau nu. Dar plicul era roÈ™u. Precis de la Nikonar este. Altcineva nu-i putea lăsa o scrisoare roÈ™ie... -Nu e semnată. Dar poate e de la el. Mi-a lăsat-o când am dormit. Deschide plicul È™i citeÈ™te scrisoarea. „Dragă Mira, ÃŽn primul rând, vreau să-mi cer scuze că È›i-am distrus viaÈ›a...†-Dar tu nu mi-ai distrus-o, mi-ai împlinit-o!se miră ea. „Vreau să È™tii că nu eÈ™ti singura căreia i-am distrus viaÈ›a. De aceea, vreau să mă opresc aici cu vizitele. ÃŽÈ›i fac rău...†-Ba nu îmi fac rău vizitele tale! Din contră... „În multe fete i-am văzut chipul Milenei. Toate au murit. ÃŽn tine am văzut-o pe Bellamira, fata cu privirea frumoasă. Pe tine te iubesc. Eu nu sunt decât un amărât spirit al jalnicului poet, scriitor Alexe N. care tot timpul a căutat disperat să-i fie bine numai lui. Am fost un egoist care a căutat-o pe Milena în fiecare fată. Doamna Lacrimilor RoÈ™ii este conÈ™tiinÈ›a mea, izvorul nebuniei mele. Mergând pe principiul „Milena e unicăâ€, am distrus vieÈ›ile multor fete. Sunt un spirit asasin! Am mers la Lac È™i i-am cerut să te elibereze, să ne lase să fim fericiÈ›i împreună, ba chiar să mă distrugă pe mine pentru a-È›i reda È›ie luciditatea...†-Asta nu, Niko!È›ipă ea. „Tot ce îmi doresc e să arzi cartea pe care È›i-a citit-o fratele tău È™i să uiÈ›i că există, că a existat Nikonar!†-Nici în momentele cele mai groaznice, de nebunie profundă nu te-am È™ters din memoriea mea! „Mi-am blestemat traiul, gândurile È™i pe mine. Am blestemat Lacul. Mi-am blestemat părinÈ›ii! Am fost, sunt È™i voi fi un monstru. Nu merit milă, iubire sau afecÈ›iune...M-am comparat cu Dumnezeu. Cum El i-a creat pe Adam È™i Eva, eu mi-o creasem pe Milena. Am luat persoanjul lui Bezdomnâi È™i i-am dat viață, dar nu l-am găsit niciodată. Te-am găsit pe tine însă, CreaÈ›ia vie a lui Dumnezeu. Dar te-am găsit prea târziu. De aceea, te rog să mă uiÈ›i...Semnat, Alexe†-Nu!se agită ea. Nu e adevărat! „PS: DeÈ™i aproape oriunde semnam Alexe N. , N este de la Nikonar, nu de la Nicolai, aÈ™a cum È™i-au dat toÈ›i cu părerea. Te iubesc!†-Și eu te iubesc... Bellamira începe să plângă È™i rupe scrisoarea în zeci de bucăți. Þipă atât de tare, încât toÈ›i din ospiciu au auzit-o. Nikonar se întoarce trist către Lac. ÃŽn drum spre Lac, vorbeÈ™te singur... -Ce trist! Nu mi-am imaginat că dragostea È™i obsesia sunt două lucruri diferite. E ciudat cum dragostea apare după ce mori. Chiar dacă e ea moarte clinică, tot mort sunt. Egoismul mi-a distrus raÈ›iunea. Spre să mă uite. Doar aÈ™a poate să-È™i recapete luciditatea. Merge ce mai merge È™i ajunge la locul de obicei. Numai că lispea ceva: Lacul! ÃŽn locul Lacului erau doar mici petale veÈ™tejite de trandafiri È™i urme de broaÈ™te. Atât mai rămăsese din Lacul Doamnei. ÃŽntr-adevăr, secase; doar râia È™i pietrele rămaseră din el. -O piatră albastră în mijlocul acelor scârboÈ™senii?!se strâmbă el. Nikonar ia acea piatră È™i o priveÈ™te mirat. Era pandantivul în formă de lacrimă din inima Lacului. Nikonar e fericit! 13. IeÈ™irea din amorÈ›eală – răsplata iubirii tale ÃŽn urma ultimei crize, Mira primeÈ™te îngrijirile medicilor. Este sedată È™i adoarme imediat. Din nou, fratele ei discută cu medicul. -E mai grav decât am fi crezut, domnule Semeghin. Sora dumneavoastră nu pare să-È™i revină. Era mai liniÈ™tită ieri. -Nu înÈ›eleg ce i s-ar fi putut întâmpla. Am stat toată noaptea pe acest hol, în faÈ›a camerei unde stă!zice Daniel. -Am găsit acest plic roÈ™u în patul ei în timp ce a avut criza. -Dar...cum a ajuns acolo? Doar nu a intrat nimeni! -Știm, domnule Semeghin. CredeÈ›i-mă că È™i pentru mine e un mister. Astăzi va sosi medicul căruia i-am predat cazul ei. E mult mai tânăr È™i mai avansat decât mine. Doar el mai poate face minuni. -Nu vă veÈ›i ocupa dumneavoastră în continuare de ea? -Din moment ce în aproape È™ase luni nu s-au văzut imbunătățiri, sunt obligat din punct de vedere moral să predau cazul. -Dar dumneavoastră îi cunoaÈ™teÈ›i starea cel mai bine. -Din contră. ÃŽn È™ase luni nu am putut descifra nimic. ÃŽntr-adevăr, starea ei depindea strict de vizitele lui Nikonar. Nimic altceva nu avea efect psihic asupra ei. Pe acel hol tocmai întra un tânăr îmbrăcat în haine albe ce se îndrepta spre camera în care era instalată Bellamira. Merge foarte hotărât È™i vesel. Medicul È™i Daniel îl observă. -Dumneata eÈ™ti medicul cel tânăr ce va prelua cazul Bellamira, nu?îi opreÈ™te medicul ce se ocupase de ea până acum. -Eu sunt cel care o va însănătoÈ™i pe Bellamira Semeghin, le zice el, încrezător. -Mă scuzaÈ›i, dumneata nu eÈ™ti medicul Alexandrescu? Recent ajuns din Moscova? -Mă numesc Alexe Nikonar È™i am venit să-i redau luciditatea Bellamirei. Atât Daniel cât È™i medicul rămân uimiÈ›i È™i stupefiaÈ›i când aud acest nume. -Dar scriitorul Alexe N. era în moarte clinică. A fost îngropat!zice speriat Daniel. -A fost!dă replică Nikonar. -ȘtiinÈ›ific, nu se poate!adaugă medicul. -Ehei, domnule doctor, nu È™tiÈ›i ce poate face puterea minÈ›ii, a inimii, a sufletului... Nikonar ajunge lângă Bellamira È™i o sărută cu multă iubire pe frunte. Ea se trezeÈ™te fericită. -Știam că ai să vii, Niko... -Þi-am zis că nu o să te părăsesc niciodată? -Da... -M-am È›inut de cuvânt. Am venit să te scot de aici. -Astăzi?se miră ea. -Acum. Uite, È™tii ce e ăsta?o întreabă el, arătându-i pandantivul. -E un...pandantiv?zice ea neÈ™tiutoare. -E cheia noastră spre libertate. Știai că am stat 100 de ani în moarte clinică? -Poftim?se miră ea. Eu cum am ajuns aici? -Te-ai...lovit la cap de un stâlp. Þi-ai perdut memoria. Nu-È›i aminteÈ™ti nimic? Chiar nimic? -Tot ce È™tiu e că...am un frate însurat cu Sara, iar împreună au două fete È™i...parcă Sara era însărcinată. Am o mătușă, Ersina, doi veri: Robert È™i Norbert, pe micuÈ›a Ezra È™i jucăuÈ™ul Angelo, iar tu...eÈ™ti iubitul meu, nu? Nikonar zâmbeÈ™te pozitiv. -De ce râzi? ÃŽn salon apare È™i medicul cel tânăr, de data asta, Alexandrescu. O examinează, îi pune fel de fel de întrebări, apoi Daniel È™i medicul în vârstă intră È™i ei în salon. -Daniel, cu cine seamănă băiatul tău? Cu tine sau cu Sara?întreabă Bellamira. Daniel rămâne È™i mai mirat. -Dumneavoastră sunteÈ›i ruda pacientei?întreabă medicul Alexandrescu. -Da. Sunt...fratele domniÈ™oarei. Se mai poate face ceva? -Ce să se mai facă? De-aia v-am chemat, să vă dau verdictul: sora dumneavoastră e perfect sănătoasă. Se pare că...s-a înfăptuit minunea! -Nu È™tiu cum să vă mulÈ›umesc, domnule medic!zice Daniel, topit de fericire, îmbrățișându-È™i sora. -Ce să-mi mulÈ›umiÈ›i? Eu doar azi am luat contact cu ea. CredeÈ›i că eu sunt cel care face minuni?glumeÈ™te medicul Alexandrescu. -MulÈ›umeÈ™te-i lui, Daniel. Lui Nikonar. El a stat lângă mine È™i m-a susÈ›inut. Datorită lui sunt bine. -E doar o coincidență de nume?spune speriat Daniel. Nikonar râde È™i îl îmbrățiÈ™ează pe Daniel. Daniel răsuflă uÈ™urat. -ÃŽn viață, nimic nu e la întâmplare!îi răspunde Nikonar. Bellamira se întoarce acasă. Camera ei este acum colorată bleu, iar culoarea roÈ™ie a fost înlocuită în toate celelalte părÈ›i cu alb. Nikonar, văzut de toÈ›i acum, locuia împreună cu ea în acea casă în care Daniel, Sara È™i cei trei copii ai lor se instalaseră definitiv în urmă cu È™ase luni. ÃŽntr-o seară de iulie în care Nikonar È™i Bellamira priveau stelele, Nadirul È™i Zenitul, ea își aminteÈ™te ceva asupra căreia nu găsise nicio explicaÈ›ie È™i nu i se oferise vreuna. -Cum e posibil faptul că acum te văd toÈ›i? Cum de È›i-ai revenit, după 100 de ani, din moarte clinică? E...real? Și... -...cum de È›i-ai revenit după ce te declaraseră permanent nebună?o întrerupe el. -Da... -Bellamira, dragostea adevărată te trezeÈ™te din morÈ›i, din nebunie, din coÈ™maruri, din orice...Când iubeÈ™ti cu adevărat, nu există cuvântul „imposibilâ€. -ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, Niko! -Știi ceva?zice el, încercând să pară serios. -Ce anume? -Te iubesc cu adevărat! -Semnat, Alexe!glumeÈ™te ea. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy