Mda. S-ar părea că am treabă de dimineață. Azi noapte în curbă la Felești pe drumul spre Piatra Neamț un tir s-a ciocnit de un camion. Șoferul camionului a ieșit prin parbriz și o bucată de tablă i-a retezat gambele.
Partea cea mai proastă e că la spital nu prea dă nimeni informații. Anul trecut un chirurg bine cotat dar cretin a avut un pacient italian care se prezentase la urgențe cu o gutuie în anus. Presa a scris despre caz iar chirurgul a luat-o razna. A cerut ca nici un cadru medical să nu mai dea informații de parcă ar fi fost spitalul lu tat-su. Din punct de vedere tehnic(nici un cadru medical- nici o informație) aici dubla negație duce la afirmație.

Nu știu de ce mi-am imaginat gambele tăiate ca un os de vită pe care îl sugi de măduvă. Asta înseamnă ori că cinismul meu a ajuns o maladie ori că mi-e foame. Ori amîndouă. Pasagerul din camion a fost transportat la Iași cu plagă gigant în regiunea occipitală. Adică fără o bucată mare de țeastă. Nu știu de ce cînd spun țeastă mă gîndesc la un fragment din Robinson Crusoe. După nu știu cîți ani pe insulă Robinson învață să coacă pîine improvizînd un cuptor din două țesturi de pămînt.

La spital am aflat că șoferul tirului era fiul vecinului meu care are o crîșmă în cartier. Primul lucru care mi-a trecut prin cap a fost: stai să vezi că vecinul o să înceapă să adune toți banii de la cei de pe condicuță ca să plătească medicii. Nu compasiune. Nu tristețe. Nimic.
Oare asta mă face sociopat?

Pe vremurile cînd tăiam(ha!ha!) frunze la cîini în triajul Chirurgiei specialitatea mea erau amputații. Sezonul lor de glorie se desfășura cînd se întorceau stranierii în țară și lucrau la vilele lor în construcție. Veneau cu scule bune din străinătate dar nu prea știau să le folosească. Așa că în fiecare zi cîte unul venea în stare de șoc la spital ba cu o secțiune de mușchi ba cu degetele amputate.
Patologic vorbind m-a fascinat tot timpul starea de șoc. E ca și cum ai încerca să tranchilizezi o specie pe cale de dispariție (să zicem un rinocer alb) pentru a-i implanta un cip care să-i urmărească toate mișcările.

Apoi a urmat resuscitatul de la cabinetul TBC din policlinică. În urma lui au venit îngrijitoarele și au dat cu mopul. Ca la un meci de handbal cînd se curăță suprafața de joc după ce o extremă a fost faultată la nouă metri.


*

Recunosc. Sînt un asistat social. Sînt plătit ca să duc lingurița la gura trupului meu incapabil. Sînt plătit să-l traversez strada. Sînt plătit să-l ajut să-și facă nevoile. Să scrie despre morți.
Cel mai mult mi-am dorit să fiu un reporter adevărat. Să fac breaking news cu ceea ce se întîmplă în oameni.
De cele mai multe ori am zis că a trăi e doar o întîmplare. În majoritatea timpului sîntem manechine penttru teste de rezistență. Se întîmplă uneori să primești un plic cu o scrisoare și un tablou ca mulțumire că ceea ce faci contează.

Inversez puțin mersul normal al lucrurilor. Dimineața cînd mă duc la servici ca și cum m-aș pregăti pentru un somn bun îmi las numele pe ușa șifonierului. Cam ca un polițist care-și lasă pe scaun cascheta și uniforma. Nu mai sînt nici Pal nici Emilian nici Valeriu nici Emi Miluță Vali sau alte derivate.
Sînt 0016236 și-mi ocup locul la standul de lucru.