Deschise întâi un ochi, apoi pe celălalt. Începu să deslușească detaliile incăperii, era acasă. Un pahar cu vin roșu zăcea răsturnat, iar vinul îmbibase paginile cărții lăsate deschise pe masă; se vor lipi se gândi.
Incercă să se ridice din canapea întâi într-un cot, o durere cumplită îi străpunse tot corpul, renunță; rămase cu ochii deschiși, fixând paharul răsturnat. Ce se întâmplase? Întrebarea aduse cu ea o cumplită durere de cap, își pipăi fruntea, și-o simți umflată.
Memoria îi reveni. Își aminti violul.
După dușul îndelung îmbrăcă halatul de baie și se aseză în canapea. Duse o luptă cu sine încercând să-și amintească toate detaliile… cum se întâmplase? Imediat ce îi reveneau în cap clipele de coșmar încerca să le facă să dispară, strângând ochii atât de puternic încât la redeschiderea lor secunde bune rămânea în întuneric. Încet și dureros refăcu filmul violului. ÎL cunosc, se gândi.
Se gândi să se ducă la poliție, imediat se răzgândi… va trebui să povestesc de zeci de ori “întâmplarea”, cine știe cărui perves, care probabil că-și va imagina cu plăcere scenele povestite. Și la ce bun? Ce i se va întîmpla LUI? Va face în cel mai bun caz trei, hai patru ani de pușcarie după care va fi eliberat pentru bună purtare. Va fi un proces, vor afla toți, părinții, colegii de la serviciu, prietenii. NU. Nu va putea suporta privirile lor compătimitoare, perverse, murdare… Se va schimba tot. Deja s-a schimbat totul.
Ridică de pe masă cartea, voia să-și curețe mintea, să uite, să șteargă, să moară. Începu să citească, adormi cu cartea în mână, mai avea două pagini…
Se trezi la fel de rău, ba chiar mai rău. ȘTIA. Termină cartea. Se uită la ceas, era ora 15:00. Sună la serviciu și anunță că a avut un accident de mașină; va lipsi o vreme.
Imediat își închise cele două telefoane mobile, nu voia să dea explicații nimănui și nici nu se simțea în stare să inventeze minciuni plauzibile. Se culcă din nou după ce mancă niște resturi de spagete.
Lisbeth Salander1, îi urla în cap gândul când se trezi, ea a putut! Voi putea și eu.
Își petrecu urmatoarea lună plănuind în timp ce aștepta cu nerăbdare ca vânătăile mari de pe fața să i se vindece, mai aveau puțin, erau deja de culoare galbenă. Ieșea din casă doar pană la buticul din colț, la prima tentativă de ieșire avu un atac de panică în lift, sfârși năvălind în hohote de plâns pe scări înapoi spre apartamentul de la etajul cinci, își dădu seama că nu încuiase ușa la plecare.
La aproape două luni de la ’’întâmplare’’ se urcă în troleibuzul 66 de la Universitate spre Spitalul Fundeni, știa exact ce are de făcut. După minuțioase căutari în Google și multe forumuri avea făcută lista cu cele necesare. Coborâ din troleibuz și se îndreptă încet spre spital, era ora de vizita. Se plimbă câteva minute prin primul corp de clădire ce-i ieși în cale, până când simți că mirosul dezgustător de transpirație, clor, medicamente, moarte îi intră în piele, ieși din clădire și se îndrepă de data asta cu pasul mai grăbit spre farmacia de la intrarea în curtea spitalului. Scoase hârtia și o întinse farmacistei:
-Sora mea, operație de apendicită; zise în momentul în care ochii negri ai farmacistei roșcate cu început de chelie și suprapoderala, îi aruncară o privire puțin neâncrezătoare.
-Doctorul? Intrebă femeia.
-Mateescu.
-Apendicită zici? Păi și de ce aici la Fundeni?
-Aici a adus-o salvarea, a fost luată la urgența…
-Ihâm… să vedem. 456 ron.
-Mulțumesc, zise în timp ce îndesa, cu inima cât un purice, punga în rucsac. A mers.
Se urcă în același troleibuz cu care venise, semn bun gândi și se bucură că nu mai composteaza. 456 ron nu-s bani puțini, bine că avea la dispoziție overdraftul de 7000 ron.
Sosise Ziua Z. Stătea ca pe ghimpi, se răzgândi de sute de ori, se hotarâ să se ducă la poliție după care iar se răzgândi. Hotărarea era luată. Punct.
Ciocăni la ușa din metal vopsit negru, observă că vopseaua începu să se scorojască pe alocuri se ițea rugina roșiatică, observă că vizorul se intunecă… Simți că lesină. Ușa se deschise.
- Mă, tu o cauți! Auzul vocii surprinzător de subțire făcu să i se încleșteze degetele pe mica măciulie metalică dar deosebit de grea din buzunar.
- Poate, nu mă inviți inăuntru? Avem de vorbit, ori poate ca vrei să afle și vecinii tăi…
- Ce vrei? Bani? Era surprins, nu se aștepta la asta, se vedea cum ii tremură ușor buza de jos cu tot cu bărbie. Probabil că se intreabă de unde știu unde stă și mai ales de unde știu că e singur, te-am prins jigodie.
- Bine, văd că nu ai de gând să pleci, înțeleg că ți-a plăcut… zise zâmbind, iar buza de jos i se strâmbă într-un fel odios dând feței un aer de răutate pură.
în clipa în care EL se întoarse cu spatele înaintând pe holul semi întunecat îl lovi cu mica măciulie de fier drept în scobitura din spatele cefei. Icnii și căzu precum un sac în mijocul holului. Scoase repede din rucsac sfoara. Îl legă cu picioarele desfăcute, de un scaun solid găsit în ceea ce părea a fi un dormitor. Pentru că EL dădea semn că și-ar reveni din leșinul cauzat de lovitură, îl forță să bea din sticla de jumătate de litru de apă în care erau dizolvate 20 de pastile de Lexotanil cumpărate de pe net. EL adormise.
Închise ușa de la intrare, cercetă vreo zece minute apartamenul. Nimic interesant. Îl găsi inexpresiv, întunecat, rece.
Se întoarse către EL. Se chinui să-l dezbrace așa legat cum era. Îi era frică să-l dezlege, se hotărî să taie hainele cu o foarfeca, avea în rucsac. Întinse pe jos o folie din plastic cumpărată de la feroneria din piața, cu greu mută scaunul în mijlocul foliei.
E grea scârba, gândi.
Scoase pe rând din rucsac bisturiul, acele, ața medicinală, fașele, banda de lipit, mănușile chirurgicale. Așeză obiectele deosebit de încet unul langă celălat pe folie, își ridică privirea asupra LUI.
Acum nu mai părea așa fioros, aproape că arata ca un om obișnuit așa cum dormea, își apropie obrazul de gura LUI. Respira. Îi lipi gura cu bandă de lipit… în caz că se trezește.
Îl privi iar… Ar fi vrut ca scârba să fie trează, dar îi era frică, ar fi vrut ca și scârba să aibe ‘’amintiri’’. Ar fi vrut ca scârba să vadă...
Se duse la baie si se spală pe mâini, strânse totul în rucsac. Era gata de plecare. Aruncă încă o privire în încăpere… Scârba zăcea într-o baltâ de sânge legat în scaun cu o foarfecă lângă el.
Ieși din apartamentul străin. Iși recalculă fiecare pas făcut în timpul acțiunii, nu lăsase nici o amprenta pentru că purtase mănuși, strânsese totul în rucsac, conținutul rucsacului îl va arunca în alt cartier, în Titan, poate că va face și o plimbare prin parc. Dar asta mâine.
Se duse acasă, făcu un duș lung și deschise televizorul, mută pe un canal de știri și așteptă. După cinci ore știrea fu dată la televizor. O crainică tânără, cu o privire goala anunță dregându-și vocea gravă:
Astăzi aproape de orele 18:00 în urma unui apel făcut la 112 în cartierul Crângași a fost găsit un bărbat în vârstă de 38 de ani, barbatul a fost găsit în stare de inconștiență în fața ușii de la intare, de către personalul de pe ambulanță; din cauza cantității mari de sânge pierdute. Se pare că acesta a fost supus unor chinuri de nedescris, mai exact bărbatului i-au fost extirpate testiculele și introduse în cavitățile oculare, iar ochii i-au fost cusuți în scrot. Vecinii cred că este vorba de razbunarea unei grupări de infractori romi din zonă. Victima având în trecut mai multe neînțelegeri cu aceștia. Vecinii afirmă că bărbatul agresat este rasist și că a provocat mai multe scandaluri în zonă. Victima se află acum internată la spitalul Municipal din capitală…

A doua zi pe la pânz se hotarâ să arunce conținutul rucsacului în zona parcului IOR, mai puțin mănușile purtate pe care le arsese deja în cadă. După ce scăpă de nedoritul bagaj intră în parc. Se plimba încet pe aleile late, dând la o parte cu picioarele covorul de frunze ruginii, aproape se întunecase când simți o mână pe umăr:
- Razvan, tu ești? Ce faci? Ești bine? Nu te-am mai văzut de două luni...
Privea nedumerit la fata cu părul creț, care la rândul ei îi arunca o privire cu adevărat îngrijorată. O recunoscu după câteva secunde bune pe Ana, colega lui de serviciu.
- Sunt bine, zise el.
Zâmbea.

Sfârșit