agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2010-12-21 | [This text should be read in romana] |
Nimeni nu ar fi plecat de acasă de Crăciun, unde, cât erai de sărac, de un cârnat, o mămăligă sau o slănină afumată trebuia să ajungă pentru cele câteva zile de sărbătoare, iar o țuică fiartă avea fiecare și nu întreba nimeni de unde o ai și ți-o dădea, dacă nu o aveai.
Crăciunul era cel puțin în primele zile pentru unii un fel de tunel al timpului, unde se reîmpăcau și trăiau o vreme atemporală, apoi spre sfârșit începeau certurile, după câteva zile de reașezare în matca bucuriei colective, începea revenirea la realitate, ieșirea din tunel și fiecare cădea de unde se credea pentru câteva zile atât de sigur. Unii cădeau din autobuz, alții cădeau din familie, pentru că au scăpat la beție un oarece secret pe care toată lumea îl intuia, dar era tabu din generație în generație. Cel mai la modă secret de prin marginile de oraș era: „lasă că știu eu al cui e copilul, măi Ioane, ți-oi spune după ce ne-om sorcovi pe întâiul anului”. Alții cădeau în diverse patimi după sărbători, ca de pildă: de vizitat ba pe nașu mai mult sau pe nașa mai tare sau chiar se vorbea, că ar exista oarece vecini care plăceau băieți, si de aceea erau vai, vai, vai „pătați”.... pentru că aveau păcate!!! Oamenii aceștia „pătați”, cum erau numiți în popor, probabil că aveau alunițe mari din naștere, o deficiență la ficat sau pur și simplu așa erau ei, cum sunt unii blonzi și alții bruni. În acele vremuri fiecare asemenea „pată” trebuia însă justificată și se ajungea la explicații misterioase: ba ca a furat mama în timpul sarcinii struguri, ba că Dumnezeu i-a „însemnat”, să poată fi recunoscuți de cei din jurul lor. Poveștile acestor oameni sunt cele nescrise, apăsarea lor este însă una care n-a avut lobby, nici de bine, nici de rău. Iar și iar se arătau neajunsurile: un ingredient permanent al vieții de atunci. Când tata începea să depene refrenul „Warum hat er mir nicht einmal ein Schaf gegeben” (De ce nu mi-a dat cel puțin o oaie?), cam atunci începeau și ceilalți vecini să-și întrebe rudele „cine ce a plătit”, „a cui e casa în care stau”, „al cui e copilul ăla sau ăla” sau de ce vine sectoristul din nou, că abia a mai fost cu câteva zile înainte! - Haidade, făăăă, nu vezi ca e blond broscoiul și nu e ca mine frumos și măsliniu? răcnea câte un Vasile înconjurat de câini și curcani înghețați de la frigul incredibil al iernilor copiilăriei.... - Măi măslinuile, n-ai auzit de boala aia albinoasă, aia mă de seamănă cu iepurii cu ochii roșii? Uită-te, hai mă Vasile uită-te...!!!!..... Păi ce să vezi tu!! Când e ceva de văzut dai ochii peste cap, că deh, la câte sticle ai în cap .......îți arde de înjurat și de căutat noduli (!!) în papură pe spatele bietului copchil și să nu spargi becurile cu pumnii, că iar intrăm în bezna în care nu se vede cine pe cine! Așa se apărau unele femei, cele curajoase evident, cele cu servici pe la I.F.A. sau APACA sau Tânăra Gardă și asta tocmai pentru că aveau servici. Ele se puteau coafa și mergeau cu autobuzul și se puteau apăra: „te spun lu’ tovarășu la fabrică, să vezi tu atunci ciomege”....... Cele care nu aveau decât băncuța din fața porții și dreptul dat de la Dumnezeu de a face copii și de a crește porcul repede și mare, tăceau, răbdau, se ascundeau când erau bătute și cu ochii vineții și reapăreau pe stradă, în stație, la centrul de pâine abia când totul era trecut. Răbdarea femeii se pare a fi un element salvator al națiunii celei mai ne-favorizate, altfel vă puteți întreba pe drept cuvânt, cum ar fi supraviețuit poporul român la câtă țuică, bătaie și injurii au trecut peste femei, peste bieții copii și copilăriile lor pline ochi cu asemenea rafale de trăiri? Și când se făceau mari, să nu credeți că îi aștepta un psiholog în ușa fabricii în care intrau generație după generație sau atunci, când fuseseră copii, acolo în poarta școlii să-i fi înțeles cineva! Nu, fiecare își punea într-un colț de creier și pe fundul inimii cele trăite, „se împăca cu soarta”, cum se zicea. (Știați că în spaniolă sunt două cuvinte pentru soartă ca și în limba română: suerte și destino.....or avea spaniolii și românii mai multe gradații de suartă decât alte popoare europene? Ah, noi mai avem și „ursită”....așa că am avea de fapt destinul pe partea noastră!) De acolo amintirile acestor copilării de la periferie apăreau, de unde stătuseră pe „stand by”, iar și iar în formă de spirală la finele Craciunului, atunci când copiii erau mari și aveau și ei copii la rândul lor și ridicau și ei la rândul lor o țuică pentru nașu, pentru nașa, pentru finul, pentru fina, până ajungeau pe fundul damigenelor, care pe vremea aceea erau mari, foarte mari, nu ca azi de 5 litri...... Totul era uriaș, să țină până la primăvară. Așa și sărbătorile. Cum necum, împăcarea și revizuirile trebuiau să țină până de sfintele sărbători de Paști, altă șansă nu aveam. De Crăciun nu se stătea prin cârciumi, poate unii, alții. Tinerii se întâlneau, dar la zilele sfinte, - generații le-au învățat ca fiind „sărbătorile de iarnă”- stăteau toți acasă, fiecare la părinți sau la țară, unde Crăciunul avea încă tradiție, partidul nu ajunsese până acolo. Icoanele stăteau mute după tot felul de prosoape și ștergare, culcate prin dulapuri, sau chiar în unele case, la oameni mai curajoși, atârnau pe pereți văruiți, sub un strat de praf și urme de muște. Semn că răbdarea lor a fost mare și a continuat și după ce societatea și-a recuperat libertatea de a crede în ce dorește sau ce poate. - Să n-o uiți pe Tante Käthe, se bucură de un semn de la noi.....zicea mama oftând, punându-mi în față o stivă de vederi cu moși gerili (asa se numea în copilaria mea Moș Crăciunul), cu lumânări și cu globuri colorate în culori stridente. - Nu cred, Tante Käthe nu se bucură de nimic, când intră pe poartă ne ceartă din priviri..... - Bine, bine, e femeie bătrână și trebuie să o ascultăm, știe mai multe.....încerca mama să mă convingă de prestanța mătușii ei, de care ea era prima care se speria, când aceasta intra pe poartă. Era verișoara bunicii, o femeie nu prea înaltă, ca o valiză, dar asta nu îi tăia din puterea de a apărea ca un general pe câmpul de luptă. Cum am mai spus, trebuia să mâncâm totul din farfurie, chiar și tata și asta nu era tot la ce ne obliga din trei cuvinte. Poveștile ei că oamenii în lumea largă, adică cea văzută de ea, America și Occidentul, care erau suficiente să ne convingă că văzuse tot ce se putea vedea, acolo peste tot oamenii munceau, povestea ea atotștiutoare, dar erau liberi și aveau case mari, precum puteam vedea în pozele color, primele pe care le-am văzut ale rudelor pe care le vizitase, dar cu care noi nu aveam contact pentru că nici ei nu ne văzuseră pe noi, chiar dacă mama era verișoara acelor doamne bine care stăteau în toată înălțimea în fața unor teracote perfecte. Nu aveam, cum am mai spus, telefon, iar Tante Käthe ne scria vederi din străinătate, dar nici nu se gândea să ne prevină când ne vizitează. - Poate dacă îi scriem o felicitare de Crăciun nu vine anul ăsta de revelion, mai adăuga mama, în speranța că amazoana din Metiș să nu apară iar ca o furtună. - Tot o să apară, ar trebui să îi spui poate pe săsește ca deranjează..... Vati se va supăra....șopteam. Tata, care asculta pe toate undele, retras într-un colț pe sofa, în șoapta radiodifuzorului Mamaia, în acel cartier ireal Rahova, adăuga și el: - Ja, sie wird wieder kommen, diese Kröte....va veni iar, broasca bătrână.... - Da, să sperăm că zăpada e prea multă și nu ajunge la gară, scăpăm poate fără scandal anul ăsta. Scrie-i că ne merge bine și avem mult de lucru și e și Vati acasă, poate așa se răzgândește, adăuga mama prin aburii ciorbelor și a geamurilor ce transpirau pe dinăuntru de la varza călită și pe din afară țintuite de ger. Tante Käthe nu doar că venea fără să ne anunțe, ci venea și se instala fără drept de apel și apoi avea dureri de toate felurile, iar când mama dorea să-i dea câte un tratament salvator, nimic nu-i era pe plac. O dureau tot felul de încheieturi de care nici nu auzisem pe vremea aceea. Mama care ne avea pe cap pe toți, îi făcea ceaiuri, zeamă de varză pentru genunchi și nu știu câte capace de cratiță erau încălzite pe sobă, ea credea că îi amortizau durerile de umeri și o încălzeau peste tot. Arăta ca un marțian cu toate capacele de aluminiu pe ea. După ce le dădeau jos nu că ar fi fost mulțumită. Povestea că în America, dacă i se întâmpla să o doară ceva, era dusă la doctor..... Atunci tata "o trimitea" în America în toate limbile străine pe care le știa, iar dialogul eșua într-un haos de propoziții scindate de subiect și predicat, iar eu mă întrebam, când voi știi să port asemenea discuții și să mă salvez, în caz că aș ajunge în America, unde totul era mult mai simplu, mai ales că la dureri precis că nu trebuia să te acoperi peste tot cu capace încălzite pe sobă de lemne..... Eu citeam din diverse povești, cojeam cu mare nepricere gutui pentru a face piticii care urmau să stea sub pom printre cozonaci, portocale și infailibilul miros de artificii. Greul era măsurat doar în gălețile de apă, care stăteau ca soldații în verandă. Dimineața uneori era o pojghită de gheață peste apa din găleată - semăna cu cristalele care strălucesc acum în vitrine, doar că acelea nu costau nimic și miroseau bine, un miros între apă de izvor și fum trecut prin gheață. Afară trebuie să spun că rufele miroseau a ceva închegat, erau tari, se lipeau de degete dar apoi erau calde și curate fără toate adausurile de astăzi. Dar azi le punem toți pentru că nu mai sunt fântâni, nu mai este fumul trecut prin zăpadă și nici liniștea Crăciunului în care unul sparge nuci, altul învârte coca și unul comentează știrile, doar unele, că altele oricum nu erau. Nu lipseau evident Plätzchen, biscuiții de Crăciun care par foarte ușor de făcut. Până faci coca, până le formezi rotunde cu un pahar de mărime mijlocie, pâna faci găurile cu degetarul, apoi le pui una peste alta dupa ce le-ai dat ușor si fin cu o dulceată de caise sau capșiuni, apoi le presari cu pudră, e cale foarte lungă....iar în final trebuie să stea mult și bine câteva zile „să tragă”, zicea mama. - Ce să tragă? întrebam nedumerită de ce nu avem voie să ne bucurăm imediat de gustul acela dumnezeiesc..... - Nein, die Plaetzche, biscuițitii, trebuie să se liniștească.....acolo la temperatură normală, dort bleiben sie auch, acolo vor rămâne o vreme, hotăra mama și asta era. Munca unei zile întregi era apoi încuiată în camera plină ochi cu bunătăți. În finalul tuturor acestor ritualuri trebuia așteptat. Acele câteva zile mi se păreau o veșnicie. Azi le cumperi de la magazin, miros bine, dar nu aștepți. Să fie oare gustul profund al unui Plätzchen ascuns în așteptarea de a intra în camera „frumoasă” sau „camera dinainte” cum îi spunea în Ardeal? Să fie oare mirosul de artificii ascuns în ciupitura neașteptată din frigul acela crâncen în care totul ți se lipea de degete? Să fie mirosul scorțișoarei badijonat în fum și jalea unei pisici în fața ușii, care oricum n-avea voie să intre decât atunci când nu erau acei oameni mari de față, cei cu toate drepturile? Poate, poate astea sunt ingredientele care se pun în cozonacii de Crăciun ai amintirilor, în curcanul care sigur că ți-e milă să-l tai dacă îl cunoști, dar îl mănânci cu poftă, dacă e un curcan pe care nu l-ai auzit trecând țanțoș prin nisip toată toamna. Și le înghețau și lor ghearele. I-am propus mamei să le facem tălpici. Da, uneori sângerau în zăpadă și lăsau dâre lungi, dar pe fața lor de curcan sau găină nu schițau nicio tristețe sau durere. - Când mă fac mare, i-am zis eu într-o zi de iarnă lui Mihăiță, atunci când eram sătui spre sfărșit de Crăciun de portocale și smochine și mai ales ciungă, da, atunci voi deschide o croitorie de papuci pentru curcani și de paltoane pentru caței și casuțe pentru ciori. - Ciori, auăleu? Nuuuuu, lasă-le încolo de ciori și bufnițe, zicea Mihăită, astea aduc nenoroc, da, pentru curcani și găini te ajut și eu, că se vând bine în piață, am văzut eu și mai erau și măgari.... - Nu, pentru măgari nu știu ce să fac. Măgarii trăiesc în Deltă, am văzut eu, acolo cărau și le plăcea, aici nu e bine pentru măgari.. - Dar atunci de ce zice mama Lilia: „uite iar trec măgarii aia”?... - Cred că n-ai înțeles, era vorba de sectorist, ăia cu lumina și gunoierii....se referea la „măgarii de oameni”....mama ta Lila.... El, Mihăiță nu prea înțelegea diferența între „măgarii de oamenii” și măgarii din Deltă , dar nici nu avea cum....Nu fusese în Deltă și nici nu prea știam, cum să-i explic ce e aia o deltă, când el nu văzuse nici măcar Dâmbovița din oraș, el văzuse Sabaru și balta de la noi de pe câmp.....iar un măgar adevărat, nu știu dacă văzuse, în afară de ce zicea mama Lila. Biscuiții cumpărați probabil că au respirat undeva în halele vreunei fabrici fără umbra pachetelor din camera frumoasă, neatinși de artificii sau ciupituri de lumânarile care picurau peste tot, mirosind din când în când a vată care pâlpâia încet pe crengile, care miroseau a pădure adâncă. Am auzit că în Ardeal aceasta al lor și al nostru „camera frumoasă” se numea „camera dinainte” și mi se pare interesant. „Camera dinainte”...... „Înainte de ce” m-am întrebat, dar nu am știut să-mi răspund, netrăind în Ardeal nu am cum recunoaște mersul lucrurilor din acel spațiu cultural. Noroc, că în fiecare an cunoștințele se împuținau. Astfel pe an ce trecea numărul vederilor ce trebuiau scrise de Crăciun se împuțina și el. Tata le considera inutile, era catolic și susținea că un adevărat creștin nu trebuie anunțat sub nicio formă că vin Sfintele Sărbători. - Der Mensch hat Gott in den Knochen.....Omul îl are pe Dumnezeu în oase....era vorba preferată a tatălui meu, doar el o înțelegea și acel Dumnezeu din multe oase îi permitea foarte multe: să bea vinuri bune, să se uite după femei, să trăiască din plin vremea fără război, iar munca pentru el nu era o obligație majoră, dar dacă omului îi plăcea, era egal ce face. - Evanghelicii parcă se țineau de muncă, era o datorie față de Dumnezeu, da, care vedea absolut tot. - Schläft der nie? Nu doarme niciodată? o întrebam pe mama în șoaptă înainte să mă întorc cu spatele spre ea și cu fața la peretele acoperit cu o carpetă de catifea pe care o căruță trecea agale printre niște oi obosite de atâta stat pe peretele nostru și cu blana tocită decât le mângâiasem în primii mei ani de viață. - Doch, Er schläft mit dir ein....ba da, Dumnezeu adoarme o dată cu tine......mă liniștea mama, care ținea mâinile încrucișate pe piept și își șoptea pașnic un „tatăl nostru”. Așa cu mâinile pe piept am văzut-o de multe ori seara înainte de culcare, zilele se terminau în împăcare cu cerul și lumea. Șoaptele de rugăciune nici că se terminau și Dumnezeu și cu mine și pisica, pe care uneori o ascundeam sub pernă, adormeam până departe spre alte lumi, iar somnul din acele nopți umplea insomniile de mai târziu și sunt ca fundamentul unei case, care stă și stă după războaie și incendii și fără oameni, ....casa rămâne casă...... La evanghelici șirul păcatelor era mult mai lung, privirile căzute, la unii chiar înfipte în pământ, erai singur până sus în cupola catedralei gotice, învăluit în maronul băncilor din lemnul greu de nuc. Doar două lumânări pe altar îți luminau clipele în care încercai să te concentrezi și să bați la ușa Lui.......iar undeva peste noi toți era die Kanzel, în care stătea drept, serios și îmbrăcat în negru preotul, care citise și interpretase pentru noi toată Biblia. Noi, încă copii, îl ascultam, dar ne mai și jucam pe sub bănci. Iar apoi când am mai crescut l-am ascultat, unii dintre noi au plâns când ne critica blând în locul lui Dumnezeu și ne vorbea de drumul stâncos și sacrificiile lui....... De Crăciun era biserica plină ochi, se făceau cadouri, iar între Altar și bănci era un pom mare, mare și multe cadouri, se cânta, părinții erau mândrii de noi dacă terminam de spus toată poezia, care era și mai lungă prin ecoul venit de acolo de sus. Mai ales că unii dintre noi trăgeau clopotele, care uneori nu băteau ritmul normal, că se întâmpla să te tragă un clopot mai sus sau să te lase să cazi cu el cu tot pe toată greutatea ta. Vai ce vânătăi aveam după. Dar eram fericiți. Primeam 5 lei pentru un tras de clopot și puteam să ne cumpărăm fără să întrebăm o coca cola, care pe vremea aceea costa 7 lei. - Măi Willi, dar voi acolo, nu scriați la nimeni de sărbători? întreba mama sfioasă. Adăuga „nici noi nu scriam când eram mici, n-aveam bani și era război și frig .....dar la Tante din America tare i-aș fi răspuns să nu ne uite, dar chiar dacă scriam tot nu ar fi primit...”.... Ceea ce e adevărat: poșta română în acele vremuri era controlată. Toți care scriau nu se puteau considera singuri sau uitați. Să nu credeți că existau doar câțiva „Aceia” care citeau pe ici pe colo, nu, se citea de la mic la mare, se citea tot, tot, absolut tot, și se nota tot, tot, absolut. Și asta nu numai de Crăciun, doar că de sărbători aveau mai mult de lucru. Nu numai eu, ci și altii scriam tare multe vederi și semnam de bucurie și aiurea, de pildă „cu drag nufărul” sau cu drag „din balta din spatele lumii”......eh, nu le-a fost ușor nici acestor "cititori" de profesie de la acele oficii poștale ale secțiilor de control. Poate cum eram și scriam eu, or mai fi fost mulți ca mine......puțini probabil au avut însă o mamă atât de înțelegătoare, când venea miliția și întreba în zori: - Cine e „nufărul” sau cine e „copacul” la dumnevoastră? Jocuri de copii prost înțelese, intrând în istoria arhivelor ca "acțiuni subversive" și asta nu e nici o glumă, precum nici Crăciunul nu e. va urma |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy