Lumina diurnă devine un vid al întunericului,sunetul corului divin se transformă într-o mare de tăcere.Cu ochii înlăcrimați mă uit către cer și strig cu o ultimă speranță către divinitate: ''Iubire''.Vibrațiile vocii mele se izbesc neputincioase de norii întunecați; nici măcar un petic de libertate nu le este oferit. Simt cum sunt captiv în mine însumi ,în propriile mele păcate, în propria mea lume. Orice gând ,orice glas străin îl resping fără voință , fără să îmi pot spune părerea. Simt cum privirile celor din jur mă înjunghie ,făcându-mă să mă simt ca un cobai al vre-unui iluzionist nepriceput. Toată magia ce cândva mă întina să iubesc lumea din juru-mi acum se preschimbă într-o scânteie fără vlagă ,într-un cărbune ce mocnește înecat în pumnul meu. Încep să îmi simt corpul, încep să simt durere ,încep să simt fiecare suflare ce îmi menține flacăra vieții aprinsa. încep să mă simt atât de.... atât de uman.
Încerc să îmi iau zborul către norii cei făr' de lumină , dar aripile mai există doar în mintea mea, doar în obișnuința mădularelor mele.În locul zborului liber,cad în genunchi în pulberea neagră de sub mine și încep să ud pământul cu lacrimi sângerii. Durerea mă copleșește , simt cum mă țintuie în praful înecăcios ce mă înconjoară. Flacăra ce acum câteva momente îmi încălzea inima, acum se schimbă într-o văpaie bătrână , și simt cum și ea mă părăsește. Și toată vlaga din mine o arunc într-o ultimă strigare către Divinitate:''Iartă-mă!''.