agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ You are
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-01-20 | [This text should be read in romana] | (Variantă corectată) Urb Binaria 01110101 01110010 01100010 01100010 01101001 01101110 01100001 01110010 01101001 01100001" „O să mă întrebaÈ›i de ce este măreÈ› omul? Pentru că a creat o a doua natură? Pentru că a descătuÈ™at puteri aproape cosmice? Pentru că într-un timp extrem de scurt a stăpânit planeta È™i È™i-a făurit o fereastră spre Univers? Nu! Omul este măreÈ› pentru că a rezistat È™i are intenÈ›ia să reziste È™i mai departe“ Boris È™i Arkadi StrugaÈ›ki PROLOG sau epilog? „Astăzi, în jurul prânzului, mai multe autovehicule au fost antrenate într-un accident în lanÈ› petrecut pe Autostrada A15, în dreptul Institutului NaÈ›ional de Criogenie. Din nefericire, mai multe persoane È™i-au pierdut viaÈ›a. Se relatează că o persoană ce conducea un scuter, rămasă încă neidentificată, a fost spulberată în bucăți după ce a fost acroÈ™ată de bolizii aflaÈ›i în plină viteză. Un martor ocular povesteÈ™te cum casca acestuia a zburat prin aer rostogolindu-se mai apoi pe asfalt, mai multe sute de metri. Vom reveni cu alte È™tiri de la faÈ›a locului...“ O È™tire furnizată de un radio local * Operatorul – oare pe ei cine are să-i asiste când vor pleca, mă întreb doar aÈ™a, ca să-mi È›in alături gândurile care simt că încep să zboare care încotro, fără să mai È›ină cont de voinÈ›a mea, precum un roi de fluturi speriaÈ›i – mă salută zâmbindu-mi cordial È™i mă pofteÈ™te să mă aÈ™ez pe scaun. Fac ce-mi cere È™i imediat semicasca neagră începe să-mi coboare pe cap, acoperindu-mi vederea. ÃŽnchid ochii È™i aÈ™tept, gândindu-mă la tot ce a fost... * ÃŽncep să mă trezesc ÃŽncă îmi răsună în minte ecourile È›ipetelor „FaceÈ›i loc, faceÈ›i loc! UÈ™or, Dumnezeule mare...!â€, moment în care realizez brusc că până acum am dormit È™i, prin urmare, decid să deschid ochii. Nu văd mare lucru. ÃŽn schimb, simt o durere ascuÈ›ită în jurul gâtului. CeaÈ›a din jurul meu – sau poate din mintea mea – începe să se risipească uÈ™or, făcând loc unei imagini. Este imaginea feÈ›ei unui bărbos ce poartă o pereche de ochelari cu rame foarte groase È™i negre, pe suprafaÈ›a cărora pâlpâie mai multe luminiÈ›e mici È™i albastre. Bărbosul bate de zor cu degetele într-un fel de tastatură fără taste, atent la monitorul curbat din faÈ›a sa, prin care, de altfel, îl È™i văd, oarecum din lateral. Ceva mi se pare nefiresc, dar ce? Ah, da, nefirească este poziÈ›ia din care îl privesc... Și ar mai fi ceva care mă face să mă simt ciudat... Felul în care îmi simt corpul. De fapt, felul în care... nu prea mi-l simt. Tocmai asta este de fapt problema mea, anume că mă simt cum nu m-am mai simÈ›it vreodată până acum. ÃŽncerc să trag aer în piept ca să îl strig pe bărbos, dar starea fizică neobiÈ™nuită în care mă găsesc mă face să realizez, dincolo de orice dubiu, că ceva, într-adevăr, nu este întocmai cum ar fi trebuit să fie. Nu îmi pot miÈ™ca muÈ™chii pieptului! Și nu simt nici aerul care ar fi trebuit să-mi pătrundă deja în plămâni. ÃŽn plus, nu doar privirea nu pot să o miÈ™c, ci... nimic altceva din mine. Mă simt ca È™i paralizat. Mai bine spus, nu mă simt deloc. Fapt curios, cuvintele pornite deja din mintea mea se fac cumva auzite. Se aud – iarăși trebuie să spun – într-un mod total nefiresc, ciudat, dar totuÈ™i se aud: – Domnule?... Bărbosul ridică grăbit privirea din tastatură È™i, întorcând uÈ™or capul, mă priveÈ™te drept în ochi. Gestul lui îmi generează niÈ™te fiori care nu fac altceva decât să mă împietrească, chiar mai mult decât eram. – Nu vă supăraÈ›i, unde sunt? – Te-ai trezit? Bravo! S-a trezit AH20! HaideÈ›i încoace! Privirea È™i cuvintele bărbosului mă determină, în acest moment, să mă gândesc că toate cele care au urmat recentei si iluzoriei mele treziri nu sunt altceva decât un nou vis. De fapt, cred că visez că m-am trezit. Totul, imobilitatea mea nefirească, bărbosul cu ochelarii lui stranii, nu sunt altceva decât un vis urât, un coÈ™mar. Da, asta trebuie să fie, încă visez! Cred că am dormit bine, căci mă simt mai odihnit decât îmi amintesc să fi fost vreodată. Lângă bărbos s-au adunat iute o tipă blondă È™i un tip înalt ce se uită curioÈ™i spre mine. – Rămâi cu noi, te rog nu te speria, totul este în ordine. Absolut în ordine, a zis bărbosul. – Nu plec nicăieri! De ce să mă sperii? Ce se întâmplă? Visez, nu? – Nu, nu visezi, a continuat el, iar de întâmplat s-a întâmplat mai demult ceea ce... s-a întâmplat. ÃŽnsă acum totul este în ordine. Și aÈ™a va fi È™i în continuare. Din ce în ce mai în ordine. – Da?... Ce anume s-a întâmplat mai demult È™i ce se întâmplă acum? Și dacă nu visez, atunci cine tot strigă în mintea mea să se facă loc? – Accidentul s-a întâmplat cu mult timp în urmă. Ai stat criogenizat până de curând. Vocile pe care încă le auzi trebuie să fi fost ale celor care te-au purtat spre spital atunci. – Atunci...? – Da. ÃŽn urmă cu aproape... o sută nouăzeci de ani. Vocile au rămas blocate în memoria ta de scurtă durată. Sunt ultimele informaÈ›ii memorate, sunetele auzite înainte să-È›i pierzi cunoÈ™tinÈ›a... – Accident? Am stat îngheÈ›at o sută nouăzeci de ani? GlumiÈ›i, aÈ™a-i? – Nu, nu glumim deloc. Și suntem aici pentru a te ajuta. – ÃŽnseamnă că am ajuns în viitor? – Nu, acum te afli în prezent. DeÈ™i, AH20, în momentele acestea de trezire, da, cred că poÈ›i spune că acum, într-adevăr, te afli în viitor. Cum te simÈ›i? – Nu mă simt nicicum... Și de ce îmi tot spuneÈ›i AH20? Nu am È™i eu un nume? Vi-l spun eu. Nu m-am prezentat încă: mă numesc... Cum mă numesc? De ce nu îmi amintesc cum mă numesc? Off... Unde mă aflu acum? De ce totul este ciudat în jurul meu? De ce nu mă pot miÈ™ca? Și unde stau de vă tot uitaÈ›i la mine ca la un tablou? Ce-i cu mine? Vreau să mă văd! – AH20 este prescurtarea indicativului tău. ÃŽntreg, acesta, îmi spune mai departe tipa de lângă bărbos uitându-se pe un monitor, după ce l-a atins de câteva ori cu degetele, este AH20/2215-2-2/800, iar noi ne-am luat libertatea de a folosi diminutivul AH20 câtă vreme am lucrat la tine. – AÈ›i lucrat la mine? Ce anume? Vă rog, ajutaÈ›i-mă, vreau să mă văd! – Imediat, este bine că vrei să te vezi, zice bărbosul. Te ajutăm noi cu plăcere. Să È›ii minte însă că totul este sub control. Chiar dacă lucrurile nu È›i se vor părea pe moment ca fiind tocmai aÈ™a. Să nu te sperii, căci nu ai motive, bine? – Bine, am spus, îndoindu-mă puternic din tot sufletul meu. Tipii s-au privit o clipă între ei, după care bărbosul a scos din sertarul biroului o oglindă pe care acum o îndreaptă uÈ™or spre mine. MiÈ™carea oglinzii înspre mine mă face să mă simt È™i mai nefiresc. Simt ceva ciudat, precum niÈ™te emoÈ›ii ce mă învăluie ca o pătură rece È™i udă. Mă uit în oglindă È™i, în momentul următor, simt cum îmi îngheață sufletul – probabil singura parte care nu este încă paralizată de spaima groasă în care stau cufundat – dacă pot să spun aÈ™a ceva. Mă uit în continuare în oglindă È™i mintea mea confuză găseÈ™te vreo două-trei argumente tocmai bune pentru a refuza realitatea, încercând să nu clacheze. Imediat, însă, simt cum tot ea se opune blocării, apoi clachează din nou, nefiind în stare să înÈ›eleagă absolut nimic din ceea ce mi se întâmplă... Eu nu mă văd deloc în oglindă. Nu! Cu adevărat, eu nu apar în oglindă! Tot ce văd este... Dar nu se poate! Imaginea reflectată de oglindă este cea a două mici camere video montate deasupra unui monitor sofisticat... ÃŽn locul corpului meu este un laptop, È™i în locul capului meu este o cameră video stereoscopică. Oglinda îmi arată cât se poate de clar că eu, de fapt, nu sunt în aceeaÈ™i cameră cu bărbosul È™i cu ceilalÈ›i È™i că ochii mei privesc, fiecare dintre ei, pe câte una dintre cele două camere video. Dar dacă nu sunt în sală cu ei È™i nici nu visez, atunci unde naiba mă aflu? * Primele lămuriri – Acum o sută nouăzeci de ani, mă trezeÈ™te la realitate vocea bărbosului, ai suferit un grav accident de circulaÈ›ie. Trupul tău nu a rezistat în urma accidentului suferit, dar capul, fiind protejat de cască, a fost recuperat È™i apoi criogenizat în bune condiÈ›ii. După cum vezi, a rezistat foarte bine È™i procedurilor de dez-criogenizare. ÃŽn plus, È™i memoria ta, AH20, a fost recuperată fără probleme. Am reuÈ™it să o mutăm în Big Dad, iar astăzi programul a reuÈ™it să restarteze È™i conÈ™tiinÈ›a ta de sine. Te-ai trezit la viață, cu alte cuvinte. – Ce spuneÈ›i? Nu mai am corp? Cum aÈ™a? Unde sunt acum? – ÃŽn Big Dad. – Ce este Big Dad? – Big Dad este un supercomputer. Aici în memoria lui, mi-a spus bărbosul, în timp ce ceilalÈ›i dădeau din cap a aprobare, ai să mai stai o vreme, dar nu foarte lungă. Pentru că în scurt timp urmează să fii transferat într-un trup android de tip SWH3. Mai târziu, te vei putea ridica în SOL, a mai zis bărbosul, făcând semn cu degetul orientat înspre cer, zâmbindu-mi fericit. – Stau într-un computer? Dumnezeule! – Da. Este singura opÈ›iune pe care o ai pentru moment. – Voi merge în SOL? ÃŽn SWH3? Astea ce mai sunt? – SWH3 este o hypermemorie instalată într-o unitate autonomă bio-androidă, în care vei fi mutat din Big Dad în scurt timp. Acesta va fi noul tău corp. Despre SOL ai să înÈ›elegi mai multe cu timpul. Acum trebuie doar să stai liniÈ™tit È™i să accepÈ›i noua ta condiÈ›ie. Atât. ÃŽnÈ›elegi tot ce-È›i spunem? – ÃŽnÈ›eleg tot ce-mi spuneÈ›i. Cât am să mai stau aici? – De obicei, cei aflaÈ›i în aceeaÈ™i situaÈ›ie cu tine au stat câteva ore doar, până când programul reuÈ™eÈ™te să coreleze conÈ™tiinÈ›a ta de sine cu restul datelor salvate din creier. – Datele salvate? Despre ce date salvate vorbiÈ›i? – Despre informaÈ›iile din mintea ta. InformaÈ›ii care, însu-mate, formează experienÈ›a întregii tale vieÈ›i personale, de la cele mai vechi amintiri din copilărie È™i până la cele din momentul accidentului. Programul, în chiar aceste momente, analizează È™i aranjează informaÈ›iile extrase, pregătindu-le mai apoi pentru asamblare. Să nu te sperii, dar este absolut normal să nu îți mai aminteÈ™ti nimic. EÈ™ti izolat atât de amintirile tale de lungă durată, cât È™i de cele de relativ scurtă durată. – Adevărat, nu îmi amintesc absolut nimic! Nu am nici o amintire legată de trecutul meu. Nu pot să-mi amintesc nici măcar propriul meu nume! – Este normal să simÈ›i asta, nu te speria. ToÈ›i cei ca tine trec prin experienÈ›a asta, la trezire. Acum eÈ™ti doar conÈ™tiinÈ›a ta de sine, eul tău. Fără procedura de asamblare nu poÈ›i avea acces la experienÈ›ele memorate. PoÈ›i doar să raÈ›ionezi, a mai zis bărbosul zâmbind. – Aha... Dar am să-mi recapăt întreaga memorie? – BineînÈ›eles! Desigur, mai poate apărea È™i câte o proble-mă, să È™tii, însă absolut minoră. O mică parte din informaÈ›iile tale, cele stocate în părÈ›ile distruse de lovitura suferită sau în procesul de criogenizare ale creierului tău, ar putea să nu mai fie recuperate. ÃŽn general, în astfel de cazuri se pierde doar o mică parte din ele. Să sperăm că nu s-a pierdut ceva important. Și, de fapt, oricum nu le vei putea regreta câtă vreme nu È›i le vei reaminti, nu-i aÈ™a? Este ca È™i cum nici n-ar fi existat vreodată! Mă uitam la cei trei care continuau să zâmbească liniÈ™titor spre mine. I-am întrebat: – Dar acum de ce pot să vorbesc? Cum de îmi pot aminti cum se vorbeÈ™te? – De fapt tu nu vorbeÈ™ti, ci doar gândeÈ™ti că vorbeÈ™ti. Sof-tul asistent te ajută să-È›i exteriorizezi gândurile, transformându-le în unde sonore redate de difuzoarele prin care te auzim cu toÈ›ii aici. Acest soft asistent deÈ›ine o platformă minimă de cunoÈ™tinÈ›e de bază, necesare susÈ›inerii unui dialog. De asemenea, după cum vezi È™i singur, îți funcÈ›ionează foarte bine memoria de scurtă durată. Altfel ne-ai întreba din minut în minut cine suntem È™i unde te afli... – ÃŽnÈ›eleg că nu mai am corp fizic. ÃŽnÈ›eleg È™i că am fost mutat în memoria unui supercalculator. ÃŽnÈ›eleg È™i cum am ajuns aici. Acum îmi puteÈ›i spune mai în detaliu ce urmează să se întâmple cu mine? – Desigur, însă în limita protocolului pentru astfel de situaÈ›ii. După ce întreaga ta memorie se va aduna la locul ei, în jurul conÈ™tiinÈ›ei tale de sine, programul îi va restabili acesteia toate punÈ›ile de legătură spre fiecare dintre episoadele trăite È™i experimentate în viaÈ›a ta. Apoi vei fi mutat provizoriu, cum îți spuneam È™i mai devreme, într-un corp bio-android autonom de generaÈ›ia III, respectiv într-un SWH3. Cu ajutorul acestuia te vei putea deplasa È™i-È›i vei trăi viaÈ›a în condiÈ›ii relativ similare cu vechiul tău corp nativ. Desigur, nu ca È™i înainte de accident, dar, oricum, acceptabil, având în vedere circumstanÈ›ele actuale. Și mai mult, poate cel mai important aspect, vei putea participa la cursurile de pregătire È™i instruire ce vor urma. – Cursuri de pregătire? Ce pregătire urmează să fac? – Da, vei urma niÈ™te cursuri de pregătire. Vei fi însoÈ›it de un instructor, o călăuză spirituală, care îți va explica tot ce nu È™tii, instruindu-te pentru tot ce urmează să se întâmple cu tine. Abia după ce îți vei termina programul de instruire vei putea decide, în deplină cunoÈ™tință de cauză, dacă vei fi mutat sau nu în Urb Binaria. – ÃŽn Urb Binaria? Asta ce mai este? Și spui că eu voi decide? De ce aÈ™a? – Ai să afli toate astea la timpul potrivit, crede-mă. Acum va trebui să stai liniÈ™tit o perioadă de timp. O să te anunțăm de îndată ce începem procedurile de asamblare a memoriei tale instalate cu amintirile recuperate. Ai să stai în off o perioadă de timp. * Călăuza – AH20? Pe mine mă strigă. Eu sunt AH20, fir-ar să fie de treabă, îmi zic amintindu-mi dintr-o dată de discuÈ›ia avută cu bărbosul È™i de întreaga situaÈ›ie de coÈ™mar în care m-am trezit! Răspund în timp ce deschid ochii: – Da? Cine mă strigă? – Bună. Eu sunt Uwe, ghidul tău. Instructorul desemnat de către societate să te ajute să treci prin programul special de adaptare. ÃŽn faÈ›a mea văd un fond alb ce se dovedeÈ™te a fi, pe măsură ce privirea mi se focalizează, tavanul camerei. Suprapus peste el stă chipul călăuzei pe care îl văd într-un mod nefiresc, bidimensional, ca È™i cum aÈ™ privi o poză. Rapid, însă, încep să văd din ce în ce mai bine. Acum da, o văd pentru prima oară pe călăuză. Stă aplecată deasupra mea È™i mă priveÈ™te, dintr-o parte, cu ochii ei mari. Poartă părul legat la spate È™i, din câte văd trăgând cu... coada ochiului, este îmbrăcată într-un fel de uniformă de culoare albastru închis cu dungi subÈ›iri È™i albe. – Bună, eu sunt... Dall. – Văd că È›i-ai reamintit numele, semn că a reuÈ™it operaÈ›ia de relocare a memoriei. Deci Dall era numele tău... – Da, acesta este numele meu. ÃŽntr-adevăr, văd că mi l-am amintit. Dar cum se face că voi nu-l cunoÈ™teaÈ›i? – Noi nu-È›i cunoaÈ™tem trecutul deoarece ai fost recuperat dintr-un depozit criogenic părăsit a cărui arhivă fusese distrusă de multă vreme într-un incendiu. Din acest motiv, nu È›i s-a putut stabili identitatea. O vreme, mai exact până au reuÈ™it să extragă datele È™i să le relocheze în Big Dad, băieÈ›ii È›i-au spus, simplu... Capul. După succesul operaÈ›iei, ai devenit AH20. – Capul? De ce aÈ™a? – Pentru că în accidentul rutier suferit È›i-ai pierdut capul. De fapt, mai corect ar fi să spun că È›i-ai pierdut... corpul. Capul tău – după cum am aflat căutând prin È™tirile vremii – a fost desprins de trup È™i azvârlit în urma impactului, rostogolindu-se până în apropierea porÈ›ilor unui institut de criogenie de unde a fost ridicat È™i criogenizat de către personalul Institutului. Noi te-am găsit, cum îți spuneam, într-unul dintre containerele îngheÈ›ate rămase printre ruinele a ceea a fost cândva depozitul subteran al acelui institut de criogenie. Capul tău a fost criogenizat după ce a fost extras dintr-o cască de protecÈ›ie. Cei din vremea ta l-au criogenizat doar aÈ™a, ca experiment, fără să aibă convingerea că vei mai putea fi vreodată trezit la viață. – Cam neplăcute lucruri aflu. – Probabil că s-au gândit să-l studieze ulterior, nu-mi dau seama. Nu s-au grăbit deloc. Iar întârzierea asta a generat, mai târziu, destule bătăi de cap băieÈ›ilor de la recuperări. – Abia acum încep să înÈ›eleg ce îmi tot spunea doctorul bărbos referitor la accident. Și tot acum, că mi-a revenit memoria, pot să îmi amintesc chiar È™i câteva momente de dinaintea accidentului... – PoÈ›i să te ridici? – Să mă ridic? Păi pot? Nu mai sunt într-un computer? – Nu, acum eÈ™ti într-un SWH3. Am ridicat brusc È™i necontrolat capul È™i mi-am văzut restul corpului. Apoi mi-am lăsat uÈ™or capul să cadă înapoi pe spate, zâmbind. Zâmbind? Da, m-am gândit, băieÈ›ii bărbosului m-au È™i mutat în corpul cel nou. ÃŽn plus, mi-am amintit numele meu È™i constat că îmi revin È™i alte amintiri! Pentru început cred că este un semn bun. Doamne, ce experiență incredibilă! Și se pare că nu prea visez... – AH20, poÈ›i să te ridici? Ia să te vedem de ce eÈ™ti în stare! Ajutat de călăuză, i-am urmat sfatul, stând încă rezemat în ceea ce se transforma – pe măsură ce încercam să mă ridic – dintr-un fel de pat într-un fel de cărucior cu rotile, însă fără rotile. Am reuÈ™it să iau poziÈ›ia de È™ezut în scaun, iar după câteva sforțări nereuÈ™ite m-am ridicat, într-un sfârÈ™it, drept în picioare. – Fantastic, zic, parcă am înviat! Am făcut câțiva paÈ™i nesiguri È™i greoi, gândindu-mă la cât au progresat È™tiinÈ›a È™i tehnica în tot acest timp... – Da, poÈ›i spune È™i că ai înviat, a spus Uwe zâmbindu-mi cald. Că ai revenit, zic eu că se potriveÈ™te mai bine cu situaÈ›ia ta. – Uwe, ai o oglindă? – Este una chiar în camera din stânga ta. Hai să mergem până acolo. M-am întors cu grijă spre stânga mea, apoi am început să-mi târșâi picioarele, rezemându-mă de peretele camerei, până când am ajuns în camera indicată. Apoi m-am uitat în oglindă. Noul meu corp arăta absolut fără cusur. Pentru un bio-android, desigur. Incredibil, dar în vremea mea nu cred că cineva È™i-ar fi putut imagina că aÈ™a ceva chiar este posibil... – Ei, cum e? – Nu arăt chiar aÈ™a de rău pentru un mort înviat. Revenit, scuză-mă. Totul este din... plastic È™i metal? – ÃŽntr-un fel, È™i da, È™i nu. Mai sunt È™i câteva alte bio-materiale noi, create prin inginerie genetică pe care nu ai cum să le cunoÈ™ti pentru că au fost descoperite în timp ce tu ai lipsit din lume. Acestea vor continua să se automodeleze o perioadă de timp, dând forma finală corpului. Chipul tău se află în perioada de maturizare. Va arăta diferit de felul în care arată acum deoarece se va modifica conform amintirilor pe care le ai despre cel real. EÈ™ti în plină transformare acum... – Da? Și cât va dura procesul acesta? – Cam o săptămână. Bio-nano-materialul din care este con-struită faÈ›a ta lucrează destul de rapid. Să nu te aÈ™tepÈ›i însă la minuni, nu vei arăta cum erai în realitate, ci tot ca un android, însă ca unul care îți va semăna, oarecum. Astfel, fiecare chip capătă cea mai bună personalizare posibilă, iar È›ie îți va fi mai uÈ™or să-È›i accepÈ›i noua față. – Interesant! Cu adevărat interesantă această treabă. Mă studiez curios în oglinda mare din faÈ›a mea. – De unde vine numele de SWH3? Semnifică ceva aceste iniÈ›iale? – Sunt iniÈ›iale alese în memoria lui Stephen William Hawking. – Și ce a făcut acest domn? – Se spune că a fost o minte puternică ce a trăit prizonieră în propriul său corp. Mintea unui mare om de È™tiință într-un corp complet paralizat. Vorbea cu cei din jur printr-o voce artificială, creată cu un computer... – Regret, dar nu am auzit despre el. Brusc, mă gândesc la toate cele ce trebuie să urmeze, aÈ™a că întreb: – Și mai apoi, Uwe? Ce se va întâmpla cu mine? De ce trebuie să merg în Urb Binaria? De ce nu mă puteÈ›i lăsa aici în lume? Direct afară, pe străzi? – Te grăbeÈ™ti să afli totul dintr-o dată? Avem tot timpul la dispoziÈ›ie! Vom lămuri toate... nelămuririle tale prezente È™i viitoare, de orice natură ar putea fi ele. Dar, mai înainte de toate, hai să încercăm să ajungem până la Gym Area, unde te voi ajuta să te obiÈ™nuieÈ™ti să-È›i foloseÈ™ti noul tău corp. – După tine, Călăuză! am spus recunoscător, urmând-o cu paÈ™i nesiguri ca ai unui copil. * Primul briefing Astăzi am reuÈ™it, în sfârÈ™it, să trec pentru prima oară în viteză È™i fără nicio greÈ™eală prin întreg complexul traseu de obstacole È™i de aparate, iar Uwe mi-a spus zâmbind: – Merge bine, AH 20! Te descurci minunat, de parcă te-ai fi născut în corpul ăsta! Cine ar bănui că locuieÈ™ti în el doar de o săptămână... – Da, mă simt perfect în el, i-am răspuns oprindu-mă la capătul cursei. Mă miÈ™c precum o făceam cândva cu propriul meu corp. Mi se pare fantastic cum sunt realizate legăturile dintre mintea mea È™i maÈ™inărie. Cum or fi reuÈ™it să facă această îmbinare perfectă? – Destul de simplu, ca principiu. Spun asta pentru că acum tu exiÈ™ti în forma unor informaÈ›ii aflate în circuitele de procesare ale maÈ™inăriei. La fel cum, desigur, tot informaÈ›ie erai È™i pe vremea când erai om, doar că atunci locuiai în creierul trupului tău. Și o făceai la fel cum „locuieÈ™ti†acum în hipermemoria acestui SWH3, să È™tii... – Aha, zic, tot încercând să zâmbesc cu noua mea față, deci este foarte simplu! Oricum, faptul că iarăși pot să mă miÈ™c îmi redă încrederea È™i îmi restabileÈ™te echilibrul psihic. – Acesta È™i este unul dintre principalele scopuri ale acestei relocări într-un trup nou. Restabilirea echilibrului fiinÈ›ei tale pe cale naturală. Altfel, ai fi putut rămâne în memoria din Big Dad, unde ai fi fost pus la punct cu toate noutățile, în câteva secunde doar. – ÃŽnÈ›eleg, am zis, apoi o întreb: Călăuză, când o să ieÈ™im afară? Vreau să las sentimentul uimirii să mă copleÈ™ească în timp ce voi privi toate minunățiile viitorului. Vreau să văd lumea, să văd unde a ajuns evoluÈ›ia omului È™i a societății omeneÈ™ti, în timpul în care am lipsit... Oricum, mă simt foarte ciudat gândindu-mă că mai toată lumea mea, toÈ›i cei lângă care trăiam, nu mai sunt astăzi. ToÈ›i sunt duÈ™i. Absolut toÈ›i. Și acest gând mă face să mă simt într-o lume străină, dar cu care vreau urgent să mă împrietenesc. Vreau să o cunosc! – Nu este străină, să È™tii. Este dintotdeauna una È™i aceeaÈ™i lume a omului, doar că diferă substanÈ›ial de tot ce È›i-ai fi putut închipui până acum. O să ieÈ™im afară, avem È™i acest obiectiv în programul de instruire, dar mai întâi trebuie ca noi doi să mai lucrăm împreună la câte una È™i alta. Să exersăm puÈ›in cunoaÈ™terea prezentului pentru ca mai târziu să putem trece la înÈ›elegerea... viitorului. – ÃŽncerc să te înÈ›eleg. De altfel chiar voiam să te întreb câteva lucruri. – Te ascult. – Uwe, cât voi putea trăi în noul meu corp? Cam ce auto-nomie È™i ce durată totală de existență are? Sunt alimentat nuclear? – Am să-È›i răspund pe rând. Nu, nu eÈ™ti alimentat nuclear. La energia nucleară s-a renunÈ›at de foarte mult timp! Eu nici nu am mai prins-o. Era mult prea riscantă. ÃŽntre timp a fost depășită chiar È™i energia care a fost descoperită în urma proiectului LHC – despre care bănuiesc că ai auzit vorbindu-se în vremea ta. Aceasta avea la bază extragerea energiilor, foarte mari de altfel, rezultate din desfacerea nucleului atomului... Procedura era destul de instabilă È™i tehnologia necesară foarte scumpă. Energia din zilele de astăzi, cea care alimentează È™i corpul tău, este una cu adevărat inepuizabilă, naturală È™i absolut nepoluantă. – Da, am auzit câte ceva despre experimentul LHC, dar nu am apucat să aflu dacă a avut succes până la urmă. Doamne, câtă vreme a trecut de atunci... Două sute de ani de progres... Și această nouă energie spui că este chiar atât de inepuizabilă È™i de puternică? – Da, este. Uite, focul obÈ›inut prin arderea unor bucăți de lemn este energia rezultată din descompunerea moleculelor celulelor ce alcătuiesc structura plantei. Dacă ai considera inventarea focului ca fiind prima treaptă a unei scări energetice È™i ai compara-o cu următoarea treaptă, respectiv energia nucleară, ai putea să-È›i dai seama de înălÈ›imea treptelor acestei scări È™i astfel ai putea înÈ›elege cât de puternică este următoarea treaptă, cea a energiei LHC, peste care, mai sus, energia de astăzi ar fi treapta ce urmează valoric... – Valoric, spui? – Desigur. – Adică noua energie este mai puternică decât cea LHC, care la rândul ei este mai puternică decât cea nucleară, precum aceasta din urmă este, la rândul ei, mai puternică decât cea a focului de lemne? – Da, în linii mari, cam aÈ™a ceva. – Sunt uimit, ce pot să mai spun! Bravo! Asta înseamnă că încălzirea, răcirea, chiar È™i transportul, nu mai sunt o problemă pentru voi, nu? – Absolut, aÈ™a este, ai înÈ›eles corect. – Dar ce fel de energie este aceasta? – Este energia din care este construit tot ceea ce există în jurul nostru. – Adică? La ce te referi? – La faptul că tot ce există în spaÈ›iul din jurul nostru, material sau nu, incluzând chiar È™i vidul, este construit, de fapt, din energie. Suntem scufundaÈ›i în energie precum stau peÈ™tii în apa oceanului, înÈ›elegi? Iar noi, azi, recoltăm direct această energie, fără a mai fi necesar să o producem tehnologic în vreun fel anume. – Bine, înÈ›eleg că nu o produceÈ›i, dar, dacă eu funcÈ›ionez cu acest tip de energie, înseamnă că o înmagazinaÈ›i cumva în mine, nu? ÃŽn corpul meu, spre exemplu, trebuie să existe niÈ™te baterii. – Nu, nu m-ai înÈ›eles. Nu înÈ›elege energia simplu, ca pe o apă termală plină de energie calorică, ci ca pe o apă aflată în miÈ™care. Energia despre care îți vorbesc, ca să poată exista, se află într-o deplasare continuă ce se petrece cu o extrem de mare viteză. Ea nu poate sta pe loc, căci ar înceta să mai fie energie. – AÈ™a deci... – Această energie este, mai curând, precum apa învolburată a unui râu ce curge cu putere la vale. Nu te poÈ›i folosi de energia râului luând o găleată de apă din tumultul curgător care învârte vechea roată a morii È™i ducând-o apoi în casă ca să te foloseÈ™ti de ea. Trebuie să foloseÈ™ti miÈ™carea apei. Pentru a pune în miÈ™care, să spunem, un generator electric, înÈ›elegi? – ÃŽnÈ›eleg acum. – AÈ™adar, tu nu ai baterii pline cu această energie, ci pur È™i simplu ai niÈ™te conectori speciali, localizaÈ›i undeva pe spatele corpului tău. Precum un È™techer pe care l-ai băga într-o priză, doar că priza este localizată oriunde în spaÈ›iul din jurul tău! Toate obiectele ce funcÈ›ionează pe bază de energie, de la cel mai simplu È™i până la ultima navă interstelară, are propriul său set de astfel de conectori. – Incredibil! Să ai acces la atâta forță È™i putere... Bravo! Sincer, bravo! * Vârsta conÈ™tiinÈ›ei – Să revenim acum la întrebarea ta de mai devreme. Referitor la durata de folosință a trupului tău, AH20. Un SWH de generaÈ›ia a 3-a ar avea o durată de utilizare practic nelimitată energetic, dar... – Dar... ce? Va trebui să-l schimb, pe măsură ce se demodează, cu alte modele noi? Sper că asta vrei să spui, am întrebat nerăbdător. – Corpul tău poate funcÈ›iona multe sute de ani de aici încolo, însă adevărul este că, din păcate, nu te vei putea folosi de el decât câteva luni. – Câteva luni doar? Dar de ce aÈ™a? Nu te mai înÈ›eleg... Trebuie să-l schimb? Călăuza a strâns uÈ™or, abia perceptibil, din pleoape, după care È™i-a întors încet privirea într-o parte. – Ce, nu voi trăi atât? Asta vrei să îmi spui? Spune-mi liniÈ™tită, că nu mă supăr. Oricum, am mai fost mort în ultima vreme, îți aminteÈ™ti? am spus zâmbind. ÃŽncercarea mea de-a dreptul puerilă de a destinde puÈ›in tensiunea apărută pe neaÈ™teptate a rămas total nebăgată în seamă, judecând după reacÈ›iile călăuzei. Uwe a ridicat uÈ™or privirea spre mine È™i mi-a spus: – Să mori? Tu eÈ™ti informaÈ›ie, AH20. De-acum înainte poÈ›i trăi oricât. InformaÈ›ia nu moare niciodată. Tot ce doar voiam să-È›i spun este că... – Stai puÈ›in! Scuză-mă, te rog, revenim imediat la ceea ce voiai să-mi spui... Cum vine asta că eu pot trăi oricât? Nu aÈ™ vrea să înÈ›eleg iarăși greÈ™it... – Da, poÈ›i trăi oricât pentru că exiÈ™ti într-o formă informaÈ›ională, È™i deci imaterială. Tu, acum, eÈ™ti o entitate energetică organizată informaÈ›ional. ConÈ™tiinÈ›a ta, la conÈ™tiinÈ›a ta de sine mă refer, acea parte atât de importantă a fiinÈ›ei umane, sufletul, eul fiecăruia dintre noi, ei bine, acesta este prin chiar natura sa o entitate imaterială, care nu poate să îmbătrânească vreodată. ÃŽn fine, experienÈ›a ta, cea care îți completează fiinÈ›a interioară, este, de asemenea, informaÈ›ie memorată È™i poate fi considerată oricum, demodată sau depășită, dar în niciun caz nu poate muri de bătrâneÈ›e, ca să spun aÈ™a. AÈ™adar, tu nu mai poÈ›i muri. Și nici nu mai poÈ›i îmbătrâni! – Cum aÈ™a? – ConÈ™tiinÈ›a de sine a fiecăruia dintre noi nu se modifică o dată cu trecerea timpului, ci rămâne mereu aceeaÈ™i. Pe scurt, ea nu poate îmbătrâni! – Sincer să fiu, nu cred că te-am înÈ›eles. ConÈ™tiinÈ›a mea, eul meu, nu îmbătrâneÈ™te? – Nu, nu îmbătrâneÈ™te niciodată. Se îmbracă continuu, precum un bulgăre rostogolit prin zăpadă, în experienÈ›e noi. Imaginea fiecăruia despre propriul corp ce creÈ™te È™i apoi îmbătrâneÈ™te induce ideea că eÈ™ti bătrân. Corpul material este ceva ce trebuie privit ca fiind complet separat de conÈ™tiinÈ›a ta de sine, care este o entitate spirituală atemporală. Din prima zi de existență a conÈ™tiinÈ›ei tale de sine – de care îți mai poÈ›i aminiti – È™i până în ultima ei zi, vei fi acelaÈ™i tu! – Tot eu? – Da, tot tu. Chiar È™i atunci când visezi în timpul somnului, tot tu eÈ™ti. Pe tine însuÈ›i te visezi ca fiind personajul principal, nu? – Da, asta cam aÈ™a este, nu m-am visat niciodată ca fiind altcineva... Mama mea, fratele meu sau vecinul meu... Are sens ce spui. Totul pare că se învârteÈ™te întotdeauna numai în jurul meu È™i în vis, întocmai ca È™i în realitate. ConÈ™tiinÈ›a de sine rămâne acelaÈ™i observator, asta vrei să spui? – Da, acelaÈ™i observator. Și mereu ai fost tu, de fiecare dată doar tu, în orice împrejurare a vieÈ›ii tale. De când erai copil È™i până astăzi, tu È™i numai tu ai stat în spatele gândurilor tale. Sau, mai bine zis, în centrul lor. Și când spun „tuâ€, mă refer exact la conÈ™tiinÈ›a ta de sine. Tu, cel din spatele ochilor, nu te-ai simÈ›it mai bătrân, aÈ™a cum È›i-ai simÈ›it corpul, ci, cu trecerea anilor, ai simÈ›it doar că ai mai învățat câte ceva nou, nu? – Să mă gândesc puÈ›in. Da, are sens ce-mi spui. Chiar, uite, aÈ™a capătă sens încă un lucru. Dar ne vom abate de la subiect. – Nu-i nimic, este rândul meu să te asigur că vom reveni la punctul iniÈ›ial de discuÈ›ie. Ce lucru? Este important să lămurim orice aspect de îndată ce acesta apare. – Ei, observasem eu ceva, nu este aÈ™a de important... – Ce anume ai observat? – ÃŽn fine, am observat că atunci când eram foarte tânăr îmi plăceau fetele tinere È™i frumoase È™i astfel mă gândeam că bătrânilor trebuie să le placă cele bătrâne. Credeam, la acea vreme, că fiecare generaÈ›ie vede ca fiind potrivit pentru ea doar pe cei de aceeaÈ™i vârstă cu a lor: băieÈ›ii pe fetiÈ›e, adolescenÈ›ii pe adolescente, tinerii pe tinere, maturii pe mature È™i bătrânii la fel. – AÈ™a, È™i? Ce-ai observat? – Am observat că pe măsură ce înaintam în vârstă... – Da? – Ei, nimic... – ÃŽÈ›i plăceau tot fetele tinere È™i frumoase, aÈ™a-i? – Mda, adică nu spun că le plăceam neapărat, dar le socoteam a fi cele mai frumoase, È™tii ce vreau să spun. Iar asta înseamnă că, în mintea mea, eu am rămas mereu acelaÈ™i tânăr. Doar oglinda era cea care mă aducea de fiecare dată în realitate. Cred că dacă nu ar fi existat oglinzi pe lume, nici noi nu... am fi È›inut cont de vârsta È™i de înfățiÈ™area noastră, a fiecăruia dintre noi. Eu, neÈ™tiind cum arăt, m-aÈ™ fi apropiat de persoana care mi-ar fi plăcut, iar ea, la rândul ei, neavând idee cum arată, n-ar fi putut aprecia dacă se potriveÈ™te sau nu cu mine, acceptându-mă... – ÃŽntocmai cum se petrec lucrurile în lumea animalelor, nu? Acolo nu există vârstă, È™i nu există vârstă pentru că animalele nu au conÈ™tiință despre sine È™i astfel nici despre felul în care arată, sau ce vârstă au... Cât priveÈ™te ideea ta cu oglinzile, acesta este È™i rostul lor, nu? Să arate conÈ™tiinÈ›ei de sine cum îi arată corpul. Că doar nu ea, conÈ™tiinÈ›a de sine, se priveÈ™te în oglindă, nu? – ÃŽntr-adevăr, ai dreptate, nu mi-am dat seama până acum, dar se pare că conÈ™tiinÈ›a de sine a omului nu îmbătrâneÈ™te, ci doar se îmbogățeÈ™te, adunând experienÈ›e noi, cum spui tu. Ce treabă ciudată... Nu, chiar nu m-am mai gândit niciodată la asta până acum, trebuie să recunosc. – ÃŽntocmai cum spui, AH20! Iar dacă conÈ™tiinÈ›a de sine – sufletul sau esenÈ›a omului, cum vrei să-i spui – nu ar fi trădată de fragilitatea corpului omenesc, ar putea trăi, practic, la nesfârÈ™it. De altfel, cred că ai văzut că media speranÈ›ei de viață, mulÈ›umită beneficiilor aduse de È™tiință în general, È™i de medicină È™i genetică în particular, a crescut de la 30 de ani, cât era pe la începutul existenÈ›ei omului, la 90 de ani, în vremea ta, È™i la aproape 150 de ani în zilele noastre. Și, de fiecare dată, conÈ™tiinÈ›a de sine din mintea omului, eul fiecăruia dintre noi, a existat neafectată de trecerea timpului, simÈ›indu-se tânără È™i în putere până când corpul ce o susÈ›inea a cedat. Bătrânii încep să uite È™i astfel se degradează, însă doar pentru că celulele nervoase din creier le mor de bătrâneÈ›e fizică È™i nu pentru că mintea lor, eul lor, conÈ™tiinÈ›a lor de sine, respectiv informaÈ›ia însăși, ar îmbătrâni... Corpul este muritor, conÈ™tiinÈ›a de sine însă nu! Dar nu are nici o alternativă – când suportul ei piere, dispare È™i ea. Noi suntem observatorii transformărilor suferite de corpuri dincolo de limita pentru care a fost, să spun aÈ™a, proiectat să o facă. Dincolo de timpul său natural de funcÈ›ionare. Și asta datorită vieÈ›ii noastre asistate de civilizaÈ›ie, în care aportul medicinii È™i geneticii este majoritar. – AÈ™a, la fel ca o melodie de pe o bandă magnetică care e mototolită È™i distorsionează informaÈ›ia de pe ea, iar în final, după ce se destramă, se va pierde cu totul. – Oarecum, a spus Uwe. Oarecum... Sau ca o scriere importantă de pe un papirus ce putrezeÈ™te... – Bun, am înÈ›eles È™i sunt de acord cu tot ce mi-ai spus. Dar să revenim la motivul pentru care spuneai că nu mă pot folosi de corpul meu mai mult decât câteva luni. AÈ™tept răspunsul tău cu o imensă curiozitate È™i, în acelaÈ™i timp, cu încredere în viitor. Spui că mintea nu moare niciodată, că se poate folosi de noul său corp vreme de câteva sute de ani, È™i, cu toate astea, înÈ›eleg că ecuaÈ›ia aceasta fericită va trebui să se destrame peste doar câteva luni, aÈ™a e? – Da! Hai mai bine să mergem afară, în parc. Am să-È›i spun acolo. – Hai, am spus nerăbdător. * Al doilea briefing Grădina în care ieÈ™im de regulă în pauza orelor petrecute în Sala de Gym este una surprinzător de frumoasă. O curte interioară uriașă, înÈ›esată de pomi înalÈ›i È™i de tot felul de plante, unele dintre ele pline de flori viu colorate. Printre frunze zboară ciripind fericite o mulÈ›ime de mici păsărele încântătoare. Aerul este curat È™i înmiresmat È™i totul este scăldat în lumina plăcută a soarelui. Ne-am aÈ™ezat pe o bancă. Privind înspre Uwe, am întrebat-o: – Putem continua discuÈ›ia? – Da, AH20. O continuăm... – Spune-mi, te rog, ce urmează să se întâmple mai departe? Căci, de când am ajuns aici, totul pare într-o continuă transformare! Mai întâi sar dintr-un coÈ™mar într-un vis frumos, după care totul rămâne suspendat în incertitudine. Și apoi ce-i aÈ™a de misterios È™i necesită atâtea pregătiri? ÃŽnÈ›eleg că eu, conÈ™tiinÈ›a mea de sine... – Și de cele din jur... – Și de cele din jur, desigur... ConÈ™tiinÈ›a mea, spui tu, poate trăi la nesfârÈ™it? – Da, aÈ™a este. – Și corpul meu cel nou are autonomie de cel puÈ›in câteva sute de ani? Am înÈ›eles eu bine? – Da, aÈ™a este, cel puÈ›in trei-patru sute de ani. – Bun! Până aici totul este în ordine È™i-mi convine. Și după cele trei sute de ani nu pot obÈ›ine un alt corp? Poate chiar unul mult îmbunătățit, nu-i aÈ™a? – Da, teoretic ai putea... De altfel, există deja corpuri androide cu mult mai avansate tehnologic decât cel în care stai tu acum. Þie È›i s-a alocat un SWH3 tocmai È›inându-se cont de faptul că nu vei rămâne mult timp în el. – Teoretic, spui, aÈ™ putea obÈ›ine un alt corp. Păi asta vreau să-mi È™i spui: ce anume nu se leagă aici? De ce nu-l pot obÈ›ine? Se pare că totul va rămâne încă un vis frumos ce nu se va împlini. Ceva trebuie să i se opună, dar nu reuÈ™esc să văd ce anume? – Da, gândeÈ™ti corect, ceva se opune. Dar să È™tii că, în acelaÈ™i timp, visul tău frumos poate continua. – Ei, mă gândeam eu că trebuie să fie ceva aici! Deci, mai ai să-mi spui ceva? – Da, mai sunt chiar foarte multe de spus. – Cum ar fi, să zicem, că-mi vei vorbi despre Urb Binaria? Și despre SOL? – Da, cam aÈ™a ceva, AH20. – Atunci, ce este Urb Binaria? Și de ce se opune ea ca eu să trăiesc sute de ani? – Nu, ea nu se opune. – Dar cine atunci? Și câtă vreme mă voi putea bucura de noua existență în corpul meu cel nou? – AH20, în noul tău corp vei locui doar câteva luni. Aceasta este, din păcate, o realitate deja pecetluită. Urb Binaria este noua adresă a lumii omului. O altă lume de fapt, nu doar o adresă. O nouă dimensiune. Iar această nouă dimensiune a lumii este localizată într-un hypercomputer cuantic situat în interiorul lui SOL, sfera cosmică ce o găzduieÈ™te È™i o protejează. SOL este o sferă din titan construită în spaÈ›iu, pe „fundaÈ›ia†oferită de staÈ›ia orbitală. O poÈ›i vedea în serile senine cu ochiul liber. – Urb Binaria este noua adresă a lumii? Cum adică? O dimensiune localizată într-un computer? O sferă denumită SOL?... Asta ce vrea să însemne? – Sol este prescurtarea de la Sol Invictus, adică soarele neînvins. Cum îți spuneam, o poÈ›i vedea noaptea pe cer. Este un punct mic È™i foarte luminos, de culoare albastră, aflat pe o orbită circulară în jurul pământului, alături de ceilalÈ›i sateliÈ›i. Sfera a fost “înălÈ›ată la cer†într-o zi încărcată È™i ea, de asemenea, cu puternice semnificaÈ›ii. – Care anume? – ConstrucÈ›ia sa a fost începută oficial într-o zi de 25 Decembrie. Și inaugurarea ei a fost făcută tot la aceeaÈ™i dată, însă câțiva ani mai târziu. Această zi poartă de atunci numele de Natalis Solis Invicti. – Aha! Natalis Solis Invicti, adică... – ... ziua naÈ™terii soarelui neînvins. – Devine interesant, am spus, gândindu-mă ori că lui Uwe îi ardea de glume, ori că iarăși visam. – Momentan, Sol Invictus gravitează în jurul Terrei, dar va pleca în câteva luni în drumul lui fără întoarcere prin Cosmos. – Pot să te întreb ceva? Uwe dă aprobator din cap. – Mai am câteva întrebări. De ce s-a mutat lumea în Urb Binaria? De ce pleacă Sol Invictus È™i nu rămâne aici? Și ce legătură are plecarea lui programată peste câteva luni cu cele tot câteva luni care mi-au mai rămas de trăit în acest corp bio-sintetic, android de modă veche, sau cum să-i mai spun? – Are legătură directă, desigur... Și, ca să înÈ›elegi, va trebui să afli ceva foarte neplăcut. Omenirea părăseÈ™te planeta de urgență pentru că în câteva luni pământul va fi distrus de coliziunea cu un asteroid uriaÈ™. ÃŽn doar câteva luni, planeta se va transforma într-o sferă de lavă incandescentă. Brusc am simÈ›it o arsură rea, puternică, ce își revărsa un gust teribil de amar direct în sufletul meu... Fir-ar să fie de treabă, m-am gândit... Până la urmă tot n-am scăpat. Fir-ar el de asteroid, ce naiba a găsit el de trebuință să distrugă minunăția asta de lume... M-am uitat mai apoi în ochii lui Uwe È™i am întrebat-o: – SunteÈ›i siguri? – Da, foarte siguri! – Și ce se va întâmpla cu toată lumea? – Cum îți spuneam, AH20, fiinÈ›ele umane în marea lor majoritate s-au transferat deja pe SOL, în dimensiunea virtuală Urb Binaria, adică OraÈ™ul Binar. – Dar cum aÈ™a? Cum au încăput? Cât de mare este sfera? – AH20, aÈ™a cum nici tu nu mai locuieÈ™ti în corpul tău nativ distrus în accident, ci într-o hypermemorie localizată într-un corp artificial, tot aÈ™a È™i omenirea stă în dimensiunea virtuală Urb Binaria, găzduită de mica sferă artificial creată – Sol Invictus. Pe Pământ nu au mai rămas decât foarte puÈ›ini locuitori. Printre ei ne aflăm È™i noi, cei care încercăm să-i recuperăm È™i să-i îmbarcăm pe SOL, în ultimul ceas, pe ultimii rămaÈ™i, cazuri speciale precum este È™i acesta al tău sau ca al celor care încă se încăpățânează să rămână aici, aÈ™teptând intervenÈ›ia cine È™tie cărui salvator miraculos... – Și pe blestematul ăla de asteroid nu puteÈ›i să-l deviaÈ›i, ori să-l distrugeÈ›i? Cu atâta tehnologie la dispoziÈ›ie? Cu toată forÈ›a È™i energia despre care mi-ai spus că o stăpâniÈ›i? – Nu, acum nu se mai poate face nimic. Am fi putut, dar asta doar dacă celelalte lumi de dinaintea noastră, printre care È™i lumea din care vii tu, nu È™i-ar fi cheltuit grosul energiei È™i potenÈ›ialul inteligenÈ›ei creatoare exclusiv pe distrugere, iar restul de energie rămasă pe lucruri mărunte È™i inutile. Și dacă nu ar fi existat atâtea războaie fratricide, sau măcar dacă ar fi fost cruÈ›ate vieÈ›ile atâtor milioane de copii, victime colaterale ale războaielor, ale foametei sau accidentelor care ar fi putut fi uÈ™or evitate. Și, când spun asta, mă gândesc la acei copii excepÈ›ionali, predestinaÈ›i să ajute civilizaÈ›ia să avanseze cu câteva sute bune de ani. AceÈ™tia ar fi devenit alÈ›i Edisoni sau Einsteini, sau... atâția alÈ›i cercetători de excepÈ›ie sau genii pe care tu nu ai apucat să-i cunoÈ™ti deoarece au trăit în perioada în care tu ai lipsit din lume. – Aha, înÈ›eleg È™i regret... Dar chiar nu puteÈ›i face nimic? Tot nu-mi vine să cred! – Dar s-a făcut ceva, omenirea este pusă la adăpost! Omenirea va supravieÈ›ui. ÃŽnsă nu am mai putut face nimic pentru a salva planeta cu tot ce înseamnă ea. – Da, de fapt ai dreptate, scuză-mă. – Prezentul moÈ™tenit de generaÈ›ia mea avea destinul scris pe frunte: deja prea târziu. Voi însă, cei de ieri, încă aÈ›i fi putut schimba viitorul de azi, dar nu v-a stat capul la aÈ™a ceva... Dar, în fine, aÈ™a a fost să fie, nimeni nu acuză pe nimeni. Și oricum, după cum vezi, soluÈ›ia pe care am găsit-o am È™i aplicat-o cu succes... Mi se părea că ochii lui Uwe s-au umezit puÈ›in, iar pe mine mă încerca vaga senzaÈ›ie a unui tremur nervos. * Frământări vechi È™i întrebări noi – ÃŽmi pare teribil de rău. Tot ce am aflat este cutremurător... Și, într-un anume fel, mă simt oarecum vinovat de tot ce... – Tu nu ai nici o vină, AH20, luat doar ca individ. Poate că ai fost un om bun È™i responsabil, iar ca tine, desigur, au mai fost alte milioane È™i milioane. Lumea însă, lumea luată în ansamblul ei, a fost dintotdeauna mai mult rea decât bună È™i perfect iresponsabilă cu propria ei existență... – Iar eu provin din chiar lumea aia iresponsabilă! Mi se face silă de toate! Inclusiv de mine... – AH20, nu vreau să te mai gândeÈ™ti la asta, bine? ÃŽÈ›i imaginezi cam care a fost reacÈ›ia celor care au primit vestea apocaliptică în timpul vieÈ›ii lor. ReacÈ›ia globală... Astăzi, fiecare locuitor al planetei trăieÈ™te împăcat cu ideea aceasta, concentrându-È™i atenÈ›ia È™i energia creatoare spre părÈ›ile bune ale Urb Binariei. Și trebuie să-È›i mărturisesc că, în anumite privinÈ›e pe care urmează să È›i le dezvălui în curând, Urb Binaria este o lume cu mult mai bună decât cea veche. De fapt, sincer îți spun, nici nu pot exista termeni de comparaÈ›ie între cele două lumi. – Mă bucur să aud asta... Da, îmi imaginez că trebuie să fi fost ceva îngrozitor. Să afle de asteroid... Mă tot întreb, de ceva timp încoace, de ce oare m-aÈ›i mai salvat? Adică cum de v-a mai stat mintea la aÈ™a ceva... – Lumea s-a schimbat mult în ultimii ani, AH20, È™i cu precădere din momentul descoperirii Lancei, căci aÈ™a a fost denumit asteroidul. Și asta nu datorită formei lui, fiind în realitate o sferă cu un diametru de aproape 500 de kilometri, ci datorită preciziei cu care vine încoace... A fost descoperit la vremea la care eu mă nășteam. Din acel moment, lumea nu a mai fost aceeaÈ™i. GeneraÈ›ia mea a fost ultima generaÈ›ie de nou născuÈ›i. Oamenii nu au mai făcut copii, iar generaÈ›ia mea a fost cea care a crescut, nu cum s-ar spune cu sabia deasupra capului, ci cu lancea azvârlită în direcÈ›ia ei. – Trist, cu adevărat foarte trist. Și totuÈ™i, de ce nu poate fi distrus înainte de a ajunge pe pământ? – Este mult prea mare, chiar È™i pentru puterile noastre! Compară-l cu asteroidul care a făcut să dispară dinozaurii, de acum 65 de milioane de ani, care avea în jur de zece kilometri diametru. Lancea măsoară aproape cinci sute de kilometri în diametru! Dacă ar fi spart, bucățile rezultate în urma exploziei ar fi rapid adunate de gravitaÈ›ie, căci acestea s-ar atrage între ele luând forma unui bulgăre în doar câteva zile. Și acest bulgăre ar păstra cu el, intactă, aceeaÈ™i energie distructivă a asteroidului... – Acum înÈ›eleg ce vrei să spui. – Energia sa cinetică purtată este uriașă. Imaginează-È›i o stâncă, în mare parte metalică, de cinci sute de kilometri diametru care circulă cu o viteză de câțiva zeci de mii de kilometri pe oră! Energia s-ar păstra intactă în cazul explodării sale, fiind transferată în bucățile componente. De asemenea, s-ar păstra intactă È™i traiectoria sa iniÈ›ială. Efortul ar fi total inutil... – Și nu poate fi nici deviată? – Nu a fost posibilă nici devierea din aceleaÈ™i considerente ale masei È™i energiei colosale acumulate. Ambele au valori mult prea mari ca să putem să intervenim. Este mai rapidă de sute de ori decât un glonÈ› È™i are masa asta enormă. Este mult prea grea È™i rapidă pentru a-i da un brânci suficient de zdravăn. – Și atunci ce vină are lumea mea? Nu zic că nu am fost iresponsabili, dar, în acest caz concret, se pare că destinul este unul... implacabil. – Nu chiar. Teoretic, Lancea ar fi putut fi deplasată de la traiectoria actuală pe o alta care să evite pământul dacă ar fi fost împinsă din lateral, însă un timp mai îndelungat decât am avut noi la dispoziÈ›ie. Dacă nu È™i-ar fi pierdut vremea inutil atâtea È™i atâtea generaÈ›ii, am fi ajuns la tehnologia de astăzi ceva mai devreme. Și astfel, Lancea ar fi trecut deviată la o distanță suficient de sigură de planetă. Noi, astăzi, chiar dacă am putea să o împingem cu ajutorul unor motoare speciale trimise în spaÈ›iu cu navele flotei spaÈ›iale, nu mai este timp suficient pentru ca devierea să fie suficientă È™i eficientă. – De ce? – Ar fi fost necesari în jur de zece ani de împingere. Această împingere s-ar fi făcut în timp ce asteroidul continua să se deplaseze cu viteza lui uriașă, aÈ™a că navele trebuia trimise cu câțiva ani mai înainte ca să intercepteze Lancea la cei zece ani distanță de planetă, necesari împingerii. ÃŽnsă toată această desfășurare de forÈ›e nu a fost posibil de realizat, tehnologic vorbind, din cauza întârzierii predării È™tafetei cunoaÈ™terii... Să fi avut la dispoziÈ›ie doar un avans de zece ani. Dacă omenirea ar fi putut să economisească măcar aceÈ™ti ani de pace adevărată din ultimii cinci, È™ase mii de ani de existență mai evoluată, planeta ar fi putut fi salvată! Dar, după cum È™tim, nu a fost posibil... Am lăsat capul în jos È™i, stând aÈ™a, am continuat: – ÃŽncerc să-mi imaginez È™ocul care a cuprins lumea atunci, la aflarea veÈ™tii... – Da, a fost foarte greu. Dar cel mai greu a fost pentru cei în timpul cărora s-a aflat nefasta veste, pentru că noi, ultima generaÈ›ie, am luat lucrurile aÈ™a cum erau. Am crescut cunoscând ziua È™i ora la care va suna ceasul planetei. Oricum, din acel moment, societatea noastră s-a schimbat total È™i definitiv. DeÈ™i acea societate greu încercată de viață ajunsese deja la un grad înalt de maturitate È™i responsabilizare. Odată cu aflarea Zilei Zero, oamenii au realizat, fiecare în parte, că tot ce există dincolo È™i dincoace de bucuria existenÈ›ei È™i a dragostei arătată vieÈ›ii, nu e altceva decât o sumă de simple detalii fără nici un fel de importanță. Praf în vânt. DeÈ™ertăciune... – Asta o È™tiam È™i noi... – Da, însă fără să o È™i realizaÈ›i cu adevărat... Una este să È™tii că vei muri într-o bună zi, È™i cu totul altceva să È™tii cu exactitate acea zi, mai ales dacă nici nu este prea îndepărtată... – ÃŽmi închipui că ai dreptate. Spui că lumea se schimbase în bine? – Da, cum spuneam, lumea evoluase spiritual mai mult decât È›i-ai putea imagina. Dispăruseră aproape cu totul preocupările oamenilor pentru înavuÈ›irea fără măsură. Ba chiar fugeau de greutatea adusă vieÈ›ii libere de aceasta. Lumea de astăzi, AH20, aproape toată, È™i nu doar cea mai mare parte din ea, seamănă foarte mult cu un muÈ™uroi de furnici. Exista o mare familie... – A omului! – Nu! Familia vieÈ›ii. Nimeni nu își mai ghida viaÈ›a având drept unic È›el pe acela de a avea, ci pe cel de a trăi cât mai intens È™i mai curat experienÈ›a fiecărei clipe de viață. De când întreaga energie creatoare a minÈ›ii omeneÈ™ti a fost îndreptată exclusiv spre construcÈ›ie È™i nu spre distrugere, spre viață È™i nu spre moarte, spre bine È™i nu spre rău, răsplata primită de membrii societății a fost belÈ™ugul adevărat. Atât cel material, cât È™i cel spiritual. Au fost vremuri de mare bucurie. AÈ™a cum omul nu a mai cunoscut vreodată în întreaga lui istorie. – Mi-ar plăcea să-mi vorbeÈ™ti despre toate acestea, am rugat-o pe călăuză. – DeÈ™i nu mai existau bani în circulaÈ›ie de ceva timp, oamenii aveau mai multe decât pe vremea când aceÈ™tia existau. Nu mai existau între ei diferenÈ›e materiale substanÈ›iale È™i, cu adevărat, totul aparÈ›inea tuturor. Cu toÈ›ii își petreceau timpul liber oriunde își doreau, pe întreaga planetă transformată într-o uriașă zonă turistică... Fiecare muncea cu plăcere È™i cu convingerea că face bine societății sănătoase în care trăia È™i semenilor ce o formează. Omul dădea unei singure societăți ceea ce putea face cu două mâini È™i primea, în schimb, de la aceeaÈ™i societate, partea sa din rodul muncii a miliarde de semeni. Omenirea a ajuns să devină o familie foarte mare, din care acum È™i tu faci parte. De aceea ai È™i fost salvat... Noua noastră monedă este dragostea. Facem tot ceea ce facem motivaÈ›i de dragostea de viață, È™i nu de bani! – Acum înÈ›eleg. ÃŽntr-adevăr, oamenii s-au purtat precum niÈ™te copii răutăcioÈ™i. Cu adevărat aÈ™a este. ÃŽn vremea mea, totul se rezuma la a deÈ›ine cât mai mult. Și nu doar atât, ci È™i la a etala acest lucru. Se grozăveau cu avuÈ›ia de parcă fluturau steagul victoriei pe câmpul de luptă... Cel puÈ›in, atât cât îmi mai amintesc din vremurile mele. Ceea ce-mi descrii pare a fi o lume formată cu adevărat din persoane mature È™i responsabile... – Bine spus! Toate astea se întâmplau până nu demult, căci acum oamenii au fost deja evacuaÈ›i de pe planetă. – ÃŽncerc să-mi imaginez cum trebuie să fie viaÈ›a în care nu trebuie să te afli într-o competiÈ›ie egoistă permanentă. – Foarte relaxantă. ToÈ›i membrii societății au simÈ›it această trecere ca pe o eliberare. Eliberarea de o povară ce i-a apăsat mult prea mult timp. Dacă vei sta vreodată să-È›i analizezi propria viață, ai să vezi cât anume din timpul trăit s-a consumat total inutil. Făcându-È›i planuri de viitor imposibil de realizat sau preocupându-te de micile lucruri din jurul tău care parcă își dădeau mâna să-È›i facă neplăceri. Opunându-se chiar din răsputeri să te lase în pace, nu-i aÈ™a? De la pata apărută pe haina cea nouă È™i până la fisura apărută pe parbrizul maÈ™inii... – Să È™tii că de foarte multe ori glumeam pe seama „conspiraÈ›iei ticăloaselor de lucruri“. Apăruseră chiar È™i niÈ™te aÈ™a-zise „legi“ după care această conspiraÈ›ie s-ar desfășura, Legile lui Murphy! – Nu le cunosc... Oricum, să-È›i continuu, societatea omenească începuse să se responsabilizeze începând chiar din anul 2015, în perioada de iluminare spirituală din acea vreme ce a urmat Marii Crize din 2012. Deci cu mult timp înainte de aflarea veÈ™tii despre asteroid. ÃŽncă de atunci, oamenii au început să pună diferență între eu È™i noi. Practic, omul ajunsese în sfârÈ™it să înÈ›eleagă că trăind în mijlocul civilizaÈ›iei primeÈ™te cu mult mai mult de la societate decât trebuie să dea în schimb. Dă din puÈ›inul lui È™i primeÈ™te de la o lume întreagă, trecută È™i prezentă. Ca membru al societății omeneÈ™ti, nu trebuia decât să fie responsabil la locul său din cadrul societății. ÃŽn schimb, primea roadele muncii unei întregi societăți. Beneficia de È™tiinÈ›a È™colii È™i a educaÈ›iei sale, a medicinii, cu doctorii È™i medicamentele ei, de È™osele, de maÈ™ini È™i avioane. Avea acces la toate produsele imaginabile, de la cele alimentare la tot ceea ce se găseÈ™te într-o locuință, de la mobilă la căldură È™i electricitate. Beneficia de fructele întregii munci È™i de toate cunoÈ™tinÈ›ele omenirii, acumulate încă de la începuturi. Practic, lucruri pe care un singur om nu este în stare să È™i le producă singur niciodată... Scuză-mă, te rog, AH20, dacă pun atâta patos, dar sunt amintiri ale unor vremuri dragi È™i apuse... Ale strămoÈ™ilor noÈ™tri apropiaÈ›i. – Călăuză, sunt numai ochi È™i urechi: pentru mine sunt povestiri din viitor! Nu aÈ™ fi crezut că poate funcÈ›iona acest gen de relaÈ›ii în societatea umană. – Adevărat este că un impact hotărâtor a avut È™i descoperirea sursei de energie despre care È›i-am vorbit mai devreme, care a condus apoi la preluarea activităților productive de către roboÈ›ii ultraspecializaÈ›i, pe de-o parte, iar pe de alta a preluării sarcinilor administrative È™i de organizare ale societății de către complexe sisteme organizatorice computerizate... – Deci în loc de conducători coruptibili erau programe incoruptibile! Acum înÈ›eleg cum de a fost posibil să avansaÈ›i atât de mult... Interesant, trebuie să recunosc că a fost interesant viitorul meu È™i trecutul tău... – PoÈ›i spune È™i aÈ™a. Dacă individul se putea organiza ajutându-se de tehnica de calcul, de ce aceasta nu ar fi funcÈ›ionat È™i la nivelul unei societăți? – Da, desigur, ai dreptate. Uwe, în altă ordine de idei, din ce motiv mă instruiÈ›i pe mine? – Rolul acestui act de instruire este acela de a te ajuta să cunoÈ™ti È™i să înÈ›elegi drumul dus de omenire până astăzi, cu bune È™i cu rele, astfel încât să ajungi la nivelul actual de conÈ™tientizare. Acest nivel este necesar să È›i-l însuÈ™eÈ™ti, pentru ca în final să poÈ›i alege, în cunoÈ™tință de cauză, dacă rămâi aici sau mergi în Urb Binaria. Este dreptul fiecărei fiinÈ›e umane, stipulat în ConstituÈ›ia Universală. ÃŽn plus, mai are È™i rolul de a reduce decalajul informaÈ›ional ca să te poÈ›i adapta la existenÈ›a din Urb Binaria. – Bine, dar aÈ™ putea decide acum, pe loc: aleg viaÈ›a È™i nu moartea! Aleg lumea virtuală È™i nu Terra... – Da, bineînÈ›eles că vei alege viaÈ›a, însă nu ai face-o în perfectă cunoÈ™tință de cauză, AH20. Pentru că tu alegi acum între viață È™i moarte, deÈ™i alegerea pe care trebuie să o faci tu este cea între o existență de câteva luni È™i o eternitate! Sunt două limite extreme. Una este foarte scurtă È™i este firesc să nu o alegi, iar cealaltă este năucitor de lungă, atât de lungă încât nu-i vei putea supravieÈ›ui fără pregătirea necesară! Nu poÈ›i ajunge acolo, în Urb Binaria, decât realizând adevărata dimensiune în care urmează să intri. Este vorba de putinÈ›a, ca să nu-i spun dorinÈ›a, de a trăi o eternitate! Și aÈ™a cum moartea reprezintă o limită nedorită, tot aÈ™a È™i eternitatea este tot o limită căreia, chiar dacă este situată de cealaltă parte a axei timpului în care stă moartea, îți va fi cel puÈ›in la fel de greu să-i supravieÈ›uieÈ™ti. – Vorbele tale încep să mă sperie. Alternativa este deci eternitatea?... Cum aÈ™a? – Da, AH20, alternativa pe care putem să È›i-o propunem este eternitatea. Și teama pe care spui că o ai este prima reacÈ›ie responsabilă pe care o aÈ™teptam din partea ta. ÃŽn plus, trebuie să mai È™tii că nici Urb Binaria nu primeÈ™te în ea decât ceea ce este bun în oameni. Iar în ceea ce te priveÈ™te, după cum È›i-am mai spus, nu cunoaÈ™tem mare lucru despre tine... – Aha, acum îmi este perfect clar! – Tot ceea ce este rău în natura umană trebuie să rămână È™i să ardă odată cu planeta. Depinde de alegerea fiecăruia dacă va dori să vadă Ziua Zero de la faÈ›a locului, rămânând pe planetă, sau dacă o va urmări pe monitoarele holografice stând comod în fotoliu, în noua lume. * Prima lecÈ›ie Tot ceea ce îmi spunea Uwe avea sens. AÈ™adar, aceasta era portiÈ›a de rezervă, ieÈ™irea în caz de incendiu, pe care omenirea o găsise în drumul evoluÈ›iei sale existenÈ›iale: evadarea într-o dimensiune virtuală. O existență ferită de înveliÈ™ul unui mic cocon de titan aruncat în imensitatea spaÈ›iului È™i a timpului. AÈ™a se explică È™i apetenÈ›a cu care noile generaÈ›ii de pe vremea mea îmbrățiÈ™au încă din fașă noua tehnologie, computerele în special, dar È™i nevoia de a comunica unii cu alÈ›ii, de a sta legaÈ›i prin comunicare, fie ea prin telefon ori prin reÈ›eaua de internet. AÈ™a, deci, îmi explic atracÈ›ia irezistibilă de a sta în faÈ›a calculatorului manifestată de către cei tineri, spre disperarea părinÈ›ilor lor, cufundaÈ›i realmente în lumea virtuală: predestinarea! Omenirea există astăzi cufundată într-o altă dimensiune! Și de ce nu, la urma urmei? Eu însumi experimentez o astfel de trecere. O idee nouă îmi vine acum în minte, aÈ™a că întreb: – TotuÈ™i, de ce aÈ™a È™i nu aÈ›i plecat pe o altă planetă? – ÃŽn primul rând, mi-a răspuns Uwe, suntem mult prea departe de planete care să întreÈ›ină viaÈ›a aÈ™a cum o face Terra. Apoi, trebuie să-È›i mai spun că ne-ar fi fost cu mult mai uÈ™or să întreÈ›inem viaÈ›a într-un cocon cufundat în oÈ›elul topit din mijlocul unui furnal în funcÈ›iune, decât să o facem în cosmosul plin de tot felul de radiaÈ›ii È™i de atâtea È™i atâtea alte ostilități. UÈ™or, uÈ™or, s-a înÈ›eles că drumul nostru nu ducea înapoi în creuzetul topit È™i în egală măsură îngheÈ›at, din care proveneam, ci într-o cu totul altă direcÈ›ie. Cu timpul ai să afli È™i alte lucruri interesante despre natura umană È™i atunci ai să înÈ›elegi că menirea noastră nu este aceea de a fugi de pe o planetă pe alta, ci este cu totul diferită... Și, în final, cum să muÈ›i tot ce există pe o planetă întreagă? Și de ce să muÈ›i o întreagă planetă? Tu, spre exemplu, ai fost mutat în SHW3 fără să fie nevoie să iei cu tine măcar un singur atom din corpul tău fizic, nu? – Da, are sens tot ce-mi spui. Călăuză, pot să te mai întreb ceva? – Desigur, te rog întreabă-mă. – Sunt mulÈ›i cei care au ales să nu meargă în Urb Binaria? – Sunt destui, din păcate. Nu ca procent din populaÈ›ia totală, ci ca număr. – Cine sunt aceia? Printre ei mă gândesc că trebuie să fie È™i infractorii È™i criminalii cărora le-a fost refuzată intrarea? – Există mai multe categorii. Cei mai mulÈ›i sunt, într-adevăr, cei care nu s-au putut schimba în bine renunțând definitiv la răul din mintea lor... AlÈ›ii sunt cei ale căror dogme ultrareligioase îi împiedică să accepte realitatea. Apoi, mai sunt È™i câțiva nostalgici care preferă, deÈ™i conÈ™tienÈ›i de consecinÈ›e, să rămână aici. Ei susÈ›in că pământul ne-a dat viață È™i ne-a crescut, iar noi să-l părăsim pe ultimul lui drum? – Bine, dar asta este o mare prostie! – Din fericire, zilnic avem mulÈ›i dintre aceÈ™tia care se răzgândesc sau acceptă ca măcar membri ai familiilor lor să se salveze în Urb Binaria. Și, oricum, pe măsură ce timpul trece, tot mai mulÈ›i se răzgândesc, urmând restul omenirii. – Este un lucru îmbucurător, am zis. – Mă întrebai de infractori? Nu are să-È›i vină să crezi, AH20, însă mulÈ›i dintre infractori au trecut testele de îmbarcare în Urb Binaria. – Cum aÈ™a? Fă-mă să înÈ›eleg! Ce teste? – Da, ai să înÈ›elegi mai multe după ce ai să-È›i explici adevărata natură a dualității fiinÈ›ei umane. MulÈ›i dintre aceÈ™tia au reuÈ™it să se detaÈ™eze de tot ceea ce era rău în ei. – Adică s-au... pocăit? – PoÈ›i spune È™i aÈ™a, dacă vrei tu. Dar, de fapt, nu este vorba nici de termenul religios È™i nici de promisiuni de schimbare scăldate în lacrimi, ci de o renunÈ›are clară, definitivă, făcută din convingere, de o detaÈ™are aproape fizică de răul ce le-a dominat cândva sufletele, respectiv conÈ™tiinÈ›ele. Precum o operaÈ›ie – făcută pe viu È™i în mod lucid – de separare a unui È›esut bolnav de restul trupului. Doar că aici vorbim despre separarea răului din minte, iar în acest caz regretul sincer È™i adevărat este cel mai ascuÈ›it bisturiu. – ÃŽnÈ›eleg acum. La modul teoretic este foarte frumos È™i corect, dar tot nu pricep cum aveÈ›i siguranÈ›a reuÈ™itei operaÈ›iei. – Este destul de simplu, sunt o serie de teste virtuale în care subiectul este pus la încercări severe, fiind convins că trăieÈ™te realitatea. Testele nu pot fi trecute decât dacă cu adevărat conÈ™tiinÈ›a sa de sine refuză instinctiv, pentru totdeauna, tentaÈ›iile răului. Subiectul supus testării nu are continuitate în cunoaÈ™terea rezultatelor obÈ›inute anterior decât în momentele de trezire la realitate. Astfel, el nu poate cumula experienÈ›a testelor trăite în virtual, ci doar în realitate. Realizând însă că a căzut deja un număr de teste, din dorinÈ›a de a supravieÈ›ui, ceva începe să se schimbe în bine cu adevărat în adâncul fiinÈ›ei lui. Programele de testare asigură astfel nu doar simpla verificare, ci chiar ajută la schimbare. La desprinderea de rău. Iar condiÈ›iile virtuale create de programe sunt imposibil de diferenÈ›iat de viaÈ›a reală. AÈ™a cum, de altfel, este È™i lumea din Urb Binaria. – Chiar urma să te întreb, ce se întâmplă în Urb Binaria? Cum va fi viaÈ›a acolo? – Ca o continuare a vieÈ›ii de aici. De aceea trebuie să fii instruit la un nivel corespunzător, astfel încât să poÈ›i să intri în noua ta existență ca È™i cum viaÈ›a ta ar continua. O intrare fără praguri sau trepte de netrecut. * FaÈ›a nevăzută a realității – Am înÈ›eles asta, È™i încă foarte bine. Dar mai povesteÈ™te-mi despre această lume nouă. – Realitatea de acolo, deÈ™i virtuală, nu diferă cu absolut nimic de realitatea de pe pământ, să È™tii – ca nivel de percepÈ›ie senzorială. De altfel, È™i asta nu ai de unde să o cunoÈ™ti întrucât s-a descoperit ulterior perioadei în care ai fost tu criogenizat, fizica cuantică ne-a arătat că nici realitatea asta de aici nu este chiar atât de reală È™i de materială pe cât am crezut noi că este. – Cum adică? Ce vrei să spui? Că trăim în închipuire? Că totul e o plăsmuire, imaginaÈ›ia cuiva? Auzisem despre tot felul de teorii de acest gen, pe vremea mea, È™i sunt chiar curios să aflu cât mai multe informaÈ›ii legate de această temă. – Nu, nu-i chiar aÈ™a, lumea noastră pe pământ este o lume cât se poate de reală, însă construită din unde energetice. Din cuante energetice. Pe acestea, mintea noastră le percepe ca fiind într-o formă materială. O materie alcătuită din atomi, electroni È™i alte particule. CunoÈ™ti ceva despre aÈ™a-numita dublă natură a electronului, cea de a fi undă È™i particulă în acelaÈ™i timp? – Da, È™tiu că se vorbea despre aÈ™a ceva pe vremea mea. Electronul, se spunea, este o undă care devine particulă când este observat. Dar, m-am întrebat retoric, de unde să È™tie electronul că este observat? – Nu, stai puÈ›in! Tocmai aici este înÈ›elegerea greÈ™ită! Electronul nu este o undă ce se transformă în particulă atunci când este observat. Nu există aÈ™a ceva, electronul rămâne o undă. ÃŽn mintea observatorului, însă, unda devine imaginea unei particule. – Adică? – Dacă tu stai cu ochii închiÈ™i È™i din spatele tău îmi auzi vocea, strigându-te, nu ai certitudinea că eu sunt în spatele tău? Mintea ta mă reconstruieÈ™te. Astfel, tu mă poÈ›i „vedea“ cu ochii minÈ›ii, folosind puterea imaginaÈ›iei. – AÈ™a e, dar ce-i cu asta? – GândeÈ™te-te că poate nu eu aÈ™ fi fost în spatele tău, ci doar vocea mea, fidel redată sonor. ÃŽn mintea ta, imaginea mea s-ar fi format oricum È™i ai fi fost conÈ™tient de prezenÈ›a mea fizică, deÈ™i eu nu eram decât o simplă undă sonoră. – Aha... Dar totuÈ™i.. stai aÈ™a! Dar dacă... – Stai tu aÈ™a, s-a grăbit râzând Uwe, că nu avem lecÈ›ii de fizică cuantică în programa instruirii tale! Tot ce vreau este ca tu să înÈ›elegi faptul că realitatea aceasta de astăzi, cea în care ne-am născut È™i în care trăim, este, într-un anume fel, tot o lume gen Urb Binaria, însă o Urb Binaria apărută într-un mod, să-i spunem, natural È™i de-a lungul a miliarde de ani. Și nu una construită artificial, spontan, de către inteligenÈ›a creatoare din om. – Adică lumea veche era ca o peÈ™teră naturală ce-i adăpostea de ploaie È™i de frig pe strămoÈ™ii noÈ™tri, iar cea de acum este ca o casă construită din metal, după planuri inginereÈ™ti? – Cam aÈ™a ceva, da. Doar că, în loc de casă construită din metal, mai corect este să spui o staÈ›ie spaÈ›ială călătoare, ai cărei astronauÈ›i locuitori, ca să poată încăpea cu toÈ›ii, au renunÈ›at la corpurile lor fizice, mutându-È™i doar minÈ›ile conÈ™tiente de sine! O lume care, în loc de a-È™i aduce cu ea avuÈ›ia materială în bagaje de orice fel, È™i-a luat-o doar pe cea a experienÈ›elor trăite. AÈ™a cum eÈ™ti È™i tu mutat în corpul cel nou! – Frumos spus, dar totuÈ™i cum rămâne cu materia asta, din care sunt eu făcut, È™i să nu-mi spui că nu-i aÈ™a. Corpul meu fizic nu este material? Uite, braÈ›ul ăsta al meu metalic este doar energie? – ÃŽÈ›i spun, acum: E = mc2. Uite, vezi? Þi-am spus! – Adică? Ce mi-ai spus? Râzi de mine? Nu te-am înÈ›eles. EcuaÈ›ia asta a lui Einstein e corectă, nu te contrazic, însă ce-i cu asta, căci eu nu-i văd legătura cu întrebarea mea? – Nu? Dar dacă ai să treci masa în stânga ecuaÈ›iei vezi ceva? Ce vezi? – Că masa este egală cu E/c2. Că masa este raportul dintre... Tot nu m-am prins... – Cum aÈ™a? Rezultatul îți arată că masa este raportul a doi factori de natură perfect imaterială. Că masa este o „realitate materială“ construită din interacÈ›iunea a două „entități imateriale“: a energiei È™i a unei constante numerice, respectiv pătratul vitezei fotonilor prin vid. Adică este compusă din energie pură È™i multă viteză. Masa este energie! AÈ™a cum greutatea este, de fapt, o forță de atracÈ›ie gravitaÈ›ională, tot aÈ™a È™i masa este simpla percepÈ›ie a unei energii aflată în viteză. Mă urmăreÈ™ti? – Desigur, doar că nu prea înÈ›eleg. – Spre exemplu, uite, imaginează-È›i un glonÈ› ce stă aÈ™ezat pe blatul unei mese de sticlă. – Ok. – GlonÈ›ul stă pe sticlă fără a o sparge, da? Dacă ar fi aÈ™ezat pe blatul de sticlă ceva foarte greu, însă, ar sparge sticla sub propria greutate, da? – Da, acesta ar sparge-o, iar glonÈ›ul nu! – AcelaÈ™i glonÈ› uÈ™or, tras de data asta dintr-o armă, nu va sparge el blatul de sticlă al mesei? – Ba da, cum să nu! – Dar glonÈ›ul are aceeaÈ™i greutate, nu? – Hmm... Da! – Prin urmare, viteza imprimată are ca efect – pentru masa de sticlă – echivalentul unei creÈ™teri de masă. Ca È™i cum glonÈ›ul a devenit la fel de greu precum greutatea care spărgea sticla doar dacă era aÈ™ezată pe ea. ÃŽntr-un anume fel, cam aÈ™a stau lucrurile È™i cu materia formată din energie. – Nu stiu ce să zic. Eu zic că... – AH20, aÈ™ vrea să te rog să ne oprim aici deoarece trebuie să-È›i mărturisesc că am fost educată să È™tiu despre anumite lucruri fără să cunosc totul despre ele... Mă înÈ›elegi? a spus Călăuza făcând semnul neputinÈ›ei în timp ce-mi zâmbea È™trengar. – GlumeÈ™ti? Să ne oprim aici? Adică am È™ansa să mi se răspundă la orice întrebare È™i eu să nu profit? – Bine, atunci să continuăm! Ce fată scumpă, am gândit... – Dar cum rămâne cu spaÈ›iul infinit? Nici el nu există în realitate? – Infinit? SpaÈ›iul infinit spui? Dragul meu AH20, se pare că nici aici lucrurile nu stau chiar aÈ™a cum le-am gândit. Adică spaÈ›iul nu este chiar o gaură de dimensiune infinită în orice direcÈ›ie ai lua-o. Un astfel de spaÈ›iu infinit, pur È™i simplu nu prea are cum să existe, cel puÈ›in nu aÈ™a cum ni l-am imaginat noi că există. Nu prea are unde să existe, literalmente vorbind, ca spaÈ›iu infinit. Și nu prea are nici cum să existe, pentru simplul fapt că nu avea nici cum să apară, vreodată, aÈ™a, dintr-o dată È™i din nimic, È™i în acelaÈ™i timp nici nu poÈ›i accepta raÈ›ional că ar exista dintotdeauna! – Nu m-am gândit niciodată la asta până acum. – Infinitul nu are cum să se fi născut la un moment dat, să aibă un început, adică. Pentru că, născându-se, ar fi ocupat locul altui spaÈ›iu, tot infinit, apărând el în aceeaÈ™i poziÈ›ie dintr-un acelaÈ™i spaÈ›iu infinit. Și pentru că nu putea să apară, se pare că nici nu a apărut vreodată altundeva decât tot într-o dimensiune virtuală, precum aceasta a minÈ›ilor noastre, a matematicii, a fizicii... A lumii în care trăim. – Sunt ca È™i mut, nu te uita la mine! – Și atunci, dacă nu prea putea să apară fizic la un moment dat, înseamnă că ar cam fi trebuit să existe dintotdeauna, nu? – Dar de ce nu putea exista dintotdeauna? – Pentru că noÈ›iunea de spaÈ›iu infinit ce ar exista dintotdeauna, pur È™i simplu, nu ar avea sens într-o realitate de felul în care ne-am închipuit cu toÈ›ii că trăim. Intră în contradicÈ›ie cu însăși raÈ›iunea elementară! – Bine, dar totuÈ™i, toată materia asta din cosmos, din Calea Lactee, din toate celelalte galaxii... – Ce-i cu ea? – Nici ea nu există? – Există, AH20, există, doar că nu este aÈ™a cum s-a crezut iniÈ›ial că este: de unde ar fi putut apărea atâta materie tare, dură È™i „adevărată“, dintr-o dată? De unde să fi fost adusă, câtă vreme spaÈ›iul îl gândeÈ™ti ca fiind infinit? Dintr-un alt infinit? Care alt infinit?, căci primul nu lasă loc unui altuia, care nu ar mai avea loc să existe de... primul infinit. Și dacă materia nu a fost „importată“ de altundeva, atunci devine clar că materia primă din care putea fi făcut era chiar nimicul imaterial, împrumutat din vidul înconjurător, plin ochi de... iarăși nimic material. Dar în acelaÈ™i timp, plin de energie. – Simt că am ameÈ›it. Mă predau!, am spus ridicând chiar È™i mâinile în sus. – Mă bucur, a spus ea zâmbind, căci dacă nu o făceai tu, aÈ™ fi fost nevoită să mă predau eu... * Despre Urb Binaria Am intrat în noua mea existență deja de câteva săptămâni bune È™i încă încerc să mă obiÈ™nuiesc cu noianul de noutăți pe care le întâlnesc È™i experimentez zilnic. Plimbându-ne în această dimineață prin minunatul parc central al Complexului, o întreb pe Uwe: – Ce lucruri noi È™i minunate mai poÈ›i să-mi spui despre Urb Binaria? Sunt atât de curios să o văd... – Sunt foarte multe de spus... Ca să poÈ›i să te descurci cu uÈ™urință acolo, trebuie să te transformi. Să devii altcineva decât eÈ™ti astăzi. Altfel, nu te vei putea adapta la viaÈ›a de acolo. Sunt mulÈ›i anii care au trecut È™i prea multe schimbări petrecute È™i trecute peste lumea È™i vremurile în care ai trăit tu. Va trebui să parcurgi, în doar câteva luni, toate etapele înÈ›elegerii lucrurilor pe care toÈ›i cei ce sunt deja în Urb Binaria le-au asimilat în generaÈ›ii. – Dar nu înÈ›eleg ce poate fi atât de dificil de înÈ›eles? – Nu? Dar dacă ar fi fost adus în lumea ta, în anii din care vii tu, un om care ar fi trăit pe vremea când se locuia în peÈ™teri È™i se folosea pentru vânătoare arcul cu săgeÈ›i, cum crezi că s-ar fi descurcat în societate? Nu ar fi fost el, oare, arestat imediat pentru furt sau poate pentru jaf la drumul mare? Și asta pentru simplul motiv că, È™tiind doar să culeagă sau să vâneze, nu ar fi avut niciun habar despre noÈ›iunea de comerÈ›, de proprietate sau de respectare a legii. Iar asta, desigur, dacă n-ar fi fost strivit de o maÈ™ină mai înainte de toate, în timp ce ar fi traversat strada în fugă după o jună dezgolită de blănuri care i-ar fi apărut brusc în faÈ›a ochilor. ÃŽn cazul cel mai fericit ar fi fost arestat doar pentru tentativă de viol – deoarece ar fi fost împiedicat la timp de oamenii legii – È™i pentru deranjarea ordinii publice, nu? – Ha, ha... ÃŽnÈ›eleg. TotuÈ™i, nu cred să fie o aÈ™a de mare diferență între lumea cunoscută de mine È™i lumea din Urb Binaria. – Nu? Ia gândeÈ™te-te puÈ›in la cât a evoluat societatea din care vii tu, într-un timp relativ scurt. Compară lucrurile din vremea când erai copil cu cele despre care îți aminteÈ™ti de dinaintea accidentului. Pe vremea copilăriei tale exista televizor sau telefon mobil? Aveai o maÈ™ină personală? – Nu, nu erau... – Cu ce socoteai la È™coală? Aveai un calculator personal, erai conectat prin reÈ›eaua de internet È™i comunicai cu oamenii de pretutindeni? – Nu... Adevărat, când eram È™colar aveam o socotitoare cu bile de lemn înÈ™irate pe niÈ™te sârme, accesoriul cel mai interesant din penarul plin cu creioane de colorat, făcute È™i ele tot din lemn. Mai aveam, acasă, un pick-up cu câteva discuri de vinil. Televizorul, alb-negru desigur, a apărut mai târziu... Vai, aÈ™a este, ai dreptate! – Și acum aminteÈ™te-È›i de ultimele tale zile petrecute în lume. Beneficiai, desigur, de o tehnologie la care nici nu visai în copilărie, nu-i aÈ™a? Aveai telefon mobil cu acces la internet cu care făceai o groază de lucruri, de la plata facturilor È™i până la rezervări de bilete de avion È™i la concerte? Și aveai tot felul de servicii È™i de informaÈ›ii prin reÈ›eaua de internet, da? – Da, asta aÈ™a este. – Și în cât timp s-a petrecut această schimbare? ÃŽn câți ani? – Relativ repede, în cam 40– 50 de ani. – Bun. Acum realizează te rog că ai lipsit din lume în ultimii o sută nouăzeci de ani de progres tehnologic È™i spiritual, AH20! ÃŽn plus, cred că ai observat faptul că de-a lungul timpului, progresul tehnologic nu a fost unul simplu, liniar, ci brusc, logaritmic. Și că la doar câțiva ani, nivelul tehnologic aproape se dubla, da? Realizezi, È›inând cont de acest trend logaritmic evolutiv, cam pe unde s-a putut ajunge în ziua de azi? – Uimitor de departe, îmi imaginez. – Corect! Bun, acum mai imaginează-È›i un singur fapt: lumea din Urb Binaria este una virtuală, scrisă de oameni. Este ca o poveste, ca o carte, ca un scenariu de film ce se scrie È™i rescrie în fiecare clipă È™i în care orice este posibil. Orice, bineînÈ›eles, câtă vreme nu prejudiciază în vreun fel viaÈ›a comunității È™i a membrilor ei. Această posibilitate nelimitată face ca progresul tehnologic să aibă o rapiditate cu adevărat foarte ridicată! Vrei să zbori, zbori. Fără să-È›i mai faci probleme că nu ai aripi, că bate vântul sau că plouă afară. Realizezi acum despre ce vorbesc? – Hei!... PoÈ›i să zbori? Păi ăsta este visul omului de când se È™tie. ÃŽntr-adevăr sună minunat ce-mi spui! Vreau să cunosc cât mai multe despre Urb Binaria! – Să începem cu începutul... AÈ™adar, Urb Binaria este o lume virtuală, iar numele de Urb vine de la urbe, oraÈ™, È™i Binaria... – Știu, de la sistemul binar, 0110, „alfabetul“ în care este scrisă. – Aproximativ! Vine într-adevăr de la sistemul binar, dar nu în acest sistem este scrisă. – Nu? – Dragul meu AH 20, dacă informaÈ›ia din Urb Binaria ar fi fost într-adevăr scrisă în cod binar, atunci dimensiunea staÈ›iei SOL ar fi depășit-o, probabil, pe cea a Lancei È™i astfel nu ar mai fi fost posibilă construirea ei. Nu, numele de Binaria este bineînÈ›eles unul simbolic, ales în cinstea descoperirii codului binar, ca o recunoaÈ™tere a saltului uriaÈ™ la care a contribuit în evoluÈ›ia noastră recentă. ÃŽn Urb Binaria este vorba de un nou cod-maÈ™ină, este de fapt un mediu de computaÈ›ie cuantică despre care nu ai cum să ai cunoÈ™tință. Și nu doar limbajul, ci È™i suportul de memorare este fundamental diferit de ceea ce cunoÈ™ti tu. Este, ca să fiu mai precisă, ceva ce scapă atât putinÈ›ei mele de a-l explica, cât È™i putinÈ›ei tale de a-l înÈ›elege. Pot doar să-È›i spun că nici 0,001% din spaÈ›iul memoriei Urb Binariei nu este ocupat momentan, deÈ™i stau acolo aproape toÈ›i oamenii împreună cu toată creaÈ›ia spiritului lor imaginativ. Restul aÈ™teaptă să fie parÈ›ial ocupat în timpul ce va veni. – Doar atât? De fapt, dacă stau È™i mă gândesc puÈ›in, nici nu mă mir de tot ce aflu. Recunosc însă că mă întrebam, în sinea mea, ce veÈ›i face dacă se umple memoria. Acum înÈ›eleg... – ÃŽn plus, AH20, vorbim de spaÈ›iul ocupat de acest nou limbaj maÈ™ină, dar È™i acesta este modificat È™i îmbunătățit continuu de cei ce locuiesc acolo, astfel încât spaÈ›iul virtual creÈ™te în loc să scadă! Și asta cu valori de-a dreptul uriaÈ™e! Personal, nu cred că se va umple vreodată. – Incredibil! – Uite, acum ajută-mă puÈ›in căci nu îmi mai amintesc, pe vremea ta apăruseră aplicaÈ›iile pe internet cu lumi virtuale generate de computer? – Da, le-am prins È™i eu, doar că nu am intrat în ele decât ocazional, aÈ™a, de curiozitate. Am putut observa însă interesul crescând, al tinerilor în special, de a duce o existență virtuală în paralel cu cea reală, care nu-i satisfăcea pe deplin... Parcă Second Life se chema, nu îmi mai amintesc exact. – Nu, nu la asta mă refeream, înseamnă că nu le-ai prins. Dar, oricum, tot poÈ›i să îți faci o idee È™i dacă o cunoÈ™ti pe aceasta. Și, într-un anume fel, cam aÈ™a a început totul, de la Second Life , de la Proiectul Natal Milo È™i altele asemenea lor, doar că ulterior au apărut lumi virtuale în care se intra cu ajutorul unor videocăști aÈ™ezate peste ochi, percepÈ›iile fiind cu totul altele decât cele simÈ›ite în faÈ›a monitoarelor cu doar două dimensiuni. – Cu siguranță! – Astfel, oamenii simÈ›eau, oarecum, că s-ar fi deplasat într-un alt loc... ÃŽn plus, în aceste lumi virtuale, înfățiÈ™area lor era cea a unor tineri, adică în perfectă armonie cu felul în care se simte conÈ™tiinÈ›a de sine, despre care am discutat mai devreme, îți aminteÈ™ti, da? – Da, desigur. ConÈ™tiinÈ›a de sine care nu îmbătrâneÈ™te niciodată. – Și astfel atât cei bătrâni cât È™i cei cu dizabilități loco-motorii au simÈ›it că retrăiesc anii tinereÈ›ii sau ai normalității. Cu trecerea timpului È™i cu modernizarea programelor È™i a echipamentelor, oamenii au simÈ›it că în această nouă lume se găsesc mai aproape de condiÈ›ia lor interioară, sufletească, decât o făceau în cea din afara ei, cea reală dar rece, grea È™i extrem de periculoasă. Tinerii preferau să se întâlnească în spaÈ›iul virtual decât să mai iasă È™i să se vadă fizic... Foarte interesant, mulÈ›i dintre ei au început să lucreze în această lume virtuala È™i să câștige bani cu care să-È™i plătească facturile din lumea reală. Și tot din această nouă lume își comandau mâncarea – sursa de energie necesară corpului, nu? – ce le era livrată la uÈ™a de la adresa reală... Au prosperat concediile virtuale, incomparabil mai ieftine È™i mai inedite. Oamenii lucrau întreaga zi în lumea virtuală, fie ca operatori la înălÈ›ime pe macarale în porturi, fie ca piloÈ›i de avioane ori supraveghetori de roboÈ›i în fabrici. Când ieÈ™eau din lumea virtuală, ziua era terminată, aÈ™a că în lumea reală nu le mai rămânea decât să mănânce È™i să doarmă... DimineaÈ›a doar ce se trezeau È™i intrau iarăși, pentru tot restul zilei, în spaÈ›iul virtual. Practic, mulÈ›i nu mai ieÈ™eau perioade foarte lungi de timp în lumea reală... MulÈ›i au început să experimenteze relaÈ›ii sentimentale față de persoane întâlnite în virtual, câteodată separate fizic chiar de oceane, formând familii, căsătorindu-se, muncind împreună, È™i uite aÈ™a, cu timpul, centrul lor de interes s-a mutat în noua lume. AceÈ™tia au fost pionierii vremurilor de astăzi. Ei sunt cei care au È™i pus bazele Urb Binariei. – Interesant parcurs pentru ceva care a pornit ca un simplu joc. – Un joc, este adevărat, însă, după cum vezi, într-un anume fel, unul predestinat, a spus zâmbind Uwe. – ÃŽmi spuneai mai devreme că se poate zbura cu puterea minÈ›ii în Urb Binaria... Ce altceva neobiÈ™nuit se mai poate face acolo? – Practic, orice poate fi imaginat de mintea umană È™i de inteligenÈ›a artificială. Se pot face foarte multe lucruri. Nici nu-È›i poÈ›i imagina acum cât de multe. Atât de multe încât să îți doreÈ™ti să trăieÈ™ti cât mai mult. Și nu doar o sută-două de ani, ci ani mulÈ›i cu adevărat. ÃŽncă nu avem experienÈ›a felului în care vor reacÈ›iona oamenii după experimentarea trăirii a câtorva sute sau mii de ani. Există, desigur, temeri că suma experienÈ›elor acumulate de la fiecare viață trăită va fi la un moment dat atât de împovărătoare încât indivizii nu vor mai dori să trăiască la nesfârÈ™it. SpecialiÈ™tii în programare din Urb Binaria, primii care s-au È™i mutat definitiv acolo, strâng în continuare noi soluÈ›ii pentru depășirea unui eventual astfel de obstacol ce poate apărea în viitor. – Și ce soluÈ›ii au găsit? – Foarte multe, după câte È™tiu eu. Inclusiv, desigur, în ultimă instanță, chiar È™tergerea anumitor perioade de amintiri, dacă într-adevăr se vor dovedi a fi împovărătoare. Lista soluÈ›iilor acestea este într-o continuă creÈ™tere. Există în primul rând o mare varietate a existenÈ›elor pe care le poÈ›i trăi. Și în fiecare dintre acestea îți poÈ›i alege, spre exemplu, înfățiÈ™area dorită. Și, când spun înfățiÈ™area, mă refer la orice înfățiÈ™are. Urbea se asigură doar să nu mai existe un duplicat identic, configurat de altcineva, ceva de genul alegerii parolelor, îți mai aminteÈ™ti? – Da, da, sună interesant, deÈ™i pare complicat. – PoÈ›i să-È›i alegi chipul È™i forma corpului, poÈ›i să-È›i alegi chiar È™i sexul dacă doreÈ™ti. Se crede că, având posibilitatea să-È›i schimbi înfățiÈ™area, vei simÈ›i că eÈ™ti de fiecare dată, într-un anume fel, altcineva. ÃŽn plus, existând această opÈ›iune de a-È›i configura înfățiÈ™area alegându-È›i È™i sexul, se poate repara greÈ™eala genetică suferită de persoanele gay, aceea de a fi o conÈ™tiință de sine de un anumit sex ce locuieÈ™te într-un corp de sex exact opus. Știu că există È™i posibilitatea, pentru cine doreÈ™te, desigur, să-È™i schimbe sexul din curiozitate, putând astfel experimenta două È™iruri de vieÈ›i: una de femeie, È™i alta de bărbat. BineînÈ›eles că, odată cu schimbarea trupului virtual, li se schimbă È™i orientarea preferinÈ›ei sexuale. – Interesant, deÈ™i mi se pare destul de ciudat. Și aceste schimbări se fac È™i se refac la voia utilizatorului? – Nu chiar. ÃŽn primul rând trebuie să È™tii că fiecare existență odată aleasă trebuie să fie dusă până la capăt, iar această regulă conferă responsabilitate alegerii făcute. ÃŽn plus, trebuie primită o aprobare pentru orice astfel de schimbare. ÃŽnsă trebuie să È™tii că nu stă nimeni să se opună, ci doar să se asigure că nu va aduce prejudicii de nici un fel celorlalÈ›i. – De la cine se obÈ›ine această aprobare? – De la un fel de comisie ai cărei membri sunt aleÈ™i aleator dintre locuitorii Urbei, un fel de forum public, dar trebuie menÈ›ionat că aprobarea depinde È™i de numărul acumulat de niÈ™te aÈ™a-zise puncte adunate de solicitant, deÈ™i nu sunt chiar puncte. – Puncte? Dar de ce aÈ™a? – Pentru că nu există bani È™i totuÈ™i trebuie să existe un criteriu care să motiveze activitatea È™i creativitatea, căci altfel sistemul nu poate funcÈ›iona. Doar animalele pot trăi fără bani, dar vezi felul în care o fac. – Dar voi aici cum aÈ›i putut trăi fără bani, din pură dragoste față de viață È™i?... – Noi aici am trecut prin câteva experienÈ›e extreme despre care ai să auzi în curând. Noi am fost modelaÈ›i de trecut. Urbea este un sistem nou, cu valorile È™i pârghiile sale specifice, nu un sistem corectat din mers, ca al nostru... – OK. Și trecerea dintr-o lume în alta se face tot prin plata unor puncte? – Nu, trecerea dintr-o existență în alta se face la consumarea timpului fiecăreia dintre vieÈ›i. Trebuie să-È›i mai spun că aceste puncte fac parte dintr-un sistem prea complicat de explicat acum, inspirat din sistemul care a funcÈ›ionat până nu demult, È™i este diversificat într-o varietate multiplă de culori, în funcÈ›ie de importanÈ›a lor. Ai să înÈ›elegi aceste detalii tehnice odată ce ai să ajungi să le foloseÈ™ti. – Și aceste puncte cum se obÈ›in? – ÃŽn primul rând, fiecare locuitor al urbei primeÈ™te o cotă zilnică, dacă nimeni nu se plânge de el È™i de acÈ›iunile lui. – Ha, ha, bună treabă! Cât de mult ar fi însemnat această regulă în vremea mea! – Apoi, dacă persoana iniÈ›iază activități sau acÈ›iuni de care se bucură semenii săi, primeÈ™te iarăși puncte zilnic. Iar numărul acestora creÈ™te atât cantitativ cât È™i calitativ, proporÈ›ional cu numărul celor ce beneficiază de ele. – Da, înÈ›eleg posibilitățile, dar nu văd ce noutăți aduc punctele față de bani în Urb Binaria È™i nici în lumea ta, cea de astăzi de pe Terra? – Pe Terra a dus la dispariÈ›a corupÈ›iei È™i la îndepărtarea din sectorul decizional a politicienilor fățarnici, neinteresaÈ›i de binele obÈ™tei, ci doar de câștigurile în propriile lor buzunare. ÃŽn Urb Binaria aduce respect È™i prestigiu. – Adică? – Ca È™i într-o familie, bunicii, părinÈ›ii È™i copiii sunt poziÈ›ionaÈ›i pe o scară ierarhică decizională. Tot aÈ™a, È™i în marea familie din Urb Binaria, prestigiul È™i respectul cântărit în puncte îți dau acces decizional în comisiile care stabilesc legile È™i planifică viitorul. – Interesant! – GândeÈ™te-te ce posibilități ai avea dacă, spre exemplu, inventezi È™i creezi o nouă lume în care se mută È™i trăiesc fericiÈ›i foarte mulÈ›i dintre locuitorii urbei. Sau chiar o staÈ›iune de divertisment, ori măcar un nou film virtual. – Dacă înÈ›eleg bine, astfel se asigură diversificarea È™i, bineînÈ›eles, creÈ™terea numărului existenÈ›elor posibil de trăit în Urbe. Cum erau odinioară jocurile pe calculator, aÈ™a sunt acum lumile, înÈ›eleg. – Da, È™i această curiozitate de a experimenta mereu ceva nou conduce la parcurgerea unei bune părÈ›i din acea eternitate, sau, mă rog, a unei etape a ei. La capătul unei astfel de etape este firesc să apară întotdeauna ceva inedit, noi deschideri, ce astăzi nu ni le putem nici măcar imagina, implicând astfel dorinÈ›a prelungirii lanÈ›ului existenÈ›elor spre noi etape. – Adică? Ce-ar trebui să se întâmple? – Există câteva presupuneri, doar în forma unor teorii È™i ipoteze, momentan, dar timpul le va da dreptate unora sau altora. ÃŽncă se caută să se înÈ›eleagă de ce putem noi să trăim o eternitate. Care este raÈ›iunea? ÃŽÈ›i dai seama că nu poÈ›i trăi la nesfârÈ™it doar aÈ™a, de dragul de a trăi. Trebuie, la un moment dat, să se mai descopere ceva... Ceva, nu È™tiu cum să exprim, ca o datorie de îndeplinit în schimbul acestui incredibil favor divin... – Deci viitorul încă este deschis cunoaÈ™terii! Asta nu este rău deloc. Dar ia spune-mi, în această nouă existență se poate mânca, se poate bea? Există magazine de unde să È›i le procuri? Mie, să fiu sincer, de când stau în corpul acesta android, tare îmi mai este dor să gust câteva dintre bunătățile pământului. – Da, desigur, în Urb Binaria găseÈ™ti tot ce exista în lumea reală È™i încă multe altele. Există chiar pieÈ›e de legume È™i fructe care mai de care mai exotice, importate de pe zeci de planete virtuale. Există, bineînÈ›eles, È™i magazine alimentare printre ale căror nesfârÈ™ite rafturi pline de lucruri exotice te vei plimba necontenind să te uimeÈ™ti. Totul arată ca È™i în realitate, doar că sunt incomparabil mai diverse È™i, după cum È›i-am mai spus, nu mai plăteÈ™ti cu bani, ci cu acele puncte. Iar ca să te bucuri de toate acestea, există, desigur, gust È™i miros, alături, bineînÈ›eles, de toate celelalte simÈ›uri. Ba mai mult, vei afla că sunt deja noi simÈ›uri inventate È™i deja implementate cu succes, astfel încât locuitorii Urbei să experimenteze o existență cu mult îmbunătățită È™i cu mult mai rafinată decât cea veche. Noi simÈ›uri care deschid noi tipuri de simÈ›iri. ÃŽÈ›i imaginezi ce înseamnă asta? PoÈ›i? – Nu mai găsesc cuvinte să mă minunez È™i să mă bucur de ce mă aÈ™teaptă... Nu, nu îmi pot imagina cum mai pot exista È™i alte simÈ›uri... – Din câte am înÈ›eles eu, lucrurile stau cam aÈ™a: dacă azi mănânc, spre exemplu, un măr, simÈ›urile mele îmi vor da informaÈ›ii cu privire la gustul dulce È™i aroma specifică, da? ÃŽn Urb Binaria, când am să muÈ™c dintr-un fruct, cele simÈ›ite mă vor transpune în locul unde a crescut. Și voi simÈ›i tot felul de informaÈ›ii vizuale din locul unde a crescut fructul respectiv, voi simÈ›i pentru o clipă căldura soarelui în care s-a copt È™i toate mirosurile grădinii din jur, purtate de o briză domoală ce îmi învăluie fiinÈ›a. – Foarte tare! – Iar când voi mânca un fruct de mare, mă voi simÈ›i transpus în oceanul de unde a fost pescuit È™i... – Știi, Uwe, câteodată mă înfricoÈ™ează ideea ca totul să nu fie decât un lung È™i minunat vis, iar alteori îmi este teamă ca, odată ajuns, să nu simt în gură gustul amar al irealului. Al unui adevăr fals, sintetic, fără valoare. – Nu, nu este nici vis È™i nici nu vei cunoaÈ™te dezamăgirea, te asigur. Și crede-mă, te rog, când îți spun că nu ai să simÈ›i nici cea mai mică diferență între viaÈ›a ta de aici È™i cea de acolo. PercepÈ›ia senzorială este absolut identică. De altfel, nu peste mult timp o să ajungi în Urb Binaria, iar senzaÈ›ia care te va încerca trecând dintr-o lume într-alta va fi identică cu cea de a lua liftul de la un nivel la altul al unei clădiri. Ba chiar mai simplă! – Da? Merg pe mâna ta... Excelent, atunci! De-abia aÈ™tept să plec. Nu te întreb când voi merge, căci văd că lucrurile aici sunt organizate È™i programate mai ceva decât într-o sală de operaÈ›ie. Sunt sigur că atunci când va trebui să aflu, îmi vei spune... * Lumile Urb Binariei Noaptea – fapt foarte curios – nu pot să dorm. De fapt, nu am închis un ochi de când am sosit aici, în Complex, aÈ™a că îmi petrec tot timpul nopÈ›ii stând în camera mea unde studiez materialele puse la dispoziÈ›ie de Uwe, îmi fac temele È™i rezolv testele cerute. Astfel, cu trecerea fiecărei zile, aflu tot felul de lucruri noi despre cele ce urmează să mi se întâmple în viitorul apropiat. Bun, deci, mai devreme sau mai târziu urmează să intru în Urb Binaria, unde o să-mi încep prima dintre noile mele viitoare existenÈ›e. Această primă existență, din câte am înÈ›eles, nu va fi mult diferită de cea trăită pe pământ. ÃŽn această existență am să primesc toate informaÈ›iile È™i instrucÈ›iunile necesare pentru a putea accede în celelalte lumi – nivele existenÈ›iale – ce vor urma. Tot aici voi învăța să mă folosesc È™i de celelalte noi simÈ›uri È™i, în plus, de multe alte facilități È™i chiar de noi funcÈ›ii ale corpului meu virtual, proaspăt inventate. De-abia aÈ™tept să zbor cu viteza gândului... Se pare că parcurgerea acestei perioade tampon este obligatorie, altfel nu ai avea cum să te descurci în celelalte existenÈ›e, în care devii orice altceva decât ai fost obiÈ™nuit să fii până atunci. Practic, înveÈ›i să devii altcineva, sau poate... altceva, dar oricum ceva superior condiÈ›iei de simplu om cu care ai fost obiÈ™nuit. Trebuie să fie teribil de interesant. DimineaÈ›a asta a venit iarăși pe nepusă masă, simt asta probabil tot pentru că nu pot să mai dorm, aÈ™a că am plecat spre sala de studiu, pentru a o întâlni pe Uwe. Odată ajuns, am salutat-o È™i am întrebat-o ceea ce mă frământase mai mult în timpul nopÈ›ii: – Călăuză, îmi spuneai că în Urb Binaria poÈ›i lua orice înfățiÈ™are? Am reÈ›inut corect? – Da. PoÈ›i avea trup È™i chip uman sau orice altă înfățiÈ™are. De animal, de plantă sau chiar forma unui lucru. – De plantă? De lucru? Cum aÈ™a? – De ce nu, dacă totul este posibil? Nu te obligă nimeni, nu uita, dar totul este posibil. Sunt lumi È™i lumi, nu în orice lume poÈ›i face acest lucru. Și apoi, de ce nu?, atâta vreme cât ai de umplut o eternitate cu existenÈ›a ta. Sunt destui care se simt bine să observe lumea din jurul lor stând în spatele unei bănci, în formă de arbust înflorit, ori din postura unui copac bătrân de pe malul unui lac, la umbra căruia se consumă în mod frecvent picnicuri romantice. – GlumeÈ™ti? Ciudat, asta este foarte ciudat, dar în fine... – Sigur, aÈ™a cum È›i-am mai spus, noua înfățiÈ™are va avea nevoie de acceptarea celorlalÈ›i membri ai Comisiei, însă interfaÈ›a de lucru este facilă È™i tranziÈ›ia, de asemenea, foarte uÈ™or de realizat. – Bine, dar nu pot să-mi imaginez că cineva ar vrea să stea zeci sau sute de ani nemiÈ™cat în forma unui copac bătrân! – Foarte adevărat. Dar nu uita că trecerea într-o viață nouă se poate face numai după terminarea celei vechi. – Bun, È™i? – Alegând o astfel de existență, să-i spunem atipică, stabileÈ™ti de la bun început È™i timpul pe care vrei să-l petreci, iar în general acesta este scurt, nu durează nicidecum zeci de ani, ci exact cât simÈ›i nevoia să dureze. – Aha! Mă gândeam că... – Nu, astfel de mini-existenÈ›e fac parte din aÈ™a-numitele perioade odihnitoare, de resetare. Se presupune că după vieÈ›uirea a sute È™i mii de ani consecutivi, este nevoie de o scurtă „vacanță“ în care să fii un fluture, o floare sau un peÈ™te în ocean. – Aha, pare altceva acum... Mă speriasem. Dar cum arată lumea dacă oamenii nu mai au chip de oameni? Nu este ceva înfricoșător să trăieÈ™ti printre asemenea personaje? Cum este să vezi, spre exemplu, o fată plimbându-se alături de prietenul ei, un leu fioros?... – Și dacă li se alătură o sperietoare de ciori însufleÈ›ită È™i un om de tinichea, cum ar fi? – Ar fi ca în... Vrăjitorul din Oz! Asta este, Urb Binaria este ca o poveste! Urb Binaria este un fel de Alice în Þara Minunilor? – Poate fi. Urb Binaria este Urb Binaria, iar alternativa alegerii ei este trecerea în neființă. Te-am avertizat doar că trebuie să te pregăteÈ™ti temeinic pentru a putea intra în Urb Binaria. Oricum, reÈ›ine că toate acestea sunt doar extensii ale lumii principale, iar aceasta se aseamănă în principii È™i mod de viață cu aceasta de pe pământ. Toate celelalte lumi îți vor fi accesibile cu timpul si numai atunci când vei simÈ›i nevoia de a locui în ele. Ai, cum s-ar spune, nenumărate opÈ›iuni... – Aha, deci nu toată Urbea este o poveste... Nu, doar extensiile ei. Și, à propos de temerea ta vis-à -vis de prietenul cu chip de leu fioros, vreau să reÈ›ii un fapt important: în această nouă lume lipseÈ™te răul. ÃŽn orice formă ar putea exista el! – Am înÈ›eles, am exclamat, È™i mă bucur nespus că omenirea a scăpat în sfârÈ™it de el. – Sentimentele de spaimă È™i fiorii reci te vor mai trece doar în mod ocazional la vizionarea filmelor specializate, dacă pot să le spun aÈ™a, căci de fapt sunt adevărate teatre în aer liber, iar observatorul face parte din decorul sau chiar din anturajul acestor personaje. ÃŽn filmele din Urb Binaria poÈ›i nu doar să asiÈ™ti impasibil la evenimente, ci poÈ›i fi parte activă sau chiar personajul principal al filmului. Este ca un vis real. Un vis în vis... – Abia aÈ™tept să văd un film ori un teatru, sau cum s-or numi acestea. Și să încep să experimentez lumile, una după alta! – AH20, în Urb Binaria există multe lumi, aÈ™a cum È›i-am mai spus, iar numărul acestora este în continuă expansiune, fiind de ceva vreme rodul imaginaÈ›iei locuitorilor ce experimentează deja viaÈ›a acolo. Și numărul acestora se găseÈ™te la rândul lui într-o progresie È™i mai accentuată. ÃŽÈ›i dai seama că lucrurile se simplifică enorm: principial vorbind, spre deosebire de lumea noastră, de până acum, nu va mai trebui ca cercetătorii să găsească o planetă în vreun colÈ› îndepărtat al Universului pe care mai apoi să înceapă să o colonizeze treptat mutând conÈ™tiinÈ›ele persoanelor fizice în androizii construiÈ›i acolo, ci programatorii concep direct o nouă planetă, o populează cu viață – plante È™i animale programate să funcÈ›ioneze ghidate de instincte personalizate modern – după care toÈ›i ceilalÈ›i sunt invitaÈ›i să o cunoască È™i să o experimenteze. – Și prin ce anume mai diferă toate aceste lumi? Una de alta. – Diferă prin absolut orice. PoÈ›i trăi, spre exemplu, într-o lume a dinozaurilor, ori în cea a epocii de piatră. PoÈ›i trăi în trecut, pe vremea ocupaÈ›iei romane, ori în viitor pe cine È™tie ce planetă în care diferă conceptual totul, elementele ei fundamentale nefiind oxigenul, hidrogenul, azotul È™i carbonul, cum sunt în lumea noastră. Sunt adevărate lumi extraterestre! Dar lumea principală, cea în care vom ajunge pentru început È™i tu È™i eu, este una care, cum È›i-am mai spus, se desfășoară absolut normal judecând după normele noastre terestre. Are pajiÈ™ti È™i terenuri agricole cultivate cu grâu È™i porumb, este o lume în care vei avea un serviciu È™i concedii în care să înoÈ›i în ocean, vara, sau să schiezi iarna pe munÈ›ii înzăpeziÈ›i. O lume în care copiii merg la È™coală È™i apoi la facultate. După facultate, întocmai ca È™i aici, urmează căutarea locului de muncă potrivit într-o societate normală, bună. Există, în acelaÈ™i timp, È™i multe alte lumi în care, cum îți spuneam, totul este neconvenÈ›ional È™i total neaÈ™teptat. – Bine, dar cum se poate desfășura viaÈ›a în timpul ocupaÈ›iei romane, spre exemplu, unde legea se făcea cu sabia? Sau în timpul celui de-al doilea război mondial, dacă există vreo lume È™i din acea perioadă? Mă întreb cum se împacă războiul È™i moartea cu absenÈ›a răului despre care vorbeai? – AÈ™a cum ar fi trebuit să se È™i desfășoare, AH20, în realitate: o convieÈ›uire în bună pace È™i nu una înecată în crime. Nu crezi că s-ar fi simÈ›it mai bine oamenii din vremea aceea dacă trăiau în pace È™i belÈ™ug, È™i nu în foc È™i moarte? ÃŽn Urb Binaria trăiesc în felul în care ar fi trăit È™i acei nevinovaÈ›i împotriva voinÈ›ei cărora a apărut războiul care le-a furat vieÈ›ile! Trăiesc o viață ca în perioada aceea, cu nivelul ei cultural È™i tehnologic, însă fără prezenÈ›a tragică a războiului. Nu crezi că se poate È™i aÈ™a? – Ba da, desigur, ai perfectă dreptate, Uwe. Nici nu îmi trecea prin minte ce simplu este totul... Uitasem de varianta normalității. AceeaÈ™i existență care s-ar fi desfășurat în absenÈ›a oricărui război. O existență fără rău. Trebuie să fie minunat să trăieÈ™ti aÈ™a ceva! Acele vremuri ar fi fost minunate fără război. Fără teamă È™i suferință... – Þi-am spus, singurii fiori reci te vor trece doar în teatre! – Am să È›in minte vorba asta! Și aceste lumi cum evoluează, dacă nu se mai întâmplă nimic din ce s-a întâmplat? Adică mă întreb cum arată oare viaÈ›a din timpul celui de-al doilea război mondial, dacă nu este război? – Foarte bine, crede-mă. Lumea este fericită È™i fiecare își vede de treaba lui. Iar lumea evoluează aÈ™a cum ar fi trebuit să evolueze. Fiecare dintre aceste lumi prosperă, se extinde È™i aÈ™teaptă ca noi È™i noi locuitori să le calce pragul. Sunt multe lumi în Urb Binaria, AH20, să È™tii acest lucru. Sunt cu adevărat foarte multe lumi... – Am înÈ›eles, trebuie să încerci să umpli o eternitate, nu? * Dincolo de Complex ÃŽncă de ieri, Uwe mi-a spus că azi este ziua în care vom ieÈ™i în lumea reală. Vizita va dura câteva zile. Stau pe platoul din piaÈ›a centrală, aÈ™teptând-o să sosească din clipă în clipă. Stau È™i mă gândesc la turnura absolut incredibilă pe care viaÈ›a mea a luat-o. Ce treabă ciudată, plecasem cu scuterul spre micul supermarket din centrul localității mele È™i am ajuns aici, în viitor. Practic, întreaga conjunctură È›esută în jurul accidentului meu a funcÈ›ionat ca o adevărată maÈ™ină a timpului care m-a proiectat cu aproape 200 de ani în viitor! Mă tot gândesc È™i la faptul că, deÈ™i voi pleca pentru câteva zile într-un alt oraÈ™, nu am nevoie să iau cu mine nimic, nici un fel de bagaj! Sunt doar eu cu mine însumi È™i chiar că nu mai am nevoie de nimic altceva. Nu-mi trebuie nici mâncare È™i nici băutură, deÈ™i le duc dorul mult de tot. Nici geamantan È™i nici haine... Simplul fapt că sunt în permanență È™i gratis alimentat cu energia care îmi È›ine treaz noul trup se pare că a făcut să dispară toate frământările tipice unei vieÈ›i obiÈ™nuite. Probabil că toată acea nesfârÈ™ită încrengătură a complicaÈ›iilor unei vieÈ›i porneÈ™te doar din nevoia de a obÈ›ine mâncare, de fapt energie. La urma urmelor, până È™i È™coala È™i facultatea le făceai tot pentru a avea un loc de muncă mai bine plătit care să te ajute să îți procuri, în definitiv, energia ce te È›ine în viață. Și, dacă stau să mă gândesc, singurele momente în care am trăit cu adevărat, pentru mine sau pentru cei dragi, au fost extrem de puÈ›ine. NiÈ™te resturi: la sfârÈ™itul zilei după slujbă, la cină o oră-două, la sfârÈ™it de săptămână È™i câteva bucăți de concediu. ÃŽn rest, numai alergătură pentru siguranÈ›a zilei următoare, iar ca obiectiv principal: hrana! Ce voi mânca È™i unde. Ce îmi cumpăr È™i ce îmi gătesc... Ce complicată era viaÈ›a mea de om în trup de... om. După câte lucruri inutile nu am mai alergat la viaÈ›a mea... – Bună dimineaÈ›a AH20, cum te simÈ›i astăzi? – Bună dimineaÈ›a È™i È›ie, Uwe, am spus întorcând surprins capul spre ea. Mă simt minunat, îți mulÈ›umesc de întrebare. Ard de nerăbdare să ieÈ™im, în sfârÈ™it, dincolo de porÈ›ile Complexului. – Atunci să nu mai zăbovim!, a spus, È™i mi-a indicat o direcÈ›ie spre care am È™i pornit împreună. Vehiculul ce urma să ne scoată din oraÈ™ era parcat la câteva sute de metri distanță de locul unde ne aflam. Profit de momentele acestei scurte deplasări ca să o întreb pe călăuză: – Uwe, în Urb Binaria se nasc copii? Sau există doar cei mutaÈ›i de pe Pământ? – Desigur AH20, există copii, cum altfel să poată fi concepută o existență identică cu cea de pe Terra dacă nu ar exista în ea È™i copii, nu? – Da, ai dreptate. Cum altfel? Mica navă, asta à propos de progresul tehnologic, nu avea roÈ›i, ci plutea la nici jumătate de metru de sol, aÈ™a cum tot văzusem prin filmele SF din vremea mea. Ne suim în vehiculul care semăna cu un elicopter fără coada lungă È™i subÈ›ire È™i, desigur, fără elice. ÃŽn timp ce un fel de centuri de siguranță mă prind automat în scaune, imediat aparatul începe să se ridice de la pământ lin È™i fără zgomot. Uwe a ridicat uÈ™or capul unei manete ce seamănă cu un joystick È™i care trebuie să fie manÈ™a de zbor. – Aeronava aceasta, îmi spune ea, se poate conduce în mai multe moduri... Cu ajutorul unui pilot automat, cu casca intra-senzorială ce citeÈ™te gândurile pilotului È™i, desigur, manual, la manșă. Ai avea ceva împotrivă dacă eu o voi alege pe cea din urmă? – Nu, desigur că nu, am răspuns eu. – Sper să nu ai nici când manevrele mele stângace te vor arunca în chingile centurii, a completat Uwe zâmbind în vreme ce, uitându-se atent la butoanele È™i indicatoarele de pe bordul navei, apăsa È™i comuta pe câteva dintre ele. – Cu atât mai mult îmi va plăcea zborul acesta! – Bine, a spus ea, atunci să pornim la drum! Nava a parcurs pe pilot automat întreaga lungime a străzii, plutind la vreo doi-trei metri înălÈ›ime, după care a ajuns într-un fel de piaÈ›etă centrală de formă rotundă, cel mai probabil un fel de miniport aerian local. Acum se roteÈ™te uÈ™or în sensul acelor de ceasornic, alegând direcÈ›ia în care urmează să mergem. Mă uit cum începe să se înalÈ›e pe verticală în ritm mai rapid È™i, ajunsă pe la vreo 15-20 de metri înălÈ›ime, se opreÈ™te aÈ™teptând-o pe Uwe să preia comanda zborului. Da, nu m-am simÈ›it niciodată în largul meu la înălÈ›ime È™i nici acum nu văd că m-aÈ™ fi schimbat între timp. AÈ™a că, pentru a-mi distrage atenÈ›ia o întreb, deÈ™i nu era chiar momentul: – Păi È™i atunci cum apar ei? La copii mă refer. Și nu despre conceperea lor vorbesc, ci la chiar apariÈ›ia lor în sine, pe lume. ÃŽn cazul vieÈ›ii reale, È™tim că erau rodul ordinului dat de instinctul de reproducere È™i al execuÈ›iei genelor părinÈ›ilor lor. ÃŽn Urb Binaria ce anume se amestecă, căci locuitorii nu mai sunt făcuÈ›i din „carne È™i din oase“? Nu mai au gene, nu? Nu mai au nimic material în ei. – De ce crezi că ar fi trebuit să fie făcuÈ›i din aceleaÈ™i gene cu cele ale părinÈ›ilor? Cum ai spus È™i tu, dacă părinÈ›ii lor nu mai au gene, atunci nici copii lor, nemaiavând ce să moÈ™tenească, nu vor mai avea gene. Simplu! Tu, spre exemplu, acum ce mai ai din părinÈ›ii tăi? Din punct de vedere genetic. – Genetic vorbind, într-adevăr, nu mai am nimic. Ai dreptate! Am doar amintiri cu ei È™i ale celor învățate de la ei. Doar simple gânduri. – Vezi? AÈ™a se întâmplă È™i în Urbe. Vehiculul nostru are forma unei semisfere alungite în direcÈ›ia de mers, fiind acoperită cu un fel de cupolă dintr-un material aidoma sticlei clare, prin care pot vedea în afară cu uÈ™urință. Undeva, în dreapta noastră È™i desigur mai jos cu câteva sute de metri, văd Complexul din care tocmai am plecat, în mijlocul căruia este, ca o mare pată verde, minunatul său parc. Din câte văd de aici de sus, Complexul este cu adevărat o construcÈ›ie extinsă. De jos nu mi-aÈ™ fi imaginat niciodată adevărata sa dimensiune. Iar în jurul lui, atât cât pot să văd cu ochii, totul este verde È™i frumos. Parcă este situat în mijlocul unei păduri. Uwe a înclinat brusc maneta spre înainte È™i simt cum scaunul îmi presează puternic toÈ›i senzorii localizaÈ›i pe spate. – Uwe, am strigat, mai încet că mi se urcă uleiul la cap! Am tras cu ochiul spre ea È™i am văzut că zâmbeÈ™te uÈ™or. Era pentru prima dată când o vedeam destinsă. Zborul a bucurat dintotdeauna spiritul omenesc È™i nu-mi dau seama de ce oare... Uwe era la fel de fericită ca È™i mine datorită micii escapade în afara Complexului, la care se adăuga È™i bucuria zborului. Cred că È™i pentru ea ieÈ™irea aceasta era ca un fel de vacanță. O ultimă vacanță... – Avem ceva de mers, să È™tii, a spus ea. Și vreau să-È›i arăt cât mai multe, pentru că aceasta este singura vizită programată în afara Complexului din întreg programul tău de instruire. ÃŽn plus, ca de fiecare dată când ies din Complex, îmi face o plăcere nebună să revăd lumea reală, atât cât aceasta încă mai există... Spunând asta, zâmbetul de pe faÈ›a călăuzei mele s-a stins, chipul ei exprimând tristeÈ›ea, dar după câteva clipe s-a schimbat înapoi în destindere È™i mulÈ›umire, în vreme ce nava noastră despica aerul în viteză. Oare această senzaÈ›ie de mare viteză se datora fricii mele sau zborului destul de jos, fapt ce amplifică percepÈ›ia asupra vitezei reale, făcând-o să pară mai mare decât în realitate? Amintindu-mi că ne găseam în mijlocul unei conversaÈ›ii, am întrebat-o: – Dar atunci, Uwe, cum se aleg copiii? Cu cine seamănă ei? – Dacă mama este o leoaică È™i tatăl un pom? La asta te referi? – Ha, ha, ha... Nu, nu la asta mă refeream, È™tii prea bine... – AH20, uită-te la tine. La forma în care exiÈ™ti tu acum. Ce eÈ™ti tu, poÈ›i să-mi spui? – Da. Să încerc: eu sunt un minunat corp autonom tip SWH3 în care stă găzduită, pentru o scurtă vreme doar, mintea lui Dall. – Nu, tu eÈ™ti doar mintea lui Dall. EÈ™ti conÈ™tiinÈ›a ta de sine. Atât. Tu nu eÈ™ti deloc un SWH3! Și nu mai ai nimic fizic din părinÈ›ii tăi, fapt ce nu te împiedică cu nimic, după cum vezi, să exiÈ™ti. Ah, ce ciudat a sunat. Dall... Aproape că uitasem cum mă cheamă. Cred că este pentru prima, nu, de fapt pentru a doua oară când Uwe mi se adresează folosind numele meu adevărat. – Tu eÈ™ti o minte, nu un corp. Nu vezi? EÈ™ti o conÈ™tiință de sine în jurul căreia „orbitează“ amintirile culese de-a lungul existenÈ›ei sale. Astăzi eÈ™ti în acest corp artificial, dar aminteÈ™te-È›i că, până nu demult, erai tot tu, deÈ™i te găseai într-un trup de animal ghidat de instincte, format din carne È™i oase, iar peste ceva vreme vei fi tot tu cel care vei împărÈ›i cu mulÈ›i alÈ›ii o lume virtuală în care nu vei mai avea nici un fel de corp fizic personal, individual, ci vei locui într-un fel de mediu suport general. Nu te confunda pe tine însuÈ›i, mintea ta vie È™i inteligentă, cu oricare dintre suporturile ei. AÈ™a, la fel de bine, puteai spune că eÈ™ti un vehicul SRX, în care stă un SWH3 în care locuieÈ™te mintea lui Dall... – Da, Uwe, aÈ™a este, trebuie să-È›i dau dreptate, doar că durează ceva vreme până mă voi obiÈ™nui cu noua mea condiÈ›ie. ÃŽmi place foarte mult că mi-ai spus pe numele meu adevărat. Uwe a întors privirea spre mine È™i mi-a zâmbit prieteneÈ™te. – Am să È›in cont! Uite, hai să lămurim odată aceste lucruri. PoÈ›i spune că omul este material, dacă te referi aici È™i la trupul său. FiinÈ›a umană însă este imaterială! Doar locuim în corpurile noastre umane È™i materiale, de animale ce aparÈ›in acestei planete. Noi, fiinÈ›ele umane, suntem gânduri, suntem energii, suntem unde energetice, suntem construcÈ›ii informaÈ›ionale conÈ™tiente de sine. Să È›ii cont de acest lucru: fiinÈ›a umană este o ecuaÈ›ie complexă È™i conÈ™tientă de unde energetice. Cea mai performantă ecuaÈ›ie din univers. Corpul este o altă ecuaÈ›ie, una genetică, ce descrie legături materiale. DeÈ™i, cu mult mai complicată, nu este la fel de dezvoltată. Tu, înainte de accident erai un om. Acum eÈ™ti o ființă umană! – Cât am avut trupul omenesc eram un om, iar acum, când sunt imaterial, sunt ființă umană? – Da, aÈ™a este. Noi, fiinÈ›ele umane suntem unde. De aceea È™i suntem singurele fiinÈ›e care compun È™i ascultă cu plăcere muzică. Ascultând muzică, mintea, care este formată din unde energetice, stă scufundată într-o mare de unde sonore. PluteÈ™te în mediul ei natural. Iar dansul nu este nimic altceva decât miÈ™carea trupului în ritmul È™i forma acestor unde. VibraÈ›ii ale undelor muzicii. – Chiar aÈ™a! Mă tot întrebam ce este muzica È™i de ce există ea în viaÈ›a omului. Doar în viaÈ›a omului. – Muzica este rodul inspiraÈ›iei È™i conferă, la rândul ei, ascultătorului, un mediu de meditaÈ›ie în care deseori apare sursa unor noi inspiraÈ›ii. – Interesant spus. Ca un cerc vicios... – Și râsul È™i plânsul sunt, de asemenea, tot niÈ™te reacÈ›ii de natură vibrantă, aÈ™ putea să le spun, specifice doar omului. Și nu mă refer aici doar la convulsiile care te cuprind când râzi sau plângi în hohote, ci la sunetele scoase È™i la trăirile din spatele acestor manifestări. – Chiar aÈ™a, nu am văzut niciodată un animal să râdă. Sau să plângă... – Aceste convulsii reprezintă dansul corpului pe melodia undelor corespunzătoare plânsului. – Hm... Ce complexă creatură este omul. De ce existăm pe lume? – Putem spune că omul, perceput ca o conÈ™tiință gânditoare È™i simÈ›itoare, este o sumă de energii pozitive È™i negative, constructive È™i distructive, ce au menirea de a susÈ›ine, de a întreÈ›ine, de a îmbunătăți È™i de a contribui la continuitatea actului universal al creaÈ›iei. Ai să înÈ›elegi cu timpul toate astea. – Crezi că voi reuÈ™i să o fac, până la urmă? – Este obligatoriu să o faci!, a mai spus zâmbind cu blândeÈ›e Uwe. * PăpuÈ™ile vii Din câte încep să-mi dau seama de aici, din înaltul cerului, se pare că Complexul este situat pe o insulă, peste „graniÈ›a“ căreia – o plaja cu nisip foarte alb – trecem chiar acum cu foarte mare viteză. ÃŽn faÈ›a noastră nu se mai vede decât apă, cât poÈ›i să vezi până la orizont, iar insula rămasă în spate se pierde din vedere cu repeziciune. – Sunt o minte È™i doar atât, ai dreptate, Uwe. Sunt o entitate imaterială, am înÈ›eles punctul tău de vedere, realizez perfect că ai dreptate, dar ce legătură are asta cu copiii despre care vorbeam mai devreme? – AH20, oamenii... – Dall! Spune-mi pe nume te rog, îmi place să-l aud iarăși. – Dall, da, scuză-mă te rog. Ce legătură are? FiinÈ›ele umane nu mai sunt definite de trupurile lor de animal, ci doar de minÈ›ile educate din ele. Trupurile de animal ale părinÈ›ilor dădeau naÈ™tere unui alt trup micuÈ›, drăgălaÈ™ È™i iubit, dar, în esență, tot un trup de animal era, fiind un rod al genelor lor. Dar minÈ›ile lor inteligente, în fapt conÈ™tiinÈ›ele lor de sine, ca două flăcări, folosindu-se de întreaga lor experiență, aprindeau în mintea micuÈ›ului o nouă mică flacără, dezvoltând în mintea acestuia o nouă conÈ™tiință de sine, pe care mai apoi o învățau să vorbească, să citească È™i să scrie. Având aceste noi instrumente la dispoziÈ›ie, mica ființă învăța, mai departe, despre tot È™i despre toate. ÃŽnvăța despre arte È™i È™tiinÈ›e: muzica, desenul, matematica, fizica... Cu una sau mai multe dintre acestea urma să se împletească, contopindu-se cu toate învățăturile acumu-late pentru tot restul vieÈ›ii, devenind poate un muzician, sau un pictor, ori un matematician, un medic, un inginer, un arhitect, un scriitor, un savant sau cine È™tie ce. Iar copiii din Urb Binaria, reÈ›ine te rog, copiii È™i nu trupurile lor virtuale care sunt generate de interfeÈ›ele softurilor, deci conÈ™tiinÈ›ele lor de sine, sunt rodul trudei conÈ™tiinÈ›elor de sine ale părinÈ›ilor. Două conÈ™tiinÈ›e aduc la ființă o nouă conÈ™tiință! AÈ™a că nu este nici o schimbare până la urmă, nu-i aÈ™a? – Da, cred că am început să îți înÈ›eleg punctul de vedere È™i cred că ai dreptate. – Două animale procrează dând naÈ™tere unui alt animal. După acelaÈ™i model, trupurile de natură animalică a doi oameni procrează È™i ele dând naÈ™tere de asemenea unui alt animal. MinÈ›ile lor, instruite în dimensiunea conÈ™tiinÈ›ei, instruiesc la rândul lor mintea micuÈ›ului animăluÈ›, ajutând-o să devină o nouă minte de om conÈ™tientă, asemenea cu cele ale părinÈ›ilor ei. – Cum s-ar spune, ce naÈ™te din trup, trup este, È™i ce naÈ™te din duh, duh este, nu? – Da, exact. La animale, acest proces nu există, aÈ™adar micuÈ›ul pui va rămâne tot un animal pentru tot restul vieÈ›ii sale. La om, în schimb, educaÈ›ia părinÈ›ilor cultivă în mintea micuÈ›ului conÈ™tiinÈ›a de om. Fără acest proces conÈ™tient È™i raÈ›ional întreÈ›inut, copilul de om nu ar ajunge niciodată om, ci ar rămâne un animal sălbatic. – Interesant punct de vedere, am zis privind gânditor pe geamul navei. Nu-mi dau seama la ce altitudine zburăm, dar, indiferent care ar fi aceasta, cu siguranță că zburăm cu viteză foarte mare. Afară este senin È™i însorit, fapt ce îmi permite să văd clar până în depărtare. – Știi, à propos tot de copii, după ce s-a determinat destinaÈ›ia precisă a lui Lance, asteroidul ucigaÈ™, È™i mai ales data sosirii acestuia, oamenii au tot făcut calcule È™i, de la un moment dat, s-au oprit din a mai face copii. Era o crimă să-È›i osândeÈ™ti propriul copil la moarte. – Ce vremuri... ÃŽncerc să îmi imaginez cum trebuie să fi fost. – Da. A fost cu siguranță cel mai mare È™oc primit de omenire. Una era să mori tu însuÈ›i È™i să È™tii că ceilalÈ›i continuă, È™i cu totul alta să afli că totul dispare È™i că tot zbuciumul È™i suferinÈ›a atâtor suflete ce au trăit pe pământ a fost complet inutilă. – Da, ai perfectă dreptate... – Oricum, voiam să-È›i spun că după o vreme s-a întâmplat ceva cu adevărat remarcabil. Ceva care, evoluând mai apoi pe cursul său firesc, urma să dezvăluie chiar calea pe care o parcurgem cu toÈ›ii astăzi. Nava È™i-a redus altitudinea de zbor È™i undeva la orizont pot să văd valurile mării spumegând în timp ce se sparg de țărmuri. Urma să ajungem foarte curând pe celălalt continent. – Totul a pornit de la un joc. De data asta însă, nu unul tot virtual. Și de fapt nu atât un joc ci... o jucărie. – O jucărie? Despre ce e vorba? – Două companii È™i-au unit forÈ›ele pentru a o produce. O companie de echipamente electronice È™i o alta de jucării. Acestea au dorit să aducă în braÈ›ele tinerilor căsătoriÈ›i un fel de substitut al copiilor pe care nu mai puteau să-i aibă, aÈ™a că au conceput un computer specializat È™i foarte performant pentru vremurile acelea, pe care l-au introdus într-o păpușă robot, o jucărie ce reproducea destul de bine chipul È™i trupul unui copil în vârstă de doi-trei ani. Jucăria a fost apoi distribuită prin magazinele din întreaga lume È™i astfel a ajuns în braÈ›ele tinerilor părinÈ›i văduviÈ›i de bucuria de a mai avea copii. – Ce idee! – Scopul declarat al acestei noi jucării era acela de a potoli, într-o oarecare măsură, nevoia indusă de către instincte de a avea È™i, mai ales, de a creÈ™te un copil. Această interdicÈ›ie autoimpusă începea să aducă, la nivel mondial, tot felul de probleme de natură psihică. PărinÈ›ii adoptivi ai jucăriei, despre care vreau să-È›i reconfirm faptul că era una construită extrem de realist, îi vorbeau acesteia ca È™i cum ar fi făcut-o propriului lor copil. Mai târziu o învățau să se ridice în picioare È™i apoi să meargă. Făceau chiar È™i exerciÈ›ii pentru ca aceasta să se poată recunoaÈ™te în oglindă. PăpuÈ™ile învățau cu uÈ™urință, reacÈ›ionau inteligent È™i, la scurt timp, își puteau recunoaÈ™te nu doar părinÈ›ii – după voce È™i după fizionomie – dar se puteau recunoaÈ™te È™i pe ele însele în oglindă. UÈ™or, uÈ™or, au învățat, aidoma unor copii mici, să se comporte foarte asemănător cu copiii adevăraÈ›i. PăpuÈ™ile au devenit, pentru părinÈ›ii atenÈ›i È™i iubitori, un fel de „surogat†al copiilor pe care au decis în mod responsabil că nu-i mai pot avea. Până aici toată lumea era mulÈ›umită È™i oarecum împăcată cu noua situaÈ›ie. Uwe È™i-a întors privirea spre mine, să vadă dacă o mai ascult. – Sunt numai ochi È™i urechi, povestea ta mă captivează! – ÃŽn scurt timp de la apariÈ›ia sa, datorită realismului său inedit, păpuÈ™a a devenit un obiect la modă, stârnind chiar o adevărată isterie în masă. Existau înÈ™irate lungi liste de aÈ™teptare pentru obÈ›inerea unei astfel de păpuÈ™i, fapt ce reflecta cu exactitate chiar măsura interesului publicului. AÈ™a că, în scurt timp, în lume au ajuns să fie „adoptate†câteva milioane de HIT-MD-uri. Adică hiper-intelligent-true- motion-doll. – Găsesc firească această reacÈ›ie a populaÈ›iei. Uwe a redus din viteza cu care ne deplasam acum, când survolam iarăși uscatul. Spun uscat, deÈ™i nu era uscat deloc: cât puteam zări cu privirea, totul era colorat într-un verde crud, imaculat. Câmpii înflorite, păduri verzi È™i o mulÈ›ime de râuri ce le traversau. Unele dintre acestea se vărsau direct în mare, altele într-un fluviu ce le colecta prin traseul lui sinuos. Treceam, probabil, peste o deltă. – După câțiva ani de la apariÈ›ia primelor păpuÈ™i, a apărut È™i minunea: la un moment dat, unele dintre păpuÈ™i au devenit... triste. Refuzau să mai coopereze cu părinÈ›ii È™i uneori chiar să-i mai asculte. S-au îngrijorat cu toÈ›ii, arătând cu degetul spre companiile producătoare. Acestea ridicau din umeri, neÈ™tiind ce se întâmplă. Nimeni, de fapt, nu înÈ›elegea. PărinÈ›ii erau profund îngrijoraÈ›i. AÈ™a că au început să aducă păpuÈ™ile la centrele de reparaÈ›ii. De schimbat, realizezi desigur ca nici nu putea fi vorba, deoarece părinÈ›ii lor se ataÈ™aseră puternic de ele, de parcă erau copiii lor. Aveau legături formate în ani de interacÈ›iuni reciproce. – Interesant! Dar de ce această tristeÈ›e? – PăpuÈ™ile au devenit triste atunci când au început să realizeze adevărul despre tot ceea ce se întâmpla în jurul lor! Au înÈ›eles natura lor de „copii surogat“, apoi au aflat despre sosirea asteroidului, despre faptul că totul se va termina într-o bună zi. Că ele È™i părinÈ›ii lor urmau să fie despărÈ›iÈ›i la un moment dat. – Au înÈ›eles că vor muri? – Da, păpuÈ™ile au înÈ›eles că vor muri odată cu restul vieÈ›uitoarelor de pe pământ, È™i aici este È™i miezul problemei. – Care anume? – Că în acelaÈ™i timp È™i oamenii au înÈ›eles, la rândul lor, că păpuÈ™ile dobândiseră noÈ›iunea scurgerii timpului, căci numai astfel puteau realiza apropiata încetare a existenÈ›ei. Pentru a percepe scurgerea timpului este nevoie de ceva special, ceva ce numai omul se poate lăuda că are. AÈ™adar, păpuÈ™ilor le apăruse conÈ™tiinÈ›a de sine! ÃŽnÈ›elegi acum ce se întâmpla? – Aproape... Oricum, asta este cea mai interesantă poveste auzită aici! – Lumea a înÈ›eles că în circuitele electronice ale păpuÈ™ilor, truda făcută cu dragoste È™i grijă de părinÈ›ii adoptivi crease în minÈ›ile cibernetice conÈ™tiinÈ›e de sine. ÃŽnÈ›elegi, Dall? Creaseră minÈ›i de copii. Noi fiinÈ›e umane! – Să fiu al nai... Incredibil! Abia acum realizez ce-mi spui. Păi asta ce înseamnă? – Mai departe, oamenii au înÈ›eles astfel că acelaÈ™i lucru trebuia să se întâmple È™i cu micuÈ›ele lor progenituri, cele adevărate, rodul genelor trupurilor lor! Cu copiii lor adevăraÈ›i! Și anume, au înÈ›eles că conÈ™tiinÈ›a de sine nu se transmitea prin naÈ™tere, ci că era rodul exclusiv al educaÈ›iei! Adică nu te naÈ™ti om, ci devii ulterior printr-o educare asiduă. Și aÈ™a au înÈ›eles, pentru prima dată, că natura existenÈ›ială duală a minÈ›ii omului este una diferită de cea a trupului lor. AÈ™adar, mintea de om È™i conÈ™tiinÈ›a sa de sine nu apăreau din naÈ™tere, ci erau construite de către minÈ›ile părinÈ›ilor – conÈ™tiinÈ›ele de sine – în timpul primilor ani de viață, hai să spunem ai celor È™apte ani de acasă! – Ah, ce idee! Au realizat că oamenii devin oameni, precum niÈ™te lumânări aprinse de la flăcările părinÈ›ilor lor, doar că flacările erau minÈ›ile inteligente... – Mai exact, sunt conÈ™tiinÈ›ele de sine ale părinÈ›ilor. Acestea sunt entități diferite de mintea de natură animalică a trupurilor lor, conduse de instincte. ÃŽnÈ›elegi? – Da, da, înÈ›eleg foarte bine acum, continuă te rog... – Oamenii au înÈ›eles astfel că trupurile dădeau naÈ™tere altor trupuri È™i conÈ™tiinÈ›ele altor conÈ™tiinÈ›e. Că fiinÈ›ele umane nu se nasc, ci că sunt rodul unei munci făcute din dragoste, rodul unei creaÈ›ii conÈ™tiente. Că sunt „construiÈ›i†de alte fiinÈ›e umane. Au înÈ›eles, în fine, că natura omului este una duală È™i că puteau să-È™i schimbe trupul, mutându-se în alte trupuri, rămânând în esenÈ›a lor tot oameni. Iar tu, AH20, eÈ™ti unul dintre aceÈ™tia! O minte de om, izolată de trupul său în care a fost crescută. O minte de om, strămutată! ToÈ›i aceÈ™ti „copii surogate†au fost recunoscuÈ›i imediat ca fiind pe deplin fiinÈ›e umane È™i astăzi sunt cu toÈ›ii în Urb Binaria. – Ah, de-abia aÈ™tept să ajung È™i eu...! * Imposibilele regăsiri Aeronava a cotit lăsând soarele în spate È™i continuându-È™i drumul spre destinaÈ›ie. Din când în când, Uwe se joacă cu manÈ™a, făcând ca traiectoria noastră să È™erpuiască pe orizontală sau pe verticală. Se vede că îi place tare mult să zboare... – Uwe, de-abia acum încep să înÈ›eleg cu adevărat ce se întâmplă. – Mă bucur, Dall. Þi-am spus doar că, uÈ™or, uÈ™or, ai să înÈ›elegi totul, nu? – Da, mi-ai spus, aÈ™a este. Și ce s-a întâmplat mai departe? – Mai întâi de toate, au mutat conÈ™tiinÈ›ele de sine ale copiilor, căci nu mai este corect să le spunem păpuÈ™i, nu? – Da, da, desigur, aÈ™a este corect! ÃŽn ce? – ÃŽn SWH-uri similare celui în care locuieÈ™ti tu acum. – Aha! – Iar mai târziu, cum È›i-am spus, au fost transferaÈ›i cu toÈ›ii pe Sol Invictus, în Urb Binaria. – Logic, cum altfel... – Știi, toată această întâmplare nu s-a oprit aici. – Nu? – Nu, pentru că înÈ›elegând acest mecanism de construcÈ›ie al conÈ™tiinÈ›ei de sine prin educaÈ›ie, părinÈ›ii care își pierduseră copiii au încercat să reconstruiască È™i conÈ™tiinÈ›ele celor decedaÈ›i. – GlumeÈ™ti? Vrei să spui ca È™i-au înviat copiii pierduÈ›i reconstruindu-i în aceste păpuÈ™i? – Nu, nu i-au înviat, ci i-au reconstruit. Este un fel de renaÈ™tere, nu o înviere... Și nu numai în păpuÈ™i, ci inclusiv în copiii nou-născuÈ›i, pe care îi creÈ™teau spunându-le de la bun început că sunt reeditarea copilului pierdut. – Păi nu era interzis să mai nască copii? – Nu a fost niciodată interzis. Oamenii singuri au decis să nu... – Da, da, ai dreptate, scuză-mă, nu m-am gândit... – ÃŽn plus, Urb Binaria nu mai era o utopie, ci deja un proiect în construcÈ›ie, iar noile fiinÈ›e umane urmau să fie È™i ele mutate în Urbe. – Dar copilul renăscut nu este deloc una È™i aceeaÈ™i persoană cu cea pierdută, nu? – Nu È™tiu ce să-È›i spun... Cheia succesului era să construiască noua conÈ™tiință de sine a micuÈ›ului astfel încât acesta să fie convins că era chiar una È™i aceeaÈ™i persoană cu cea decedată. Este ca È™i cum ai avea un număr de telefon, o adresa IP, la care îți răspunde din nou o conÈ™tiință de sine. Această nouă conÈ™tiință de sine devenea conÈ™tientă, pe măsură ce creÈ™tea, de faptul că a mai existat, că a dispărut È™i că în final a apărut din nou, beneficiind astfel de readucerea la ființă! – Ciudat, nu m-aÈ™ fi putut gândi vreodată la aÈ™a ceva. Cred că până la urmă ai dreptate, la strigarea catalogului la È™coală ar fi răspuns „prezent†conÈ™tiinÈ›a de sine care a fost strigată. Și cel mai probabil că totul s-ar fi desfășurat È›inând cont de faptul că a fost ca È™i „repetentă†câțiva ani de viață... – Da, dar ia spune-mi, dacă spre exemplu È›ie toată lumea È›i-ar fi spus, încă de când te-ai născut, că apucaseÈ™i să te naÈ™ti mai devreme, dar că ai murit într-un accident È™i că părinÈ›ii te-au mai adus încă o dată la ființă, cine ai fi crezut că eÈ™ti? – AÈ™ zice că da, că sunt readus la viață! – Desigur că ai fi crescut arătându-È›i-se poze È™i filme cu tine din existenÈ›a anterioară. Apoi, prietenii È›i-ar fi povestit lucruri petrecute în comun, cum ai făcut una È™i alta. ÃŽncă o dată te întreb, oare nu ai creÈ™te cu convingerea că tu eÈ™ti una È™i aceeaÈ™i persoană cu cea decedată? – Ba cred că da... – Și dacă tu ai fi convins, părinÈ›ii ce ar mai putea crede? – Da, foarte interesant punct de vedere! – Și atunci? Cine poate spune că nu ai fi una È™i aceeaÈ™i ființă? – Cred că nimeni... – Uite, fii atent acum. Este o problemă a obiectului cre-aÈ›iei, până la urmă, pentru că dacă unei cățele îi moare un pui, niciodată nu i se va mai renaÈ™te acel pui, dar dacă unui sculptor îi este distrusă o sculptură începută dar neterminată, acesta o poate reconstrui fără nici o problemă È™i, de data asta, chiar o poate termina! – Ai dreptate, problema este, cum spui, una ce È›ine seama de natura creaÈ›iei în sine. – FiinÈ›a umană nu È›ine de aruncarea zarurilor genelor, ci este o creaÈ›ie conÈ™tientă! Se È™tie exact ce sau cine va rezulta... – Incredibil, dar trebuie să-È›i dau dreptate! – ÃŽn plus, pentru a putea înfăptui această re-naÈ™tere, pă-rinÈ›ii trebuia să obÈ›ină un permis de la autorități. Un precertificat de naÈ™tere, denumit Certificat de RenaÈ™tere. Iar acest mic petic de hârtie ajuta enorm de mult la întărirea convingerii că totul se petrece aievea... – Cred că da, este o idee foarte bună acest certificat. Ajută foarte mult. – Chiar mai mult, corpul micuÈ›ului putea fi obÈ›inut gene-tic prin clonare, astfel încât, într-un final, părinÈ›ii obÈ›ineau acelaÈ™i corp însufleÈ›it de o conÈ™tiință de sine identică cu a copilului pierdut. Ei bine, în final toate acestea luate la un loc făceau ca oamenii să aibă certitudinea că È™i-au adus copilul pierdut înapoi în braÈ›ele È™i în vieÈ›ile lor, găsindu-È™i liniÈ™tea È™i echilibrul în durerea lor nemărginită. – Da, pare a fi în regulă. Oarecum... – Oarecum? CunoÈ™ti o altă metodă mai bună de a „învia†pe cineva? – Nu, nu, de unde să È™tiu... – Lucrurile au mers chiar È™i mai departe. Au fost „reînviate†prin această metodă È™i foarte multe personalități ale omenirii, È›inându-se strict cont de biografia fiecăruia. Unii dintre ei au beneficiat chiar de reconstrucÈ›ia genetică a corpului lor real, prin clonare. – Hai că nu-mi vine să cred ce aud. Cu adevărat nu aÈ›i stat pe loc cât timp am lipsit eu din lume! – Þi-am spus doar, de când omenirea È™i-a orientat spiritul creator numai înspre construcÈ›ie È™i nu spre distrugere, faÈ›a societății a fost schimbată din temelii. – Și ce personaje au fost readuse la viață? – Istoricii au întocmit liste temeinic documentate, înso-È›ite de toate informaÈ›iile care au putut fi adunate È™i care ulterior au ajutat la reconstruirea conÈ™tiinÈ›elor de sine. Aceste dosare au fost adunate laolaltă È™i au fost oferite opiniei publice spre dezbatere, pentru a hotărî cine se poate întoarce È™i cine nu. AÈ™a au reapărut pe Terra câteva figuri marcante ale omenirii. Iar restul persoanelor, care au existat cândva È™i care au contribuit la bunul mers al evoluÈ›iei spiritului uman, au fost toate readuse la viață în Sol Invictus. – Și le voi cunoaÈ™te în Urb Binaria? – Tot ce se poate... Am cunoscut mai multe astfel de persoane... reconstituite, ca să le spun aÈ™a. Știi ce simte că trebuie să facă un astfel de om? ÃŽi roagă pe toÈ›i cei care l-au cunoscut să-i povestească ce-È™i mai amintesc despre el. Oarecum, se comportă precum cineva care a suferit o amnezie È™i care acum încearcă să afle cine este în realitate. ÃŽÈ™i adună amintirile răspândite prin cei care l-au cunoscut È™i pe care le asimilează direct ca aparÈ›inându-i de drept. ConÈ™tiinÈ›a sa de sine este, cred că poÈ›i să spui aÈ™a, una È™i aceeaÈ™i. Tot ce-i mai trebuie pentru a se întregi sunt amintirile. Să È™tii că ai să cunoÈ™ti mulÈ›i astfel de oameni în Urb Binaria. – A fost readus la existență oricine? – Nu chiar oricine, ci, cum îți spuneam, numai cei care au lăsat amintiri în urmă. Care au avut o biografie, păstrată în scris sau în memoria colectivă. Viață consemnată... Biografie... – Cartea VieÈ›ii? Nava părăsise de câteva minute altitudinea culoarului său de zbor, coborând treptat la câteva zeci de metri de sol. Din loc în loc pădurea de sub noi este întreruptă de clădiri cu acoperiÈ™ul construit, nefiresc pentru mine, din sticlă transparentă. Și mai era ceva ce-mi părea a fi ciudat, dar mi-am dat seama relativ repede ce era de fapt: lipseau străzile È™i È™oselele care să le lege. Probabil că maÈ™inile astea care sfidau gravitaÈ›ia existau de ceva timp, È™oselele devenind inutile. Undeva în dreapta noastră era o aglomerare de astfel de clădiri transparente, iar Uwe a înclinat uÈ™or manÈ™a înspre direcÈ›ia respectivă. – Am ajuns, Dall. PregăteÈ™te-te să aterizăm... * OraÈ™ul viitorului. Ori al trecutului? MicuÈ›a noastră farfurie zburătoare a continuat să coboare È™i totodată să avanseze lin spre locul unde aveam să ne oprim, reflectându-se cursiv prin mozaicuri colorate în faÈ›adele de sticlă ale clădirilor. Din afară, nava arată altfel decât mi-o imaginam a fi de aici, din scaunul în care mă aflam. Pare a fi în întregime construită din metal argintiu, căci, privită din afară, cupola de sticlă se vede opacă, metalică. Pe circumferință, am văzut că are un brâu albastru È™i luminos ce pâlpâie intermitent. – Uite, aici vom locui în următoarele zile. Este oraÈ™ul Lasse Forest, cea mai importantă localitate situată în apropierea Complexului, aparÈ›inând Zonei A 252. Din păcate nu am apucat să-È›i povestesc nimic despre ce vei vedea aici, pentru că am considerat că e mai important pentru tine – È™i am profitat de ocazia oferită de curiozitatea ta – să înÈ›elegi cele discutate. Lumea nu mai este de multă vreme împărÈ›ită în câteva sute de țări, ci în câteva mii de Zone. Toate aceste zone sunt, din punct de vedere economic È™i administrativ, autonome, È™i se descurcă perfect fără a fi necesară existenÈ›a vreunui tip de conducere superioară sau globală. Toate Zonele au acceptat să respecte o constituÈ›ie generală, socotită de toată lumea a fi una de bun simÈ›. Fiecare zonă își gospodăreÈ™te atât resursele de suprafață, cât È™i nevoile, cum È™tie mai bine. Resursele din subteran nu mai interesează de multă vreme pe nimeni. Nici petrolul, nici gazele È™i nici aurul sau diamantele... Niciodată nu au fost mai corect È™i mai judicios folosite resursele locale È™i, de asemenea, nu s-a cunoscut vreo perioadă de mai mare prosperitate în întreaga istorie a omului. – Și totuÈ™i, când se întâmplă ceva ilegal cine intervine? Nu există poliÈ›ie, armată? Nu devin acestea corupte de către însăși puterea lor? – PoliÈ›ie da, armată nu. RelaÈ›iile dintre Zone sunt mediate, de o manieră consultativă, de către O.G.J., OrganizaÈ›ia Globală de Judecată, ai cărei membri provin din toate aceste Zone, aleÈ™i aleator de către programe speciale ce È›in cont de realizările personale ale fiecărui ales. Pentru micile conflicte, Zona își desemnează È™i învesteÈ™te cu caracter temporar câțiva membri care să acÈ›ioneze. Ca È™i în societatea muÈ™uroiului de furnici. Oamenii de astăzi sunt foarte pricepuÈ›i È™i instruiÈ›i. Dacă o problemă nu poate fi rezolvată pe cale locală, va primi ajutorul unei Zone alăturate. Și al încă uneia, la nevoie, È™i tot aÈ™a, până când orice conflict se încheie. O să mai vorbim despre asta, dacă vom avea prilejul. Cum te simÈ›i? – Bine, mă simt bine, doar că încă mai sunt bulversat de discuÈ›ia din timpul zborului. ÃŽnÈ›eleg că episodul cu păpuÈ™ile vii a fost, până la urmă, un moment de răscruce al înÈ›elegerii vieÈ›ii È™i destinului oamenilor. – Au fost mai multe astfel de episoade care au dezvăluit enigmatica natură a fiinÈ›ei omeneÈ™ti. Două gravi-scutere ce pluteau la mică înălÈ›ime de sol au trecut în viteză prin stânga noastră, urcând apoi brusc deasupra copacilor È™i pierzându-se rapid în zare. – Uite că vorbeam de lup: PoliÈ›ia!, a zis râzând Uwe. ÃŽn faÈ›a mea stă o baterie de trei cabine ce-mi aminteÈ™te oarecum de vechile cabine telefonice. – Ce sunt astea, întreb, telefoane sau toalete publice? – Nu... Sunt PT-uri, adică posturi de transfer. – Posturi de transfer? Ce-s astea? – Ne transferă într-un corp android situat în locul unde ai nevoie să ajungi. – Aha, foarte interesant! Deci stabileÈ™ti coordonatele È™i... – Te aÈ™ezi într-un fotoliu, îți pui pe cap o cască, cauÈ›i locaÈ›ia dorită È™i disponibilitatea, apoi formezi un număr È™i în câteva clipe te trezeÈ™ti într-un corp android situat în partea cealaltă a lumii. Corpul tău rămas în stare inconÈ™tientă stă închis în această cabină până te întorci în el. – Incredibil... – O să mai vorbim despre toate astea, acum însă o să-l cunoÈ™ti pe T'Ralk, însoÈ›itorul nostru. Am întors capul È™i l-am zărit pe acest tip, T’Ralk, care venea zâmbind înspre noi. – Uwe, AH20, cum aÈ›i călătorit? – MulÈ›umesc, foarte bine T'Ralk. ÃŽncântat să te cunosc, am spus È™i i-am întins mâna. Numele meu este Dall. T'Ralk mi-a apucat-o cu oarecare întârziere È™i oarecum stângaci, zâmbind cu toată figura. Apoi mi-a spus: – Un obicei cu care nu am ajuns să mă obiÈ™nuiesc! Scuză-mi, te rog, stângăcia. – Gestul de strângere de mâini, mi-a È™optit zâmbind Uwe, nu se mai foloseÈ™te de multe generaÈ›ii încoace. Am retras stingher mâna din cea a lui T'Ralk, amintindu-mi de bieÈ›ii oameni ce veneau cu trenul pentru prima oară la oraÈ™, È™i pe seama cărora ne distram noi, copiii nerespectuoÈ™i, puÈ™i pe È™otii, acum mai bine de două sute de ani... – Dall, a început T'Ralk, după cum probabil Uwe deja È›i-a spus, ai sosit în localitatea Lasse Forest, un orășel al Zonei A 252, È™i eu îți urez bine ai venit! Pentru zilele următoare am să fiu noul tău însoÈ›itor. – De ce aÈ™a? a întrebat surprinsă Uwe. – Complexul a comunicat acum câteva minute că misiu-nea ta din Zona A 203 tocmai s-a redeschis aÈ™a că, Uwe, vei pleca de îndată într-acolo. ÃŽntorcându-se apoi spre mine a continuat: avem un grup de locuitori care dau semne că s-au răzgândit în ceea ce priveÈ™te strămutarea lor în Urb Binaria... S-au hotărât È™i ei, din fericire, să prindă ultimele transferuri, iar Uwe va face parte din echipa care are misiunea să-i consilieze. Ne bazăm cu toÈ›ii pe calitățile ei deosebite pentru a obÈ›ine o rată mai mare de succes în misiunea de a-i convinge pe cât mai mulÈ›i dintre ei. Uwe, a continuat T'Ralk, restul echipei deja te aÈ™teaptă. – De unde se pleacă? – Din aripa de Vest a TM-1. – Atunci v-am lăsat! Fug spre terminal. Am privit, nevenindu-mi să cred, înspre ochii lui Uwe. Aceasta îmi aÈ™tepta nerăbdătoare privirea cu un zâmbet grăbit de rămas bun, prezent deja pe faÈ›a ei. Făcându-mi cu ochiul, mi-a spus: – T'Ralk mi-a fost coleg la È™coala de instructori, aÈ™a că stai liniÈ™tit, te afli pe mâini bune. Am plecat, ne revedem în câteva zile... – Nici nu mă îndoiesc, i-am răspuns, după care am însoÈ›it-o cu privirea în timp ce se îndrepta alergând spre o clădire înaltă, probabil terminalul de unde urmau să plece. – Uwe este un om tare sufletist... Venise să petreacă câteva ultime zile de vacanță aici È™i nici nu a ajuns bine că a trebuit să plece înapoi în misiune. Dar nu ai să vezi, vreodată, nici măcar o umbră de regret pe faÈ›a ei atât timp cât poate ajuta niÈ™te semeni de-ai ei... ExcepÈ›ională fată! – Da, sunt perfect de acord în privinÈ›a asta, am răspuns eu, încă nevenindu-mi să cred că voi sta zilele următoare departe de Uwe. – ÃŽn noul grup de răzgândiÈ›i sunt foarte mulÈ›i copii, iar Uwe a fost foarte supărată că nu reuÈ™ise să-i reloce. Acum trebuie să fie fericită, căci se ataÈ™ase de ei. Hai să facem câțiva paÈ™i prin oraÈ™, da? Să-È›i fac cunoÈ™tință cu el, a spus T'Ralk zâmbind amabil ca o gazdă primitoare È™i, întinzând mâna înaintea sa, mi-a indicat o direcÈ›ie spre care am pășit bucuros. – Desigur, i-am răspuns, de-abia aÈ™tept să-l cunosc. Clădirile din jur erau construite fie din piatră zidită având multe ferestre de sticlă, fie în întregime din sticlă. Și unele È™i altele trebuie să fie tare luminoase în interior. VegetaÈ›ia luxuriantă ce le înconjoară aproape că le sufocă. Totul în jur arată ca o pădure în care a crescut, din loc în loc, câte o construcÈ›ie, mai mare sau mai mică. – Văd că până la urmă omenirea a ajuns să trăiască în echilibru cu natura. Nu-mi vine să cred că un oraÈ™ poate arăta aÈ™a! Mă aÈ™teptam la zgârie-nori înghesuiÈ›i, la cupole uriaÈ™e, la aglomeraÈ›ie tipic urbană... – Da, aÈ™a este. Totul este foarte diferit de ceea ce exista în lumea din care vii tu. Și chiar de închipuirile acelor vremuri privind viitorul. Deodată, din dreapta noastră, a țâșnit zgomotos un grup de căprioare care ne-a tăiat brusc calea È™i s-a afundat în viteză printre copacii pădurii din stânga noastră. Am întors privirea spre locul de unde apăruseră È™i am văzut o priveliÈ™te absolut minunată. Ce spun minunată?, era frumoasă de-È›i tăia respiraÈ›ia, astfel încât È›i se blocau picioarele È™i erai obligat să stai o vreme neclintit È™i să o priveÈ™ti pe săturate! O cascadă cădea dintr-un perete înalt de stâncă peste vârfurile altor stânci È™i se vărsa apoi într-un mic lac, care se scurgea printr-o albie îngustă È™i se pierdea în pădure. Iar de jur-împrejurul apei, È™i mai departe în întreg luminiÈ™ul, coabitau liberi membrii unei întregi liote de animale, păsări viu colorate È™i tot felul de mamifere. Dar, curios lucru, toate aceste imagini care mă duceau cu gândul mai curând spre o grădină zoologică a viitorului în care graniÈ›ele dintre sălbăticiuni È™i vizitator erau inteligent camuflate, în loc să mă bucure, mai rău m-au întristat. – Ce păcat, am spus, că toate acestea vor dispărea de parcă nici n-ar fi existat vreodată! – Da, aÈ™a este, mi-a confirmat T'Ralk, păcat de toate minunățiile planetei. – Regret foarte mult că nu am timpul necesar să vizitez È™i alte Zone. – Diseară, când o să ne întoarcem la sală, am să-È›i dau să vizionezi un film holografic cu descrierea celor mai importante locuri È™i aÈ™ezări din lumea de astăzi. Poate vor reuÈ™i să compenseze, într-o oarecare măsură, acest regret al tău. – ÃŽÈ›i mulÈ›umesc, i-am spus. – ÃŽn toate aceste imagini ai să constaÈ›i existenÈ›a armoniei aproape perfecte la care a ajuns civilizaÈ›ia umană cu gazda ei, mama natură. – Din câte văd, sunt convins. – Ia spune-mi, ce vrei să facem acum? Ai vreo preferință? – T'Ralk, Uwe tocmai mi-a spus că cele trei cabine din punctul în care ne-am întâlnit sunt niÈ™te porÈ›i de transfer È™i... – Sunt Posturi de Transfer, dar poÈ›i să le spui È™i porÈ›i de transfer, pentru că, de fapt, asta È™i sunt. Nu ai folosit niciuna până acum? – Nu, nu am folosit. Azi este prima oară când am ieÈ™it din Complex. – Și ce zici, nu vrei să facem o excursie undeva, într-o Zonă exotică? Să plecăm chiar acum, la asta mă refer. – Desigur, cum să nu! Nu îndrăzneam să te rog... – Bun, atunci hai să ne întoarcem la PT-uri. Unde È›i-ar plăcea să mergem? – Nu È™tiu, alege tu un loc mai interesant. – Bine, am să mă gândesc... ÃŽn mai puÈ›in de zece minute am ajuns înapoi în faÈ›a porÈ›ilor. T'Ralk a deschis două dintre uÈ™i apropiindu-È™i faÈ›a de un scanner preÈ› de câteva secunde, după care m-a invitat să intru pe una dintre ele. După ce a intrat È™i el în cea de a doua, a închis uÈ™ile È™i concomitent a deschis o nișă în peretele ce ne despărÈ›ea, astfel că acum eram iarăși împreună. Ne-am aÈ™ezat fiecare pe scaunul lui din micuÈ›a cabină È™i T'Ralk a început să caute pe un ecran printre pagini pline de coloane nesfârÈ™ite, fiecare dintre acestea fiind o destinaÈ›ie. – AÈ™a, zice el, deci: două persoane... Muntele Kilimanjaro... Nu, nu, altceva... Uite un loc unde am mai fost È™i m-am simÈ›it excelent: Aramoana Beach, Zona S 551. O zonă din fosta New Zeeland. Are o plajă minunată È™i chiar acum, acolo, este miezul zilei, aÈ™a că vremea este tocmai potrivită. Putem È™i pescui ceva, putem să ne plimbăm. Ce spui? – Spun că de-abia aÈ™tept, am exclamat încântat. T'Ralk a continuat să apese câteva butoane virtuale, apoi mi-a cerut să mă las în scaun È™i să-mi introduc capul sub scanner. Am făcut ce mi-a spus È™i am închis ochii. L-am mai auzit spunând „OK“ în timp ce apăsa o tastă finală È™i cam asta a fost tot. Am căzut într-un fel de somn. De fapt cred că am adormit pentru câteva secunde, pentru că senzaÈ›ia ce o experimentez acum este una identică cu cea de trezire după un somn plin de vise scurte È™i vijelioase... Am deschis ochii È™i am revăzut pereÈ›ii cabinei. Pesemne că încă nu am ajuns la destinaÈ›ie, am gândit, È™i i-am închis repede la loc. – Hai, scularea! l-am auzit pe T'Ralk. Te simÈ›i bine? Am privit în dreapta mea, dar în loc de T'Ralk era un android. ÃŽn timp ce mă ridicam, m-am putut vedea în oglinda de pe ușă. Și eu eram acum într-un alt corp android... – Da, totul este OK. Am crezut pentru o clipă că nu am plecat nicăieri... – Da, asta este senzaÈ›ia. Că nu s-a întâmplat nimic È™i că te afli în acelaÈ™i loc. Am ieÈ™it din cabine călcând direct pe nisipul plajei. Erau sute de astfel de cabine înÈ™iruite pe o alee plină de arbori. Noul meu corp reacÈ›iona foarte bine È™i am început să alerg înspre apă. Valurile se spărgeau domol în nisipul fin al plajei, împinse de o briză caldă È™i plăcut mirositoare ce venea dinspre ocean. Cu adevărat simt că sunt aici pe plajă. Nu este senzaÈ›ia aceea falsă pe care o experimentam atunci când stăteam cu căștile pe ochi, vizionând filme sau vizitând destinaÈ›ii. Chiar aici, în acest loc, exist eu acum. Un sentiment ciudat mă încearcă acum, că sunt despărÈ›it de corpul meu, de parcă sunt un copil care a plecat de acasă... Tot ceea ce mă reprezintă cu adevărat È™i mă formează ca ființă umană este acum, aici, în acest loc. Eu sunt aici! M-am deplasat aproape instantaneu în spaÈ›iu! Și asta doar datorită faptului că fiinÈ›a umană este una, È™i corpul său, alta... – Dacă vrei, poÈ›i să te scalzi în apă. Corpul este waterproof, să È™tii. Se poate scufunda fără probleme până la adâncimi de zeci de metri. – Da? Mă bucur să aflu, deÈ™i este perfect inutil dacă mă gândesc la câte ocazii voi avea să-l folosesc. Am continuat însă să merg pe nisipul ud al plajei, bucurându-mă ca un copil È™i călcând pe suprafaÈ›a de nisip măturată de valurile ce mă izbeau ritmic în picioare. – Hai să luăm o barcă È™i niÈ™te undiÈ›e, a zis T’Ralk. – Hai, i-am răspuns bucuros... * Printre valuri Excursia cu barca pe ocean a durat mai multe ore, timp în care am È™i prins câțiva peÈ™ti pe care i-am aruncat, bineînÈ›eles, înapoi în ocean. La un moment dat mi-a trecut prin minte gândul că nu ar fi rău să-i frigem pe plajă, adăpostiÈ›i de soare pe undeva la umbra unui palmier, la un foc făcut din vreascurile găsite prin preajmă. Dar mi-am amintit rapid că trupul androidului nu are cum să mănânce È™i m-a cuprins o stare de nostalgie. ÃŽn plus, mă întreb cum ar fi reacÈ›ionat T’Ralk ca membru al unei civilizaÈ›ii vegetariene. Cine È™tie cum m-ar fi etichetat! Eh, asta e... Bine că m-am oprit la timp! T'Ralk conduce în viteză barca de-a lungul țărmului, iar eu stau cu un braÈ› atârnându-mi din barcă, scufundat în apă. Stropi de apă sărată sar sacadat din botul bărcii, udându-ne. Ce minunată este lumea noastră. Și planeta noastră. Ce păcat că totul se va destrăma în curând... De câteva minute am acostat într-un port rămas pustiu È™i acum ne învârtim căutând un loc unde să stăm la umbră. Este o după-amiază splendidă. Cerul este albastru È™i curat, iar aerul plăcut îmi gâdilă toÈ›i senzorii corpului. Găsim o terasă pescărească, părăsită È™i ea, ale cărei mese È™i scaune stau aranjate impecabil pentru niÈ™te clienÈ›i care nu vor mai sosi vreodată, singure È™i inutile. Ne-am aÈ™ezat în scaune È™i, gândindu-mă la acest incredibil transfer, am exclamat: – Este absolut minunat ceea ce mi se întâmplă. ÃŽncă mă încearcă senzaÈ›ia că visez! – AÈ™a este, senzaÈ›ia este de vis. T’Ralk mi-a mai spus că, încă înainte de a se înÈ›elege pe deplin natura existenÈ›ială umană, au fost vremuri înfloritoare, în care minÈ›ile umane au putut experimenta părăsirea propriul corp. Astfel, oamenii cu trupul paralizat s-au putut transfera provizoriu, cu ajutorul unor căști virtuale speciale trase pe ochi, în corpuri androide precum este acesta al meu. Astfel au putut merge, alerga, înota. Unii au devenit piloÈ›i de cursă. Sunt consemnate chiar È™i câteva cariere de piloÈ›i de avioane! MulÈ›i oameni plecau pe calea undelor în vizite prin întreaga lume, peste tot acolo unde existau trupuri androide care să-i aÈ™tepte. Puteau să facă, spre exemplu, un safari în Africa, unde puteau vâna o antilopă pe care o urmăreau vreme de zile întregi printre tufiÈ™uri, după care primeau acasă, trimis prin curier, trofeul. Desigur că în scurt timp vânătoarea propriu-zisă a fost restricÈ›ionată, noul tip de armă admisă trimitea în loc de glonÈ›, o simplă rază laser ce marca locul în care ar fi ajuns glonÈ›ul, iar vânătorul primea o poză ce certifica măiestria preciziei sale, sau, după caz, eÈ™ecul... – Hai acum să ne plimbăm pe alei, Dall. Oricum, de pe urma acestei noi oportunități nu au avut de tras foloase doar cei paralizaÈ›i, ci toată lumea, chiar È™i cei ce altfel nu ar fi putut să-È™i permită excursii care să-i ducă de pe vârful Everest în adâncurile oceanelor, sau din jungla Amazonului È™i până pe Lună sau pe Marte. Ce mult a evoluat aventura spiritului uman. Mi-am reamintit brusc de ceva È™i am spus: – T'Ralk, ce s-a întâmplat cu toate celelalte clădiri, cele vechi? Unde sunt astăzi zgârie-norii, blocurile, toate muzeele È™i construcÈ›iile monumentale ale lumii? Nu mai există? Văd că toate construcÈ›iile mari, înalte, aÈ™a cum le È™tiam eu de pe vremea mea, au dispărut. Și doar nu au trecut mii de ani, ci doar două sute de ani, nu? Le-aÈ›i demolat? Și totodată mă mai întreb cum aÈ›i rezolvat refacerea pădurilor care văd că sunt omniprezente È™i a întregului echilibru al naturii cu populaÈ›ia aflată, cel puÈ›in pe vremea mea, într-o creÈ™tere exponenÈ›ială? – Mi-ai pus mai multe întrebări deodată. Să încep să-È›i răspund acum... – Oare ai să-mi spui că a fost vreun război care a... – Nu, război nu a mai fost. Conflicte da, au mai fost, dar un război total, nu. Hai să ne aÈ™ezăm aici pentru câteva momente, a spus T'Ralk, arătând spre o bancă din lemn. Apoi a continuat: oamenii au început, uÈ™or, uÈ™or, să se responsa-bilizeze, conÈ™tientizând importanÈ›a sănătății planetei, unica noastră casă. Toate clădirile, sau mai corect spus cea mai mare parte a lor, într-adevăr, au fost distruse de o mare miÈ™care tectonică. Una cu efecte globale. S-a resimÈ›it sever pe întreg pământul. – Și au murit mulÈ›i oameni, atunci? – Au murit destui, bieÈ›ii de ei. Puteau însă să fie mult mai mulÈ›i. Din fericire, seismul, deÈ™i nu a putut fi prevăzut nici măcar cu o zi, înainte de a se dezlănÈ›ui a tremurat blând, suficient cât o mare parte a populaÈ›iei, È™i o mică parte a valorilor creaÈ›iei spiritului uman, să poată fi salvate. Din nefericire însă, pentru încă mulÈ›i oameni È™i pentru mai toate clădirile, inclusiv monumentele istorice, vechi de sute È™i mii de ani, nu s-a mai putut face nimic. – Adică, dacă înÈ›eleg bine, astăzi toate acele palate È™i domuri È™i muzee È™i străzi întregi de case, vechi È™i noi... – Da, cu toate au dispărut în doar câteva clipe. Oricum, ca o ironie a sorÈ›ii, chiar dacă ar fi rămas în picioare atunci, ar fi dispărut acum... – Da, ai dreptate, am spus. Realizez că Lancea va È™terge orice urmă a trecerii noastre pe pământ... – Cutremurul a schimbat definitiv forma „construită†a societății omeneÈ™ti, dar vreau să-È›i mai spun că acest cutremur a fost precedat de o explozie solară. – O explozie solară? – Da, una fără precedent în istoria noastră. O explozie care a distrus în întregime sistemul electric È™i de comunicare È™i, odată cu acestea, È™i tot ceea ce constituiau avantajele unei societăți umane. Explozia a pârjolit È™i partea planetei aflată înspre soare la acea dată. Dispărând plantele, a apărut foametea, urmată imediat de disperare. Cutremurul doar a pus capac nenorocirii, dărâmând È™i ceea ce mai rămăsese în picioare. – Ce vremuri grele... – După cutremur, a continuat T'Ralk, nimic nu a mai fost cum fusese până atunci. Lumea, aÈ™a cum o cunoÈ™teai, a încetat să mai existe. Dar civilizaÈ›ia umană a pornit imediat la drum nou, însă de data asta a fost construită în mod responsabil È™i conÈ™tient, nu la voia evoluÈ›iei întâmplătoare, baza punându-se pe fundaÈ›ii raÈ›ionale È™i responsabile. Dezastrul acela general a dărâmat până È™i graniÈ›ele dintre țări, iar solidaritatea umană a reconstruit o singură mare lume, cea a vieÈ›ii de pe Terra. – Și populaÈ›ia? Cum s-a reuÈ™it obÈ›inerea unei aÈ™a armonii între natură È™i nevoile de resurse ale miliardelor de locuitori? Pe vremea mea, îmi amintesc că aceasta număra peste È™apte miliarde de locuitori. – PopulaÈ›ia? PopulaÈ›ia din acele vremuri era de aproximativ douăsprezece miliarde de oameni. Cum îți spuneam, nimic nu a mai fost ca înainte. Au fost adoptate câteva schimbări absolut radicale de îndată ce societatea È™i-a refăcut structura funcÈ›ională. ÃŽn primul rând, politica demo-grafică nu a mai permis oamenilor să aibă mai mult de câte un copil de fiecare familie. Astfel că la fiecare sută de ani, odată cu generaÈ›iile ce dispăreau, terminându-È™i firesc porÈ›ia de existență, populaÈ›ia urmaÈ™ilor lor aproape că se înjumătățea. Ajunsă astfel la aproape trei miliarde de locuitori È™i organizată în mii de Zone, lumea era structurată exact aÈ™a cum o mai poÈ›i vedea încă È™i azi, trăind în armonie cu mama natură. RestricÈ›ia demografică, cea de a avea un singur copil, deja se ridicase. Oamenii puteau avea doi copii în mod uzual, sau chiar mai mulÈ›i, dar trebuia ori să dispună de garanÈ›ii materiale, ori să cumpere dreptul altor cupluri care le cedau permisul lor. Din păcate însă, societatea umană nu a apucat să se bucure foarte mult de noua sa viață, căci a È™i apărut, grăbită, Lancea... – Și atunci, după cum am înÈ›eles de la Uwe, oamenii au renunÈ›at de bună voie să mai aibă copii. – Da, asta însă a durat doar până când Urb Binaria a devenit o certitudine... Afară a început să se înnopteze. T’Ralk a sugerat că ar fi timpul să ne întoarcem. Ne-am ridicat È™i ne-am îndreptat spre portul în care erau ancorate mai multe bărci elegante, ce se legănau în valuri precum niÈ™te cai uriaÈ™i legaÈ›i în căpăstru. Aveau catarge înalte È™i pânzele lor erau strânse È™i legate bine cu sfori. T'Ralk mi-a indicat o direcÈ›ie pe care am urmat-o, iar în câteva minute a apărut o mică baterie de PT-uri. Tunelul de unde informaÈ›ionale dintre PT-uri s-a activat È™i în câteva clipe m-am întors acasă, în corpul meu android. Am ieÈ™it din cabină È™i, tăcuÈ›i, am pornit-o pe alei. Tot mergând aÈ™a, la un moment dat am ajuns în faÈ›a unei clădiri mari, construită aproape în întregime din sticlă, a cărei ușă de intrare s-a deschis când ne-am apropiat, invitându-ne să-i călcăm pragul. – Poftim înăuntru, Dall. Aici o să petrecem cel mai mult din timpul următoarelor zile, urmărind tot felul de proiecÈ›ii virtuale ce-È›i vor completa instrucÈ›ia. Tot aici ai să È™i înnoptezi în zilele următoare. Am intrat cu T'Ralk în clădire È™i, după ce am parcurs un coridor, am ajuns într-o mică încăpere. Aceasta nu diferea mult de cea în care stătusem în Complex. O cameră potrivită ca dimensiuni, cu o fereastră orientată înspre cascadă, în mijlocul căreia stătea un pat lat, ce se putea îndoi sau înclina luând È™i forma unui fotoliu, similar cu cel din Complex. Din el, puteam urmări pe ecranul de pe tavan, pe unul dintre pereÈ›i ori prin videocăștile trase peste ochi, lecÈ›iile È™i documentarele de informare, la fel cum făceam aproape noapte de noapte în Complex. Chiuveta în care mă spălam pe mâini era È™i ea prezentă lângă pat. – Dacă ai uitat să-È›i aduci pijamaua È™i periuÈ›a de dinÈ›i, nu-i nici o problemă, găseÈ™ti unele noi în sertare, bine?, a spus zâmbind T'Ralk. Am zâmbit la rândul meu. ÃŽntr-adevăr, nu-mi mai trebuia nimic din toate acestea. Tot aÈ™a cum nu-mi mai trebuia nici toaleta, ori o masă. Și nici un pahar... Tare dor îmi este să mai pot mânca sau bea ceva. Să simt È™i prin celelalte simÈ›uri care lipsesc în corpul meu de robot. Cel al gustului în mod special. Tare dor îmi este să fiu iarăși om... * PăpuÈ™a din muzeu Au trecut două zile de când am sosit în Lasse. Acum ne aflăm doar noi doi, T'Ralk È™i cu mine, aici în sala de studiu rămasă pustie, gândindu-mă că cel puÈ›in eu am avut È™ansa să am instructori personali, acum că treburile pe planetă se află cam pe la sfârÈ™itul lor. T'Ralk meÈ™tereÈ™te preocupat la un terminal. Tocmai ne-am întors dintr-o plimbare făcută prin oraÈ™ul pustiu. De fapt nu era chiar pustiu, căci era ocupat de tot felul de animale sălbatice care își recâștigau teritoriile profitând de lipsa oamenilor de pe planetă. Da, oamenii lipseau din oraÈ™, È™i asta îl făcea nebănuit de trist. Nu am mai cunoscut niciodată acest straniu sentiment al planetei rămase fără oameni. Străzi, oraÈ™e, zone întregi fără oameni. Simt omniprezenÈ›a unei singurătăți apăsătoare care pluteÈ™te în aer. E o senzaÈ›ie înfricoșătoare. De-abia aÈ™tept să plec după ai mei... ÃŽntr-adevăr, societatea umană a ajuns la un grad înalt de înÈ›elepciune È™i de responsabilitate greu de prevăzut că ar fi putut exista vreodată, judecând după cum arătau lucrurile în vremurile din care vin. Plimbarea de astăzi mi-a mai relevat ceva. Ceva ce putea fi observat cu uÈ™urință atât în oraÈ™ul acesta, cât È™i în toate celelalte pe care le-am vizitat virtual: modestia generalizată. O modestie matură, firească È™i suficientă, pe care nu aÈ™ fi fost în stare să o percep dacă nu aÈ™ fi avut posibilitatea să o compar cu luxul poleit cu aur fals al societății din care vin eu. Toate clădirile, È™i nu doar ele, ci întreg tabloul urban, arătau faptul că omul găsise în sfârÈ™it cu putință să se dezbare de toate acele lucrurile inutile ce-i aglomerau existenÈ›a. Acele nimicuri artificiale, forÈ›ate, câteodată chiar groteÈ™ti, cu toate roade ale orgoliului său de nestăvilit ce-i îngreunau existenÈ›a, împovărându-l complet în griji È™i chiar strivindu-l până la urmă, în loc să-i aducă bucuriile promise. DeÈ™ertăciuni adevărate, din pricina cărora nu puteau fi văzute È™i gustate realele valori ale vieÈ›ii. Omul viitorului reuÈ™ise însă să se înconjoare doar de lucruri utile, frumoase È™i adevărate. Totul era îmbrăcat într-o... natură vie! T'Ralk È™i-a terminat treaba. ÃŽmi place foarte mult de el. Este un tip onest È™i plăcut. Mi-a povestit È™i mi-a arătat o sumedenie de lucruri interesante. Acum, că a ajuns lângă mine, îl întreb: – T'Ralk, pe drumul spre Lasse am aflat de la Uwe despre acele păpuÈ™i numite HIT-MD-uri datorită cărora, din câte am înÈ›eles, a devenit posibilă înÈ›elegerea naturii existenÈ›iale a conÈ™tiinÈ›ei omului. Mi-a spus că aici aÈ™ putea chiar să văd una, aÈ™a este? – Da, aÈ™a este... PoÈ›i vedea una. – Ce altceva îmi mai poÈ›i povesti despre ele? – ÃŽÈ›i voi povesti cu plăcere, dar mai întâi să-È›i arăt micul nostru muzeu, situat la subsol. – Sunt nerăbdător să mergem, am spus ridicându-mă în picioare. Am pornit amândoi spre holul central, am cotit spre dreapta, după care am coborât în subsol cu un fel de platformă circulară aflată pe post de lift, iar imediat după aceea am pășit în sala cu exponate. T'Ralk a spus zâmbind protocolar, desfăcându-È™i larg braÈ›ele: – Iată-ne ajunÈ™i în centrul micuÈ›ului muzeu al oraÈ™ului Lasse. Dimensiunile subsolului în care am ajuns nu aveau nici o legătură cu dimensiunile clădirii de la suprafață. ÃŽn orice direcÈ›ie privesc, din locul central în care mă găsesc acum, pornesc dispuse radial străduÈ›e ce trebuie să se întindă pe hectare întregi sub pământ. Este încă un oraÈ™ aici! Este prima dată când văd un subsol urban È™i nu-mi ascund deloc uimirea. AÈ™a deci, au construit în subteran. Chiar mi se părea ciudat atâta spaÈ›iu liber È™i păduri la suprafață... – Ce te uiÈ›i aÈ™a? Nu ai mai coborât în subteran până acum, nu? – Nu! – Sus, în mijlocul naturii, locuiesc oamenii. Jos sunt subsolurile, organizate pe înălÈ›ime: la primul nivel sunt, printre altele, magazinele, muzeele È™i expoziÈ›iile. Următorul nivel este ocupat de industria robotizată, unde sunt produse toate mărfu-rile care există în magazine, cu excepÈ›ia mâncării, iar mai jos sunt tunelurile de transport. La ultimul nivel din subteran sunt depozitate reziduurile societății noastre. O organizare de genul celei dintr-un muÈ™uroi de furnici, nu găseÈ™ti? – Sunt uimit. Recunosc că nu m-am aÈ™teptat să mai descopăr o nouă lume aici, sub pământ! Și chiar mă întrebam unde dispar gunoaiele din sortatorul de sub chiuvetă... Rafturile pe lângă vitrinele cărora trecem, în drumul spre păpuÈ™a HIT-MD, sunt pline cu tot felul de lucruri È™i obiecte dintre care eu reuÈ™esc să recunosc doar foarte puÈ›ine. Pentru câteva dintre ele aÈ™ încerca să intuiesc ce sunt È™i la ce folosesc sau, mă rog, au folosit cândva în existenÈ›a lor. Dar despre restul... nu am nici o idee... Par să fie piese dezmembrate dintr-o navă extraterestră părăsită! ÃŽnsă, printr-o simplă apăsare pe butoanele din dreptul exponatelor, pe monitoarele de deasupra lor încep să ruleze imagini video cu descrierea acestora. T'Ralk mi-a arătat la câteva dintre ele cum să procedez, atingându-le în trecere. ÃŽn holul pe lângă care tocmai trecem, stau înÈ™irate pe pereÈ›i sute de tablouri rupte È™i de statuete sparte, cel mai probabil fiind salvate de sub dărâmături. Inima începe să-mi bată cu putere È™i simt cum o arsură acidă îmi atacă metalul corpului dinspre interior. Cotesc, lăsându-l pe T'Ralk, È™i pornesc hotărât pe acest culoar, È™ocat de reîntâlnirea cu amintirile vremii mele, dar imediat simt cum acesta mă apucă ferm de braÈ› indicându-mi hotărât o nouă direcÈ›ie. Mă întorc ascultător, dar nu mă pot stăpâni să nu urmăresc cu privirea, atât cât pot, exponatele atârnate pe pereÈ›i. Ne-am oprit brusc chiar în faÈ›a păpuÈ™ii HIT-MD. T'Ralk deschide uÈ™a vitrinei, în timp ce eu mă gândesc că poate este mai bine că nu am văzut vechile exponate. Starea de agitaÈ›ie ce m-a cuprins începe să se estompeze uÈ™or, uÈ™or... Oftez resemnat È™i ridic ochii spre păpușă. T'Ralk a scos păpuÈ™a din vitrină È™i a pus-o cu grijă pe un suport ca să o putem vedea de aproape, după care a început să o privească parcă cu un fel de nostalgie. M-am uitat È™i eu la păpuÈ™a nemiÈ™cată. Era un băieÈ›el... – O poÈ›i porni, T'Ralk? am întrebat. – Ce să pornesc, Dall? a venit răspunsul prompt. – Nu È™tiu ce, dar mă gândeam că o să văd cum se manifestă, că am să pot să vorbesc cu ea. – PăpuÈ™a asta este goală, Dall. Goală de conÈ™tiinÈ›a sa de sine È™i, desigur, de amintiri È™i de experienÈ›e. Ceea ce vezi tu aici este corpul ei, similar celui în care stai tu acum, doar că, spre deosebire de al tău, acesta este deconectat de la sursa de energie È™i, desigur, nu este tot atât de performant. ConÈ™tiinÈ›a ei de sine, împreună cu amintirile ei, au părăsit demult acest corp. ÃŽl priveam pe T'Ralk, nevenindu-mi să cred ce tâmpenie am fost în stare să-l întreb. Desigur, cum era să pui un copil viu în vitrină... Miezul, „esenÈ›a†de om din păpușă, era deja pusă la adăpost, transferată, cel mai probabil, în Urb Binaria. – Scuză-mă, te rog, ai dreptate. Da, arată destul de bine, dar mă aÈ™teptam să văd ceva foarte puÈ›in diferit de aspectul unui copil real, am mai zis, mirându-mă pe măsură ce vorbeam de tâmpeniile gratuite care îmi ieÈ™eau încă pe gură. Sigur, nu cred că înfățiÈ™area ar fi avut vreo importanță, am mai adăugat încercând să mai dreg busuiocul, dar... – Da, aÈ™a este, însă să nu uităm că la vremea respectivă era doar o simplă jucărie, nu? Și, oricum, să È™tii că acesta este unul dintre primele modele apărute pe piață. Ulterior, ele chiar au fost perfecÈ›ionate în direcÈ›ia îmbunătățirii designului, deÈ™i fără succes, întrucât părinÈ›ii adoptivi au ocolit modelele prea realiste. Nu voiau să se ataÈ™eze prea mult pentru ca să nu sufere când vor fi nevoiÈ›i să se despartă de ele. – T'Ralk, chiar acum mi-a venit în gând o întrebare, oarecum diferită de subiectul discuÈ›iei noastre, dar care deja începe să îmi dea fiori... – Te rog... – Mintea păpuÈ™ii este transferată din corp, da? – Da. – Corpul păpuÈ™ii stă în vitrina muzeului, da? – Da. – Stau acum È™i mă întreb ce se întâmplă cu trupurile celor ce le părăsesc pentru a se transfera în Urb Binaria. Ale... oamenilor. Tot goale rămân È™i ele? – Nu, nu sunt goale deloc... – Adică? – Adică mi-ai pus o întrebare grea. – De ce spui că este grea? Le îngropaÈ›i, le aruncaÈ›i în ocean, le ardeÈ›i? Ce faceÈ›i cu ele? – Nu, Dall, nu facem nimic din tot ce spui. Vezi tu, deÈ™i conÈ™tiinÈ›a de sine nu mai locuieÈ™te în ea, păpuÈ™a încă deÈ›ine programul de funcÈ›ionare. Nu este, la urma urmei, decât un computer foarte performant, atâta tot. Și poate oricând să o ia de la capăt, precum orice computer care își schimbă proprietarul. – AÈ™a, È™i? – PăpuÈ™a nu este moartă, este doar oprită. – Asta înÈ›eleg. Dar tot nu îmi este clar ce vrei să spui. – Știu. Asta este încă o poveste importantă care a dat È™i încă mai dă multe bătăi de cap tuturor. Uite, stai jos să-È›i povestesc... – Ascult, te rog, am spus în timp ce mă aÈ™ez pe canapeaua indicată de T’Talk. * Un experiment neaÈ™teptat – Trupul omului după transfer nu este nici... mort È™i nici gol. La fel ca È™i în cazul păpuÈ™ii... Doar că de prima dată nu È™i-au dat seama... – De prima dată... ? – Când s-a făcut primul transfer spre Urbe. Cei care au plecat erau o parte dintre creatorii È™i fondatorii programului, niÈ™te oameni dedicaÈ›i trup È™i suflet proiectului lor, care au încercat să inspire curaj celor ce i-ar fi urmat. Ei È™i-au asumat riscul unui bilet doar de dus, nu È™i de întors, dincolo fiind necesar un fel de cap de pod. AceÈ™tia au stipulat clar că își doresc incinerarea trupurilor lor odată ce vor confirma că au ajuns cu bine în Sol, care se afla în spaÈ›iu, pe rampa StaÈ›iei SpaÈ›iale unde a È™i fost construit. Trupurile lor rămase în sala de transfer se aflau sub anestezie generală. Odată reuÈ™it transferul în Urb Binaria, corpurile anesteziate au fost imediat incinerate. Și asta, mă repet, la scurtă vreme după ce minÈ›ile voluntarilor au confirmat sosirea cu bine în lumea virtuală... – Am înÈ›eles. Și acum tot aÈ™a, sunt incinerate? – Ai puÈ›ină răbdare. Voiam să-È›i spun că trupurile, fiind anesteziate, cercetătorii nu È™i-au putut da seama ce se întâmplă cu corpul după transfer. – Aha... Deci ceva se întâmpla! – Pentru următorul grup de voluntari s-a stabilit că aceÈ™tia urmau să facă un traseu dus-întors, È™i astfel ar fi trebuit să se întoarcă în corpurile lor la câteva ore de la transferul în Urbe. AÈ™a că trupurile au fost sedate în aÈ™teptarea conÈ™tiinÈ›elor ce urmau să se întoarcă în ele după terminarea misiunii. Acestea se aflau într-o sală specială, întinse la orizontală în platforme speciale, cuplate È™i monitorizate la aparate de life-support. Cum incursiunea a durat ceva mai mult decât se estimase, iar cercetătorii erau foarte preocupaÈ›i de experimentul ce se desfășura în lumea virtuală, timpul a trecut neaÈ™teptat de repede È™i, odată cu el, È™i efectul sedativului... Iar atunci s-a petrecut ceva ciudat, la care nimeni nu se aÈ™tepta. Ceva care a dat peste cap, pentru o perioadă de timp, atât transferurile, cât È™i ceea ce se credea că se cunoaÈ™te despre complicata natură existenÈ›ială a omului. Acest incident a periclitat întregul experiment, cercetătorii trezindu-se deodată neputincioÈ™i în faÈ›a acestei situaÈ›ii, în care nu mai înÈ›elegeau nimic din ce se întâmplă în sala de transfer, fiind puÈ™i la zid de presă È™i acuzaÈ›i că încă nu È™tiau cu exactitate ceea ce fac. – Dar ce anume s-a întâmplat? Spune-mi, căci m-ai făcut foarte curios! – Trecuse câtva timp de la realizarea transferului, se stabilise contactul cu cei plecaÈ›i, aceÈ™tia se întâlniseră cu primii voluntari, se schimbau informaÈ›ii, toată lumea de la sol se mira chiar de iuÈ›eala cu care se întorceau mesajele scrise de dincolo, acestea sosind aproape instantaneu, imediat după momentul adresării întrebărilor. Ai să înÈ›elegi mai târziu de ce se întâmpla asta, nu vreau acum să-È›i abat atenÈ›ia. ÃŽnainte însă ca misiunea să se termine, au început să se audă din sala alăturată, cea în care stăteau inconÈ™tiente trupurile sedate, niÈ™te zgomote È™i urlete asurzitoare. Cercetătorii s-au grăbit într-acolo È™i au văzut trupurile voluntarilor alergând fără nici cel mai mic control prin sală, ciocnindu-se între ei È™i de pereÈ›i È™i urlând asurzitor, animalic! – Dumnezeule mare, dar ce se întâmplase? Se întorseseră conÈ™tiinÈ›ele în trupurile lor? – Nu, È™i chiar ăsta a fost primul lucru la care s-au gândit È™i savanÈ›ii, aÈ™a că s-a reluat legătura cu ei chiar în acele momente de panică! AceÈ™tia însă au răspuns că nu simÈ›eau nimic È™i că nici nu aveau habar despre tot ce li se relata că se întâmplă în camera de testare. – Ciudat! Nu pot să-mi dau seama ce se întâmpla! Și?... – ÃŽn fine, cu greu au reuÈ™it să sedeze din nou trupurile celor È™ase voluntari, dar folosind forÈ›a, căci trupurile nu arătau că ar înÈ›elege ceea ce medicii le vorbeau. Apoi le-au reaÈ™ezat în scaunele de transfer pentru a iniÈ›ia procedurile prin care conÈ™tiinÈ›ele lor să poată fi aduse înapoi. – AÈ™a, È™i după ce s-au întors... – Nu, nu s-au mai putut întoarce niciodată. Și primul lucru pe care savanÈ›ii l-au înÈ›eles a fost acela că această călătorie este una ce poate fi făcută într-o singură direcÈ›ie. – De ce aÈ™a? – Ai să înÈ›elegi la vremea potrivită ce se întâmplă. Este vorba despre un paradox temporal. ÃŽn fine, savanÈ›ii au trezit trupurile voluntarilor care s-au manifestat în continuare la fel de nestăpâniÈ›i precum niÈ™te sălbăticiuni. Au reluat legătura cu cei È™ase, dându-le vestea proastă. AceÈ™tia, care își asumaseră oricum posibilitatea unui astfel de risc, au declarat că se simt foarte bine acolo, că totul este la fel de real È™i că nu-i nici o problemă pentru ei să nu se mai întoarcă pe Terra... – Bun. – Nu uita că, oricum, ziua sosirii lui Lance era stabilită, nu se modificase nimic, aÈ™a că nici nu aveau o altă opÈ›iune. Nimeni, de fapt, nu mai avea vreo altă opÈ›iune, afară de cea a trecerii în neființă... ÃŽn perioada următoare, trupurile celor È™ase au fost supuse la tot felul de teste medicale È™i psihologice, iar din punct de vedere medical părea că totul este în perfectă regulă. – Părea, dar, după cât se vede, nu era deloc. M-ai făcut curios, T'Ralk, pe cinstea mea! Ce-a urmat? – Cum spuneam, totul părea în regulă, mai puÈ›in faptul că trupurile îngrozite ce nu se opreau din urlete trebuia È›inute separat, semisedate È™i, oarecum, imobilizate în niÈ™te camere speciale pentru a nu se putea răni. La un moment dat a existat temerea că ceea ce a ajuns în Urb Binaria erau doar niÈ™te „copii indigo†ale minÈ›ilor umane, dar tot nu reuÈ™eau să-È™i dea seama de ce trupurile rămase acasă deveneau sălbatice precum animalele. Era imposibil nu doar să poÈ›i comunica cu ele, ci măcar să le liniÈ™teÈ™ti întrucâtva. Se comportau aidoma unor animale sălbatice capturate de om. Nici măcar privirea nu reuÈ™eau să le-o capteze, acestea întorcând îngrozite ochii È™i urlând cât le È›ineau puterile... – Foarte ciudat, într-adevăr. Și până la urmă la ce concluzie au ajuns savanÈ›ii? – Realizezi că până nu se înÈ›elegea pe deplin natura acestor stranii reacÈ›ii, experimentul Urb Binaria a fost temporar suspendat. S-au întrunit tot felul de comisii de anchetă, dar È™i acestea, până la urmă, din lipsă de orice altă opÈ›iune, au decis ca experimentul să se reia, de data asta însă acordându-se atenÈ›ie deosebită transformărilor prin care treceau trupurile din momentul transferului. Astfel, câteva săptămâni mai târziu, a fost ales un nou grup de voluntari È™i bineînÈ›eles că acelaÈ™i lucru s-a întâmplat din nou. Doar că de data asta cercetătorii aveau întreaga atenÈ›ie îndreptată spre trupurile rămase în sală. Fiind nesedate, de data asta au fost È›inute sub strictă observaÈ›ie în momentele ce au urmat terminării transferului È™i astfel au putut fi studiate cu atenÈ›ie. După toate observaÈ›iile È™i analizele complexe ce au urmat, cercetătorii au înÈ›eles în sfârÈ™it adevărul. Și nu era unul tocmai convenabil... – Adică? Ce au descoperit? – Au descoperit că imediat după transferarea conÈ™tiinÈ›ei de sine, trupurile din sală nu doar se comportau aidoma unor animale, ci chiar erau animalele în trupul cărora trăiseră minÈ›ile celor plecaÈ›i în Urb Binaria... – Cum adică? Nu mai înÈ›eleg nimic... Ce vrei să spui? – De fapt nu mai erau nici măcar animale, bieÈ›ii de ei, pentru că își pierduseră aproape orice urmă de instinct. Cercetătorii au observat că se comportau precum niÈ™te copii rătăciÈ›i în junglă È™i găsiÈ›i ulterior, crescuÈ›i de capul lor, în strictă izolare de societatea omului. Știi la ce mă refer? La copiii crescuÈ›i în junglă de către animale. S-a ajuns la concluzia că au un acelaÈ™i tip de comportament, de animal aproape sălbatic, la fel ca al voluntarilor din sala de transfer. – Da, este năucitor... Ce se întâmpla? – Vezi tu, Dall, lucrurile stăteau puÈ›in diferit decât È›i le-ai fi putut imagina în vremea ta. Uite, spre exemplu, cu toÈ›ii ne imaginam că, la naÈ™tere, copilul de om este un corp de origine animală, un corp ce este însoÈ›it de mintea sa proprie. Doar fiecare animal are o minte, nu? – Da, desigur, cum altfel? – BineînÈ›eles că fiecare om are, încă de la naÈ™tere, o minte. Și da, poÈ›i spune fără greÈ™ că aceasta este mintea trupului său de animal biped, o minte rudimentară, încă needucată de civilizaÈ›ia noastră È™i astfel încă netransformată într-una umană. – Adică mintea mea este, dacă pot spune aÈ™a, o minte de animal „dresat“, adică instruit È™i educat de societate? – Nu! Tocmai aici este problema: mintea omului, luminată de conÈ™tiinÈ›a sa de sine, nu trebuie confundată cu cea rudimentară a animalului. Mintea ta nu este mintea de animal educată în È™colile omeneÈ™ti. – Nu? – Nu. Mintea de om este un sâmbure nou, sădit de părinÈ›ii copilului încă din primele zile de viață, ce se dezvoltă în paralel, sau lângă mintea de animal a trupului. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti de păpuÈ™a HIT-MD de mai devreme? Mintea acesteia este cea care se dezvoltă printr-o muncă de educare È™i de învățare continuă. Dar păpuÈ™a are deja instalat un program de operare, nu? Un fel de minte primară, a corpului. Acest program de operare rămâne o minte primară, în vreme ce mintea de copil se formează separat de aceasta. Mintea de om este o minte nouă! Un implant, sădit în creierul de animal, alături de mintea animalului, ce creÈ™te iniÈ›ial în paralel cu ea. ÃŽnsă cea nouă, mult mai puternică È™i alimentată în permanență prin educare, o inhibă pe cea primară, până când, în jurul vârstei de 18 luni, atunci când copilul se poate recunoaÈ™te în oglindă, fapt ce atestă apariÈ›ia conÈ™tiinÈ›ei de sine, transferul asupra controlului corpului este încheiat! Adică momentul trezirii conÈ™tiinÈ›ei de sine corespunde cu cel al inhibării minÈ›ii primare! Aceasta pierde controlul asupra corpului său. – Hmm... Tot nu îmi vine să cred că mintea mea nu este aceeaÈ™i cu care m-am născut. – Nu este, pentru că tu eÈ™ti o ființă umană, È™i nu un animal! – Păi, dacă spui că sunt două minÈ›i în creier È™i că una dintre ele câștigă controlul total asupra corpului, atunci ce se întâmplă cu mintea de animal? Dispare? Este È™tearsă? – Eh, dar unde È™i de ce ar dispărea? Cine să o È™teargă? Nu, Dall, acea minte rămâne în propriul ei corp È™i în propriul ei creier, pe întreaga durată a vieÈ›ii omului, însă... prizonieră! – Prizonieră? Nu înÈ›eleg ce vrei să spui. – Da, prizonieră! Legată de mâini. Această minte vede prin ochii trupului său nativ – se înspăimântă dându-È›i fiori atunci când, de exemplu, te distrezi într-un Montaigne Russe dintr-un parc de distracÈ›ii! Chiar ea este cea care îți paralizează corpul de spaimă umplându-l cu adrenalină – reflex pur animalic de atac sau apărare. Legătura dintre cele două minÈ›i se mai realizează numai prin simÈ›iri ale corpului, în rest, mintea prizonieră nu poate miÈ™ca nici măcar un deget al trupului după propria sa voie... – Nu-mi vine să cred ce aud... Vrei să spui că minÈ›ile trupurilor rămase fără mintea umană, odată trezite din anestezia generală, au reluat controlul asupra corpurilor lor? – Exact! Bravo, ai înÈ›eles! Trezite din anestezie, corpurile nemaiavând „sistemul de operare numărul 1'', respectiv mintea raÈ›ională È™i conÈ™tientă a omului, au trecut în următorul „sistem de operare†găsit, cel original al trupului lor, cel primar de animal. ÃŽnsă unul nefolosit încă de la naÈ™tere... – AÈ™adar, minÈ›ile ajunse în Urb Binaria nu erau niÈ™te copii indigo ale trupurilor din sală! ConÈ™tiinÈ›ele de sine, minÈ›ile celor cu care se purta dialogul, erau într-adevăr acolo, acum înÈ›eleg È™i eu ce spui. – ÃŽntr-adevăr, în Urb Binaria au ajuns conÈ™tiinÈ›ele de sine È™i în laborator au rămas vechile minÈ›i ale trupului ocupat de mintea omului, rămase la nivelul unor copii de 18 luni! – Interesant. Bun, acum lasă-mă să repet, ca să înÈ›eleg. Deci fiecare dintre noi avem două minÈ›i în corp? ÃŽn cap, scuză-mă... – Oamenii, da, au două minÈ›i. Tu însă, dragă Dall, nu, deoarece acum eÈ™ti, sau ai rămas, doar mintea umană, mutată în acest android... DeÈ™i se poate să greÈ™esc, deoarece È™i corpul tău android are un sistem de operare propriu care, din background, coordonează toate activitățile de funcÈ›ionare ale mecanismelor ce se petrec în corp. – Ai dreptate, uitasem de situaÈ›ia mea. – Mintea animăluÈ›ului nou-născut, apărut în urma încrucișării genelor trupurilor părinÈ›ilor săi, începe să fie inhibată încă din primele sale zile de viață de mintea micuÈ›ei fiinÈ›e umane construită intensiv È™i metodic de educaÈ›ia părinÈ›ilor. MicuÈ›ul este învățat să devină o ființă umană de către părinÈ›i, fiinÈ›e umane la rândul lor. Fără aceste adevărate dresaje inteligente, copilul omului nu va deveni niciodată o nouă ființă umană, ci va rămâne un animal, precum mai devreme amintiÈ›ii feral childrens , copiii sălbatici, găsiÈ›i prin jungle acum sute de ani. Uitându-te la faptul că toÈ›i aceÈ™tia merg în „patru labe'', precum animalele, realizezi că până È™i mersul biped este rodul educaÈ›iei asidue a fiinÈ›elor umane din jurul lor! Nici măcar acesta nu apare de la sine la vreun copil. Fără munca părinÈ›ilor săi de a-l ridica È™i de a-l asista continuu în învățarea mersului, omul nici măcar nu ar fi biped... – Asta, cred, este cea mai importantă informaÈ›ie pe care am auzit-o până acum de la voi. AÈ™adar, mintea omului nu este cea a animalului, instruită È™i educată, ci una nouă. – Da. – Asta înseamnă că în creierul fiecărui om... – Și numai în creierul omului... – Există două minÈ›i. Una activă, principală, conÈ™tientă de sine, rod al educaÈ›iei È™i instruirii părinÈ›ilor... – Exact! – Și încă una, inhibată, care controlează doar instinctual funcÈ›ionarea corpului. – Exact, de-abia acum poÈ›i spune că ai înÈ›eles perfect dualitatea omului! Mintea aceasta principală este cea care a creat lumea omului, societatea È™i civilizaÈ›ia acestuia, atât de diferită de tot ce există în mod natural pe pământ, È™i tot ea este cea care se tot întreabă cine suntem, de unde venim È™i... – ...È™i încotro mergem! Fantastic! – Da. Și acum dă-mi voie, te rog, să-È›i expun încă o idee, la fel de interesantă ca È™i cealaltă. – Cu plăcere! Dă-i bătaie... – Ai văzut vreun mamifer care să se înece dacă ajunge din întâmplare într-o apă adâncă? – Sincer, nu È™tiu... Am văzut, într-adevăr, că pisica, È™oarecele, câinele, calul, zebra... – ...elefantul, lupul, ursul, tigrul, vulpea, leul, maimuÈ›a, iepurele, antilopa È™i tot aÈ™a până aminteÈ™ti toate mamiferele, înoată fără nici o problemă. Și asta deÈ™i nimeni nu le-a învățat, aÈ™a cum se întâmplă în cazul omului. Și pot înota fără să obosească È™i fără să se sperie, până când ajung la mal. – Adevărat, È™i? Ce trebuie să însemne asta? – Asta înseamnă că orice mamifer are în mintea sa, încă din naÈ™tere, un program care se porneÈ™te automat în cazul în care este nevoie de el È™i care permite animalului să înoate. Acest program, după cum È™tii, nu mai există în cazul omului! – Nu? De ce spui asta? – Ai văzut tu vreun om care să nu fi fost învățat să înoate È™i care să nu se înece odată ce a căzut într-o apă care-i trece peste cap? – Nu, nu am văzut. ÃŽntr-adevăr, acesta se va îneca. – Deci, dintre toate mamiferele, omul e singurul care nu È™tie în mod nativ, instinctual, să înoate. Omul, ca să È™tie să înoate, trebuie să fie mai întâi învățat de alÈ›i oameni. AÈ™adar, mintea omului nu mai are acces la acel program instinctiv de nataÈ›ie – chiar dacă acesta aparÈ›ine instinctului său de conservare, da? Pentru că acesta este „scris†în mintea animalului, iar această minte nu mai are acces la coordonarea miÈ™cărilor trupului, cum îți spuneam. – ÃŽnÈ›eleg. – ÃŽn mintea omului, È™i doar a lui, cum bine ai înÈ›eles, sunt active două minÈ›i, cea primară a trupului – blocată, È™i cea omenească – liberă. – Bine, de acord cu tine, dar atunci copiii nou-născuÈ›i de ce înoată? Doar nu au luat lecÈ›ii de înot, nu? – Tocmai, aici voiam să ajung: copilul nou-născut, cum bine ai observat, fiind lipsit de orice instrucÈ›ie omenească, È™i prin urmare È™i de conÈ™tiinÈ›a de sine tipică unei fiinÈ›e omeneÈ™ti, încă este animal. Și, fiind un animal viu aflat în pericol, înoată! Acesta trebuie să aibă o minte, nu? Ce minte zici că poate avea? – Păi evident că o are pe cea de animal, nu? Și zici că de aia înoată? – Da, tocmai de aceea înoată... Și, mai mult, ai văzut că înoată făcând aceleaÈ™i miÈ™cări de înot „câineÈ™ti†pe care le folosesc toate celelalte animale mamifere, fără excepÈ›ie? – Da, da, am observat! Interesant... – Copilul nou-născut încă este un animal! El se naÈ™te având în cap mintea de animal ce-i guvernează corpul în concordanță cu cerinÈ›ele instinctelor sale. AÈ™adar, acesta poate să înoate nativ, beneficiind de acel program instinctual de înot despre care vorbeam mai devreme. Odată ce dobândeÈ™te conÈ™tiinÈ›a de sine, fapt ce se întâmplă, cum spuneam, pe la vârsta de 18 luni , copilul căzut în apă se va îneca! Pentru că de atunci, deci după ce a fost învățat să se ridice în picioare, să meargă, să vorbească È™i, foarte important, să devină conÈ™tient de sine, recunoscându-È™i propria imagine în oglindă, devine practic o ființă umană. Și, din acel moment, mintea de animal își pierde definitiv controlul asupra propriului său corp. – Foarte ciudat... Suntem niÈ™te minÈ›i invadatoare... – Da, suntem aÈ™a cum spui... Și acum revin la subiectul de la care am pornit discuÈ›ia. AÈ™adar, trupurile voluntarilor din sala de transfer, imediat după terminarea efectului sedativelor, s-au trezit deodată singure, rămase fără mintea de om, fără „voinÈ›a umană“, È™i au început să se manifeste sălbatic, alergând dezordonat, căzând È™i lovindu-se de tot ce întâlneau în cale, urlând înfiorător, încercând să fugă cât mai departe de orice... – Da, da, am înÈ›eles, îmi este clar acum... Bun, È™i atunci cum aÈ›i rezolvat problema corpurilor după transfer? – S-au analizat două variante: eutanasierea corpurilor după primirea confirmării că foÈ™tii lor posesori au ajuns cu bine în Urb Binaria, È™i asta înaintea trezirii din anestezie, sau lăsarea lor în libertate, în rezervaÈ›ii. – Și ce variantă s-a ales? – Rămâne la opÈ›iunea fiecărei persoane care pleacă, dar cea mai agreată a fost cea de-a doua, desigur. Atâta doar că realizezi, sper, că nu a fost foarte simplu, fiind vorba de miliarde de suflete care trebuie hrănite È™i îngrijite. Este adevărat că s-a stopat înmulÈ›irea lor, iar în plus aceÈ™tia nici nu mai trăiesc mult după eliberarea lor în rezervaÈ›ii. Astfel, astăzi au mai rămas destul de puÈ›ini în viață dintre acestia. – Și cum v-aÈ›i descurcat cu mâncarea, cu hrănirea lor? – Mâncarea nu mai este demult o problemă în societatea noastră. Prin tehnologizare, ca să-È›i răspund mai exact. CivilizaÈ›ia umană dispune de milioane È™i milioane de roboÈ›i tehnicieni, care au È›inut în picioare, de unii singuri, întreaga industrie de producÈ›ie globală vreme de aproape un secol. AceleaÈ™i structuri robotizate care ne-au hrănit È™i încă ne mai hrănesc È™i pe noi. Iar Lutsii, căci aÈ™a au fost denumite trupurile rămase fără mintea de om în ele, mai ocupă azi doar câteva rezervaÈ›ii situate în zonele calde ale Terrei. Știi?, nu au păr pe ele, a mai spus T'Ralk ridicând uÈ™or braÈ›ele a neputință È™i apoi a lăsat privirea să-i coboare în pământ... Da, într-adevăr neplăcută descoperire... Dar asta este, omul trebuie să meargă mai departe cu orice preÈ›, nu? À propos, dacă corpurile rămase au fost denumite Lutsi, atunci conÈ™tiinÈ›elor de sine care pleacă cum li se spune? – Nu au fost redenumite pentru că nu era nevoie. Li se spune, simplu, fiinÈ›e umane. Unii le spun suflete...! * Gânduri negre, gânduri albe T'Ralk mi-a mai spus că la întoarcerea mea în Complex, Uwe va survola o astfel de rezervaÈ›ie È™i că voi avea prilejul să văd oamenii sălbatici, sau mă rog, ce a mai rămas din ei. Lutsii... ÃŽntreaga noapte m-am zvârcolit bântuit de gânduri negre... Noutățile aflate de la T'Ralk m-au întors realmente pe dos. M-am gândit la primul meu corp, la cel în care m-am născut. Am încercat să-mi amintesc de felul în care m-am purtat cu el. I-am mulÈ›umit în gând pentru găzduire È™i i-am cerut scuze pentru tot... Chiar acum, spre dimineață, îmi trece prin minte întrebarea dacă nu cumva vorbele acelea vechi bisericeÈ™ti, din vremea mea, cum că omul se naÈ™te È™i trăieÈ™te în păcat, nu se referă tocmai la această ciudată formă existenÈ›ială a noastră... Ca noi să existăm, deturnăm viaÈ›a unei alte vietăți, răpindu-i trupul È™i întemnițând-o în propriul ei corp. Mă întreb cam ce simte biata creatură... Pentru ele, moartea chiar vine ca o eliberare... Noi, fiinÈ›ele umane suntem cu adevărat doar niÈ™te entități spirituale. RaÈ›ionale, ca È™i tot ce este în jurul nostru È™i în întreg universul. Suntem, cu adevărat, asemănători spiritului raÈ›ional după care stau rânduite toate cele... Aveau dreptate vechile credinÈ›e, dar cum să le fi descifrat tâlcurile lor atunci? Iar trupul nostru nativ este, într-adevăr, unul de maimuță, cum arată È™i procentul de asemănare genetică în valoare de 98.4% – avea dreptate È™i È™tiinÈ›a. Păcat că vechile credinÈ›e È™i È™tiinÈ›a È™i-au întors reciproc spatele, ratând astfel singura È™ansă de a găsi exact ceea ce le lipsea È™i care putea fi descoperit chiar în tabăra adversă... Ce simple erau de fapt lucrurile ce descriu natura noastră existenÈ›ială... ÃŽntr-adevăr, corpurile părinÈ›ilor dau naÈ™tere trupului micuÈ›ului lor copil fără ca aceÈ™tia să aibă vreo implicare sau pricepere creativă, lucrurile petrecându-se întocmai ca la animale. Un simplu act de reproducere bazată în totalitate pe instinct. Imediat după naÈ™tere, însă, minÈ›ile fiinÈ›elor raÈ›ionale încep să planteze în mintea micuÈ›ului o „sămânță†sau un altoi, un implant educaÈ›ional mai curând, ce cuprinde în el toate cele ce te fac să fi o nouă ființă umană... Te educă, folosind învățătura plină de dragoste, să te ridici în picioare, apoi să mergi È™i să alergi; te învață să vorbeÈ™ti, să scrii, să gândeÈ™ti... Chiar È™i să te recunoÈ™ti în oglindă. Apoi, copil fiind, È›i se toarnă pe nesimÈ›ite în minte zeci sau poate sute de poveÈ™ti, care mai de care cuprinzând tâlcuri È™i pilde despre deprinderi omeneÈ™ti, despre bine È™i despre rău. Le asculÈ›i È™i le reÈ›ii, È™i o faci cu plăcere, fără să È™tii că tocmai aceste plăcute informaÈ›ii încep să te construiască, realmente, ca ființă umană. Ceva mai târziu eÈ™ti preluat de grădiniță, de È™coală, de facultate È™i în final de către societate. Și uite aÈ™a te trezeÈ™ti, fără să apuci măcar să-È›i dai seama, o ființă umană matură, gata să reiei ciclul de la capăt cu propriul tău urmaÈ™. Ai început ca un animal neconÈ™tient de sine, rod al chemărilor instinctuale dintre părinÈ›i, È™i în final te trezeÈ™ti un om conÈ™tient de sine, construit din cărămizile imateriale ale educaÈ›iei primite. BineînÈ›eles, adăugând în noile lecÈ›ii tot ce ai aflat nou din întreaga ta experiență È™i părÈ›i din experienÈ›a generaÈ›iilor de până la tine. Până la urmă, asta È™i cred că este omenirea: o continuitate a unor experienÈ›e conÈ™tiente de sine. Omenirea înseamnă continuitate... Cu adevărat, natura noastră existenÈ›ială, mai exact această dualitate, este cea care a dat atâtea bătăi de cap spiritului omului. De aceea există în minÈ›ile oamenilor, È™i doar ale lor, întrebarea cine suntem? ÃŽn primul rând pentru că am simÈ›it întotdeauna că nu suntem din această lume materială È™i, mai apoi, pentru că acum, odată cu găsirea răspunsului, redevenim ceea ce suntem È™i am fost întotdeauna, niÈ™te entități de natură imaterială, pur spirituală, la fel cum sunt È™i eu în acest corp artificial... Realizez deodată adevărata menire a femeilor, mamele fiinÈ›elor umane, spre deosebire de cea a taÈ›ilor noÈ™tri. Da, mamele noastre ne formează ca fiinÈ›e umane, în vreme ce taÈ›ii noÈ™tri ne asigură hrana. Femeile au menirea de a construi fiinÈ›a umană, iar bărbaÈ›ii de a ne construi corpul... Cred că doar aÈ™a pot să-mi explic de ce creaÈ›ia a fost apanajul dintotdeauna al bărbaÈ›ilor, în vreme ce dragostea È™i grija de copil sunt cele materne... BărbaÈ›ii au fost spiritul inventiv È™i femeile sufletul fiinÈ›elor umane. BărbaÈ›ii, spiritul, È™i femeile, sufletul. De la mamă ai conÈ™tiinÈ›a, iar asta înseamnă că sufletul este cu adevărat denumirea corectă dată conÈ™tiinÈ›ei noastre... – Hei, Dall! Bună dimineaÈ›a! Ai È™i luat micul dejun? – Hmm... Tocmai savuram din amăreala cafelei, i-am răspuns zâmbind lui T'Ralk. – Ce făceai singur aici? Păreai că ai căzut pe gânduri într-o groapă adâncă de nu te mai vedeai! Mai să nu te observ È™i să trec pe lângă tine. – Mă gândeam la tot ce mi-ai spus, T'Ralk. Știi?, la un moment dat chiar mă întrebam cum de-a fost posibil să nu se înÈ›eleagă adevărata natură a firii omului mai din timp? Nu a fost nici un semn, nimic? Până la păpuÈ™i È™i primele transferuri, mă refer. – Un semn a existat, într-adevăr, È™i încă unul semnalat de multă vreme, doar că nu s-a putut interpreta corect. – Da? Care a fost semnul acela ce nu a putut fi înÈ›eles corect? – Un sindrom extrem de rar È™i interpretat la vremea respectivă ca fiind unul extrem de ciudat. Se numea Sindromul Mâinii Străine È™i apărea în cazul celor operaÈ›i pe creier în vederea vindecării unei boli vechi, numită epilepsie. OperaÈ›ia consta în întreruperea pe cale chirurgicală a unui fir extrem de subÈ›ire, format din trasee nervoase ce fac legătura între cele două emisfere ale creierului. Odată secÈ›ionată această legătură, epilepsia dispărea ca prin minune. MulÈ›i pacienÈ›i au apucat să fie astfel operaÈ›i. Multă vreme operaÈ›ia a fost socotită un succes deplin până când, la un moment dat, au început să apară niÈ™te manifestări postoperatorii extrem de ciudate. Și asta la toÈ›i pacienÈ›ii, fără excepÈ›ie. – Ce anume? – Una din mâinile acestora părea că nu mai ascultă de voinÈ›a proprietarului. Simptomul debuta prin imposibilitatea pacientului de a mai recunoaÈ™te ce È›ine în mână. Spre exemplu, dacă i se punea în palmă o cheie, acesta fiind bineînÈ›eles legat la ochi, nu È™tia să spună ce anume È›ine în mână. InformaÈ›iile rezultate prin pipăit păreau cumva că nu mai ajung la „eul†minÈ›ii lui. Odată trecut obiectul în mâna cealaltă, pacientul, după o scurtă pipăire, striga: Ah, este o cheie! – Deci mâna È™tia să apuce cheia, dar pacientul nu È™tia ce È›ine în mână? – Da, o È›inea în mână, însă fluxul informaÈ›iilor tactile nu mai ajungea la conÈ™tiinÈ›a de sine a posesorului mâinii. – Nu am avut habar de aÈ™a ceva... – Ceva mai târziu boala progresa, mâna respectivă începând să se răzvrătească de-a binelea, apucând de una singură È™i dărâmând tot ce prindea în raza ei de acÈ›iune, rupând hainele de pe corp sau descheind nasturii cămășii pe care cealaltă mană tocmai îi încheiase. Există înregistrări video făcute de diverÈ™i cercetători pentru studiu ulterior, unde imaginile sunt de-a dreptul tulburătoare: în câteva cazuri, mâna străină încerca să-l sugrume în timpul somnului pe chiar posesorul ei, acesta ripostând È™i apărându-se disperat cu cealaltă mână. ÃŽnregistrările arătau o luptă în toată regula, pe viață È™i pe moarte, ca È™i cum s-ar fi petrecut între două persoane complet diferite. – Interesant, foarte interesant. De fapt, ciudat! Și, mai departe? Ce concluzie spuneai că au tras doctorii? – ConsecinÈ›a imediată a fost, bineînÈ›eles, aceea că operaÈ›iile respective au fost interzise, iar concluzia lor a fost mai mult o observaÈ›ie rămasă neputincioasă È™i neexplicată, È™i anume că, în urma acelei intervenÈ›ii chirurgicale, în mintea umană par a începe să se manifeste două personalități diferite. La atât se rezumă interpretarea lor: la simpla observaÈ›ie constatatoare a faptului că această operaÈ›ie pare să arate că în mintea pacientului coexistă două personalități distincte. Pentru noi, cei de astăzi, fenomenul respectiv arată un lucru foarte clar È™i cred că deja È›i-ai dat seama È™i singur despre ce este vorba... Personalitatea de la lumină aparÈ›ine conÈ™tiinÈ›ei de sine a omului, iar cealaltă, nou eliberată, aparÈ›ine minÈ›ii prizoniere a trupului animal. OperaÈ›ia respectivă rupe fizic controlul deÈ›inut în exclusivitate de conÈ™tiinÈ›a de sine È™i astfel mintea animalului preia controlul asupra uneia dintre cele două mâini. Imediat, aceasta își manifestă frustrarea lungului prizonierat... – Desigur, pare logic acum. Dar spune-mi, T'Ralk, ce se va întâmpla cu ei? Mă gândesc din prisma sfârÈ™itului planetei... – ÃŽn ultima noapte, roboÈ›ii de la întreÈ›inere le vor strecura în apa de băut un somnifer foarte puternic. ÃŽnainte de a se mai trezi, totul se va fi sfârÈ™it deja... – Mă bucur mult că societatea voastră se gândeÈ™te la toate, T'Ralk. Mare păcat că totul se opreÈ™te aici. AÈ™a È™i trebuie să fie omul, bun. Răul din mintea lui aparÈ›ine pornirilor animalelor. Și să È™tii că nu totul se opreÈ™te aici, Dall. Omenirea merge mai departe. S-ar fi oprit, într-adevăr, dacă nu am fi apucat să construim Sol Invictus. Dar acum, când omenirea este la adăpost, se cheamă simplu că aceasta își urmează destinul. Omenirea a ajuns acolo unde era aÈ™teptată să ajungă! Acolo de unde a È™i venit, de fapt. Dintre stele... Și nu mă gândesc la cosmosul în care va pluti Sol Invictus, ci la esenÈ›a ei pur spirituală. EsenÈ›a ei de cuantă energetică... Omenirea își împlineÈ™te destinul, Dall! Omenirea a scăpat cu viață, părăsind insula care se scufundă, sărind în sus, direct printre stelele de unde a venit pe planetă. – M-aÈ™ bucura să fie aÈ™a cum spui... – Suntem ca un fluture al cărui cocon a fost depus pe o È™ină de tren. Acesta a reuÈ™it să se maturizeze la timp, astfel încât să zboare cu doar câteva clipe mai înainte ca primul tren să-l zdrobească!, a mai spus T’Ralk în timp ce aÈ™eza cu grijă, înapoi în vitrină, vechea păpușă. * Insula răului – T'Ralk, am spus, simt cum datorită atâtor lucruri noi ce le cunosc de la voi, mintea mea se transformă. Chiar simt cum devin altcineva de când trăiesc aici. AÈ™tept încă cu nerăbdare să aflu cât mai mult despre ce s-a întâmplat în perioada în care eu n-am mai fost pe lume. – Mă bucur mult pentru tine, Dall. ÃŽncă mai ai destule de aflat, aÈ™a că întreabă-mă tot ce simÈ›i că doreÈ™ti să mai afli. ÃŽÈ›i stau la dispoziÈ›ie! – Da, am să te întreb... Uite, văd că aÈ›i făcut pace cu natura, am văzut cum coabitaÈ›i cu animalele. Văd, de asemenea, că vă consumaÈ›i timp È™i energie pentru instruirea mea ca să mă puteÈ›i lua cu voi în Urb Binaria. Am constatat că aÈ›i devenit o societate bună, cu adevărat umană. Mă gândesc că toate acestea nu s-ar fi putut realiza decât dacă aÈ›i fi scăpat de răul din minÈ›ile voastre... – AÈ™a este, ai dreptate. – Bun, spune-mi atunci, cum aÈ›i reuÈ™it să scăpaÈ›i societatea de răul din ea? Și când spun rău mă gândesc, desigur, la uriaÈ™a sumă a pornirilor È™i obiceiurilor rele existente în fiecare individ. Cantitatea de rău din mintea fiecăruia multiplicată cu miliardele de oameni câți există pe planetă, dezvăluie existenÈ›a unui rău cu adevărat mare... Trebuie să fi făcut o schimbare la un nivel uimitor de mare. GreÈ™esc? – Da, înÈ›eleg uÈ™a la care baÈ›i, a spus T'Ralk. De-a lungul timpului au fost tot felul de iniÈ›iative È™i de încercări timide de corectare È™i îmbunătățire a interacÈ›iunilor dintre membrii societății, de la introducerea în È™coli a unor discipline educative în sensul acesta È™i până la asprirea pedepselor pentru încălcarea legii. Dar lucrurile nu s-au îmbunătățit nicicum. MulÈ›i oameni, conÈ™tientizând că răul cel mare este format din cumulul răului din fiecare, au încercat să se schimbe pe ei înÈ™iÈ™i, dar tot degeaba. Nimic nu se schimba în lume. Și nu s-a schimbat până când răul nu a primit cu adevărat lovitura de graÈ›ie, adică a apărut mult aÈ™teptata Lege Dură. – Legea Dură? Dar ce a putut aduce nou această lege, față de toate celelalte de dinaintea ei? – Totul! Sistemul corecÈ›ional format de pachetele de legi reunite sub denumirea de Legea Dură a devenit, dintr-o dată, raÈ›ional È™i înÈ›elept. Ideea de bază a pornit iniÈ›ial de la simpla observaÈ›ie a faptului că erau încarceraÈ›i laolaltă într-o aceeaÈ™i închisoare atât oamenii care greÈ™iseră fără intenÈ›ie, cum ar fi, de exemplu, comiterea unui accident de circulaÈ›ie, cât È™i hoÈ›ii recidiviÈ™ti sau criminalii periculoÈ™i. Adică cei buni în fond, dar care au avut neÈ™ansa să fie o clipă neatenÈ›i, erau puÈ™i alături de ceilalÈ›i, practic pierduÈ›i pentru comunitatea umană. Și erau părăsiÈ›i total de societate, fiind preluaÈ›i de cei viciaÈ›i. Erau aruncaÈ›i cei foarte tineri, È™i deci fragili psihic, laolaltă cu cei bătrâni È™i înveteraÈ›i în ale răului. Cei ce aveau de ispășit câteva luni stăteau laolaltă cu cei condamnaÈ›i pe viață, È™i care, nemaiavând ce alt rău să mai facă, îi corupeau moral definitiv pe primii. AceÈ™tia deveneau miei aruncaÈ›i în gura lupului... – Adevărat, asta aÈ™a este! Și care a fost soluÈ›ia în urma acestei observaÈ›ii? Au fost mutaÈ›i în închisori diferite? – Mai întâi au tras concluzia. Una simplă, cum îți spuneam, È™i anume că puÈ™căria în loc să fie un loc al curățirii morale, al pocăinÈ›ei personale, al schimbării prin regretul sincer, era de fapt o înfloritoare academie a răului. Odată intrată aici, orice persoană, oricât ar fi fost de rezistentă psihic, era rapid îngenuncheată È™i înregimentată de, să-i spunem aÈ™a, sistemul aflat în slujba răului. Victima era supusă atâtor cazne È™i încercări teribile de către răul suveran din puÈ™cărie – organizat ca o adevărată entitate vie – încât la eliberare nu mai era persoana care intrase, ci un nou exponent generator de rău aruncat în societate. Un rău cu È™coală, pus în libertate pe străzi. – AÈ™a e, ai dreptate... – Apoi, reticenÈ›a societății în a-i reintegra pe cei proaspăt eliberaÈ›i cauzată de eticheta de „condamnat'', aplicată pentru tot restul vieÈ›ii, contribuia È™i ea din plin la comiterea de fărădelegi, aceÈ™tia fiind obligaÈ›i să fure pentru a putea supravieÈ›ui. La reîntoarcerea în „academie†erau deja recidiviÈ™ti, adică pierduÈ›i pentru totdeauna. Nici nu își doriseră aÈ™a ceva È™i nici nu aveau vreo alternativă. Dacă ai să te gândeÈ™ti cu atenÈ›ie, în acest caz chiar societatea purta întreaga vină pentru schimbarea lor. Se pornea de la o simplă situaÈ›ie imprevizibilă È™i se obÈ›inea, prin neimplicare È™i ignoranță, un generator de rău. – ÃŽÈ›i înÈ›eleg acum ideea È™i sunt chiar curios să aflu cum s-a soluÈ›ionat această problemă. – Foarte simplu. Mai întâi de toate, i-au pus laolaltă pe toÈ›i cei asemenea, fiecare categorie în câte o închisoare diferită, în funcÈ›ie de delictul comis. ÃŽn unele cazuri, cei care nu constituiau un pericol pentru societate, nici nu au mai fost trimiÈ™i în închisori. De ce să își consume societatea energia cu întreÈ›inerea lor È™i să nu se folosească, în schimb, de forÈ›ele lor? Succesul obÈ›inut prin aplicarea acestei idei a fost unul uriaÈ™ È™i a făcut ca, în timp, să se desfiinÈ›eze foarte multe închisori. – Serios? – Da, pentru că pedeapsa de petrecere a timpului în spatele gratiilor – în definitiv, scoaterea forÈ›ată din societate – a fost schimbată cu munca în folosul societății. Erau atâtea lucruri importante de făcut în lume È™i societatea era cu mult mai în câștig dacă aceÈ™tia își răscumpărau greÈ™elile ajutând-o, decât suportând cheltuielile pentru întreÈ›inere È™i pază. Asta ca să nu mai amintim de beneficiul dezamorsării viitoarelor posibile delicte. – Foarte ingenios! – AÈ™a că treptat, treptat, în aceste cazuri, judecătorii au fost înlocuiÈ›i de Comisii Psihologice. Acestea erau formate din specialiÈ™ti care evaluau direct omul, ce anume îl determinase să greÈ™ească È™i puterea interioară a fiecăruia dintre aceÈ™tia de a se corecta. Căutau intenÈ›ia generatoare de rău din om. Dacă acesta nu greÈ™ise cu intenÈ›ie, sau dacă greÈ™ise fiind împins de o situaÈ›ie din care nu putea ieÈ™i altfel, dar pe care o regreta sincer È™i pe care nu ar mai fi repetat-o niciodată în viaÈ›a lui, acesta era catalogat drept recuperabil È™i era trimis înapoi în societate să muncească în folosul acesteia. Locuia, cina È™i dormea acasă, dar ziua întreagă muncea în folosul societății. Astfel, societatea, în loc să-l plătească în continuare, câștiga un om nou È™i un ajutor. Comisiile stabileau doar locul unde urma să meargă cel analizat, È™i nu numărul de ani de temniță, precum foÈ™tii judecători. – Bine, dar ce se întâmpla cu cei care recidivau în continuare? – Da, mai existau È™i astfel de cazuri, dar numărul lor devenea tot mai nesemnificativ ca pondere în total. Comisiile de evaluare căutau să afle dacă răul făcut era cu intenÈ›ie sau nu. Și nu prea se înÈ™elau... Aproape toÈ›i cei intraÈ›i în acest program fuseseră cu adevărat victimele unei conjuncturi nefericite, unor greÈ™eli neintenÈ›ionate, oameni buni, È™i aceÈ™tia nu au mai recidivat. BineînÈ›eles, cu câteva excepÈ›ii, cum spuneam, absolut nesemnificative. – Bun, È™i mai departe? Cu cei ce făcuseră rău intenÈ›ionat ce s-a făcut? – Au fost È™i ei analizaÈ›i cu atenÈ›ie È™i, multora dintre aceÈ™tia, Legea Dură le-a acordat o a doua È™ansă, nesperată, de care cei mai mulÈ›i au profitat. De fapt, s-au agățat cu disperare de ea, È›inând cont de cealaltă alternativă, ultima stipulată în Legea Dură, despre care îți voi vorbi mai încolo. – AÈ™tept, căci până acum legea asta dură a fost una mai mult cumsecade... – Ai puÈ›ină răbdare. Cei care, deÈ™i răi, au acceptat mâna întinsă spre ei de societate, după ce au trecut de perioada de corecÈ›ie petrecută în folosul societății, au redevenit într-un târziu oameni liberi È™i, foarte important, cu un cazier curat, păstrat doar în arhiva comisiilor. – Bine, dar nu pot să cred că astfel au ieÈ™it toÈ›i din puÈ™cării. Ce s-a întâmplat cu criminalii, spre exemplu, căci văd că legea aceasta numai dură nu pare a fi, până la urmă... – Te grăbeÈ™ti din nou să tragi concluzii. Până aici, Legea Dură a salvat tot ce a fost de salvat, È™i cred că aÈ™a era raÈ›ional să fie, dar după acest nivel devine cu adevărat dură. Poate mai dură decât ai fi tu in stare să o accepÈ›i... – Chiar aÈ™a? – Să o luăm în ordine... Cel ce fura sau distrugea cu bună È™tiință muncea apoi atât cât era necesar să refacă prejudiciul păgubitului È™i al societății. – Unde muncea? – Unde era nevoie de el... – Și dacă refuza? – Nu avea această opÈ›iune. Era cointeresat. – Cu ce putea fi cointeresat? – Cu mâncarea zilnică. – Aha! Și dacă nu îi era foame, sau dacă refuza hrana? – Atunci poate că îi era sete... – ÃŽnÈ›eleg. Era lăsat să moară de sete? – Nu È™tiu să fi murit vreunul, a zâmbit T’Ralk. – Și criminalii? – Pentru criminali, Legea Dură a găsit o rezolvare extremă. Una însă care a făcut ca rata crimelor să scadă brusc, tinzând spre zero! Desigur, cu excepÈ›ia celor bolnavi psihic. – Zero spui? Ce pedeapsă poate speria atât? – Spre zero, da. O pedeapsă raÈ›ională... Criminalii, È™i mă refer acum doar la cei arestaÈ›i după adoptarea Legii Dure, erau judecaÈ›i de către comisii după principiul "dinte pentru dinte". Pentru că luaseră o viață cu intenÈ›ie, trebuia să dea viață înapoi. – Adică? Nu înÈ›eleg cum o puteau face? – Simplu, cel care ucisese un membru al societății urma să salveze de la moarte alÈ›i membri ai aceleiaÈ™i societăți. – Adică? – Adică deveneau donatori de organe... De fapt este mult spus că donau. Să spunem doar că cel ce ucidea un copil, imediat după ce-l viola, È™i-i lua viaÈ›a doar aÈ™a, ca distracÈ›ie, ori ca să nu riÈ™te să fie recunoscut ulterior, ori chiar din simplă frustrare, aducea un ultim serviciu mai multor membri ai societății, sacrificându-È™i trupul È™i pierzându-È™i astfel viaÈ›a. – Dur rău! – De acord, dar îți poÈ›i imagina ce impact a avut această măsură? – ÃŽncerc să-mi imaginez... – Crima a devenit, dintr-o dată, delictul cel mai rar întâlnit printre toate celelalte delicte... Sigur, un rol de prevenÈ›ie au avut È™i camerele de luat vederi instalate absolut peste tot. MulÈ›i indivizi agresivi, realizând că vor fi prinÈ™i imediat, chibzuind cu atenÈ›ie alternativa, s-au transformat peste noapte în persoane normale. ÃŽntr-un anume fel au devenit... dacă nu buni, măcar normali! Nimeni nu s-a aÈ™teptat la un atât de rapid impact pozitiv. – Până la urmă se pare că a meritat. Și cu cei care nu erau nici criminali, dar nici victime ale neprevăzutului, ce s-a întâmplat, au ieÈ™it cu toÈ›ii din închisori? La cei răi, irecuperabilii recidiviÈ™ti mă refer. – BineînÈ›eles că nu au ieÈ™it cu toÈ›ii, au rămas până spre zece la sută dintre ei, dar... – Doar atât? Zece la sută? Incredibil... – Da, È™i procentul a continuat să scadă cu fiecare nouă generaÈ›ie ce-È™i începea viaÈ›a sub incidenÈ›a Legii Dure, ajungând până spre un procent subunitar astăzi. Nu are să-È›i vină să crezi câți dintre cei deveniÈ›i răi fără voie, victime ale unui sistem greÈ™it, își doreau să scape, însă acelaÈ™i sistem nu le dădea nici o È™ansă. Oamenii deveneau răufăcători din cauza unor mari lipsuri, ori siliÈ›i de alÈ›ii sau de o conjunctură fără alternativă. Odată schimbat sistemul, acesta a funcÈ›ionat precum o barcă de salvare care a colectat în ea toate sufletele bune, perfect recuperabile. Totodată, toleranÈ›a societății față de droguri È™i față de arme a scăzut la valoarea de zero absolut! – Și când a fost dată această lege dură? – Are mai bine de o sută È™aptezeci de ani! DeÈ™i este încă în vigoare, nu a mai fost nevoie să fie aplicată de multă vreme... A reuÈ™it să corecteze lumea în primii douăzeci de ani de la apariÈ›ie. Cel mai important succes al acestei legi a fost, până la urmă, faptul că „academia răului†a fost, în sfârÈ™it, desfiinÈ›ată! Lasă-mă să-È›i spun, în continuare, că toÈ›i cei care au fost eliberaÈ›i de-a lungul vremurilor, înainte de a ieÈ™i, dădeau declaraÈ›ii scrise că au luat la cunoÈ™tință despre amendamentele acestei legi È™i că își asumă pedeapsa în cazul recidivei. – Sunt numai ochi È™i urechi! – Și că, dacă vor ajunge din nou în faÈ›a comisiilor, își vor petrece tot restul vieÈ›ii pe una din insulele ce au luat locul puÈ™căriilor. – Insule, ce insule? – Au fost alese câteva insule izolate, cu surse de apa potabilă È™i teren cultivabil, localizate pe undeva prin mijlocul oceanelor. Aceasta era destinaÈ›ia finală prevăzută de Legea Dură pentru recidiviÈ™ti È™i pentru cei declaraÈ›i definitiv irecuperabili. De aici nu mai exista nici o cale de întoarcere. Recidivistul nu mai avea ce căuta înapoi în societate. Insulele erau destul de mari, permițând deÈ›inuÈ›ilor să producă È™i să își gospodărească de unii singuri existenÈ›a, asigurându-È™i cele necesare vieÈ›ii de zi cu zi. Aici trăiau cum își doreau, adică într-un sistem de organizare bazat pe forță È™i teroare, diferit fundamental de cel al societății în care refuzaseră să trăiască. Se spune că viaÈ›a acolo era iadul pe pământ. Imaginile din insulele răului erau mediatizate, contribuind activ la descurajarea potenÈ›ialilor viitori insulari... – ÃŽnÈ›eleg acum că această Lege Dură i-a ajutat pe mulÈ›i să se gândească de mai multe ori înainte de a iniÈ›ia o acÈ›iune antisocială ori să devină recidiviÈ™ti! Frica păzeÈ™te pepenii, nu-i aÈ™a? – Adevărat este È™i faptul că societatea ajuta din răsputeri la reintegrarea celor ce doreau cu adevărat să înceapă o nouă existență. – Dar deÈ›inuÈ›ii nu se puteau întoarce înapoi pe continente? Doar au mai fost insule-puÈ™cării de-a lungul timpului. Erau păzite? – Nu, nu erau foarte păzite, dar nici nu se mai puteau întoarce. Localizarea lor era strict secretă, iar distanÈ›ele față de continent uriaÈ™e. – Chiar È™i aÈ™a, nu aveau complici care să-i aducă cu bărcile, cu vapoarele, cu avionul? Era greu să-i caute? – Nu poÈ›i să cauÈ›i un anume deÈ›inut printre sute de insule, cutreierând toate oceanele lumii. ÃŽn plus, deÈ™i insulele nu erau păzite, tot perimetrul era supravegheat din sateliÈ›i. DestinaÈ›ia de încarcerare pe insulă era definitivă È™i, odată hotărâtă, distrusă. Și, cum È›i-am spus, ar fi fost foarte greu să porneÈ™ti să cutreieri oceanele la întâmplare. Și chiar dacă ar fi încercat, nu văd la ce folos... – Cum adică ce folos? Ce ar fi pățit dacă s-ar fi întors? Cine i-ar mai fi recunoscut, odată ajunÈ™i pe un alt continent, spre exemplu? – La întoarcere îi aÈ™tepta, bineînÈ›eles, pedeapsa maximă a Legii Dure, donarea propriului corp. Dar de întors nu se mai puteau întoarce, cum îți spuneam, pentru că înainte de a fi duÈ™i pe insulă erau tatuaÈ›i definitiv pe întreaga față! * Ultima zi în Lasse ÃŽntreaga noapte am stat cufundat în gânduri, cugetând la noutățile aflate. Societatea a reuÈ™it în sfârÈ™it să devină mai bună doar scăpând fizic de răul ce domnea în ea È™i numai după ce È™i-a reorganizat în mod raÈ›ional sistemul de justiÈ›ie. Degeaba mulÈ›i s-au schimbat pe sine înÈ™iÈ™i sperând că astfel lumea întreagă se va schimba în ansamblul ei, căci singurul rezultat obÈ›inut a fost acela că cei răi au avut mai mult spaÈ›iu de manevră... Până nu s-au schimbat fundamental regulile societății nu s-au obÈ›inut rezultate concrete. Da, spun că m-am gândit întreaga noapte întrucât de când mă aflu aici nu dorm. Mi s-a spus că nu am să mai pot dormi încă de când am deschis ochii în corpul meu android, însă tot nu È™tiu de ce se întâmplă aÈ™a. Nu m-a deranjat È™i nu simt nevoia să dorm. Cred că am timp destul să aflu... ÃŽn această nouă dimineaÈ›a mi-am propus să explorez la pas împrejurimile, până la ora la care îl voi întâlni pe T'Ralk, aÈ™a că părăsesc clădirea È™i o pornesc pe alee. Vreau să stau întins pe malul lacului atunci când se va lumina de dimineață. ÃŽn câteva clipe voi ajunge lângă clădirea cea mai înaltă din zonă È™i mi-am propus să o studiez mai bine pe dinafară. Este o clădire ca toate celelalte, având cam toÈ›i pereÈ›ii exteriori È™i acoperiÈ™ul în întregime din sticlă. Ca È™i clădirea unde sunt cazat, de altfel. Camera în care stau are doar doi pereÈ›i exteriori din sticlă, fiind situată într-un colÈ› al clădirii. Prin pereÈ›ii transparenÈ›i ai camerei mele văd pomii È™i celelalte plante ce cresc de jur-împrejurul lor. Unele ramuri pline de frunze È™i de flori ating peretele de sticlă. Prin tavan primesc întreaga zi lumină naturală. SenzaÈ›ia ce mă încercă, de fiecare dată, este aceea că locuiesc în mijlocul naturii. Am văzut că există È™i camere cu adevărat mari, de fapt locuinÈ›e mono-spaÈ›iale, ca cea pe care mi-a arătat-o T'Ralk ieri după-amiază. Este construită în forma unei cupole semisferice din sticlă sub care e amenajată o grădină minunată, iar printre pomii È™i tufiÈ™urile înflorite sunt aranjate piesele de mobilier. Câte un pat cu tot cu noptiere, acoperit cu o pătură dintr-un material textil ce arată ca muÈ™chiul verde proaspăt. Undeva, mai încolo, lângă un tufiÈ™, stă un soi de dulap cu uÈ™ile din lemn învechit È™i acoperit parÈ›ial de muÈ™chi È™i de mici plante agățătoare. Lângă o mică cădere de apă e o masă cu scaune, iar de partea cealaltă a apei, îngropată la firul ierbii, e cada de baie. BineînÈ›eles că È™i forma căzii de baie este cea a unui mic iaz, iar apa duÈ™ului curge prăvălindu-se de pe niÈ™te stânci. O singură încăpere, una mare însă, ale cărei utilități stau camuflate inteligent printre plante. Singurele podele sunt cele din lemn sau piatră, iar covoarele sunt cele naturale formate din pământ acoperit de o iarbă verde, deasă. Trebuie să fie tare interesant să locuieÈ™ti chiar în mijlocul naturii, având tot confortul civilizaÈ›iei... ÃŽn vremurile din care vin nu am auzit să existe aÈ™a ceva... Practic, locuieÈ™ti într-o grădină acoperită de o cupolă de sticlă! L-am întrebat pe T'Ralk cine locuieÈ™te în aÈ™a o locuință, iar el mi-a răspuns că oricine își doreÈ™te aÈ™a ceva.. „Bine, dar nu toÈ›i pot avea o aÈ™a casă, am continuat eu. Nici nu trebuie, pentru că lumea circulă. Stau o vreme È™i apoi pleacă, aÈ™a că se elibereazăâ€. „Bun, dar dacă soÈ›ia nu vrea să plece?â€, am făcut eu o glumă. „SoÈ›ia? Dall, locuitorii acestei lumi nu se mai căsătoresc între ei.†„Nu?, am întrebat. Cum aÈ™a?†„Oamenii stau împreună atât cât se simt bine împreună È™i se înÈ›eleg, nu văd de ce ar sta È™i după aceea! Societatea este formată din oameni maturi È™i reponsabili care nu mai au nevoie de lege să-i ajute să-È™i trăiască viaÈ›a. ÃŽn plus, principala activitate a oamenilor, de când roboÈ›ii fac totul în locul lor, a devenit turismul. Vizitarea fiecărui loc al planetei ce merită văzut. Iar asta se potriveÈ™te perfect cu mutarea continuă în alte caseâ€. „Chiar mă întrebam cu ce vă ocupaÈ›i acum, când roboÈ›ii fac toată treaba?†„Cu ceea ce ne-a fost destinat să facem: creăm!†„Ce, roboÈ›i?â€, am întrebat zâmbind. „Nu, a răspuns Tâ€Ralk, creăm progres!†Acum, când mai este puÈ›in È™i va începe să se lumineze, am să stau întins È™i nemiÈ™cat să mă uit la animalele ce sorb liniÈ™tite din apa lacului aflat în mijlocul unui luminiÈ™. Corpul meu din metal È™i plastic mă ajută să mă camuflez perfect. Animalele fug de trupuri vii, dar nu se sperie de maÈ™inării. Nefiind din carne È™i sânge, am privilegiul să stau printre animale, rămânând aproape neobservat. Ca un obiect fără viață în el. DeÈ™i sunt mai viu ca niciodată! Simt cum în spatele meu se hârjonesc doi iepuraÈ™i, în vreme ce, dintr-o parte, un cerb întinde botul umed È™i începe să miroasă îndelung trupul care mă găzduieÈ™te temporar. Rămân nemiÈ™cat... A plecat liniÈ™tit, mâncând din iarba grasă. A realizat că nu reprezint niciun pericol pentru el. Ce ciudat!: nici apa, lichidul vieÈ›ii, È™i nici aerul, gazul vieÈ›ii, nu îmi mai sunt necesare. Și cu toate astea sunt viu! Mai sunt o formă de viață? Da, desigur, sunt o formă de viață. Și în centrul acestei ciudate forme de viață stau tot eu, o minte imaterială... Sunt o ființă omenească, cum spuneau T'Ralk È™i Uwe. FiinÈ›ele omeneÈ™ti nu au nevoie de apă sau de aer, ci doar de simpla lor existență împletită în jurul descoperirilor È™i comunicării cu alte fiinÈ›e umane. Și de dragoste. De oferit È™i de primit... Sunt viu, este adevărat, însă ceva, ceva tot am pierdut. Am pierdut corpul prin care gustam existenÈ›a mea materială... DeÈ™i nu mai sunt ce-am fost, totuÈ™i am rămas tot eu însumi. Soarele trebuie să fi răsărit deja căci, deÈ™i nu-l pot zări la orizont din cauza copacilor înalÈ›i, întunericul începe să se risipească precum o ceață ce se topeÈ™te în aerul cald. Câțiva stropi de apă îmi sar pe față È™i îmi îndrept privirea spre pelicanul care tocmai a aterizat în trombă, speriind pe moment toate celelalte animale care au fugit È›ipând È™i îndepărtându-se câțiva metri de locul aterizării nereuÈ™ite. Bietele animale, nici ele nu vor mai exista. Mă bucur că cel puÈ›in nu au cum să conÈ™tientizeze acest lucru. Dacă ar fi fost în stare să conÈ™ti-entizeze precum o facem noi, oamenii, atunci am fi putut să le luăm cu noi pe Sol Invictus. Le-ar fi fost mutată È™i lor conÈ™tiinÈ›a, căci doar ea poate avea loc în Urb Binaria. Da, ele nu vor mai fi pentru că nici planeta nu va mai fi... Totul va fi reorganizat de o forță uriașă. Vreme de câteva milioane de ani, atomii din jurul meu ce stau organizaÈ›i în trupuri sperioase de animale ce acum simt nevoia să bea din această apă, vor fi reorganizaÈ›i în forma lavei incandescente, căruia nu-i trebuie deloc apă... AceiaÈ™i atomi vor fugi din forma vieÈ›ii lor precum animalele speriate de aterizarea intempestivă a pelicanului. Și, cel mai probabil, atomii vor începe, uÈ™or, uÈ™or, să se organizeze iarăși din ce în ce mai complex, rezultând noi È™i noi forme complexe de viață. Poate chiar noi oameni. Cine È™tie ce le-a fost hărăzit de data asta de către destinul atotputernic care organizează totul în Univers... Profit de harababura făcută de pelicanul neîndemânatic, care acum fugăreÈ™te un mic grup de egrete, pentru a mă face nevăzut, îndreptându-mă agale spre sala de studii. * Urc treptele de intrare È™i îl văd pe T'Ralk ieÈ™ind dintr-o sală. Mă vede È™i se îndreaptă spre mine. Mă salută È™i, zâmbind, îmi zice: – Astăzi se va întoarce Uwe. Și cred că tot astăzi, sau cel târziu mâine dimineață, vă veÈ›i întoarce în Complex. – Da? Mă bucur mult că am să o văd astăzi. Ce a făcut în misiune, a avut succes? – Da, a avut un succes nesperat, aÈ™a că diseară avem oaspeÈ›i. MulÈ›i oaspeÈ›i! – Am să-i întâlnesc pe toÈ›i în lumea nouă, în Urb Binaria! Mă bucur atât pentru ei, cât È™i pentru noi toÈ›i. – Da, desigur, ne vom întâlni cu toÈ›ii, mai devreme sau mai târziu: avem tot timpul să o facem, nu? Dall, îți mai pot sta la dispoziÈ›ie până diseară, când grupul cel nou va ajunge aici. Ce întrebări mai ai de pus È™i ce răspunsuri mai aÈ™tepÈ›i? Știu că îți sunt încă dator cu o continuare... – Am È™i uitat despre ce este vorba... – Atunci să intrăm în sală. Câteva clipe mai târziu, în sala mare de studiu, aÈ™ezaÈ›i amândoi la o masă, T'Ralk începe: – Dall, ieri m-ai întrebat cum a reuÈ™it lumea să devină mai bună, iar eu È›i-am povestit despre Legea Dură. Aceasta a fost doar o primă parte a mecanismului transformării societății omeneÈ™ti. Azi vreau să-È›i povestesc câte ceva È™i despre o altă parte. – Da? Există aÈ™adar încă o parte? – Există. – Ascult cu plăcere! – Și este la fel de importantă ca prima. – Te ascult, am zis, È™i m-am întins în spătarul scaunului. T'Ralk își încruntă puÈ›in sprâncenele È™i zice: – La aproape două decenii după ce Legea Dură a fost implementată, omenirea s-a întâlnit cu cea mai grea încercare a ei de până acum. ÃŽÈ›i aminteÈ™ti că în prima zi în care ai sosit aici m-ai întrebat unde sunt clădirile vechi È™i È›i-am răspuns că au pierit în timpul acelui mare cutremur. Omenirea a cunoscut atunci cel mai mare cataclism căruia a reuÈ™it, cu greu, să-i supravieÈ›uiască. – Da, îmi amintesc. – Cutremure au mai tot fost de-a lungul vremurilor, însă acesta a fost unul cu adevărat major. A produs mai multă distrugere decât toate războaiele omenirii la un loc. Și, ca È™i cum nu era de ajuns, puternicele miÈ™cări tectonice au fost însoÈ›ite, cum era de aÈ™teptat, de masive erupÈ›ii vulcanice È™i de valuri uriaÈ™e de apă care au pătruns adânc pe suprafaÈ›a continentelor... Pe planeta rănită s-a lăsat mai întâi disperarea, apoi întunericul È™i în final frigul... – Deci până la urmă tot au venit urgiile... ÃŽmi amintesc că È™i pe vremea mea se tot vorbea despre aÈ™a ceva, ca probabilități nefaste. Nu se È™tia când să ne aÈ™teptăm la ele, dar toată lumea spunea că de venit, vor veni cu siguranță... ÃŽn fine, scuză-mă, te-am întrerupt. – Nu-i nici o problemă, dar, de fapt, poÈ›i spune că până la urmă tot au venit... – Trebuie să fi fost cu adevărat îngrozitor. – A fost un adevărat coÈ™mar. RămaÈ™i fără hrană, fără lumină, fără căldură, fără electricitate, fără comunicare, fără medicamente, fără spitale, mulÈ›i oameni nu au rezistat... După aproape un an petrecut în beznă, ger năpraznic È™i disperare, întunericul a început să se lase străpuns de razele soarelui. Atunci s-a văzut pentru prima dată dimensiunea adevărată a dezastrului: cam tot ce omenirea construise de-a lungul existenÈ›ei sale era distrus. Clădirile, falnice cândva, stăteau acum în formă de moloz prăvălit la nivelul solului, acoperit cu un strat gros de cenușă. Au fost momente de infern pentru toÈ›i cei care au reuÈ™it, într-un final, să supravieÈ›uiască. Momente greu de imaginat sau de descris de către noi, acum. Toate aceste nenorociri în lanÈ› au declanÈ™at însă o reacÈ›ie în conÈ™tiinÈ›ele supravieÈ›uitorilor, È™i despre ea vreau să-È›i vorbesc acum. Știi că firea omului este înclinată spre a deveni mai atentă È™i mai bună imediat după ce suferă un necaz. Oamenii au ieÈ™it de sub dărâmături, atraÈ™i de lumină È™i căldură, slăbiÈ›i de frig È™i înfometare, murdari, cu părul lung È™i încâlcit, dar dornici să se adune laolaltă È™i să înceapă să se ajute... Aveau nevoie unii de alÈ›ii. Omul este o fire sociabilă prin excelență È™i, în toată această perioadă, supravieÈ›uitorii È™i-au simÈ›it lipsa unii altora. Bazele relaÈ›iilor cu adevărat umane ce caracterizează societatea de astăzi s-au născut atunci, nu doar printre ruinele clădirilor făcute praf, ci mai ales prin refacerea legăturilor sufleteÈ™ti, întrerupte de cataclismul sinistru, brutal È™i nedrept... – Interesant! Și omenirea a luat-o iarăși de la început... – Da, a luat-o de la început. Cum îți spuneam, unii au ieÈ™it de prin subsoluri È™i pivniÈ›e, alÈ›ii din buncăre È™i chiar din peÈ™teri, simÈ›ind nevoia de a se apropia unii de alÈ›ii È™i de a plânge. Odată cu limpezirea atmosferei s-a restabilit È™i echilibrul termic. Ploile puternice au început să cureÈ›e aerul, să spele È™i să care cenuÈ™a, ducând-o spre mări È™i oceane. Din fericire, frigul nu a È›inut decât aproximativ zece-unsprezece luni È™i, pentru că s-a suprapus chiar cu perioada iernii calendaristice, multe plante au fost surprinse în starea latentă, fără vegetaÈ›ie, fiind pregătite de iarnă, fapt ce a condus la revenirea lor la viață în primăvara ce a urmat. Plantele din zonele calde, însă, nu au reuÈ™it să supravieÈ›uiască. Și, odată cu ele, nici multe dintre animale nu au mai putut supravieÈ›ui, rămânând înfometate aproape un an. – Da, era de aÈ™teptat... – Dezechilibrul global ce s-a format prin dispariÈ›ia vieÈ›ii pe zone mari ale globului a putut fi combătut cu mare greutate, prin muncă colectivă susÈ›inută. Mările È™i oceanele au constituit principala cămară de rezervă, ele nefiind afectate în aceeaÈ™i măsură cu uscatul. – Noroc cu ele, într-adevăr. Deci pescuitul a fost salvarea omenirii. – Da, È™i au contribuit din plin È™i băncile de seminÈ›e care au scăpat urgiei. Acestea au refăcut aproape în întregime flora, care altfel ar fi fost definitiv pierdută. – Să È™tii că am auzit despre aceste depozite de seminÈ›e, gândite chiar pentru astfel de situaÈ›ii. – ÃŽn primăvara ce a urmat puteai vedea peste tot numai oameni ce se bucură că văd alÈ›i oameni. Oameni ce se atrăgeau reconstituindu-È™i societatea căzută. Necazul comun i-a făcut să fie în primul rând mai responsabili cu viaÈ›a lor, mai toleranÈ›i între ei È™i mai atenÈ›i cu cele din jur. ÃŽn lume era nevoie de multă muncă. Și au început, în liniÈ™te È™i pace, să o ia de la capăt cu ce È™tiau ei să facă mai bine: să-È™i reconstruiască societatea. Și au reconstruit-o din cenușă. Și asta atât la propriu, cât È™i la figurat! ÃŽn câțiva zeci de ani au construit tot ceea ce vezi tu astăzi. De data asta, însă, au construit o nouă societate umană, folosindu-se din plin de experienÈ›a anterioară. Și mai ales de greÈ™elile care au condus iniÈ›ial spre o societate bolnavă, ce au putut fi de data asta evitate. Și printre reÈ›etele, materialele È™i ingredientele din care au ridicat realitatea pe care o vezi astăzi, au omis în mod deliberat să mai folosească È™i răul. – Acum înÈ›eleg cum de a fost posibil totul... – Cum îți spuneam, folosindu-se de experienÈ›a trecută, au construit o lume aproape fără cusur. Au identificat È™i respins tot ce nu era bine să se mai întâmple. ÃŽntreaga societate s-a reconstruit în jurul unei constituÈ›ii simple, universale, bazate în principal pe observaÈ›iile asupra greÈ™elilor făcute de vechea civilizaÈ›ie. Nu au mai refăcut țările, ci s-au reorganizat în regiuni. Odată cu țările au dispărut È™i problemele naÈ›ionale specifice. A dispărut cu această ocazie È™i noÈ›iunea de stat, care, oricum, se transformase din administratorul fidel țării în proprietarul ei discreÈ›ionar. Ba chiar, deseori, statul devenise un sistem perfecÈ›ionat de distrugere a țării sale. Regiunile devenind acum cu mult mai mici, democraÈ›ia adevărată a putut fi implementată, controlată È™i consolidată. Astfel, au reuÈ™it să atingă performanÈ›e economice mari în scurt timp. După cum È™tii, este mai uÈ™or să construieÈ™ti o casă nouă decât să consolidezi È™i să restaurezi una veche în timp ce stă să se prăbuÈ™ească peste tine. – Da, da, corect, aÈ™a este. Este mai uÈ™or să o iei de la capăt decât să dregi ceva... – Omenirea s-a născut astfel pentru a doua oară, de data asta, însă, nu în forma unui bebeluÈ™ a cărui minte începea de la zero să înveÈ›e să meargă È™i să vorbească, ci în forma unui bebeluÈ™ ce avea deja mintea unui bătrân plin de experienÈ›a unei tumultuoase vieÈ›i, căruia i se mai acordă o È™ansă nesperată: încă o existență! – Aha, este foarte interesant tot ce-mi spui. RenaÈ™terea din propria cenușă, o cenușă însă plină de semnificaÈ›ii È™i de experienÈ›e. Acum înÈ›eleg multe... Inclusiv împăcarea oamenilor cu natura, integrarea clădirilor în natură, coabitarea cu animalele È™i toate celelalte... – Da, aÈ™a este. Au avut grijă de mediul înconjurător, de animale, de viaÈ›a lor. Legea Extinsă a NaÈ›iunilor, devenită ulterior Legea VieÈ›ii, a inclus în ea toate celelalte populaÈ›ii de vieÈ›uitoare, dându-le È™i acestora dreptul la viață... Carnea, necesară corpului uman, a fost obÈ›inută exclusiv pe cale genetică, având drept materie primă doar plantele. Mâncarea, distracÈ›ia È™i cercetarea È™tiinÈ›ifică nu au mai făcut, de atunci, nici o victimă în rândul animalelor. – Mă bucur nespus să aud, am spus gândindu-mă la nerodul gând de a frige peÈ™tii pescuiÈ›i de T’Ralk. – ÃŽn plus, în spiritul noii raÈ›iuni, oamenii nu s-au mai înmulÈ›it în mod necontrolat, iar fiecărui copil i s-a asigurat încă înainte de naÈ™tere întreg cadrul necesar unei vieÈ›i fericite. Nu mai exista copil fără familie, fără asistență medicală, fără mâncare, fără educaÈ›ie, fără o casă È™i un serviciu, odată ajuns la maturitate. Nu s-a mai pomenit niciodată de atunci cruzimea fără seamăn È™i indiferenÈ›a vechii societăți în care copiii din Africa mureau de foame, fiind devoraÈ›i de vulturi încă înainte de a se stinge din viață... Nimănui nu i s-a mai permis să aducă pe lume un copil fără ca acesta să aibă asigurat viitorul. Fără să aibă propriul lui loc în lume. – Minunat început de drum! – Și, à propos de formarea fiinÈ›ei umane, deci de edu-caÈ›ie, trebuie să-È›i spun că, cu timpul, aceasta a căpătat, în sfârÈ™it, locul pe care-l merita cu adevărat. Vezi bine că noi toÈ›i suntem formaÈ›i dintr-o sumă de cunoÈ™tinÈ›e È™i de experienÈ›e acumulate de-a lungul vieÈ›ii, în mijlocul cărora stau conÈ™tiinÈ›ele noastre de sine. Fără toate aceste cunoÈ™tinÈ›e, conÈ™tiinÈ›a ar locui într-o casă goală. AminteÈ™te-È›i ce erai când te-ai trezit prima oară È™i întrebai cum te numeÈ™ti! Fără cunoÈ™tinÈ›e nu eÈ™ti om, nu eÈ™ti... nimic! – Absolut, aÈ™a este! CunoÈ™tinÈ›ele ne formează ca fiinÈ›e umane. AÈ™a cum mâncarea reflectă sănătatea corpului, tot aÈ™a sănătatea minÈ›ii este dată de informaÈ›iile ce-i formează experienÈ›a, este adevărat, am întărit eu. – Ei bine, copiii au primit o educaÈ›ie sănătoasă, fiind astfel construiÈ›i din informaÈ›ii sănătoase, devenind niÈ™te fiinÈ›e umane cu adevărat speciale. Astfel, au apărut primele generaÈ›ii noi, cele care au reuÈ™it de unele singure nu numai să refacă o societate umană, ba chiar să o întreacă cu mult pe cea veche! Au reuÈ™it chiar să reducă din timpul pierdut de vechea civilizaÈ›ie! Mă refer aici la nivelul È™tiinÈ›ei È™i tehnologiei. Ei, de altfel, sunt părinÈ›ii tehnologiilor care îți permit È›ie acum să trăieÈ™ti, deÈ™i erai mort, È™i, de asemenea, a celei care a făcut posibil întreg proiectul Urb Binaria. Dacă omenirea È™i-ar fi continuat mersul pe drumul început, nu s-ar fi aflat azi nicidecum unde se află, ci în pragul extincÈ›iei! Școala adevărată a format oameni adevăraÈ›i, iar aceÈ™tia, mai departe, au construit o lume adevărată. Pentru societatea umană, È™coala este însăși viaÈ›a ei... Avea dreptate. Perfectă dreptate. Ne-am strâns mâinile È™i ne-am luat rămas bun. Asta a fost ultima discuÈ›ie pe care am avut-o cu T'Ralk, însă una care mă va urmări în întreaga mea existență ce urmează să vină... * Uwe a ajuns abia seara târziu È™i cu greu am putut schimba câteva vorbe cu ea, fiind ocupată cu instalarea noilor sosiÈ›i. Pe fugă, însă, tot am mai aflat ceva... – Uwe, am întrebat-o, T'Ralk este... uÈ™or diferit sau mă înÈ™el eu? – Da, ai observat bine, T'Ralk este diferit. Corpul lui este unul artificial. Un model foarte avansat care cu greu poate fi deosebit, prin simpla privire, de unul autentic. – Dar de ce, a avut vreun accident ca È™i mine, sau cum?... – Nu, Dall, nu a suferit de nimic, niciodată. El nu s-a născut om, aÈ™a ca noi. T'Ralk a fost o păpușă. Una care a preferat să rămână ca instructor aici, până la ultimul transport. – O păpușă? – Da, nu È›i-a arătat-o? Este în micul muzeu din primul nivel al subsolului. Acum trebuie să plec, te caut eu mai târziu... * Am rămas singur pe stradă, căci Uwe a fugit la treburile ei. Am plecat spre casă È™i, ceva mai târziu, am văzut navele gri de transport aterizând în partea de Vest a micului orășel Lasse Forest. La scurt timp È™i-au făcut apariÈ›ia, mărșăluind în grupuri lungi, pe străduÈ›ele peste care se aÈ™ternuse deja noaptea, primii nou-sosiÈ›i. ÃŽn următoarele zile, toÈ›ii aceÈ™tia urmau să intre în procedura de relocare, noua lor adresă fiind localizată pe undeva prin spaÈ›iul virtual din Urb Binaria. * ÃŽnapoi spre Complex DimineaÈ›a asta am mai tras un tur scurt prin împrejurimi, unul de rămas bun, fiindcă urma să plecăm imediat după prânz, cu aceeaÈ™i mică „farfurie zburătoare†cu care veniserăm. Uwe tocmai a terminat masa de prânz, aÈ™a că ne-am È™i suit în mare grabă în aparatul de zbor ce a decolat imediat. De data asta am să încerc să văd mai cu atenÈ›ie construcÈ›iile orășelului Lasse, pentru că de jos n-am reuÈ™it. O vedere de ansamblu îmi fusese împiedicată de pomii înalÈ›i È™i bogaÈ›i în coronament. De la înălÈ›imea la care suntem acum, pot să văd navele gri, lungi ca niÈ™te trenuri, care i-au adus aseară pe noii veniÈ›i. Stau aliniate deasupra unui teren situat relativ în apropiere de locul unde am locuit în ultimele zile. Le-am putut privi doar pentru câteva clipe, căci Uwe a ridicat destul de repede în aer micuÈ›a noastră navă È™i am pornit apoi la drumul pe orizontală. – Iartă-mă, te rog, pentru aseară! a zis Uwe. Nu am mai apucat să te caut, am avut o groază de formalități de dus la bun sfârÈ™it legate de organizarea cazării noilor sosiÈ›i. De astăzi, aceÈ™tia încep procedurile de identificare È™i de testare în vederea relocării. Cum te simÈ›i, ce ai mai făcut? – Nu-i nici o problemă, călăuză dragă, mi-am dat seama că eÈ™ti ocupată. Felicitări pentru succesul misiunii. Eu încă mai fac cunoÈ™tință, când cu amăreală, când cu plăcere, cu trecutul vostru, respectiv viitorul meu. Viitorul din care am lipsit... – Peste care ai sărit, Dall. Și cum È›i se pare că s-a descurcat lumea în lipsa ta? Cum o găseÈ™ti acum, că ai început să cunoÈ™ti atâtea despre ea? – O găsesc într-o formă de zile mari, Uwe! ÃŽntr-o formă de zile mari, da... Parcă este un făcut că asteroidul ăsta ticălos vine tocmai acum când este o plăcere È™i o bucurie chiar È™i numai să vezi lumea omului, nu mai zic să È™i trăieÈ™ti o întreagă viață în ea! – Dall, să nu greÈ™eÈ™ti denumind asteroidul, adică un obiect, ticălos. Piatra aceasta moartă nu are nicio intenÈ›ie È™i, prin urmare, nici o vină. Răul, ca atare, nu există nicăieri altundeva decât numai în lumea minÈ›ii omului. Nicăieri pe planetă, printre păsări, insecte È™i animale, nu există răul făcut cu intenÈ›ie. Durerea simÈ›ită de o gazelă când își vede puiul mâncat de o leoaică este reală È™i pe deplin justificată, însă nu poÈ›i să acuzi leoaica de răutate pentru simplul fapt că nu poÈ›i să acuzi o altă ființă pentru că încearcă să supravieÈ›uiască. Doar mintea umană lucrează avidă de plăcere cu răul. Doar mintea umană foloseÈ™te răul drept instrument. Asteroidul este doar o simplă bucată de stâncă nevinovată. – Da, este adevărat, nu te contrazic. – ÃŽÈ›i dai seama că acest asteroid, ce ciudat, are o vârstă mai mare decât cea a pământului, È™i astfel el se găseÈ™te pe această traiectorie dinainte chiar de a se naÈ™te pământul. Era stabilit, dintr-un anume punct de vedere, că ne vom ciocni cu el încă dinainte ca planeta noastră să se fi născut... AÈ™a a fost să fie, lui nu ai ce să-i reproÈ™ezi. Și nimănui altcuiva. ÃŽn Univers nu există răul ca manifestare conÈ™tientă È™i intenÈ›ionată. – Da, aÈ™a este. Abia la unele primate apare acest rău, aproape imperceptibil, dar la om, cum spui È™i tu, există ca manifestare intenÈ›ionată făcută din plăcere, sau, mai corect spus, din... răutate. Uwe, să È™tii că mi-am dat seama, chiar mai demult, de acest aspect al naturii fiinÈ›ei umane. – Asteroidul este ca un tren, un tren ce are ruta È™i orarul foarte precis stabilite de către legile de guvernare ale uni-versului, încă de acum câteva milioane de ani. Noi, oamenii, harnice furnicuÈ›e, ne-am înălÈ›at semeÈ›ul muÈ™uroi între È™inele pe care va sosi acest tren, È™i dacă nu am fi fost în stare să ne trezim la timp, adunându-ne toate forÈ›ele ca să părăsim casa străveche, trenul ne-ar fi trecut în neființă fără să aibă habar de ceea ce face. Asteroidului nu i se poate reproÈ™a nimic, ci doar întregului È™ir al generaÈ›iilor de oameni care nu au pierdut nici o ocazie de a tărăgăna lucrurile de-a lungul istoriei evoluÈ›iei noastre. – Nu chiar toate generaÈ›iile. GeneraÈ›iile voastre s-au trezit la timp... Din câte văd acum, uitându-mă pe fereastră, traseul de întoarcere este diferit de cel pe care am sosit aici. Uwe mi-a spus, încă de când am sosit în Lasse, că vom face o vizită într-unul din centrele ocupate de Lutsi. De acele trupuri părăsite de conÈ™tiinÈ›a umană È™i de tot bagajul acesteia de cunoÈ™tinÈ›e È™i experienÈ›e. De acele CFX 3-uri biologice... – La ce te gândeÈ™ti? – Că trebuie să-È›i dau perfectă dreptate, Uwe. Asteroidul nu are nici o vină. Doar noi singuri purtăm întreaga vină. Bine că aÈ›i găsit această soluÈ›ie de scăpare. Dar, à propos de destin, în definitiv care este menirea noastră, a oamenilor? Dacă avem vreuna... Și odată mutaÈ›i cu toÈ›ii pe Sol Invictus mai putem să ne-o ducem la bun sfârÈ™it, sau am ieÈ™it pe uÈ™a din spate din scenariul propriului nostru destin, ratându-ne scopul existenÈ›ial? – Tu ce crezi? – Eu încă mă mai întreb care este menirea a tot ce este în jurul nostru È™i a tot ce există în univers. – Și? – Am observat că există raÈ›ionalitate în tot ce ne înconjoară. Totul pare a fi alcătuit dintr-un număr colosal de rotiÈ›e È™i angrenaje, cu toate aparÈ›inând unui unic È™i uriaÈ™ mecanism universal misterios. Astfel, se pare că nimeni È™i nimic nu există fără a avea un sens bine determinat sau fără să fie necesar la ceva sau cuiva. Apoi, am văzut felul în care lucrurile interacÈ›ionează în acest Univers È™i iarăși trebuie să constat că totul este parcă scufundat în raÈ›ionalitate. Și nu îmi dau seama cine sau ce stă în spatele acestor acÈ›iuni universale perfect raÈ›ionale. Mergând apoi la detalii, văd că există raÈ›ionalitate în alcătuirea vieÈ›ii È™i, mai presus de toate, există raÈ›ionalitate în... minÈ›ile noastre. Trebuie, aÈ™adar, ca toată această raÈ›ionalitate să existe cu un scop. Care este acela? AÈ›i aflat? – CunoaÈ™terea noastră a progresat întrucâtva È™i în direcÈ›ia asta, dar încă nu s-a ajuns la un rezultat care să poată fi considerat final È™i definitiv. – Nu?, interesant. Și la ce concluzii parÈ›iale aÈ›i ajuns? – Scuză-mă că te întrerup, dar uită-te acum în dreapta ta, căci vom survola un alt mare oraÈ™. Acesta este Artsal, capitala Zonei A 252, È™i nu vei mai avea ocazia să-l revezi, deoarece vom ateriza în partea cealaltă a oraÈ™ului ca să vizităm rezervaÈ›ia cu Lutsi. ÃŽncepe, într-adevăr, să se vadă capitala Zonei undeva în dreapta, la orizont, dar bineînÈ›eles că imaginea tot nu avea nimic de-a face cu ideea mea de oraÈ™. VegetaÈ›ie ca în junglă! Râuri, lacuri È™i probabil multe animale libere... MicuÈ›a noastră navă coteÈ™te spre dreapta È™i începe să coboare, iar peste câteva clipe vom începe să survolăm, la viteză mică, întinsul oraÈ™. – Mă întrebai despre concluziile parÈ›iale la care s-a ajuns, zice Uwe. ÃŽn linii mari, situaÈ›ia se prezintă cam aÈ™a: există Universul cu tot ce este în el, dar nu intrăm pentru moment în detalii despre cum s-a format sau altele asemenea, bine? – Bine, cum doreÈ™ti tu, nu intrăm. – Apoi, există atomii. Știi de unde vin atomii? – Nu, chiar habar nu am. Nu din Big Bang? – Nu toÈ›i. Atomii provin din stelele care au murit. O stea moare atunci când își epuizează combustibilul nuclear format din hidrogen È™i heliu. Când se întâmplă aceasta, steaua explodează, își măreÈ™te foarte mult diametrul È™i devine o supernovă. GravitaÈ›ia adună resturile împrăștiate prin spaÈ›iu de explozie, făcându-le să se prăbuÈ™ească înapoi spre centrul stelei. MicÈ™orându-se, aceasta devine o stea pitică. O stea este iniÈ›ial formată din atomi de hidrogen È™i de heliu. Arzând în reactorul nuclear din centrul stelei, se eliberează electroni ce migrează pe orbitele altor atomi, formând elemente mai grele, de la litiu până la fier. ÃŽn urma imploziei finale, cresc enorm presiunea È™i temperatura, astfel încât È™i alÈ›i electroni sunt dislocaÈ›i. AceÈ™tia zboară de pe orbitele lor È™i se reaÈ™ează pe orbitele altor atomi, formând atomii elementelor mai grele decât fierul. Astfel, toate elementele chimice reprezentate de tabloul lui Mendeleev provin din stele ce au murit. Aurul din circuitele tale electronice provine dintr-o stea care, după ce a explodat, s-a transformat – desigur, parÈ›ial – în aur masiv. Astfel, au apărut atomii de calciu, de fier, de carbon È™i tot aÈ™a până la completarea întregului tabel al lui Mendeleev. AÈ™a s-au format elementele. – Nu È™tiam È™i chiar nu mi-am pus vreodată această întrebare. Deci fiecare dintre elementele cunoscut de noi s-a născut la moartea unor stele... – Da, aÈ™a se formează atomii. Prin reaÈ™ezarea electronilor rămaÈ™i liberi după explozia stelei în jurul nucleelor de hidrogen È™i heliu, elementele care compun orice stea, formând un alt element, cum spuneam, mai greu. Bun... ÃŽn continuare, o parte din aceÈ™ti atomi sunt azvârliÈ›i în spaÈ›iu de către exploziile uriaÈ™e ce nu contenesc. GravitaÈ›ia îi adună în grămezi, formând fel de fel de asteroizi ce încep să zboare prin spaÈ›iu. AceÈ™tia, tot ciocnindu-se unii de alÈ›ii, se adună laolaltă, formând, într-un final, planetele. Cam aÈ™a a apărut È™i planeta noastră, cu filoanele ei de zăcăminte, fiind bombardată de tot atâtea feluri diferite de asteroizi, câte elemente chimice găseÈ™ti în ea. – Ce interesant, nu È™tiam. Bun, pare a fi raÈ›ional tot ce-mi spui. Mai departe? – Ce-i mai interesant de-abia acum începe. – Da? Ce? * O scară mai puÈ›in obiÈ™nuită – Anume că toÈ›i aceÈ™ti atomi, odată ajunÈ™i pe o planetă care, precum Terra, întruneÈ™te anumite condiÈ›ii speciale, încep a se grupa miraculos È™i misterios, organizându-se, într-un prim final, în niÈ™te forme primitive de viață. Și aici mă refer strict la plante. Acestea cresc folosindu-se de ajutorul energiei solare captate prin frunze, energie ce provine tot de la o stea, precum Soarele, în cazul nostru... Apa dizolvă mineralele din sol È™i le transportă prin capilaritate, în frunze. Aici sunt „asamblate†în noi molecule prin fotosinteză, folosind, drept legături de forță, chiar energia luată de la soare. Ai văzut că plantele ard. Te-ai întrebat de unde anume eliberează lemnele căldura È™i lumina, atunci când ard? De la Soare, de unde altundeva! Adică eliberează exact energia pe care plantele au captat-o de la Soare È™i au înmagazinat-o în moleculele ce o formează. Descom-punând moleculele, se eliberează chiar energia care le-a È›inut legate, respectiv aceeaÈ™i energie solară. Tot ce trebuie, după ce ai scos apa care menÈ›ine stabilitatea termică din plantă, este să iniÈ›iezi această reacÈ›ie aprinzând un lemn cu energie din afară, după care, energia eliberată va susÈ›ine reacÈ›ia mai departe până când toată bucata de lemn va arde. – Mda, cam aÈ™a ar fi! Nu m-am gândit niciodată că, atunci când mă încălzesc la un foc de lemne, de fapt eliberez energia captată de plante de la Soare... – De unde altundeva? Practic, într-un anume fel spus, în soba în care faci focul se petrece fenomenul invers procesului de fotosinteză, eliberarea energiei solare prin „desfacerea†moleculelor. – De acord È™i aici. Mai departe? Uwe împinge joystick-ul înainte È™i acum ne îndreptăm în viteză spre o platformă de aterizare. – Aici vom ateriza. Mai departe va trebui să mergem pe jos până la rezervaÈ›ie. – Cu mare plăcere, am răspuns. Locul unde am aterizat este aproape pustiu. Un singur tip È™i-a făcut apariÈ›ia, salutându-ne din spatele unei ferestre largi a ceea ce părea a fi un fost turn de control. Pornind pe jos, înspre rezervaÈ›ie, Uwe mi-a spus: – Hai să nu întrerupem aici discuÈ›ia asta. Eu zic să facem o plimbare ocolitoare prin pădure atât cât să putem termina subiectul, de acord? – Cum să nu? am răspuns. Te rog, ia-o înainte, tu È™tii drumul. – Bun. Să continui acum. Am vorbit despre organizarea atomilor în plante. Urmează organizarea lor în animale. Ierbivore, mai întâi. – Mda, poÈ›i spune È™i aÈ™a... Organizarea atomilor în ierbivore... – Nu? Ierbivorele consumă plantele descompunându-le È™i fac aceasta întrucât metabolismul lor nu poate funcÈ›iona direct cu energia solară. Dar, consumând plantele, întocmai ca È™i în cazul focului, se eliberează aceeaÈ™i energie de proveniență stelară. Nu de mineralele plantei au în principal nevoie ierbivorele, ci tocmai de acea energie de legătură din molecule captată de plante de la soare, care să le È›ină corpul la temperatura de funcÈ›ionare È™i care să le alimenteze muÈ™chii È™i tot restul de funcÈ›ionalități. Astfel, energia solară ajunge din plante în animalele ierbivore, depozitându-se preponderent în celulele de grăsime. – Nu te contrazic nici acum, dar vreau doar să-È›i spun că, deÈ™i par atât de simple toate acestea, nu È™tiu de ce, dar nu mi-ar fi trecut prin minte nici de-acum într-o mie de ani... – Este doar un punct de vedere mai special asupra aceleiaÈ™i lumi în care trăim cu toÈ›ii de când ne È™tim. AÈ™adar, mergem mai departe. Vom lua acum în vizor animalele carnivore. Acestea își iau energia necesară descompunând organizarea moleculelor ce formează animalele ierbivore, desigur urmărind aceeaÈ™i energie care, cum spuneam, a provenit iniÈ›ial de la soare, a trecut prin plante È™i mai apoi a poposit în animalele ierbivore. Dar, în esență, rămâne aceeaÈ™i energie, bine? – Da. Mai sunt È™i animalele omnivore: omul, ursul, maimuÈ›ele... – À propos, un grup de maimuÈ›e ne privesc chiar acum din pom, a spus Uwe indicându-mi direcÈ›ia. ÃŽntr-adevăr, ridicând privirea am zărit un mic grup de maimuÈ›e pitice cu blană alb-cenuÈ™ie È™i ochi mari încadraÈ›i de două cercuri închise la culoare, care, atârnate de cozile lor lungi, culegeau niÈ™te fructe lunguieÈ›e de culoare galbenă È™i săreau apoi din cracă în cracă făcând o gălăgie de nedescris. – Corect, a continuat Uwe, există È™i animalele omnivore care își pot lua energia fie descompunând moleculele unei plante sau a unui fruct, fie moleculele unui animal. Ceea ce vreau să-È›i subliniez acum este faptul că, la urma urmelor, întreaga organizare a vieÈ›ii se desfășoară în jurul consumului energiei solare. ÃŽnainte de a lua în discuÈ›ie lupta pentru supravieÈ›uirea genelor ca motor al vieÈ›ii, trebuie să vezi că, de fapt, în adâncul lucrurilor stă lupta atomilor organizaÈ›i pe trepte succesive de energia solară. – Foarte ciudat acest punct de vedere! – Da, poate părea ciudată această luptă, însă este una din care poÈ›i vedea foarte clar lumea È™i înÈ›elege mai apoi firea lucrurilor. – Dar eu, când mănânc o pară zemoasă È™i dulce, nu de materia care o formează am nevoie? Doar de legăturile ei energetice interne? – GândeÈ™te-te puÈ›in: dacă ai lua toÈ›i atomii dintr-o pară coaptă È™i zemoasă È™i i-ai pune într-o farfurie doar pe aceÈ™tia, deci fără legăturile energetice ce formează moleculele, ai obÈ›ine un fel de praf mineral, pe care dacă l-ai consuma ai putea să constaÈ›i că nu vei primi deloc energia necesară ca trupul tău să poată funcÈ›iona. Ai mânca praf. Sare, nu zahăr. ÃŽnÈ›elegi ce vreau să spun? – ÃŽnÈ›eleg, înÈ›eleg... Și în acelaÈ™i timp mă enervează gândul că aceste observaÈ›ii, deÈ™i sunt atât de simple È™i de logice, nu le-am văzut în ansamblul lor. – Nu are importanță acum. Uite, că vorbeam mai devreme de sare È™i de zahăr. Cristalul de sare nu diferă, vizual vorbind, de cel de zahăr. Sunt două cristale translucide. Cel de zahăr este însă rodul existenÈ›ei unei plante, sfecla sau trestia de zahăr, care a acumulat energia captată de la soare È™i a înmagazinat-o în el. Consumând cristale de zahăr, vei supravieÈ›ui. Dacă, în schimb, ai mânca cristale de sare, nu ai putea supravieÈ›ui! DeÈ™i È™i sarea are în legăturile ei energie, dar pe aceasta, nefiind captată de o formă de viaÈ›a de la soare, nu o poÈ›i folosi. Zahărul înseamnă viață, È™i în lumea noastră se mănâncă doar viață. Și se bea apă. – Se mănâncă viață, dar se pune sare pe ea! – Mai È™tii È™i alt mineral, afară de sare, pe care să-l fi mâncat? – Nu, nu prea. Chiar aÈ™a? Doar viață? – Verifică... – Absolut just! Prin urmare, într-adevăr, toate vieÈ›uitoarele sunt construite È™i asamblate cu acelaÈ™i liant – energia solară, È™i au nevoie, pentru ca să supravieÈ›uiască, să consume tot energie solară, luată din rodul unei alte vieÈ›i... – Nu uita, totodată, a continuat Uwe, că benzina, plasticul, cauciucul È™i toate celelalte materiale È™i substanÈ›e, care ard odată aprinse, sunt obÈ›inute din petrol, iar petrolul nu este nimic altceva decât esență de viață scursă în straturile geologice. Deopotrivă, plante È™i animale. – Asta È™tiam, este adevărat. Energia eliberată din corpurile lor È™i scursă în pământ. Mai departe? – Bun, acum să recapitulăm: avem o stea care explodează formând atomi, atomii formează planete pe care tot ei, mai apoi, se reorganizează în plante care trăiesc luând energie de la o stea „vie''. Mai departe, energia din plante ajunge în animalele ierbivore È™i, din acestea, în cele carnivore sau în cele omnivore. Acestea din urmă sunt, bineînÈ›eles, mai performante decât primele din punct de vedere al procesării materiei în scopul obÈ›inerii de energie solară. Ei bine, pe aici pe undeva hai să-l întroducem în scenă È™i pe om, nu? Și, ca să fiu mai precisă, voi introduce trupul omului. Trupul de animal omnivor, guvernat de o minte È™i instincte tipic animalice. – Corect! Apoi? – Avem stele, atomi, planete, plante, animale ierbivore, animale carnivore, animale omnivore È™i, în final, omul. ÃŽn om găsim o minte raÈ›ională È™i inteligentă. De reÈ›inut faptul că raÈ›iunea È™i inteligenÈ›a sunt caracteristicile constructive ale întregului lanÈ› de organizare descris mai devreme, valabil în univers. Până în acest punct al raÈ›ionamentului nostru am observat raÈ›iunea în jurul căreia se împleteÈ™te viaÈ›a. O raÈ›iune pe care, însă, trebuie să o vezi împărÈ›ită precum treptele succesive ale unei scări. ÃŽnÈ›elegând prin extrapolare unde duce această scară, ai să înÈ›elegi È™i raÈ›iunea existenÈ›ială a omului. Mai departe... – AÈ™teaptă puÈ›in, vreau să-mi clarific ceva. Deci să înÈ›eleg că raÈ›iunea existenÈ›ială a plantelor È™i a animalelor nu este nicidecum aceea de a-È™i propaga în viitor propriile gene, cum se spunea în vremurile mele, ci strict o luptă pentru energie? – Nu, nu aceasta este raÈ›iunea. Există o singură raÈ›iune universală È™i nu tot atâtea raÈ›iuni câte vietăți există în univers. Lupta pentru energie este stâlpul pe care o plantă se înalță crescând spre soare, iar supravieÈ›uirea genelor este, dacă vrei, echivalenta cârceilor plantei cu ajutorul cărora planta se prinde de stâlp. Ai văzut doar că, în cadrul speciilor, indivizii evoluează identic. După teoria evoluÈ›iei, fiecare individ al unei specii ar fi trebuit să genereze un nou arbore evolutiv, dar, după cum vezi, realitatea arată cu totul È™i cu totul altceva. Indivizii par a evolua oarecum în paralel È™i identic. Iar asta presupune cumva un plan, o raÈ›iune superioară luptei de supravieÈ›uire a genelor, nu? – Da... – RaÈ›iunea existenÈ›ială a acestei scări energetice, despre care vorbeam mai devreme, ce-È™i are originea în negura începutului universului, este aceea de a obÈ›ine diverse trepte evolutive, toate acestea având drept raÈ›iune existenÈ›ială formarea unui suport pentru minÈ›ile raÈ›ionale ale fiinÈ›elor inteligente. Ale oamenilor, în principal! – Cum aÈ™a? – Da, tot efortul universului este, de fapt, eÈ™afodajul necesar pentru ca noi să putem exista! Aceasta este raÈ›iunea generală existenÈ›ială a universului. Noi nu suntem un „produs†obÈ›inut din jocul hazardului, tot aÈ™a cum nimic din tot ce se petrece în acelaÈ™i unic univers nu se petrece la întâmplare. Cum s-ar spune, evoluÈ›ia nu este oarbă È™i nici condusă de lupta genelor de a supravieÈ›ui. Și abia acum putem să vedem cine suntem noi, de fapt. – Hmm, sunt înmărmurit! De-abia aÈ™tept să văd cine sun-tem. Chiar îmi vei răspunde acum la întrebarea cine suntem? – Am să încerc. Asta dacă nu ai să mă mai întrerupi tot timpul, a spus Uwe zâmbind. – Bine! * O rudă mai îndepărtată – Omul nu este doar un simplu consumator al aceleiaÈ™i energii despre care am tot vorbit. El este ceva mai mult. Este un sistem dual format, după cum ai văzut, dintr-un animal È™i o conÈ™tiință. ÃŽn mintea sistemului dual denumit om locuieÈ™te un spirit. Cel al fiinÈ›ei umane. O entitate energetică organizată raÈ›ional. Mintea lui raÈ›ională, conÈ™tiinÈ›a de sine, amintirile ce-l formează, există într-o formă energetică, deci pur imaterială. FiinÈ›a umană raÈ›ională È™i inteligentă stă în mintea maimuÈ›oiului omnivor precum un călăreÈ› în È™aua calului. Doar de pe această treaptă a scării energetice numită mintea omului, legile raÈ›ionale ce guvernează universul, care au construit „orbeÈ™te†toată această scară, dobândesc posibilitatea de a... vedea, de a acÈ›iona în mod voit conÈ™tient! Pot dobândi conÈ™tiință de sine! Pot fi observatori ai propriei creaÈ›ii. S-au întrupat! – Legile s-au întrupat? – Noi, oamenii, È™i când spun „oamenii†mă refer la minÈ›ile noastre raÈ›ionale È™i conÈ™tiente de sine, la fiinÈ›ele umane... – AÈ™a... – Noi, suntem trupul imaterial al înseÈ™i legilor raÈ›ionale È™i atotputernice care hotărăsc totul în univers! – Uau! – UniÈ›i ca unul în dragoste pentru viață, formăm însăși conÈ™tiinÈ›a de sine a acestor legi. Noi începem să devenim ceea ce ne este menit să devenim în chiar momentul ce urmează clipei în care înÈ›elegem acest lucru. ÃŽn clipa în care ne uităm în noi înÈ™ine! – Fantastic! Uwe, îți mulÈ›umesc mult pentru ce mi-ai spus! Dacă am înÈ›eles bine, suntem partea conÈ™tientă a ceea ce constituie acel mecanism existenÈ›ial ce guvernează întreg universul, da? – Da. – Dar cum de pot exista astfel de interacÈ›iuni? – Cum? Am să-È›i definesc mai exact ceea ce tu tocmai ai denumit prin „parte conÈ™tientă“. FiinÈ›a umană este o entitate pur spirituală, un „program conÈ™tient“, dacă vrei, a cărui natură este în totalitate spirituală. Spirituală, adică nonmaterială. – ÃŽnÈ›eleg. Este partea din mine care stă acum în trupul android È™i care se va muta în Urb Binaria, nu? – Da, exact! Această entitate spirituală, mintea omului, este în mod evident de o aceeaÈ™i natură cu cea a spiritului, a legilor, sau cum doreÈ™ti tu să le denumeÈ™ti, care descriu felul în care toate lucrurile interacÈ›ionează în întreg Universul. Am spus „descriu†și nu „de care ascultă†toate cele din Univers ca să nu îți induc în minte ideea spiritului vreunor persoane atotputernice, cu voință conÈ™tientă, de zei sau de alte astfel de persoane inventate în vremuri străvechi, bine? Ambele, È™i legile universului È™i mintea omului, sunt entități de natură pur spirituală. Mă înÈ›elegi? – Desigur... – Bun. Acum, să luăm ca exemplu o formă geometrică. O sferă, da? Aceasta, ca È™i orice altă formă geometrică, exista dintotdeauna în Univers, însă doar ca posibilitate matematică. Conceptul de sferă, definiÈ›ia ei matematică, conÈ™tientizarea particularității ei geometrice, există doar în mintea umană. Astfel, acea posibilitate existenÈ›ială, denumită ulterior „sferă“, a urcat o treaptă existenÈ›ială, existând de acum în lumea minÈ›ilor omeneÈ™ti È™i altfel decât ca posibilitate. Pentru că doar aici, în mintea omului, ea începe să existe cu adevărat. Trecerea din stadiul de posibilitate în cel de realitate este ceea ce vreau să-È›i subliniez. ÃŽnÈ›elegi? – ÃŽnÈ›eleg, dar nu intuiesc unde vrei să ajungi. – Este ca È™i cum ai aduce în realitate un personaj al unui basm. Sfera este precum unul din nenumăratele personaje încă neinventate dintr-o viitoare È™i posibilă poveste. Acest teoretic personaj nu există încă pe lume, pentru că nu se È™tie nimic despre el, È™i asta deoarece încă nu a scris nimeni o poveste care să-i dea ființă. Poate exista doar ca posibilitate teoretică. Odată ajuns într-o poveste, însă, depășeÈ™te stadiul de posibilitate, existând È™i influențând, prin urmare interac-È›ionând în dimensiunea virtuală a minÈ›ilor oamenilor. – Aha, acum încep să pricep ceea ce spui. – Mai departe, scopul existenÈ›ial al acestui personaj de poveste este să devină el însuÈ™i, să înceapă să existe È™i altfel decât ca posibilitate. Să poată acÈ›iona conÈ™tient prin È™i din minÈ›ile oamenilor... Nu spun că este foarte simplu, dar este o posibilitate. Tot scenariul È™i regia vieÈ›ii È™i Universului reprezintă tocmai devenirea lui, a teoreticului personaj care întruchipează legile care ordonează lucrurile în Univers. Personajul care, în mintea noastră, ar putea fi regăsit prin spiritul „cugetător†și „cuvântător“. Scopul existenÈ›ial al omului poate fi astfel definit ca fiind treapta care realizează trecerea legilor ce guvernează Universul din stadiul de forÈ›e creative „oarbe È™i inconÈ™tiente†în forÈ›e creative perfect conÈ™tiente. Omul este chiar placa turnantă prin care visul legilor universului devine realitate... Iar toată această turnură se petrece prin intermediul sistemului format de creierul omului È™i mintea lui, vârfurile piramidei construite de energie în organizarea materiei. Prin om, acest spirit cuvântător a dobândit trup. Să te întreb dacă acum m-ai înÈ›eles? – Mai bine nu! am spus zâmbind ameÈ›it. Glumeam, am înÈ›eles, dar mai am de cugetat la cele spuse... – Acestei forÈ›e insinuante din interiorul minÈ›ii sale, care-È™i croieÈ™te drumul spre dimensiunea realității materiale, omul i-a spus în toate felurile, încercând mereu să definească atotputernicia ce guvernează în univers. A întruchipat-o în diverse personaje omnipotente de care se temea È™i cărora în acelaÈ™i timp le cerea protecÈ›ie în schimbul supunerii bazată pe raÈ›iunea unei credinÈ›e pornită din interior. De la zei la Dumnezeu. – Bine, dar dacă această entitate spirituală are atâta putere încât să guverneze universul, nu putea găsi o altă cale mai directă pentru a se materializa? – Am să încerc să-È›i răspund. GândeÈ™te-te la câmpul de unde electromagnetice ce se formează între cel ce stă cu video-căștile pe ochi într-o localitate È™i robotul prin care acesta acÈ›ionează, aflat într-o altă localitate. ÃŽntre ei se formează acest câmp de unde electromagnetice care asigură transmiterea voinÈ›ei omului înspre robot. Fie că pilotează un aparat de zbor, fie că manipulează o macara într-un port, fie că se relaxează într-un safari pe un continent îndepărtat. – OK, ce-i cu acest câmp electromagnetic? – Acest câmp de forță există, deÈ™i este imaterial, nu-i aÈ™a? DeÈ™i nu-l vedem... – Da, există deÈ™i nu-l vedem. – Are el vreun efect pe întreaga distanță de până la robot? Vreo putere de a face ceva? – Nu înÈ›eleg întrebarea. Are forță, cum să nu aibă? – Pot aceste unde, de unele singure, să strivească un măr? Să spargă un ou? – Nu, nu au nici un astfel de efect. Un măr strivit de robot. Ha, ha, acum încep să pricep... – Odată însă ajunsă în robot, voinÈ›a din mintea omului poate acÈ›iona după voie în lumea materiala, de acord? – Da, aÈ™a este, poate acÈ›iona, corect! – Ei bine, vezi tu?, omul este chiar „robotul†prin care inteligenÈ›a imateriala a spiritului raÈ›ional È™i inteligent din univers va acÈ›iona... Noi nu putem deplasa un obiect cu puterea gândului, însă gândul, cu puterea noastră, poate! AÈ™adar, tu nu poÈ›i face cu gândul ce poate face gândul cu tine. ÃŽntreaga omenire este o civilizaÈ›ie a gândurilor! Gândurile sunt sala de maÈ™ini ale civilizaÈ›iei omeneÈ™ti! – Am priceput acum! Și dacă bănuim cam cine suntem È™i de unde venim, putem deduce totodată È™i care este destinul nostru. – Bun. Dacă spui că ai priceput, înseamnă că poÈ›i aprecia corect dacă prin mutarea noastră în Urb Binaria ne-am abătut sau nu de la destinul nostru. – AÈ™ prefera să-mi spui tu, totuÈ™i. – Noi ne vom abate de la destin doar dacă încetăm să mai existăm. Câtă vreme omenirea rezistă încercărilor, continuând să existe, înseamnă că nu ne-am abătut deloc de la destin! * RezervaÈ›ia de Lutsi Uwe È™i-a terminat interesantul, dar în acelaÈ™i timp ameÈ›itorul discurs, exact în momentul în care am ajuns în dreptul uÈ™ii unei clădiri masive, făcută în întregime din bârne de lemn, prin care mi-a È™i făcut semn să intru. Am trecut dincolo È™i în faÈ›a mea a apărut un hol larg cu câteva camere de o parte È™i de alta. ÃŽn capătul holului era o scară tot din lemn care urca un singur nivel. Din prima cameră, situată imediat lângă intrare, a ieÈ™it un android îmbrăcat într-o salopetă de camuflaj care ne-a salutat È™i a schimbat câteva vorbe cu Uwe. Apoi am continuat să înaintăm prin hol, ajungând în dreptul scării de lemn. Am început să urcăm până la uÈ™a pe care Uwe a deschis-o cu precauÈ›ie. ÃŽn spatele ei era un fel de pasarelă cam de doi metri lățime È™i foarte lungă, construită, de asemenea, din lemn. Pasarela, situată la vreo cinci metri înălÈ›ime de sol, avea în ambele părÈ›i câte un parapet de protecÈ›ie până la înălÈ›imea È™oldurilor, construit din lemn È™i acoperit de plante agățătoare. ÃŽntreaga rezervaÈ›ie era de fapt o uriașă cupolă transparentă construită peste o pădure, o seră uriașă ce acoperea acea pădure. Mi-am dat seama că stăteam în capul unei platforme de observaÈ›ie care intra adânc în rezervaÈ›ia Lutsilor... Parapetul de lemn È™i întreaga pasarelă te ferea să fi văzut din rezervaÈ›ie, pe dinafară fiind acoperită total de frunze. Uitându-mă de aici la o bifurcaÈ›ie a pasarelei, cu greu îmi puteam da seama că în spatele peretelui de frunze poate fi o pasarelă. Uwe s-a întors spre mine È™i a È™optit: – De aici pot fi observaÈ›i fără să-i speriem. Și tot de pe această pasarelă este dispersată hrana, cât mai adânc È™i uniform prin rezervaÈ›ie. Sunt scări care coboară la sol la fiecare cincizeci de metri. AscunÈ™i de aceste paravane, am înaintat cu umerii aplecaÈ›i, precauÈ›i, prin coridorul care È™erpuia la aceeaÈ™i înălÈ›ime constantă È™i se ramifica la tot pasul prin rezervaÈ›ie. Puteam, într-adevăr, să-i urmărim din diferite puncte de observaÈ›ie fără să fim descoperiÈ›i. – De ce atâtea măsuri de protecÈ›ie? am întrebat-o pe Uwe. – Ceea ce vei vedea aici poate fi asemănat întrucâtva cu o comunitate de primate, cu una de cimpanzei sau de gorile. ÃŽnsă doar aparent, pentru că Lutsii nici nu se cațără în copaci È™i nici nu sunt sociabili precum animalele. Nu se suferă între ei È™i nu-i suferă nici pe oameni. Stau izolaÈ›i unii de alÈ›ii. Sunt extrem de sălbatici, de sperioÈ™i È™i de răutăcioÈ™i. Rareori ai să vezi pe vreunul stând în compania altuia. Dacă se sperie, devin peste măsură de agitaÈ›i, putându-È™i face rău unii altora. Lunga perioadă în care au fost deturnaÈ›i de fiinÈ›ele umane ce au locuit în ei i-a făcut să-È™i piardă aproape în întregime acuitatea instinctelor animalice. Săracii de ei, nu au nici măcar avantajul unor experienÈ›e dobândite pe parcursul vieÈ›ii, ca orice alt animal. ÃŽn plus, fiindu-le inhibat medical instinctul de reproducere, nu mai simt nici măcar atracÈ›ia sexuală, astfel încât chiar nimic nu-i mai face să se apropie unii de alÈ›ii... BieÈ›ii de ei, uite-i cum stau pitiÈ›i, spionându-se reciproc printre tufiÈ™uri. – Unde, că nu-i văd? – Uite unul acolo, sub arborele ăla roÈ™u stufos! – Aha, îl văd... Am început să-i zăresc, unul câte unul, ascunÈ™i printre tufiÈ™uri. Trupuri cu chipuri când inexpresive, când speriate. Ochii lor încercănaÈ›i sunt holbaÈ›i la maximum. ÃŽntr-adevăr, nici unul dintre ei nu se afla în apropierea altuia. Fiecare stă cât mai departe de ceilalÈ›i. PitiÈ›i pe după tufiÈ™uri, par că aÈ™teaptă resemnaÈ›i ceva ce È™tiu numai ei... Par realmente pierduÈ›i în timp, a cărui noÈ›iune n-o mai au din clipa în care au fost părăsiÈ›i de minÈ›ile umane. De fiinÈ›ele umane... – Uitându-te la ei, îmi spune È™optit Uwe, ai să poÈ›i înÈ›elege ce vede o ființă umană atunci când se priveÈ™te în oglindă. – Da, am răspuns pe acelaÈ™i ton scăzut, îmi este clar acum. – Și poÈ›i astfel să înÈ›elegi că această situaÈ›ie a condus la multe neplăceri. Sunt fiinÈ›e umane de un anumit sex care atunci când se privesc în oglindă văd un Luts de sex diferit. – Homosexualii... Da, chiar aÈ™a! Și câte neplăceri au din partea societății fără să aibă vreo vină... – Da, aÈ™a este. ÃŽn plus, de cele mai multe ori, oamenii s-au căsătorit între ei judecând după ce le arătau oglinzile, rezultând astfel o uniune a unor minÈ›i È™i suflete nepotrivite, ce rămâneau străine până la despărÈ›ire. Rareori întâmplarea făcea să se unească două suflete pereche! – Am observat că cei ce se căsătoreau a doua oară alegeau mai mult cu sufletul decât cu ochii! – Da, însă o făceau instinctiv, neÈ™tiind în realitate ce se întâmplă. NeÈ™tiindu-È™i propria natura existenÈ›ială... Lutsii de sub noi sunt goi È™i murdari. Nu mai au haine pe ei, dar, judecând după câte un guler ce încă mai atârnă la gâtul vreunuia, deduc că fuseseră îmbrăcaÈ›i cândva. Cel mai probabil că È™i-au smuls hainele de pe ei sau le-au rămas agățate prin crengile tufiÈ™urilor. Au părul lung, năclăit È™i încurcat, iar unghiile nefiresc de lungi. Deodată, liniÈ™tea din seră s-a întrerupt brusc, spărgându-se în mii de bucăți mici È™i ascuÈ›ite care penetrează dureros urechile, intrându-mi parcă direct în suflet, de câteva urlete stridente, altfel perfect omeneÈ™ti. Sunete sălbatice cu timbru omenesc... Brusc, au țâșnit dintr-un tufiÈ™, într-o urmărire de scurtă durată, doi Lutsi. O ea îl fugărea pe un el, într-o poziÈ›ie de alergare arcuită puternic spre înainte, atingând solul din când în când È™i cu braÈ›ele, fapt ce-mi reaminteÈ™te că până È™i banalul nostru mers în poziÈ›ia bipedă îl avem tot datorită educaÈ›iei primite de la civilizaÈ›ia umană. Þipetele au cuprins iute întreaga comunitate, dându-mi astfel seama că tufiÈ™urile erau înÈ›esate de Lutsi. Stăteau pitiÈ›i, spionându-se unii pe alÈ›ii... BieÈ›ii de ei. Chiar dacă înÈ›eleg ceea ce văd, tot nu-i pot percepe altfel decât ca pe niÈ™te oameni părăsiÈ›i într-o suferință a nefiinÈ›ei parÈ›iale. Nu îmi face deloc plăcere să văd acest spectacol grotesc, aÈ™a că i-am făcut semn lui Uwe că vreau să ieÈ™im. ÃŽn vacarmul de strigăte animalice, dar dureros de omeneÈ™ti în acelaÈ™i timp, am refăcut traseul pe unde veniserăm. AÈ™a că am lăsat rapid în urmă rezervaÈ›ia È™i ne-am urcat în micuÈ›a navă. – Cred că nimic din tot ceea ce am aflat È™i văzut până acum nu m-a impresionat mai intens È™i mai neplăcut cum a făcut-o această rezervaÈ›ie, i-am zis lui Uwe. Din acest punct de vedere, mă bucur că Lutsii vor scăpa în curând de chinuri È™i că totul se va termina pentru ei în curând. Am spus că mă bucur că vor pieri? Scuză-mă... Nici nu mai È™tiu să deosebesc binele de rău... Totul se învârteÈ™te cu viteză în mintea mea. Mă ia cu ameÈ›eli È™i îmi este greață. Simt pentru prima oară nevoia să plâng, Uwe, dar nu am cum... Ochii mei nu pot lăcrima! – Nu ai nevoie de lacrimi ca să plângi, dragă Dall. Sufletul tău poate plânge È™i fără ca ochii tăi să verse lacrimi. Este în regulă, nu-È›i face probleme. ÃŽn rezervaÈ›ie nu sunt oameni, ci doar corpurile lor. FiinÈ›ele umane din acele corpuri sunt în Urb Binaria unde, cum È™tii, nimic material nu poate pătrunde. – Știu, ai dreptate, dar ochii mei au văzut acolo oameni aflaÈ›i în suferință È™i părăsiÈ›i... – Știu ce spui. Imaginile îți înÈ™ală raÈ›iunea, am trecut cu toÈ›ii prin ceea ce treci tu, doar că noi am făcut-o treptat È™i nu dintr-o dată, aÈ™a cum o faci tu acum. Următoarele câteva zeci de minute, vreo oră chiar, nu am mai vorbit. Am stat cu capul întors într-o parte È™i am privit în jos, urmărind pădurile È™i oraÈ™ele peste care treceam. Niciodată în întreaga mea nouă existență nu am mai simÈ›it nevoia să plâng. Jos, la câteva sute de metri sub noi, terenul verde de sub navă se schimbă brusc cu albastrul cenuÈ™iu al valurilor oceanului. La un moment dat, Uwe a spart tăcerea spunând: – Hai să-È›i arăt ceva frumos, Dall! Sper să te ajute să-È›i revii puÈ›in. De ce nu, la urma urmei?... Am întors privirea mirat spre ea. Ceva frumos? Ce mai poate fi frumos acum? – Ce anume?, am întrebat. Dar, în loc de răspuns, Uwe a împins brusc înainte maneta de comandă a navei, iar aceasta a făcut o voltă începând să coboare accelerat înspre ocean. Manevra ei m-a ridicat uÈ™or din scaun. ÃŽn timp ce încercam să mă prind de mânerele laterale ale scaunului, am aruncat o privire uimită spre Uwe, dar ea era atentă la manevre, apăsând rapid câteva dintre butoanele de pe ecranul din faÈ›a sa. – PregăteÈ™te-te de impact, Dall! a spus ea mai apoi, È™i am văzut cum botul navei se alungeÈ™te, luând forma unei suliÈ›e foarte ascuÈ›ite, în timp ce nava accelera spre apa de un albastru întunecat. Pentru moment, recunosc că mi-a trecut prin minte gândul că visez ori că eram cobaiul vreunei noi simulări virtuale, de genul acelora pe care le experimentam noaptea, în timpul lecÈ›iilor È™i testelor de instruire făcute cu video-căștile trase pe ochi. Coborâm în continuare cu viteză spre suprafaÈ›a oceanului, mai este doar foarte puÈ›in È™i ne vom prăbuÈ™i în apă! Simt o spaimă grea care mă învăluie brusc, curățându-mă rapid de toate celelalte gânduri care îmi mai bântuie prin minte. Ca o resetare atât de necesară... Speriat, strâng cu putere lateralele scaunului È™i, în acelaÈ™i timp, mă las cu încredere în voinÈ›a lui Uwe. Chiar înainte ca oceanul să ne dezintegreze, nava se înalță printr-o curbă scurtă, manevră ce o încetineÈ™te brusc, fără smucituri, într-o manieră ce îmi aminteÈ™te de o curbă logaritmică, după care botul ei ascuÈ›it ia iarăși direcÈ›ia apei, pătrunzând direct în ocean, de data asta razant. Pentru o fracÈ›iune de secundă am închis ochii, dar curiozitatea m-a făcut să-i deschid imediat. Nava a continuat să se scufunde într-un ritm accelerat vreme de câteva secunde, apoi s-a redresat, stabilindu-se pe o traiectorie orizontală. ÃŽnaintăm acum cu o viteză redusă, de croazieră... – Hmm, am spus constatând că încă mai strângeam cu putere lateralele scaunului, înfricoșătoare coborârea asta! Privesc în stânga È™i în dreapta, minunându-mă de noua dimensiune albastră în care am pătruns ca niÈ™te adevăraÈ›i turiÈ™ti extratereÈ™tri într-o lume a miilor de animale acvatice care se refugiază din calea noastră, parcă dorind să ne facă loc. Tare figura, îți mulÈ›umesc, Uwe... Este minunat aici! – Mini-excursia asta nu făcea parte din program, dar ar fi fost păcat să nu folosim posibilitățile navei. Uită-te ce limpede este apa! ÃŽntr-adevăr, apa este extrem de limpede, iar locul ales este unul de poveste, puternic scăldat în lumina soarelui È™i plin de corali È™i de o mulÈ›ime de peÈ™ti coloraÈ›i. O lume magnifică, de existenÈ›a căreia uitasem... – A trebuit să compensez într-un fel plăcut ultimele imagini care È›i-au intrat în minte... Am continuat să mergem prin ocean, am văzut rechini, delfini, chiar È™i o balenă cu puiul ei. La un moment dat ne-am scufundat în ceea ce părea o groapă marină, până jos, jos de tot, pe fundul acesteia. Aici, dacă Uwe n-ar fi aprins reflectoarele puternice ale navei, locuitorii zonei nu cred că ar fi È™tiut vreodată măcar că există lumină pe lumea asta. Chiar mi-am manifestat la un moment dat temerea ca lumina reflectoarelor să nu provoace orbirea vieÈ›uitoarelor acelora albe È™i ciudate, dar Uwe mi-a spus să nu-mi fac griji, căci sunt total oarbe. Cred că are dreptate, la ce le-ar fi trebuit ochi dacă aici nu este lumină... Am mers prin apele oceanului mai bine de o oră, È™i pot să spun că niciodată în viaÈ›a mea nu am fost martorul vreunei experienÈ›e mai plăcute È™i mai inedite. – Uwe, există cumva È™i construcÈ›ii subacvatice în apele oceanului? – Desigur, există câteva Zone chiar, ce È™i-au dezvoltat localități turistice destul de mari în mediul acvatic, doar că nu prin această parte a oceanului. Nu le vom putea vedea. Dar, oricum, majoritatea lor sunt evacuate deja... IeÈ™im ? – IeÈ™im, desigur, i-am răspuns, rotindu-mi privirea în toate direcÈ›iile pentru a lua cu mine până în ultima clipă cât mai multe din imaginile acestea minunate È™i reale, despre care È™tiu că mă vor însoÈ›i pentru totdeauna. ÃŽÈ›i mulÈ›umesc mult pentru spectacol! Imediat, nava a început să se ridice înspre suprafață, iar în scurt timp oceanul ne-a scăpat din mâinile sale umede, cu care parcă ne È›inea strâns, îngreunându-ne înaintarea. Iar mica È™i minunata noastră navă, odată scăpată de frecarea cu apa, a țâșnit cu viteză spre cerul albastru È™i luminos. – Ce sunt acelea? am întrebat, arătând spre ceea ce părea a fi, de la distantă, un tren care plutea în viteză în direcÈ›ie opusă celei spre care mergeam noi. – Este un convoi. Când o zonă este complet evacuată, se pleacă în convoi. ÃŽi conduc pe cei din urmă hotărâți alături de tot personalul tehnic spre o poartă de transfer în Urb Binaria. AÈ™a arată ultimul tren... Ultima È™ansă de salvare a unei zone. – Complexul nostru când va fi evacuat? – Hotărârea generală, adoptată pe întreaga planetă, a fost ca ultimele porÈ›i de transfer să se închidă cu trei zile înaintea impactului. – Trei zile... Asta înseamnă că... – Mai sunt doar trei săptămâni de stat pe Terra! Tu însă ai să pleci înainte de evacuarea finală. – De-abia aÈ™tept! Mai ai vreo surpriză în tolbă, Uwe, sau ne întoarcem acasă? – Este ultimul tău zbor, dragă Dall, È™i de aceea È›i-am mai pregătit una. – Serios? Eu am glumit... Unde mergem? – Vom exploata încă una dintre posibilitățile acestei minunate nave È™i vom ieÈ™i pentru câteva minute în spaÈ›iul cosmic, negru È™i plin de stele, de unde cerul nostru se vede de parcă ar fi condensat într-o uriașă picătură albastră. – Terra... – Exact. Acum am să trimit datele pentru obÈ›inerea unui vector tractor de la turn. Până atunci voi face pregătirile necesare navei pentru ieÈ™irea în spaÈ›iul cosmic. – ÃŽncă mai sunt oameni la turnurile de control? – Oameni? Nu, nu mai sunt. Și asta de când computerele le-au luat locul! Răspunsurile aÈ™teptate au sosit aproape imediat, colorând ecranul navei. Uwe a făcut setările necesare È™i nava s-a învăluit într-un câmp de forță ce strălucea precum aurora borealis, voalul de lumină plăpândă ce îmbracă pământul în urma ciocnirii radiaÈ›iilor nocive venite din cosmos cu câmpul electromagnetic ce-l protejează. – Am pornit! Nava s-a alungit È™i s-a ascuÈ›it mai ceva ca data trecută, din mers, în timp ce se poziÈ›iona pe traiectoria de zbor. Uwe s-a afundat în scaun È›inându-È™i mâinile pe lângă corp, căci joystick-ul s-a retras singurel în bord. Apoi am simÈ›it acceleraÈ›ia... Cea mai teribilă dintre acceleraÈ›ii. Și ce viteză...! Scaunele se afundă în amortizoarele din spatele lor, depla-sându-se treptat aproape doi paÈ™i! Ce viteză, Dumnezeule! Ce zbor minunat! Ce zi! – Merge Dall? – Zboară! ÃŽncătuÈ™at în ghearele inerÈ›iei precum o fisă de metal atrasă de un magnet gigant, nu-mi rămâne decât să privesc uimit cum albastrul cerului începe să pălească È™i cum, foarte rapid, se risipeÈ™te ca un fum făcând loc unui hău negru ca smoala dar găurit de miliarde de luminiÈ›e. DeÈ™i viteza nu a scăzut deloc, după cum văd că arată aparatele de bord, mă simt brusc eliberat de imensa forță inerÈ›ială ce mă strivea în scaun. Asta deoarece am ieÈ™it din zona de atracÈ›ie a pământului. – Știi unde mergem acum, Dall? – Sincer să fiu, cam am o bănuială... Uwe s-a întors cu faÈ›a spre mine zâmbind fericită. – Mda, una este să vezi imaginile pământului din cosmos, È™i cu totul altceva să-l vezi cu ochii tăi!, i-am mai zis în timp ce privesc vrăjit. – Pentru că nu priveÈ™ti o fotografie, ci chiar vechea noastră casă! – Cât este de frumos, Uwe! – Și aici, în partea stângă a navei, poÈ›i vedea noua noastră casă. Desigur, pe dinafară... Am întors privirea spre spaÈ›iul nemărginit din faÈ›a mea, căci nava s-a oprit, dar nu înainte de a se roti, aducându-ne acum față în față staÈ›ia ce-l îmbrățiÈ™ează pe Sol Invictus. Ciudat... Pare o jucărie de formă sferică fixată între È™ase discuri ce plutesc, într-un mod parcă nefiresc, în vid... – Mai mult de atât nu ne putem apropia, Dall. – Uwe, lumea, toată lumea despre care am vorbit, este... acolo? – Da! – Bine, dar este doar cu puÈ›in mai mare decât micuÈ›a noastră navă! * Două lămuriri suplimentare DimineaÈ›a de azi este una deosebit de frumoasă. Stau pe o bancă sculptată în întregime din piatră în parcul scăldat în soarele dimineÈ›ii, aÈ™teptând ca Uwe să se trezească. ÃŽntre timp mă bucur de priveliÈ™ti care mai de care mai viu colorate È™i totul, bineînÈ›eles, în acompaniamentul trilurilor de dimineață ale păsărelelor. Mi-am propus ca de data asta să nu mă mai iau cu vorba È™i să nu uit iarăși să o întreb de ce nu pot dormi noaptea. Va fi prima întrebare pe ziua de astăzi. AÈ™adar, în următorul interval de timp de nici trei săptămâni urma să ajung È™i eu în Urb Binaria. Am trecut cu brio toate testele, atât cele de verificare a cunoÈ™tinÈ›elor tehnice, cât È™i a celor psihologice, de comportament. Punctajul obÈ›inut, după cum mi-a spus Uwe zilele trecute, este unul chiar foarte ridicat. – Da, tu te vei simÈ›i mai bine ca acasă, Dall, mi-a spus ea zâmbind bucuroasă, după ce a verificat lista finală a rezultatelor testării. De-abia acum simt cu adevărat că voi părăsi pentru totdeauna planeta noastră. Iar asta tocmai acum, când simt că m-am îndrăgostit nebuneÈ™te de ea. Uwe a tot continuat să mă asigure că È™i în Urb Binaria mă voi simÈ›i întocmai ca în realitatea de aici, de acasă, È™i nicidecum în felul în care mă simt când îmi pun video-căștile pe ochi într-una din incursiunile virtuale prin care am tot trecut în ultima vreme. Nu va fi o realitate falsă, spune ea, ci va semăna cu excursia de pe plaja Aramoana, vizitată împreună cu T'Ralk. Singura modificare este aceea că, în loc de un trup android, voi locui într-un corp simÈ›itor ca cel în care m-am născut. Mai mult încă, Uwe spunea că nu Urb Binaria va fi o lume nouă care va intra în viaÈ›a mea, ci că am să fiu precum un călător ce se întoarce într-o lume veche. Sincer să fiu, nu prea sunt în stare să văd diferenÈ›a, dar voi avea suficient timp să înÈ›eleg ce a vrut să spună. ÃŽmi mai spunea că voi putea iarăși mânca, că voi bea, voi mirosi florile, mă voi murdări È™i mă voi spăla. Ceramica din baie, mai spunea ea, se va crăpa o dată cu trecerea timpului, iar chitul rostului dintre plăcile de gresie se va înnegri È™i el, în special acolo unde ajunge apa; că robineÈ›ii se vor defecta umplându-se de piatră dacă nu voi avea grijă să schimb la timp filtrele din instalaÈ›ii. Că pomii È™i pietrele ce stau în umbră vor avea muÈ™chi verzi È™i groÈ™i pe ele. Că totul se alterează ca È™i în realitate, că totul îmbătrâneÈ™te, inclusiv eu, astfel încât voi simÈ›i că trăiesc cu adevărat. De fapt, spune ea, chiar voi trăi cu adevărat, într-un sistem de valori similar cu cel de pe Terra. Se pare că un sistem, virtual sau nu, prinde viață, începe să existe, odată ce-i sunt stabilite regulile È™i legile de interdependență si de comportament. Lumea virtuală începe să existe È™i apoi să evolueze de la sine! Precum a făcut-o È™i viaÈ›a de pe planeta noastră, mai spunea ea: nu a stat nimeni să împingă lucrurile de la spate, ci doar au existat cu adevărat legi de funcÈ›ionare... După consumarea unei existenÈ›e întregi, unei vieÈ›i deci, voi îmbătrâni, după care voi putea fi din nou tânăr, luând-o de la capăt cu o nouă viață. Mi-a mai spus că nu mai pot fi iarăși copil, ci doar tânăr. Ciudat, mi-am arătat eu nedumerirea, îți poÈ›i alege orice chip, dar nu È™i pe cel de copil. Copil eÈ™ti o singură dată, mi-a răspuns, nu ai cum să te mai prefaci că eÈ™ti copil, câtă vreme eÈ™ti un suflet bătrân ce a adunat până în acel moment atâtea È™i atâtea existenÈ›e... Și, mi-a mai spus ea, este foarte important să È™tii că nu poÈ›i începe o nouă existență oricând, aÈ™a, la simpla cerere, ci numai după ce ai încheiat-o pe precedenta. Și, când a spus asta, s-a referit la trăirea întregii perioade. Ca în realitate, nu este permisă sinuciderea È™i, astfel, scurtcircuitarea unei perioade de timp, întrucât poÈ›i produce dereglări în sistemul din jurul tău, sau chiar poÈ›i face pe cineva să sufere, lucru ce nu trebuie să se întâmple în Urb Binaria. Fiecare nouă înfățiÈ™are, fiecare nouă viață, trebuie trăită până la cap! Iar această regulă rezolvă în modul cel mai firesc delicata problemă ca fiecare să se gândească cu responsabilitate înainte de a face alegerea unei noi existenÈ›e. Alegerea noilor existenÈ›e È™i înfățișări trebuie făcută cu maximă grijă. O altă chestie extrem de interesantă spusă de Uwe este aceea că amintirile din mintea cuiva pot fi folosite de programul Urb Binariei astfel încât îl pot ajuta să retrăiască câte un episod petrecut în viaÈ›a lui. PoÈ›i astfel considera – într-un anume fel, datorită acuității senzaÈ›iilor încercate – că te „întorci†în trecut. ÃŽntoarcerea aceasta există însă doar ca realitate virtuală. Adică nu poÈ›i schimba nimic în trecutul din care vii È™i, implicit, nimic în prezent, ci doar să retrăieÈ™ti pseudoreal anumite episoade ale vieÈ›ii tale. Astfel, poÈ›i să înÈ›elegi mai bine ce anume ai greÈ™it, dacă ai greÈ™it ceva, ori să te bucuri încă È™i încă o dată de ceva deja trăit. Această experiență de „întoarcere în timp†poate fi făcută împreună cu celelalte personaje alături de care s-a petrecut respectivul eveniment. Și aici apare ceva extrem de interesant! Cum toÈ›i oamenii din jurul tău participă din nou la acel eveniment, aceÈ™tia pot fi marcaÈ›i de ceea ce se întâmplă nou È™i diferit È™i astfel poÈ›i spune că, într-un anume fel, te-ai întors cu adevărat în timp È™i că în final chiar ai È™i reuÈ™it să îndrepÈ›i ceva din trecut, ceva ce s-a propagat în viitor... Chiar am întrebat-o pe Uwe cât de reală poate fi retrăirea acestor amintiri atâta vreme cât eu unul nu-mi mai amintesc deloc detaliile trecutului. Cine își mai aminteÈ™te, i-am spus eu, cum era lumea îmbrăcată pe stradă È™i ce maÈ™ini treceau pe È™osea, într-un episod petrecut cu mai mulÈ›i ani în urmă în care eu aÈ™ dori să mă întorc È™i să-l retrăiesc. Nu înseamnă oare, am întrebat, că programul va fi nevoit să inventeze toate aceste detalii È™i astfel să intervină cu detalii fictive, neadevărate? Iar Uwe mi-a răspuns că avem memorate în mintea noastră adevărate „fotografii†ale realității trăite, informaÈ›ii intrate prin ochii noÈ™tri, cadru cu cadru, dar nu putem, în mod obiÈ™nuit, să le rememorăm. Programul însă ne redă accesul nerestricÈ›ionat la ele. Și mai spunea că de-a lungul vremii au mai existat oameni care erau în stare să redea astfel de amănunte. Zicea că ei, odată ce făceau turul din elicopter al unei capitale, spre exemplu, puteau să redea mai apoi prin desen toate clădirile acelei aÈ™ezări, cu toÈ›i pomii, cu toÈ›i trecătorii, aÈ™a cum erau ei îmbrăcaÈ›i, cu toate maÈ™inile care se găseau pe È™osele în acele momente, cu toate ferestrele deschise sau închise de pe fiecare faÈ›adă a fiecărei clădiri È™i toate celelalte detalii, dovadă că, într-adevăr, imaginile se păstrează în minte precum fotografiile în album. AceÈ™ti oameni, mai spunea ea, nu erau deosebiÈ›i de ceilalÈ›i, în sensul că nu aveau creierele mai mari È™i astfel mai mult loc de stocare, ci ei, spre deosebire de toÈ›i ceilalÈ›i, puteau aveau acces la acele imagini. Cine È™tie, aÈ™a o fi, eu nu am auzit despre nici un astfel de „human camera“ , cum spunea Uwe că au fost ei denumiÈ›i. – Apoi, îmi mai spunea Uwe discutând despre viaÈ›a în Urb Binaria, fiinÈ›a umană este ea însăși ca un univers viu aflat în continuă extindere È™i expansiune. Astfel, continuând să trăieÈ™ti existență după existență, având alături de fiecare dată alte È™i alte persoane, vei avea existenÈ›e diferite de fiecare dată, tu însuÈ›i fiind de fiecare dată altcineva. Și asta deoarece însumezi o nouă experiență influenÈ›ată de noul partener de viață. – Dar cum vine asta, am întrebat, să ajung să trăiesc câte o viață cu fiecare dintre toÈ›i ceilalÈ›i? Este raÈ›ional să ne combinăm aÈ™a existenÈ›ele între noi, unii cu alÈ›ii? – Dar pe Terra cum era construită viaÈ›a? Nu toate vieÈ›uitoarele se combină genetic continuu între ele? Asta vom face È™i noi în Urb Binaria, doar că în loc de genele fizice, care nu ne vor mai însoÈ›i acolo, se vor combina experienÈ›ele vieÈ›ilor noastre. ÃŽn plus, noi vom putea conÈ™tientiza È™i, bineînÈ›eles, alege toate aceste variabile. Avea dreptate aici... Și, în plus, trăind alături de celelalte câteva miliarde de alte minÈ›i din Urb Binaria – de fapt noi combinaÈ›ii în continuă schimbare ale spiritului raÈ›ional È™i inteligent – îți construieÈ™ti de fiecare dată câte o altă existență, diferită. Desigur, asta în încercarea de a umple o veÈ™nicie... O veÈ™nicie în care, din punct de vedere al calității percepÈ›iilor, nu există nici o diferență față de lumea aceasta, cea reală. De-abia aÈ™tept să văd dacă este chiar aÈ™a cum a spus... Uwe tocmai se apropie de mine, aÈ™a că mă ridic să o salut. – Bună dimineaÈ›a! îi spun. – Bună È™i È›ie, Dall. Ce mai faci? mă întrebă ea. – Bine, mulÈ›umesc! De teamă că ne vom lua iarăși cu vorba, am să trec direct la o întrebare care mă sâcâie de mai multă vreme. IntenÈ›ionam să È›i-o adresez încă din primele zile de când am venit la voi, dar fie nu am găsit momentul potrivit, fie ne-am luat de fiecare dată cu altele. – Te ascult. – De ce, de când sunt aici, nu mai simt nevoia să dorm? Ce se întâmplă? Stau noaptea È™i urmăresc programele de instruire, privesc filme, teatre, vizitez, citesc, dar mintea mea nu mai oboseÈ™te deloc. Nu sunt alarmat, ba chiar îmi convine timpul câștigat. Bănuiesc că asta se întâmplă deoarece locuiesc în acest corp artificial care nu oboseÈ™te ca cel fizic, făcut din carne È™i sânge, însă nu pot să nu te întreb, din pură curiozitate, de ce dormeam când locuiam în trupul omenesc È™i acum nu? – Ha, ha! să raÈ›ionăm împreună. De ce crezi tu că există somnul în această lume perfect raÈ›ională, în alcătuirea căreia, cum corect ai observat, nimic nu este fără rost? Eu, spre exemplu, încă dorm noaptea. De ce crezi că eu încă mai dorm, iar tu nu? – Ca să îți odihneÈ™ti trupul È™i mintea, mă gândesc, de truda de peste zi, nu? – Nu prea! – Nu? Cum aÈ™a? De ce nu? Eu, care am drept corp o maÈ™inărie care nu oboseÈ™te niciodată, nu dorm. Nu asta este cauza? – Nu! – Nu? Atunci de ce dormim? – Tu crezi că eu voi dormi mai multe ore dacă într-o zi alerg – la propriu È™i la figurat – de dimineață È™i până seara, rezolvând probleme, față de alta în care mă aflu în concediu È™i mă relaxez la plajă pe un È™ezlong, tot de dimineață până seara? Nu dorm oare acelaÈ™i număr de ore ca în mod obiÈ™nuit? – ÃŽntr-adevăr, cred că vei dormi la fel de mult. Vei fi mai obosită în prima situaÈ›ie, dar, într-adevăr, mă gândesc că noaptea vei dormi la fel în ambele situaÈ›ii iar dimineaÈ›a te vei trezi tot la ora obiÈ™nuită. Adică vei dormi acelaÈ™i număr de ore... Și atunci? Dormim pentru refacerea forÈ›elor sau rezervelor interne ale organismului? – Nu, nicidecum! Organismul începe să se refacă fizic imediat ce nu mai este supus efortului. Nu trebuie să dormi pentru aceasta. Dormim, dragă Dall, pentru că informaÈ›iile de peste zi trebuie memorate. Adică înmagazinate definitiv în minte, iar creierul Lutsilor, respectiv al trupului de animal, nu funcÈ›ionează precum hiper-memoria în care locuieÈ™ti È™i de performanÈ›ele căreia te bucuri tu astăzi. InformaÈ›iile vizuale, sonore, gândurile, analizele È™i reflexiile adunate de tine pe parcursul zilei sunt sortate automat pe măsură ce acestea sosesc prin simÈ›uri, „scrise†și „salvate†direct într-un spaÈ›iu final de memorare, de unde le poÈ›i accesa când îți trebuie. Creierul trupului de om, ca È™i al oricărui alt animal este, cum să-i spun?,... este un produs viu, biologic, primitiv, care, pentru a putea stoca informaÈ›ii noi, are nevoie de noi legături între neuroni. Trebuie să-i crească realmente noi legături fizice între neuroni. Aceste legături „cresc†în timpul somnului, ramificându-se È™i stocând astfel informaÈ›ia prin interconectarea lor fizică. Odată cu creÈ™terea cantității de informaÈ›ii memorate rezultă È™i mărirea volumului creierului. – Adevărat? – ÃŽn creierul de animal – aÈ™a este el făcut – nu este posibilă scrierea informaÈ›iilor cum le-ai scrie cu creionul pe hârtie, ori precum în vechile hard-disk-uri ale calculatoarelor. ÃŽn creier, informaÈ›ia este stocată pur È™i simplu fizic, prin noi legături È™i noi sinapse! De aceea îți spuneam că volumul, de fapt mai corect ar fi să spun densitatea creierului omului sau animalului care învață ceva în mod constant va creÈ™te datorită înmulÈ›irii conexiunilor dintre neuroni. – A, È™i spui că eu nu mai dorm deoarece informaÈ›iile de peste zi... – InformaÈ›ii despre care îți vei aminti È™i mâine È™i poimâine È™i multă vreme de acum încolo, deoarece sunt memorate... – ... sunt scrise, în cazul noului meu trup, direct într-o memorie, în vreme ce pe vremea când mă bucuram de corpul meu fizic... – Atunci, memorarea informaÈ›iilor arăta ca o bio-sculptură ce creÈ™tea în timpul somnului... De ce numai în timpul somnului? Pentru că toate simÈ›urile – practic porÈ›ile de intrare a informaÈ›iilor – trebuie oprite în acele momente, astfel încât ceea ce a intrat deja să fie sortat È™i memorat definitiv prin creier, cum spuneam, prin creÈ™terea de noi legături între neuroni.. Iar închiderea simÈ›urilor înseamnă însăși starea de somn. – Aha, are sens ce-mi spui tu. Da, chiar are. – Acum fii atent. ÃŽn creierul fiecărei vietăți evoluate exis-tă un mic „hard-disk de serviciu“, în care se stochează informaÈ›iile pe măsură ce acestea vin de la simÈ›uri. RaÈ›iunea existenÈ›ei acestei mici memorii de serviciu este aceea de a pre-stoca informaÈ›iile, care vin mult mai repede decât pot creÈ™te legăturile dintre neuroni în timpul somnului. – Corect! Și? – Această mică memorie de „zi“, se umple până la refuz cu informaÈ›ii cam în 16 ore de „înregistrare“. ÃŽn timpul somnului, aceste informaÈ›ii sunt, cum îți spuneam, sortate, analizate È™i apoi relocate în volumul creierului, prin realizarea fizică de legături noi, între neuroni. Procesul acesta explică raÈ›iunea somnului. Când mica memorie de serviciu se umple, creierul rămâne în imposibilitate de a mai putea primi noi informaÈ›ii È™i comandă închiderea simÈ›urilor. ÃŽn acest moment, omul adoarme. – Aha! – Ceea ce-È›i aminteÈ™ti tu din ziua de astăzi, sau din cea de ieri, sunt informaÈ›ii preluate de conÈ™tiinÈ›a ta de sine direct din mica memorie de serviciu, È™i le percepi ca fiind recente. Amintirile vieÈ›ii tale, însă, sunt scrise în „litere†formate din sinapsele neuronilor care cresc în timpul somnului. – Da, da, acum înÈ›eleg. – Din acest motiv, oamenii, spre deosebire de calculatoa-re, memorează cu destulă dificultate, È™i asta numai după mai multe repetiÈ›ii. Sunt limitaÈ›i la posibilitățile fizice naturale de stocare a informaÈ›iilor, ca orice alt animal. Animalul gazdă nu a fost construit, din punct de vedere genetic, astfel încât să-i fie necesar să memoreze atâtea imagini È™i idei È™i gânduri câte adună un om în timpul vieÈ›ii sale, ci doar foarte puÈ›ine. Animalele nu fac È™coală, nu citesc cărÈ›i, nu văd filme despre care să își poată aminti. Imaginile purtate de un animal sunt extrem de puÈ›ine... De asta È™i au creierele foarte mici în comparaÈ›ie cu ale oamenilor. – Corect, am spus zâmbind. – De asta nici nu dorm în jur de opt ore ca noi, ci două, trei, cinci ore... – Nu È™tiam acest lucru. AÈ™a de puÈ›in dorm toate? – Nu toate. LeneÈ™ul, spre exemplu, doarme aproape toată ziua, dar din alte motive. Dar ia spune-mi, tu acum poÈ›i memora orice informaÈ›ie cu uÈ™urinÈ›a cu care salvezi niÈ™te informaÈ›ii într-un calculator, nu? – Da, aÈ™a este. Ce să spun, cred că ai perfectă dreptate! ÃŽmi este clar acum. Dar cum s-a aflat? – ÃŽn trecut, făcându-se niÈ™te experienÈ›e pe È™obolani , s-a observat că aceia dintre ei care trebuia să treacă printr-un labirint format din mici coridoare pentru a ajunge la hrană, rezolvând de fiecare dată labirintul, aveau creierul substanÈ›ial mărit față de ceilalÈ›i care primeau hrana direct în cuÈ™ca lor. Mai târziu s-a observat aceeaÈ™i mărire bruscă a volumului creierului È™i la aspiranÈ›ii licenÈ›ei de È™oferi de taxi din Londra, deoarece aceÈ™tia trebuia să ajungă, înainte de a lua permisul, la câteva sute sau mii de adrese, cu toate memorate vizual. – Da? N-am È™tiut. – Da. Iar creierul nostru nu se poate dezvolta ca volum mai mult decât îi permit oasele calotei craniene. După cum È™tii, volumul ocupat de creier È™i, implicit, volumul calotei craniene a omului, a crescut substanÈ›ial odată cu trecerea vremii. Mărturie stau cele vechi, descoperite de arheologi È™i până la volumul celor de astăzi, ale noastre. – ÃŽntr-adevăr, asta observasem... am spus estompând uÈ™or, din mers, sunetele care-mi ieÈ™eau din gură, dându-mi seama că gafam. – Desigur că noi trebuie că-È›i părem niÈ™te căpoÈ™i față de oamenii vremurile tale, nu? Acest fapt se datorează mutaÈ›iilor artificiale, rod al ingineriei genetice. – Da, am observat, È™i pe undeva îmi dădeam seama că trebuie să aibă legătură directă cu nivelul vostru ridicat de inteligență. – Dar să È™tii că È™i în cazul nostru, informaÈ›iile captate în decursul unei zile se acumulează în acelaÈ™i mic „depozit†de serviciu din creier, care, deÈ™i este È™i el mărit artificial, încă este limitat ca volum. De aici informaÈ›iile sunt în continuare preluate È™i mutate, fiind „scrise†prin creÈ™tere în volum. AÈ™a că încă mai simÈ›im nevoia să dormim. Mai puÈ›ine ore, cam patru, cinci după cum ai văzut, dar încă mai trebuie să dormim... – Da, da, am văzut, doar că nu îmi dădeam seama de ce toate astea. Acum toate observaÈ›iile mele au legătură unele cu celelalte... – Umplerea cu informaÈ›iile zilei a acelei mici memorii de serviciu este, cum îți spuneam È™i mai devreme, responsabilă pentru inducerea nevoii de somn, atunci când informaÈ›iile ajung să „dea pe dinafar㆖ la vizionarea unui film, noaptea târziu, sau la lecturarea unei cărÈ›i, vei adormi fără să-È›i dai seama. – Dar nu poÈ›i, prin voință, să treci de acest moment al umplerii despre care vorbeÈ™ti? Ce se întâmplă în acest caz? – CunoÈ™ti din vremea ta cazuri în care È™oferii au adormit la volan? – Da, desigur. Și asta ce arată? – Arată că nevoia de somn este ceva ce trece chiar È™i peste instinctul de conservare, prima prioritate a unei fiinÈ›e vii! Somnul nu ocupă o poziÈ›ie pe o listă de priorități, ci este o margine peste care, dacă treci, cazi... Arată clar că este vorba de o limită constructivă, È™i nu de ceva programat instinctual. – Interesant raÈ›ionament! – Nemaifiind loc pentru noi informaÈ›ii, înainte de a se blo-ca pur È™i simplu, creierul „cade†în procedura de analiză, mutare È™i stocare a datelor, închizând imediat toate simÈ›urile, fără de care, practic, nu mai eÈ™ti treaz... ÃŽn timpul somnului, informaÈ›iile fiind mutate, se eliberează depozitul de serviciu, făcând loc noilor informaÈ›ii. Apoi, când se iniÈ›iază trezirea, simÈ›urile sunt reactivate. După un somn bun, mintea căpătă senzaÈ›ia de odihnă È™i prospeÈ›ime. Cam asta este. – Foarte clar, într-adevăr. ÃŽmi amintesc că pe vremea mea ne întrebam cu toÈ›ii de ce dormim atât de mult, aproape o treime din viață, iar răspunsul era unul È™i acelaÈ™i, pentru a ne odihni mintea È™i corpul. Acum înÈ›eleg perfect că era vorba despre cu totul altceva! – Da, într-adevăr, nu dormi degeaba o treime din exis-tență! – Bun, iar în cazul meu, spuneai tu, informaÈ›iile merg direct spre locul de memorare definitivă È™i astfel acel depozit limitat nu există, iar eu nu mai am nevoia de somn. Pare logic, într-adevăr... – Da, ai înÈ›eles bine. Și mai ai un avantaj important afară de acela că nu îți mai pierzi timpul dormind: calitatea memorării. Practic, È›ie nu îți scapă nici un detaliu vizual. Tu poÈ›i privi, spre exemplu, de undeva de sus un centru aglomerat de oraÈ™ pentru câteva secunde, apoi poÈ›i închide ochii È™i revedea în minte toate detaliile, ca È™i cum ai privi în continuare o fotografie luată din acelaÈ™i loc. Eu nu pot! – Să È™tii că am observat acest lucru È™i nu-mi displace deloc. – Ai să vezi că această performanță încă va creÈ™te în Urb Binaria, unde ai să fii capabil ca, închizând ochii, să revezi orice episod al filmului întregii tale vieÈ›i, de parcă l-ai trăi încă o dată... – Minunat! Uwe, dar că tot vorbim de somn, de ce visăm? – Pentru că conÈ™tiinÈ›a de sine nu are de ce să doarmă. AÈ™a cum nici nu îmbătrâneÈ™te! Și, nedormind, își... imaginează. ÃŽn tot acest timp, cel ce visează experimentează tot felul de trăiri... sufleteÈ™ti. * Despre curgerea timpului ÃŽn sala de studiu a Complexului este puÈ›ină lume astăzi. Mai toÈ›i se agită, fiind pe ultima sută de metri. Stau alături de Uwe, pe care am să o las să câștige È™i de data asta. – Șah! – Ah, m-am prefăcut, cum de n-am observat! Adevărul este că mintea mea a început să lucreze foarte diferit de felul cum o făcea pe vremuri, având la dispoziÈ›ie atâtea facilități oferite de hiper-memoria în care locuiesc acum. Pot vedea cu uÈ™urință un număr nesfârÈ™it de moduri în care această partidă de È™ah poate evolua după fiecare nouă mutare. – Cal la F6! – Interesantă miÈ™care! – Uwe, de când aÈ›i început să trimiteÈ›i oameni în Urb Binaria? – Cam de È™apte ani, de ce? – Voiam să È™tiu cum voi găsi lumea acolo. Este încă o lume tânără È™i asta înseamnă că mă voi adapta destul de repede cu ea. Nu voi fi privit precum un „înapoiat“, ca aici. – Nu aÈ™ fi atât de sigură de acest lucru, Dall. – De ce spui asta? La urma urmei nimeni nu stă în Urb Binaria de multă vreme. Merg, aÈ™adar, într-o lume nouă, nu mai veche de È™apte ani, nu? – Vezi tu, Dall, lucrurile nu stau chiar aÈ™a. – Nu? Dar cum altfel? – Tură la H3. Lucrurile sunt puÈ›in mai complicate. Uite, ca să înÈ›elegi mai bine ce vreau să-È›i spun, răspunde-mi la o întrebare: cât timp îți lua, în vechea ta viață, să ajungi de pe un continent pe altul îndepărtat? Din clipa în care te hotărai să pleci È™i până când ajungeai la destinaÈ›ia dorită. Cel mai bun timp putea fi de...? – Două-trei zile, nu? Cam aÈ™a ceva. Oricum, zborul în sine dura vreo 12 ore. – Da, aÈ™a este. Vezi tu, Dall, în Urb Binaria oamenii își stabilesc coordonatele de deplasare È™i ajung acolo aproape instantaneu. – AÈ™a, È™i? – Și o carte pe care o citeÈ™ti aici în câteva zile, în Urb Binaria o vei citi în câteva secunde. Și toate celelalte lucruri de acolo se petrec cu viteze inimaginabil mai mari. Fie că vorbim de comunicarea dintre oameni, de învățarea lucrurilor noi sau de înÈ›elegerea acestora, fie de construirea diverselor lucruri. Uite, până È™i construirea unei case, fiind virtuală durează câteva secunde. Acolo, Dall, totul, absolut totul, se petrece la viteze similare proceselor electronice. Cu viteza luminii, adică... Acolo lumea este un gând, iar gândul zboară realmente cu viteza luminii... ViaÈ›a însăși se consumă acolo cu viteze uriaÈ™e È™i, în acelaÈ™i timp, variabile, descrise de ecuaÈ›ii greu de explicat È™i, bineînÈ›eles, È™i mai greu de înÈ›eles de către noi, cei de aici... – Dar Uwe, eu tot nu pricep ce vrei să-mi spui! – Vreau să-È›i spun că datorită acestei viteze cu care se petrec lucrurile acolo, timpul lor este foarte diferit de timpul nostru de aici. – Aha, asta vrei să-mi spui, că în Urb Binaria timpul trece mai repede decât aici, la noi, nu? Damă la E8. – Da, aÈ™a este. Doar că nu uita ordinul de mărime despre care vorbim. – Ei, da, interesantă idee! Pare firesc ce-mi spui. Nu m-aÈ™ fi gândit, recunosc că poate exista un decalaj de timp între noi È™i ei. Cu cât mai repede trece timpul acolo? Nu suntem în acelaÈ™i an cu ei, asta am înÈ›eles. Dacă noi acum suntem în anul 2215, lor ce le arată calendarul...? – Arată că sunt exact în anul 2303! – Ei, deci... 88 de ani! Da, e ceva decalaj, bine că m-ai prevenit. – Dall? – Da? – Urb Binaria È™i-a început existenÈ›a pornind, cum altfel, de la anul zero, acum exact È™apte ani! Nebun la F5. Mat! – Ceee...? Stai puÈ›in... Simt că mă ia ameÈ›eala... Cum aÈ™a? – Cum îți spun. Numai de când eÈ™ti tu aici cu noi, de... nu mai È™tiu exact... – Te ajut eu, sunt aici de È™apte luni. – Asta înseamnă că de când ai sosit aici, la noi, în Urb Binaria au trecut deja aproape două sute de ani! Calculează È™i singur: două mii trei sute trei ani de-ai lor trecuÈ›i în È™apte ani de-ai noÈ™tri. Asta înseamnă că trei sute douăzeci È™i nouă de ani se scurg în Urb Binaria în vreme ce aici trece unul singur... – Șapte ani aici echivalează cu o zi acolo? Dar cum se poate aÈ™a ceva? – Nu trebuie să interpretezi această diferență privind-o prin prisma punctului tău de vedere, de pământean. Sunt nu doar două lumi diferite, ci mai curând două universuri diferite, cu propriile lor dimensiuni spaÈ›io-temporale diferite... Și tocmai din cauza acestei diferenÈ›e temporale, transferurile spre Urb Binaria nu pot fi făcute decât într-o singura direcÈ›ie: de aici spre acolo... – Dar, Uwe, toate astea îmi arată că decalajul dintre aceste două lumi este enorm! ÃŽnseamnă că ei sunt mult mai avansaÈ›i decât sunteÈ›i voi, nu-i aÈ™a? Voi poate nici nu È™tiÈ›i cu exactitate ce se petrece acum, acolo! SunteÈ›i deja două civilizaÈ›ii complet diferite... – Da, cam aÈ™a ceva, Dall, ai înÈ›eles corect. De comunicat, comunicăm permanent, È™i întregul nostru suport tehnologic vine numai de acolo. – Mi se pare normal să fie aÈ™a. – Primii sosiÈ›i acolo au câștigat practic din timpul pierdut de omenire. La adăpostul acestei anomalii temporale au avut timpul necesar să elaboreze È™i să implementeze pe Terra tehnologia în stare să evacueze o întreagă planetă È™i, bineînÈ›eles, să-i construiască o lume în care aceasta să poată trăi. – Este din ce în ce mai interesant felul în care se aranjează lucrurile. RaÈ›ionalitatea asta din Univers văd că nu are limite! – Da, aÈ™a este. ÃŽn Urb Binaria nu mai sunt fiinÈ›e fizice care interacÈ›ionează în maniera în care o făceam noi, aici pe pământ, ci sunt entități pur spirituale, entități energetice care practic se deplasează în lumea lor cu viteze greu de înÈ›eles aici, în lumea noastră. Să ne înÈ›elegem bine, decalajul acesta este perceptibil doar judecând prin comparaÈ›ie cu ceea ce se întâmplă aici, la noi. Cât priveÈ™te viaÈ›a de acolo, să fii liniÈ™tit, lucrurile se petrec perfect natural, percepÈ›ia scurgerii timpului acolo fiind aceeaÈ™i cu cea de aici. ViaÈ›a urbei este perfect asemenea celei de aici, modul în care se scurge timpul fiind un proces ce È›ine oarecum de bucătăria internă a construcÈ›iei acelei lumi, È™i această diferență nu poate fi sesizată decât prin comparaÈ›ie cu timpul de aici. ÃŽn Urb Binaria, totul interacÈ›ionează respectând aceleaÈ™i reguli raÈ›ionale. Ziua are tot 24 de ore, care trec la fel de uÈ™or sau de greu, în funcÈ›ie de ce faci... Crede-mă că nu vei simÈ›i din punctul ăsta de vedere că ai plecat din lumea asta... – Te cred, Uwe, dar È™tii ce înÈ›eleg eu acum? Că voi staÈ›i în faÈ›a porÈ›ii Urb Binariei la fel cum stau eu È™i mă minunez de realizările voastre. Că nu doar eu vin din trecut, dar chiar È™i voi sunteÈ›i în trecut față de ei. – Da, Dall, ai înÈ›eles bine. Suntem, cum ai spus, două civilizaÈ›ii diferite, dar cu origine comună. Cea de aici, care își face bagajele, È™i cea din Urb Binaria care ne aÈ™teaptă. Doar că nu noi am rămas în urmă, ci ei au pornit-o cu viteză înainte. Tot ce putem să mai facem noi, cei de-aici, este să trimitem oamenii acolo. Cei de acolo îi primesc È™i-i ajută să se integreze. – ÃŽnÈ›eleg... Oare am să mă descurc cu încă un salt în viitor? – Dall, prin instrucÈ›ia dobândită aici nu ai terminat o È™coală, ci doar ai câștigat un concurs de admitere la o universitate... Și prin toate asta vom trece, în curând, toÈ›i cei de aici. – Da, aÈ™a este, însă avem la dispoziÈ›ie o veÈ™nicie să ne adaptăm, nu? Cât de des comunicaÈ›i cu ei? – Comunicăm de fiecare dată când avem nevoie. Nu vorbim direct, căci timpii noÈ™tri atât de diferiÈ›i ne împiedică să o facem. Noi trimitem mesaje È™i aÈ™teptăm răspunsurile lor. Cei din Urb Binaria ne percep ca fiind extrem de înceÈ›i... Dacă am vorbi la telefon, pentru ei ar fi ca È™i cum ar vorbi cu cineva care scoate câte un cuvânt pe zi, a spus zâmbind Uwe. – Da, foarte ciudat... – Dall, vezi tu, noi comunicăm azi ceva cu cineva de acolo È™i o mai facem peste câteva zile. Acolo deja au trecut câteva zeci de ani. DeÈ™i noi vorbim cu aceeaÈ™i persoană din Urb Binaria, între timp aceasta a mai acumulat experiență, cea a unei existenÈ›e de câteva zeci de ani! Nici nu mai poÈ›i spune dacă mai este aceeaÈ™i persoană. Totul devine relativ, mă înÈ›elegi? – Da, te înÈ›eleg perfect, Călăuză. Te înÈ›eleg È™i mă minunez în acelaÈ™i timp... Oare o să ne mai vedem în Urb Binaria? Te mai pot găsi eu oare? – Desigur, ne vom putea regăsi acolo. Tu însă vei sosi cu multă vreme înaintea mea. Va trebui să mă aÈ™tepÈ›i câțiva ani buni. Asta va fi percepÈ›ia ta. – Cam mult timp! Oare nu am să te uit? – Nu este posibil, Dall, nu o să mai poÈ›i uita niciodată nimic. Amintirile tale vor fi, cum îți spuneam, perfecte. Te vei putea oricând „închide în tine†și retrăi orice episod trăit cândva în viaÈ›a ta. Dar cu atât de multe amănunte È™i detalii, încât vei încerca senzaÈ›ia certă că retrăieÈ™ti acel episod. Ai să ai copii È™i, când vei dori, aÈ™a cum altădată te uitai în albumul cu fotografii, în Urb Binaria te vei putea „muta†în timp, putând fi prezent chiar în mijlocul evenimentelor trăite È™i trecute ale tinerei tale familii. Și asta ori de câte ori vei dori să o faci. Vei fi martor invizibil, dar care va retrăi mereu aceleaÈ™i bucurii È™i emoÈ›ii! – Asta este minunat! Incredibil! Ca o întoarcere în timp, cum spuneai... – Că tot ai adus vorba, hai să-È›i lămuresc un aspect legat de „călătoria în timp†despre care văd că te tot interesezi. – Călăuză, să nu-mi spui că È™i asta este posibil, că voi leÈ™ina de plăcere. – Nu, Dall, călătoria în timp nu este posibilă, din păcate, nici măcar în Urb Binaria. DeÈ™i perfect realizabilă tehnic, îți dai seama că pentru sistem nu ar fi o problemă să rescrie totul din nou, plecând însă de fiecare dată pe alte direcÈ›ii, să le spun, de evoluÈ›ie a lucrurilor, având doar grijă să păstreze memoria conÈ™tiinÈ›ei de sine updatată. – Și dacă este posibil tehnic, atunci de ce nu este È™i posibil fizic? – Uite de ce... Am să încerc să-È›i răspund prin următorul exemplu, celebru pe vremea când se proiecta Urb Binaria È™i se dezbătea public posibilitatea călătoriilor în timp. Imaginează-È›i că cineva este nevoit să-È™i vândă propria locuință pentru a achita o datorie. O vinde neÈ™tiind că anul următor ar câștiga la loterie o sumă echivalentă cu datoria sa, aÈ™a că poÈ›i spune că a vândut-o inutil. Casa vândută a fost cumpărată de cineva care s-a învecinat astfel cu o altă persoană cu care s-a împrietenit, È™i-au unit destinele È™i, mai târziu, au dat naÈ™tere unui copil. Acum fii atent: cel care a vândut casa ar dori să se întoarcă înapoi în timp ca să evite să o mai vândă, însă acest lucru înseamnă că în viitorul refăcut, copilul nou-născut va trebui să dispară. Și acest lucru nu este permis nicăieri, în lumea omului, È™i încă cu atât mai puÈ›in în Urb Binaria, planeta vieÈ›ii, a binelui È™i a adevărului... – Aha, acum încep să înÈ›eleg... – Ei, dar ăsta este doar un simplu exemplu, căci în realitate relaÈ›ia de interdependență a conexiunilor dintre oameni este una greu de cuprins la adevărata sa dimensiune È™i complexitate. Am să-È›i dau doar un singur procent, ca să mă înÈ›elegi mai bine. ÃŽntr-un fel sau altul, pe Terra, cam 90% dintre oameni stăteau în permanență interconectaÈ›i între ei. Astfel, doar 10% dintre oameni trăiau oarecum izolaÈ›i de comunitatea umană. Tu, când îți începeai ziua, interacÈ›ionai cu câteva persoane, aceste câteva persoane cu alte câteva È™i tot aÈ™a până se înconjura pământul de mai multe ori! Și asta în doar o singură zi, conexiunile extinzându-se dacă le raportezi la perioade de timp mai îndelungate. Nu ar avea nici un sens raÈ›ional să schimbi toate aceste conexiuni în fiecare moment, de dragul călătoriei în timp a unei singure persoane. Nu ar mai avea nici un sens însăși viaÈ›a aÈ™a cum o cunoaÈ™tem, atâta vreme cât tot ce ai reuÈ™i să realizezi s-ar È™terge de fiecare dată, cu cadenÈ›a valului ce mătură firele de nisip de pe plajă, aranjându-le de fiecare dată altfel... – Da, aÈ™a este. Acum îmi este clar de ce, deÈ™i posibil tehnic, rămâne imposibil de realizat. Nu mi-aÈ™ fi închipuit niciodată! Am tot sperat că... – Rămâne drept singură consolare doar acea schimbare percepută de o persoană ce-È™i retrăieÈ™te momente din trecut, văzând astfel unde a greÈ™it È™i întorcându-se astfel „schimbat†în „viitorul†prezent, despre care am mai vorbit. – Deci călătoria în timp rămâne un mit... – Dacă mă uit la tine È™i la aventura ta, nu È™tiu dacă este doar un mit. Să nu uităm că dacă ar fi fost posibilă, s-ar fi intervenit deja demult în istoria civilizaÈ›iei societății noastre, astfel încât aceasta să nu mai greÈ™ească È™i să nu mai sufere aÈ™a cum a făcut-o de-a lungul istoriei existenÈ›ei ei. Dar, după cum vezi, aceasta nu s-a întâmplat. Și la urma urmei, de ce să călătorim în trecut, când viaÈ›a noastră se clădeÈ™te înspre viitor? Vrem să ne îmbunătățim viitorul schimbând trecutul? De ce aÈ™a? Ca să schimbăm viitorul nu trebuie neapărat să ne întoarcem în trecut, ci este suficient să schimbăm prezentul. Să ne schimbăm pe noi înÈ™ine È™i acÈ›iunile noastre de azi, È™i astfel viitorul va fi schimbat! Avea dreptate. Perfectă dreptate... * ÃŽmi fac bagajele Am fost anunÈ›at că mâine dimineață la ora 8:00 voi trece poarta. „Cordonul†de date informaÈ›ionale ce reprezintă întreaga mea ființă se va înÈ™ira în eter, vreme de È™aptezeci de secunde, între emițătorul din Complex È™i una dintre cele douăsprezece porÈ›i de recepÈ›ie ale sferei din titan ce orbitează în spaÈ›iul rece È™i întunecat pe undeva pe deasupra continentului. Noaptea, Sol se poate vedea cu uÈ™urință. Este una dintre miile de luminiÈ›e minuscule ce strălucesc în întunericul cerului negru ca smoala. O mică stea pierzându-se printre mii È™i mii de alte stele. Cum spunea Uwe, mă voi întoarce de acolo de unde am venit, dar nu am mai întrebat-o dacă se referă la spaÈ›iul cosmic ori la dimensiunea pur informaÈ›ională în care aveam să intru... Dar, dacă stau să mă gândesc bine, eu nu părăsesc ceva, ba chiar rămân în acelaÈ™i spaÈ›iu cosmic, iar asta înseamnă că rămâne valabilă doar varianta dimensiunii informaÈ›ionale... Clădirea de unde se pleacă, „penultima gară“, cum o denumeÈ™te Uwe amuzându-se, este de fapt un fel de hală albă, înaltă È™i fără ferestre. PereÈ›ii de compartimentare nu sunt mai înalÈ›i de doi metri È™i, din orice punct ai privi, vezi tavanul halei. Interiorul este organizat de o manieră ce aminteÈ™te oarecum de rigorile milităreÈ™ti. Aleile sunt dispuse pe culori, litere È™i cifre, care îi îndrumă simplu pe cei ce urmează să plece spre unul dintre sutele de posturi de scanare È™i transmitere, care extrag „esenÈ›a de om†și o trimit la noua locaÈ›ie situată într-o altă dimensiune. Sala, în ziua în care am vizitat-o cu Uwe, era aproape goală. ÃŽmi imaginez că a existat È™i o perioadă în care aceeaÈ™i sală gemea de lume sosită în vederea mutării, plină de copii care plângeau, plină de tineri È™i de bătrâni, de oameni îngânduraÈ›i... O lume simplă, sosită doar ea însăși, fără etichetă, fără bijuterii, fără funcÈ›ii, fără bagaje, fără să aducă nimic material cu ea, ci doar cu sentimentele È™i cu experienÈ›ele personale. Fără nimic, aÈ™a cum te duci la moarte, doar că ei veneau la viață. Ei se nășteau a doua oară! Și de data asta, pentru totdeauna... Biletul de îmbarcare l-am primit azi de la Uwe È™i este unul de culoare albastră având imprimate cu alb literele AH È™i cifrele 20. Privindu-l, am simÈ›it o viziune fulger asupra organizării ireproÈ™abile a lucrurilor. Scaunul meu de scanare fusese hotărât încă dinainte ca eu să mă trezesc. De când mi-au spus: „S-a trezit AH20“... Numele meu întreg era: AH20/2215/2/2/800 È™i reprezenta postul, anul, luna, ziua È™i ora de transfer... Scanarea durează în general câteva minute, în cazul corpurilor omeneÈ™ti, È™i doar câteva secunde în cazul particular în care mă găsesc eu. InformaÈ›ia din corpul artificial în care locuiesc este deja transpusă È™i stocată electronic, trebuind doar să fie rescrisă în noul cod cuantic al Urbei. Am mai aflat că de anul acesta corpurile părăsite de mintea oamenilor, Lutsii, nu mai erau trezite din anestezie, considerându-se că pentru câteva luni de existență, nu mai avea rost să fie chinuite în rezervaÈ›ii. Erau duse de roboÈ›i în niÈ™te hale frigorifice uriaÈ™e. Poate că este mai bine aÈ™a, căci pentru mine, simpla amintire a rezervaÈ›iilor este de fiecare dată suficientă să-mi provoace o strângere de inimă... Cine dorea în mod expres, însă, încă putea solicita ca trupul său să fie dus într-o rezervaÈ›ie, dar, în aceste ultime zile, nimeni nu se mai gândea la ce lăsa în urmă. EmoÈ›iile se îndreptau doar spre înainte... AÈ™adar, mai am o singură zi de trăit aici È™i intenÈ›ionez să mă bucur de ea. De mâine vor începe altele noi care se vor înÈ™ira înaintea mea pentru o întreagă veÈ™nicie. Pe Uwe am zărit-o astăzi de mai multe ori, apărând sporadic È™i dispărând imediat prin diferite părÈ›i ale Complexului, alergând cu treburi. M-a asigurat că, fiind ultima mea seară aici, vom petrece ultimele ore stând împreună pe terasa cafenelei Complexului. Oriunde privesc nu văd decât oameni care trec grăbiÈ›i dintr-o parte într-alta a Complexului. Se poate vedea în mod clar că mintea tuturor are deja un „picior†sus, pe stea. Parcă È™i aerul miroase puternic a evacuare. Nimeni nu dezertează de la îndatoririle sale, dar parcă lipseÈ™te entuziasmul pe care-l găsisem acum È™apte luni când am ajuns aici. Lumea este preocupată să-È™i „împacheteze†propria viaÈ›a, mai este doar o săptămână È™i porÈ›ile se vor închide. Mai sunt doar zece zile È™i porÈ›ile se vor topi... Aseară, înainte de a ne despărÈ›i, am întrebat-o pe Uwe: – Uwe, sigur nu dezertăm din faÈ›a obligaÈ›iilor ce ne revin ca oameni? – Nu, nu dezertăm deloc, Dall! Doar ne continuăm existenÈ›a în alt loc pentru a ne putea duce la îndeplinire destinul. – Dar oare îl vom mai putea duce la îndeplinire pe Sol la fel ca pe Pământ? – Desigur, Dall. Omul trebuia să aducă dragostea pe Terra, transformând planeta într-un adevărat Rai. Atât... Dar, după cum vezi, atâtea lucruri înÈ™elătoare l-au făcut să se aplece spre ele, pierzând timpul È™i eÈ™uând. A eÈ™uat pe Terra, dar va construi Raiul pe Sol. – Da, aÈ™a este... am eÈ™uat! Ulise s-a legat de catarg, dar omenirea a preferat să rămână liberă, iar cântecele înÈ™elătoare ale vieÈ›ii au întârziat-o din calea ei, ademenind-o în valuri tulburi. – Geniul din mintea fiinÈ›ei umane a ajutat-o până la urmă să găsească o alternativă. O păsuire în faÈ›a destinului È™i a sorÈ›ii. – TotuÈ™i este o alternativă virtuală! – Da, una virtuală... dar nici natura noastră existenÈ›ială nu este una materială. Și noi suntem, într-un anume fel, virtuali... Seara, la cafeneaua din centru se aduna mai toată lumea rămasă în Complex. Etichetele impuse de funcÈ›iile È™i canoanele aproape milităreÈ™ti au dispărut cu totul. Era precum într-o tabără de vară în care profesorii È™i copiii adunaÈ›i în ultima seară în jurul focului de tabără fraternizează cântând, glumind È™i râzând. Se putea citi pe feÈ›ele lor satisfacÈ›ia îndeplinirii unei misiuni grele. Se vedea relaxarea ultimelor momente de dinaintea finalizării unei misiuni aproape imposibile, după care urma odihna binemeritată. Ridurile cauzate de încordare È™i stres, de supărare È™i speranță, se topeau în valurile de râs ce se propagau prin pielea feÈ›ei precum valurile în apă. Atmosfera era, de la o seară la alta, tot mai destinsă. Cu cât rămâneau mai puÈ›ini, cu atât se simÈ›eau mai bine, È™tiind că omenirea este pusă la adăpost. Parcă priveam niÈ™te țărani agricultori fericiÈ›i la vremea recoltelor de toamnă, stând la un pahar înainte de a pleca acasă cu rodul pământului ridicat deja în căruță. Rodul muncii unui sezon greu, rodul muncii unei specii... Specia mea urma să supravieÈ›uiască iadului dezlănÈ›uit pe pământ. Singura dintre specii care se răzvrătise împotriva ghilotinei fixată de destinul implacabil care i-o atârnase deasupra capului încă dinaintea naÈ™terii. Singura dintre specii care trecea dincolo. Se rupea de lumea veche È™i mergea în lumea spiritului. Dincolo de orice. Dincolo... – Buna seara, Dall! – Bună seara, Uwe... Mica mea călăuză era îmbrăcată într-o elegantă rochie albă È™i nu pot acum să mă gândesc la altceva decât că trebuie să mulÈ›umesc sorÈ›ilor că în ultimele È™apte luni am avut parte de compania unei călăuze atât de frumoase... ÃŽncă nici nu am plecat È™i deja îmi este atât de dor de ea... Abia aÈ™teptam să o văd, în seara asta... I-am prins uÈ™or mâna È™i, închizând ochii, i-am apropiat-o de obrazul meu în semn de recunoÈ™tință pentru tot ce făcuse pentru mine, pentru un străin sosit din alte timpuri, ce a nimerit într-o gară de tranzit. O mână fină ca o dantelă, întinsă dintr-un tren ce pornise deja din gară. * Albastru AH20 Am pășit prin uÈ™ile PorÈ›ii Complexului realizând că È™i un bio-corp din plastic È™i metal poate fi încercat de senzaÈ›ia unui tremur generat de emoÈ›ie. Și, încă ceva! Pentru a-È›i bate inima, nu este neapărat necesar să È™i ai una în piept... Urmăresc banda albastră lipită pe pardoseală cum coteÈ™te la stânga încă de la intrare, o fac mai apoi în capăt la dreapta pe aleea A È™i merg până la intersecÈ›ia cu aleea H. Nu merg mult. Pe aleea H trec pe lângă separeuri È™i, în unele dintre ele, zăresc prin uÈ™a de sticlă semimată persoane întinse oblic pe scaunul de transfer, care seamănă oarecum cu cel de dentist de pe vremea mea. Acestea au peste cap un soi de semi-cască. Ajung în dreptul uÈ™ii pe care stă scris AH20, de asemenea cu alb pe fond albastru, pe care o împing intrând înăuntru. Operatorul – oare pe ei cine are să-i asiste când vor pleca, mă întreb doar aÈ™a, ca să-mi È›in alături gândurile care simt că încep să zboare care încotro, fără să mai È›ină cont de voinÈ›a mea, precum un roi de fluturi speriaÈ›i – mă salută zâmbindu-mi cordial È™i mă pofteÈ™te să mă întind pe postamentul de transfer. Fac ce-mi cere È™i imediat semi-casca neagră începe să-mi coboare pe cap, acoperindu-mi vederea. ÃŽnchid ochii È™i aÈ™tept, gândindu-mă la tot ce a fost... Aud tot felul de bâzâituri ale aparatelor din cameră. AÈ™tept să dau buzna într-o lume nouă, necunoscută, o lume care se transformă continuu, cu o viteză pe care eu nici măcar nu o pot înÈ›elege. Important este că lumea asta este una bună È™i că mă acceptă în ea. O lume care respectă viaÈ›a. O lume formată din oameni care se iubesc unii pe alÈ›ii. O lume care iubeÈ™te viaÈ›a. Nu aud nimic, nu simt nimic. Vreau să deschid ochii, È™i-i deschid. ÃŽn faÈ›a mea este o poartă plină cu flori. De fapt un fel de arcadă plină cu flori, iar eu stau în faÈ›a ei, în picioare, pe un drum pietruit. Simt cum un vânt cald îmi mângâie faÈ›a. De o parte È™i de alta a arcadei este un gard viu, înalt, ca o cortină verde ce nu te lasă să înaintezi decât trecând prin arcadă. ÃŽntorc uÈ™or capul în stânga È™i în dreapta mea È™i privesc. Cabinetul a dispărut, iar în locul pereÈ›ilor săi văd pâlcuri de pomi printre trunchiurile cărora se zăreÈ™te un câmp înverzit ce se pierde în depărtare. Este soare, un soare cald ce scaldă arcada cu flori prin care trebuie să trec. Mă întorc È™i văd în spatele meu alÈ›i câțiva care, transferaÈ›i la fel ca È™i mine, stau nemiÈ™caÈ›i cu ochii mari aÈ›intiÈ›i spre superba arcadă înflorită. ÃŽncerc să-mi miÈ™c picioarele È™i constat că acestea mă ascultă. Pornesc spre arcada îmbrăcată în minunatele ei flori È™i observ în trecere că este o structură de lemn, construită din scânduri vopsite în alb È™i prinse în cuie bătute cu ciocanul. Trec prin ea È™i, imediat în dreapta, observ un grup de câteva persoane ce se îndreptă grăbite spre noi, zâmbind È™i făcându-ne semne din mâini, agitându-le în aer: – Bine aÈ›i venit în Urb Binaria! – Bună ziua, am exclamat, zâmbind uÈ™uraÈ›i, È™i eu È™i ceilalÈ›i din jurul meu. Gazdele au ajuns lângă micul nostru grup È™i începem să ne strângem în braÈ›e unii pe alÈ›ii, fericiÈ›i. – Autobuzul care vă va duce în oraÈ™ este în parcare, dar va pleca numai după ce vă veÈ›i aduna cu toÈ›ii. Vă veÈ›i prăfui puÈ›in, căci va merge câteva mile pe drumul acesta de È›ară, dar peisajul este unul frumos, are să vă placă. HaideÈ›i acum să vă aÈ™ezaÈ›i puÈ›in la umbră. – Unde ne va duce autobuzul? a întrebat unul dintre cei veniÈ›i o dată cu mine. – Vă va conduce la Centrul de Sosiri din oraÈ™, de unde veÈ›i fi distribuiÈ›i spre un hotel în care veÈ›i sta până când vă veÈ›i alege o locuință. După o perioadă de timp de acomodare, veÈ›i putea începe să intraÈ›i în modulurile superioare ale Urbei. Ne-am aÈ™ezat la măsuÈ›ele din răchită împletită, trântindu-ne în fotolii comode, făcute din acelaÈ™i material lemnos. Aici, sub umbrela ce flutură uÈ™or în vânt, aerul este mult mai răcoros decât îl simÈ›eam când stăteam dincolo de ea. Ni s-au adus cafele, sucuri È™i apă. Am scrutat orizontul È™i am văzut în depărtare un minunat câmp galben plin cu floarea soarelui. Mi-am privit mâna în timp ce ridicam ceaÈ™ca de cafea spre gură. DeÈ™i cafeaua frigea, am È›inut să o beau dintr-o răsuflare. Ah, ce gust poate să aibă, Dumnezeule! Apoi m-am ridicat întrebând unde este toaleta. Am deschis uÈ™a È™i m-am repezit spre oglindă, privindu-mă cu nesaÈ›: aveam un corp. Aveam un chip. Aveam ochi, È™i am început să-i închid pe rând, strâmbându-mă în oglindă. M-am strâns cu braÈ›ele pe după umeri, după care mi-am lăsat braÈ›ele în jos, să-mi simt picioarele, aplecându-mă până aproape de încălțări. M-am ridicat È™i am dat drumul la apă să curgă în chiuvetă, lăsându-mi palmele să fie mângâiate pe ambele feÈ›e de jetul răcoros, apoi m-am aplecat cu faÈ›a spre chiuvetă, aruncându-mi peste față apa strânsă în căuÈ™ul palmelor. ÃŽnainte ca apa să-mi atingă ochii, i-am închis, dar tot am putut observa în viteză că chiuveta era fisurată de la orificiul preaplinului È™i până la cel prin care se scurgea apa. Imediat ce am închis ochii, primind mângâierea apei pe față, am început mai întâi să râd È™i mai apoi să plâng de fericire... * Ziua 0 Stau la cafenea cufundat adânc în gânduri amare, uitându-mă neatent la trecători. Au trecut aproape treizeci È™i cinci de ani de când am ajuns în Urb Binaria. O È›in de mână pe Uwe, care a sosit paisprezece ani mai târziu, plecând numai două zile după mine. Am consimÈ›it amândoi ca prima noastră existență să o trăim împreună încă de atunci, din ultima noapte petrecută la cafeneaua Complexului. Uwe mi-a destăinuit atunci că era un copil orfan, crescut de societate. AÈ™a mi-am putut cumva explica dăruirea, grija È™i dragostea ce le nutrea pentru semenii ei, precum È™i faptul că nu se grăbea deloc să ajungă în Urbe, părăsind Pământul cu „ultimul tren''. Și asta numai după ce s-a asigurat că întreaga omenire era pusă la adăpost. Nu m-am plictisit deloc aÈ™teptând-o pe Uwe, căci în tot acest răstimp am vizitat o parte din lumile în care urmează să ajung. Cei de aici au ajuns cu adevărat foarte departe, Uwe nici nu își putea imagina, la momentul instrucÈ›iei mele, unde se aflau deja... ÃŽn ultimii ani, rolurile chiar s-au inversat, eu am devenit călăuza ei. De fiecare dată când simÈ›eam că îmi este dor de ea, mă retrăgeam, închideam ochii È™i îmi aminteam fiecare episod în care am fost alături de ea. Trăirea acestor amintiri este echivalentul, pot spune fără să greÈ™esc, a retrăirii evenimentului în sine din postura unui observator tăcut... Aici, acum, ne găsim în Lumea Centrală, nivelul în care fiecare dintre vieÈ›uitori se întoarce după fiecare nouă existență trăită. Este vatra È™i noua noastră casă părintească. A tuturor fiinÈ›elor umane... Este lumea nouă care seamănă cel mai bine cu cea veche, cea de pe pământ. Și, totodată, este cea în care am È™i sosit aici de prima dată. Lângă noi stă la masă, sorbindu-È™i sucul, fata noastră, Ar Kisa. Are douăzeci È™i unu de ani deja. Până la doisprezece ani, vârsta majoratului, a semănat leit cu Uwe, aceasta fiind opÈ›iunea noastră. Dar asta oricum nu mai are nici o importanță acum, deoarece È™i-a modificat înfățiÈ™area cu una aleasă de ea. Ca părinte am înÈ›eles-o, deÈ™i nu mă simt foarte confortabil când o privesc. Ei, dar am să mă obiÈ™nuiesc È™i cu asta, am tot timpul înaintea mea... Pe Terra nu au trecut decât exact cinci zile, iar motivul pentru care stăm adunaÈ›i cu toÈ›ii aici, în cafeneaua din PiaÈ›a Mare, este unul cu adevărat special. Și în acelaÈ™i timp foarte trist. Despre acest eveniment, o hologramă gigant vorbeÈ™te mulÈ›imii adunate, în vreme ce mai multe proiectoare construiesc în spaÈ›iu o imagine tridimensională a Terrei, aÈ™a cum ai vedea-o dacă ai privi-o din cosmos. Fiind deja seară, afară s-a întunecat, aÈ™a că imaginea ei se vede extrem de clar, dându-mi senzaÈ›ia că frumoasa noastră planetă a venit È™i ea cu noi, în Urb Binaria. Pentru această seară doar, Urbea a făcut ceva excepÈ›ional. A încetinit scurgerea timpului nostru, făcându-l să curgă cu aceeaÈ™i măsură cu care o face acolo, pe frumoasa noastră planetă albastră. Pentru câteva zeci de minute, timpii noÈ™tri vor fi perfect sincronizaÈ›i. Holograma cu plete albe a persoanei care ne vorbeÈ™te acum, de la tribuna pieÈ›ei, despre această relativitate a timpului este cea a lui Einstein. ÃŽl privim încântaÈ›i deoarece este chiar el, Einstein, cel care ni se adresează în această seara în PiaÈ›a Mare a Urbei. Da, chiar Einstein. Una dintre cele mai mari surprize pe care le-am încercat de la sosirea mea în Urb Binaria a fost aceea de a mă afla față în față cu personalitățile marcante ale omenirii, readuse la viață. Practic, le-au fost reconstruite conÈ™tiinÈ›ele de sine care au fost învățate È™i instruite încă din primele luni de existență că sunt reconstrucÈ›iile unor anumite personalități, încărcându-li-se totodată È™i toate informaÈ›iile despre tot ceea ce se cunoÈ™tea despre viaÈ›a È™i munca acestora. Niciunul dintre ei nu are pretenÈ›ia că este chiar persoana originală, dar toate aceste „copii speciale“, odată ajunse la maturitate, au continuat să ducă existenÈ›a È™i munca personalităților pe care le întruchipau odinioară într-un mod extrem de asemănător cu felul în care ar fi dus-o originalele. Sunt mulÈ›i care spun că, de fapt, nu ar fi nici o diferență reală între unii È™i alÈ›ii. Că nici noi nu mai suntem ceea ce am fost, ci tot copii ale originalelor, È™i că È™i unii È™i alÈ›ii suntem la urma urmelor niÈ™te stări energetice conÈ™tiente de sine. AÈ™a o fi... ÃŽn plus de toate astea, asemănarea fizică perfectă completeză impresia că sunt chiar originalele. Ideea a fost îmbrățiÈ™ată atât de părinÈ›ii îndureraÈ›i care își pierduseră copiii, cât È™i de către copiii care È™i-au readus aici părinÈ›ii sau rudele pierdute cândva, reuÈ™ind să-i reconstruiască cu ajutorul informaÈ›iilor din propria lor memorie, retrezindu-le conÈ™tiinÈ›ele de sine È™i redându-le amintirile pentru ca în final să se bucure din tot sufletul de viaÈ›a alături de ei. ÃŽn această modalitate, a reconstrucÈ›iei bazată pe biografie – Cartea VieÈ›ii, cum o denumesc unii, au fost readuÈ™i la viață, în Urb Binaria, scriitori renumiÈ›i, care au continuat să scrie romane în acelaÈ™i stil care i-a consacrat, pictori celebri, savanÈ›i, filosofi, personalități religioase, profeÈ›i, regi, faraoni... Practic, toÈ›i cei scriÈ™i în Biografia CivilizaÈ›iei OmeneÈ™ti au fost readuÈ™i la fiinÈ›are, fiindu-le reconstituită personalitatea în conformitate cu informaÈ›iile minuÈ›ios consemnate. ÃŽntotdeauna, însă, au fost readuÈ™i la noile vieÈ›i doar cei care au influenÈ›at mersul omenirii în bine. ToÈ›i ceilalÈ›i, care au cauzat moarte È™i distrugere, au fost lăsaÈ›i să se dezintegreze o dată cu Terra, pentru ca focul lavei să mistuie urmele È™i amintirile îngrozitoare ale spiritelor lor, murind astfel încă o dată. Moartea definitivă, cea de-a doua, după cum a fost denumită. Motivul pentru care întreaga suflare stă adunată în această seară grupuri-grupuri uitându-se la monitoarele holografice gigant È™i, totodată, cauza pentru care Urbea a hotărât să încetinească curgerea timpului pentru aproape o întreagă oră este acela de a ne lua rămas bun de la Terra, frumoasa noastră planetă albastră. Hologramele ne vor arăta, iar noi vom percepe în timp real chiar tragica sa dispariÈ›ie. Altfel, vizualizarea evenimentului în direct nu ar fi fost posibilă. Holograma vorbitoare a lui Einstein tocmai È™i-a încheiat discursul. Următoarea hologramă care se pregăteÈ™te să ne vorbească din întunericul pieÈ›ei este cea a lui Socrate. Alături de el se află, cine altul? decât... Platon. Ei vor avea ultimul cuvânt, cel de rămas bun adresat casei noastre părinteÈ™ti. Lumea, aÈ™ezată direct pe pavajul pieÈ›ei, stă îngheÈ›ată în tăcere. Unii dintre ei lăcrimează fără să se ascundă. Mica sferă învelită în titan È™i denumită Sol Invictus, Soarele Neînvins, s-a depărtat la o distanță ce-i asigură protecÈ›ia de explozia ce urmează să aibă loc peste câteva momente pe Terra, poziÈ›ie din care poate capta imagini de pe suprafaÈ›a terestră. După ce totul se va termina, va porni pe drumul ei veÈ™nic prin spaÈ›iul cosmic. Camerele video exterioare sferei captează imagini proiectate mai apoi pe monitorul holografic uriaÈ™. Pe celelalte monitoare care sparg întunericul pieÈ›ei sunt redate imaginile însumate, transmise atât de sateliÈ›ii de pe orbita pământului, cât È™i de la numeroasele camere amplasate în diverse locuri pe Terra, situate pe amplasamente muntoase, pe nave ancorate în oceane, pe monumente È™i clădiri importante, pe mici nave robotizate ce vor monitoriza È™i transmite detalii, urmărind din zbor efectele undei de È™oc. De câteva momente, suma acestor mii de imagini este procesată È™i transferată È™i în holograma uriașă din centrul pieÈ›ei ce înfățiÈ™ează planeta noastră rămasă fără copiii ei obraznici. PremianÈ›ii care au supărat-o atât de mult... InformaÈ›iile captate sunt uriaÈ™e È™i rolul lor nu este doar acela de a fi urmărite de noi în seara aceasta ci, după câte se pare, vor fi de folos într-un viitor proiect extrem de ambiÈ›ios, despre care nu cunosc mare lucru. Cine È™tie, poate vor încerca să reînvie È™i planeta cândva! Virtual, desigur, aÈ™a ca È™i pe noi... De undeva, din spatele clădirii ce adăposteÈ™te cafeneaua unde stăm, apare în imagine tridimensională, uruind cu un muget grav, Lancea. Urâtă È™i arsă la suprafață, plină de lovituri ale altor meteoriÈ›i mai mici care au luat-o la È›intă în ultimele câteva miliarde de ani, trece peste capetele celor adunaÈ›i în piață, lăsând o urmă fumegândă. Ca la un semn, ne-am ridicat cu toÈ›ii în picioare... Odată cu noi se înalță È™i un murmur general. ÃŽn piață, holograma Lancei se îndreaptă direct spre frumoasa planetă albastră încet, ca un prădător. ÃŽn realitate, însă, asteroidul se deplasează cu o viteză uriașă, de zeci de mii de kilometri pe oră. Holograma arată cum Lancea , ce poartă cu ea o cantitate enormă de energie, se opreÈ™te brusc în suprafaÈ›a Terrei, înfingându-se adânc în corpul ei. ÃŽn numai câteva fracÈ›iuni de secundă, cedează toată această energie direct suprafeÈ›ei lovite a planetei. Aceasta ia forma unui val de materie topită ce se înalță È™i se îndepărtează grăbit de locul impactului. Valul de foc a început să cureÈ›e planeta de scoarță, pe o adâncime de zece kilometri, aÈ™a cum ai curăța un măr copt, răsturnând continentele cu tot ce se află pe ele È™i aruncându-le în spaÈ›iul orbital. De acolo, resturile cad înapoi aprinse, bombardând furios suprafaÈ›a cu bucăți uriaÈ™e de foc È™i flăcări. Unda de È™oc se deplasează cu viteză hipersonică, lăsând în urma ei o gaură ce se umple rapid cu lavă. Camerele secundare surprind acum topirea rocilor din care un vechi monument grecesc fusese reconstruit pe vârful unui deal. Planeta albastră a căpătat acum o culoare roÈ™u-portocalie. Un fum gros a învăluit scena distrugerii, apărând ca o cortină. Gata, parcă ar spune, spectacolul s-a încheiat! Acum să lăsăm planeta să o ia, de una singură, de la început. * ConsideraÈ›ii finale Știu că în acest moment Sol Invictus, trupul creat de om pentru omenire, suportul Urb Binariei, părăseÈ™te pentru totdeauna zona în care s-a născut, cea din jurul Pământului, pornind în drumul său prin eternitatea spaÈ›iului È™i a timpului. ÃŽn piață, lumea care a privit împietrită sfârÈ™itul planetei dragi începe acum să se dezmorÈ›ească. De acum suntem singuri. Doar noi, singuri. Am rămas fără planetă... Am rămas doar noi singuri în lumea noastră cea nouă, de noi înÈ™ine creată. De fapt, nu suntem chiar singuri. Și nici nu am fost vreodată singuri, pentru că am mers pe un drum ce exista, fiind creat în mod special pentru noi. De către cine? De aceeaÈ™i forță care a putut hotărî È™i ca raÈ›ionalitatea să existe în univers. Este greu de răspuns... Oricum, pe Dumnezeu ca persoană, aÈ™a cum È™i l-au imaginat străbunii noÈ™tri, nu l-a întâlnit nimeni, niciodată, în nici una dintre expediÈ›iile făcute în cosmos sau în dimensiunile virtuale de aici... Și nici nu s-a găsit vreo entitate fizică inteligentă asemănătoare cu „chipul†omului. Singura asemănare găsită a fost cea dintre spiritul raÈ›ional al fiinÈ›elor umane È™i cea a „spiritului organizator†din univers... FiinÈ›ele umane sunt făcute după chipul È™i asemănarea acestui spirit misterios al universului. Un spirit creator alcătuit din legi universale atotputernice. Isaac Newton spunea că GravitaÈ›ia este Dumnezeu, È™i se pare că È™tia perfect ce spune... FiinÈ›a umană este singura întruchipare conÈ™tientă a acestui spirit creator. ÃŽntruparea Legilor Universului! Omenirea este adevăratul copil al acestui spirit, iar spiritul universului este cu adevărat tatăl omenirii. Al fiinÈ›elor umane... Al sumei de suflete È™i de spirite... Omul ce a reuÈ™it să se refugieze în ultimul moment în această arcă. ÃŽn arca numită Sol Invictus... * Pentru a deveni o ființă umană, noul născut trebuie să dobândească atât conÈ™tiință de sine, cât È™i conÈ™tiință de cele din jurul său, asta îmi era clar. Și mai È™tiam, încă înainte de a veni aici, în Urb Binaria, că, dobândind conÈ™tiință de sine, acesta devine un suflet. Odată ajuns aici am înÈ›eles È™i restul, anume că dobândind È™i acumulând conÈ™tiință de cele din jur, sufletul evoluează devenind un spirit. Practic, la naÈ™terea sa copilul este un pui de animal. Acesta devine un suflet odată cu apariÈ›ia conÈ™tiinÈ›ei de sine, iar după ce adună experiență, dobândind conÈ™tiință de cele din jur, devine un spirit. Atunci când eu însumi m-am trezit în Big Dad eram doar o simplă conÈ™tiință de sine. Un suflet curat, ca să nu spun gol. După ce mi-am recăpătat amintirile, acestea alăturându-se conÈ™tiinÈ›ei de sine, mi-am recăpătat conÈ™tiinÈ›a de cele din jur. Am redevenit spirit... Ajuns aici, în Urb Binaria, am înÈ›eles că acea scară a evoluÈ›iei construită de Legi în jurul energiei de care îmi povestea Uwe atunci, demult, există de fapt pentru a susÈ›ine încă o scară, cea a naÈ™terii È™i a devenirii spiritelor. Acesta cred că a È™i fost principalul scop existenÈ›ial al planetei noastre: o creșă de spirite conÈ™tiente de sine È™i de cele din jur... O creșă de suflete È™i de spirite! Pentru mine, cel de astăzi, sintagma „trup È™i suflet†capătă o cu totul È™i cu totul nouă dimensiune decât a avut vreodată... * Am întrebat-o, nu demult, pe Uwe despre ce crede ea că este dragostea? Și ea mi-a răspuns: „Ascultă-mă! ÃŽnchide ochii È™i ascultă-mă. Dall, noi suntem fiinÈ›e umane. Noi, cei ce vorbim acum, ce raÈ›ionăm folosind cuvintele, suntem spirite cu conÈ™tiință. ConÈ™tiinÈ›a noastră, atentă la cele din jur, ne construieÈ™te în minte, în timp, cu fiecare nouă experiență, o nouă ‘entitate’ virtuală, cu care intrăm mai apoi în legătură. Dragostea înseamnă o reÈ›ea de legături cu aceste ‘entități virtuale’. Nu suferi cu adevărat, din tot sufletul, de pierderea unei alte fiinÈ›e decât dacă o iubeÈ™ti, decât dacă ai multe astfel de legături cu ea. Cu cât ai mai multe legături, cu atât o iubeÈ™ti mai mult. Sol este plin de legături, Dall. Sol este plin de dragoste acum. Sol este plin de suflete. Sol Invictus este cu adevărat salvatorul sufletelor. Vezi tu, această conÈ™tiință de cele din jur induce, o dată cu experienÈ›ele, È™i sentimentele. Iar acestea se găsesc într-o gamă variată, ce acoperă întreg spectrul de la dragoste la ură, trecând obligatoriu prin punctul de origine, cel al indiferenÈ›ei. Spiritul astfel format este unul mai bun sau mai rău, mai mare sau mai mic. Unele astfel de spirite sunt influenÈ›ate de inspiraÈ›ii ale binelui, ce pot fi numite divine, altele de inspiraÈ›ii ale răului, ce pot fi numite demonice. Acestea stabilesc traseul devenirii fiecărui spirit în parte. Istoria noastră este plină de spirite care, deÈ™i nu mai există fizic de foarte multă vreme, încă își mai fac simÈ›ită influenÈ›a din plin“. Avea perfectă dreptate Uwe. Tocmai această conÈ™tiință de cele din jur este responsabilă de crearea în minÈ›ile fiinÈ›elor umane a diverselor entități spirituale cu care acestea purtau un dialog în gând. AÈ™a cum conÈ™tiinÈ›a de sine generează propriul tău eu, cu care te poÈ›i sfătui tot timpul, conÈ™tiinÈ›a de cele din jur creează entități virtuale spirituale ce îmbracă diverse forme, de la locurile dragi ale copilăriei la prieteni È™i colegi, È™i de la membrii familiei la entități divine personificate. Acumularea sentimentelor aduse de conÈ™tiinÈ›a de cele din jur conduce spre dragoste, indiferență sau ură. Pentru ca noi să ne fi îndeplinit destinul ar fi trebuit să acumulăm dragoste. Nevoia de credință, resimÈ›ită interior de fiecare ființă umană, trebuia să îndeplinească aceste deziderate, de a deveni mai buni È™i mai iubitori. CredinÈ›a ne-a unit, însă religia ne-a dezbinat... Omenirea a ratat astfel o primă È™ansă de a-È™i atinge menirea È™i, dacă nu ar fi reuÈ™it să își prelungească existenÈ›a în Urb Binaria, le rata È™i pe toate celelalte. Din fericire, firescul ce stabileÈ™te drumul devenirii noastre avea pregătită È™i această nesperată ultimă È™ansă. * Hologramele îl arată acum pe un cântăreÈ› la modă prin anii '70, din secolul XX, fireÈ™te. Nu-l recunosc. Recreat È™i el din amintiri, cântă răguÈ™it È™i melancolic una dintre melodiile sale, Midnight Lady, în timp ce holograma pământului se face din ce în ce mai mică, pe măsură ce Sol Invictus se îndepărtează cu viteză, în spaÈ›iu. ÃŽntunericul pieÈ›ei răsună pe ritmul melodiei, iar versurile cântecului său, nu È™tiu de ce, capătă parcă un alt înÈ›eles acum... Stau încă amorÈ›it în scaunul rece al cafenelei È™i privesc mulÈ›imile cum forfotesc care încotro. PiaÈ›a este încă plină de oameni. De femei, de bărbaÈ›i È™i de copii. Uitându-mă la ei, în minte îmi vine gândul că mă aÈ™teaptă cel puÈ›in câte o existență alături de fiecare dintre toate persoanele aflate în piață. De fapt, din întreaga Urb Binaria. Pare absurd, însă va avea grijă eternitatea să aranjeze fiecare dintre aceste întâlniri, la vremea lor. Cel mai probabil că voi ajunge, parcurgând o parte din drumul veÈ™niciei, să cunosc fiecare suflet al noii lumi a omului. Să-i devin prieten sau chiar rudă prin alianță. Uwe îmi spunea să nu mă mai preocup de felul în care voi umple eternitatea, căci acest gând mă poate strivi. Și asta pentru că acum îl pot percepe doar din punctul de vedere limitat al unui simplu muritor care È™i-a petrecut întreaga viață È™tiind că va dispărea odată È™i odată. La un moment dat, însă, după parcurgerea câtorva existenÈ›e, acest punct de vedere al normalității morÈ›ii va fi înlocuit de cel al normalității vieÈ›ii. Copiii născuÈ›i în Urb Binaria, spunea ea, trăiesc fără să cunoască ideea de moarte. Deci se poate! Cu timpul È™i noi, ceilalÈ›i, vom uita, de la un moment dat încolo, de moarte. Cred că Uwe are dreptate È™i de data asta... * Mă întreb ce voi fi eu È™i ce va deveni întreaga suflare de aici atunci când fiecare dintre noi vom ajunge să iubim cu adevărat pe toÈ›i ceilalÈ›i, lângă È™i împreună cu care am trăit deja o viață. Când vom deveni cu adevărat o singură È™i imensă familie. Un adevărat muÈ™uroi de furnici... Da, avem multe căi de a ajunge în depărtatele zile ce se vor cufunda tot mai departe în timp, în eternitate... Vom deveni o familie, asta este sigur. O familie adevărată, È™i ne vom iubi cu adevărat. Oare ce nume va purta atunci omenirea? Oare vom ieÈ™i din Sol Invictus în vidul cosmosului, ca o singură entitate pur energetică? O entitate divizibilă în nenumărate părÈ›i, fiecare dintre acestea păstrând însă intactă conÈ™tiinÈ›a întregului absolut? O entitate energetică ce va putea crea lumi, guvernând peste legi È™i principii? Aceasta să fie oare împlinirea destinului omenirii? De a da trup cuvântului devenit conÈ™tient? De a da trup legilor ce au construit È™i continuă încă să construiască Universul? Legilor care l-au construit pe om? De a închide perfect un cerc ce își desfășoară conturul simultan în trecut È™i în prezent? ÃŽn piață răsună versurile tristei melodii. Se pare că devine deja o certitudine faptul că vom putea să începem să existăm fără a mai fi nevoie de sfera protectoare din titan È™i de toată tehnologia înmagazinată în ea. Pur È™i simplu ca o entitate energetică de sine stătătoare... Unii chiar afirmă că după acumularea a multe È™i multe existenÈ›e aici, în Urb Binaria, spiritele umane ajung la o formă existenÈ›ială greu de înÈ›eles pentru noi, cei de astăzi. Teoretic, vor ajunge să exploreze spaÈ›iul, ajutând viaÈ›a din univers, ba chiar să poată genera propriile lor universuri virtuale, cu galaxii formate din sori È™i planete, în care locuitorii lor să înceapă să se întrebe, precum am făcut-o È™i noi dintotdeauna: cine sunt, de unde vin È™i încotro merg? Cine poate È™ti? Avem însă toată vremea să aflăm. Cu adevărat toată vremea... * Mă gândesc acum că toate celelalte forme existenÈ›iale din jurul nostru, de la electroni È™i atomi la planete È™i la viață însăși – cu excepÈ›ia omului – nu au avut de ales în drumul lor. Cu adevărat, numai nouă, oamenilor, ne-au fost date două posibilități: de a È›ine drumul devenirii noastre sau de a ne abate de la el. Pentru toate celelalte manifestări ale vieÈ›ii, drumul a fost trasat clar, fără putință de abatere, de un destin implacabil. Noi însă am fost guvernaÈ›i cu o grijă specială de legile universale. Drumul nostru a fost, È™i probabil că încă va fi È™i de aici încolo, unul copleÈ™it de obstacole, de greutăți È™i de probleme... Drumul nostru, al fiinÈ›elor umane, este cel mai greu dintre toate celelalte pentru că implică È™i voinÈ›a noastră conÈ™tientă, a liberului nostru arbitru, de a-l străbate... Drumul este unul singur È™i sigur, obstacolele sunt de fiecare dată altele. Noi nu trebuie decât să rămânem pe acest drum, să înaintăm pe el È™i să rezistăm tuturor împotrivirilor. ÃŽmi revin în minte vorbele lui Uwe de pe vremea când mă instruia: „Noi ne vom abate de la destin doar dacă încetăm să mai existăm. Câtă vreme omenirea rezistă încercărilor, continuând să existe, înseamnă că nu ne-am abătut deloc de la destin!“ Adevărat a grăit cel ce a spus că „Cea mai eroică faptă a omenirii este că ea există È™i că are de gând să reziste în continuare“. Singuri sau nu, pe drumul rezistenÈ›ei, cel puÈ›in de-acum, am scăpat de rău. De acum suntem liberi! EPILOG sau prolog? Cum poate fi încheiat acest roman fără a pune în evidență tulburătoarea asemănare ce există între lumea Urb Binariei È™i cea descrisă de ultima profeÈ›ie a Bibliei? Oare despre Urb Binaria încerca să ne povestească profetul Ioan? Cine poate È™ti cu siguranță? Asemănările sunt, dincolo de orice dubiu, mai mult decât uimitoare... „Și m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare È™i înalt È™i mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer [...]. Și am văzut cer nou È™i pământ nou. Căci cerul cel dintâi È™i pământul cel dintâi au trecut; È™i marea nu mai este. Fericit È™i sfânt este cel ce are parte de învierea cea dintâi. Peste aceÈ™tia moartea cea de a doua nu are putere [...] È™i vor împărăți cu El mii de ani. Și am văzut cetatea sfântă [...] È™i zidăria zidului ei este de iaspis, iar cetatea este din aur curat, ca sticla cea curată. Iar cele douăsprezece porÈ›i sunt douăsprezece mărgăritare; fiecare din porÈ›i este dintr-un mărgăritar. Și piaÈ›a cetății este de aur curat, È™i străvezie ca sticla. Și am auzit, din tron, un glas puternic care zicea: Iată, cortul lui Dumnezeu este cu oamenii È™i El va sălășlui cu ei È™i ei vor fi poporul Lui È™i însuÈ™i Dumnezeu va fi cu ei. Și va È™terge orice lacrimă din ochii lor È™i moarte nu va mai fi; nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi, căci cele dintâi au trecut. Și în cetate nu va intra nimic pângărit È™i nimeni care e dedat cu spurcăciunea È™i cu minciuna, ci numai cei scriÈ™i în Cartea vieÈ›ii Mielului. Afară câinii È™i vrăjitorii È™i desfrânaÈ›ii È™i ucigaÈ™ii È™i închinătorii de idoli È™i toÈ›i cei ce lucrează È™i iubesc minciuna! Iar partea celor fricoÈ™i È™i necredincioÈ™i È™i spurcaÈ›i È™i ucigaÈ™i È™i desfrânaÈ›i È™i fermecători È™i închinători de idoli È™i a tuturor celor mincinoÈ™i este în iezerul care arde, cu foc È™i cu pucioasă, care este moartea a doua. Și porÈ›ile cetății nu se vor mai închide ziua, căci noaptea nu va mai fi acolo; È™i nu au trebuință de lumina lămpii sau de lumina soarelui, pentru că Domnul Dumnezeu le va fi lor lumină È™i vor împărăți în vecii vecilor. Și iar mi-a zis: Făcutu-s-a! Eu sunt Alfa È™i Omega, începutul È™i sfârÈ™itul. Celui ce însetează îi voi da să bea, în dar, din izvorul apei vieÈ›ii. Și vor aduce în ea slava È™i cinstea neamurilor. Și în mijlocul pieÈ›ei din cetate, de o parte È™i de alta a râului, creÈ™te pomul vieÈ›ii, [...] È™i frunzele pomului sunt spre tămăduirea neamurilor. Și îngerul mi-a zis: Aceste cuvinte sunt vrednice de crezare È™i adevărate È™i Domnul, Dumnezeul duhurilor [...] arată robilor Săi cele ce trebuie să se întâmple în curând.“ ProfeÈ›iile lui Ioan Teologul, din Apocalipsă * Un ideal de neatins ori adevăratul nostru destin? ÃŽntr-un ou se află „împachetată†o întreagă ființă. Există, înăuntrul cojii, tot ce este necesar pentru ca această nouă ființă să aibă un corp perfect funcÈ›ional, „praful magic†necesar pentru a se trezi la viață odată ce corpul său s-a dezvoltat pe deplin, o pungă cu suficient aer pentru efortul spargerii cojii È™i tot ce trebuie să cunoască pentru a se putea descurca ulterior, de-a lungul întregii sale vieÈ›i, sub forma instinctelor... Dar oamenii? Ei cum apar? Și ei pornesc dintr-un ou, denumit ovul, È™i ei au un corp, È™i ei au instinctele necesare existenÈ›ei. Cu toate astea, dacă copilul nu ar fi învățat să fie om prin educarea sistematică oferită de părinÈ›ii săi, care la rândul lor au fost educaÈ›i de către părinÈ›ii lor È™i tot aÈ™a, până hăt departe în negura timpului, puiul de om nu ar deveni o ființă umană, ci ar rămâne o sălbăticiune incapabilă să se ridice măcar în două picioare, incapabilă să vorbească vreuna din limbile oamenilor, să gândească, să raÈ›ioneze È™i astfel să se achite de partea ce-i revine din marea creaÈ›ie ce formează adevărata „împărăție a cerurilorâ€, societatea omenească. Societatea omenească, cu civilizaÈ›ia ei specifică, este singura „împărăție a cerurilor†cunoscută cu adevărat. O împărăție a gândurilor, o civilizaÈ›ie a gândurilor, „împachetată†și ea într-o dimensiune virtuală, paralelă cu cea materială a existenÈ›ei propriilor noastre corpuri. Gândurile noastre sunt, cu adevărat, sala motoarelor civilizaÈ›iei umane. Ele fac să se împlinească destinele noastre. Dar oare putem È™ti cu adevărat care este destinul omului? Sau destinele lui, căci poate avea mai multe... Pentru om, printre atâtea alte posibilități, cel mai firesc pare a fi acela de a forma fizic omenirea, în timp ce fiecare individ își trăieÈ™te, mai mult sau mai puÈ›in fericit, propria sa viață. Pentru fiinÈ›a umană raÈ›ională, cel mai firesc destin ar fi acela de a interacÈ›iona în pace È™i de a trăi în dragoste cu semenii È™i natura din jur, astfel încât omenirea să poată exista ca un organism funcÈ›ional. Dar care ar putea fi destinul omenirii? Idealul unui organism perfect orânduit ar putea funcÈ›iona ca o forță creatoare în univers, putându-È™i astfel întrupa creatorul, acea incomprehensibilă forță care organizează totul atât de firesc în univers, Divinitatea care i-a aprins spiritul conÈ™tiinÈ›ei de sine È™i a celor din jur încă de la început! Dacă aÈ™a o fi sau altfel, nu putem È™ti acum. Dar dacă va fi să fie aÈ™a, atunci acest deziderat se va putea împlini doar atunci când fiinÈ›ele umane vor È™ti să trăiască în dragoste unele față de celelalte. Acesta este principalul mesaj al poveÈ™tii Urb Binaria. Octav Chivulescu |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy