Orizont


Mă întreb de ce mă abțineam din plâns când eram copil. Simt și acum durerea în gât și refuz să plâng. Cuvintele îmi rămân cu durere în gât, ca ne-plânsul din copilărie.
Toate faptele, gândurile, sentimentele…sunt în mine, undeva. Închid și deschid porți către ceea ce vreau să fiu ori să nu fiu. Am făcut inconștient gestul de a mă ascunde într-un plâns. Când am încercat să simt fericirea m-am izolat cu sufletul în realitate…și sufletul a plâns. Când am încercat să-mi schimb destinul, hotărâtă să iubesc, să trăiesc m-am lovit de mâna sorții și am rămas pe loc. Trebuie să încep cu ceva, de undeva, nu vreau să rămân priponită în fabrica asta. Am în cap doar gânduri și din pricina lor nu mai pot vorbi. Cineva spunea „suntem ceea ce vrem să fim”. Vreau să fiu om mare. De ce încep să-mi fac filosofia vieții? Încerc să nu mai gândesc. Lumea se uită ciudat la mine.

– Mă duc să mă înscriu la un liceu.
Maistrul mă încuraja fericit:
– Așa, foarte bine. La ce liceu te-ai gândit?
– Nu știu. Nu cunosc prin Călărași. E vreunul aproape de fabrică?
– Da este, Liceul Economic.
– Bine. Mă duc, după program, să văd ce și cum.
– Mâine să-mi spui ce-ai rezolvat.
– Sigur. Abia aștept.
Își aduce aminte de șefa mea și mă întreabă grăbit:
– Cum te înțelegi cu șefa ta?
– Ca și până acum, adică deloc.
– Te-a băgat la mașină?
– Nu.
– Păi, și ce faci toată ziua?
– Calc, mătur, repar mașini și fac piața pentru ea.
– Cum adică să repari mașini?
Își așează palma sub bărbie pregătit să asculte o poveste.
– Ete, mare scofală nu-i. Sare câte-o curea de la motor și eu o pun la loc. Nu e mare scofală. Și de ce să-i caut pe mecanici? Caut la ei câte-o oră! Niciodată nu-i găsesc.
– Cine te-a învățat, Elena?
– Nimeni. Am văzut cum fac.
– Bine, fetița mea, ai grijă de tine, să te porți frumos cu șefa ta.
– Am grijă. Fug în secție, că iar mă ceartă.
– Fugi, fugi Elena.
Șefa m-a luat în primire din prima.
– Pe unde umbli?
– La tovarășul Șișu am....
– Ce tot ai tu cu el? Ce te învârți pe lângă el?
– De ce să nu mă duc? Am cumva mașină și nu-mi fac norma?
– Trebuie să stai aici să mături, uite ce-i în secție, îți place?
– Da, io nu-s femeia de serviciu, așa că nu mai mătur.
Supărată că-i răspund, își așază mâinile-n șolduri și țipă la mine:
– Ei, lasă că vezi tu...treci la croit. Acum, să te văz ! Gură mare, hă, ce zici?
– Zic așa: nu trec la croit pentru că nu știu. Nu am făcut croitorie așa că, nu aveți ce să-mi faceți.
– Ba da, mă duc la director și te spun.
– Bine, să mergeți la director.
– Obraznică ești fată, dar te aranjez io pă tine, ai să vezi.
– Abia aștept.
A plecat la masa de croit. Personal croia modelele. Fața ei roșie, urâtă și slabă parcă stătea să-i explodeze. Era de-o răutate drăcească. După terminarea programului am fugit la liceul de lângă gară. Înscrierile pentru seral erau în toi. Am întrebat ce-mi trebuie la dosar și urma ca a doua zi să mă înscriu. Era o zi programată în care susțineam un test. Gabi, Mihaela și Lili nu mă aprobau în ceea ce vroiam să fac, găsind tot timpul argumente contra. Gabi era cea mai pornită.
– Elena, la ce-ți trebuie liceul?
- – Ai de gând ceva?
– Adică?
– Cum adică, adică? Că vrei să faci liceul înseamnă că te-ai gândit la ceva mai mult de-atât.
– Gabi, formulează întrebarea completă. La cum ai întrebat tu Ai de gând ceva? Orice om ți-ar răspunde o grămadă de lucruri. În gând, în mod normal, ai multe, dar la un moment dat ai ceva aparte de îndeplinit. Mă refer la un fapt, o dorință ori îndeplinirea unei rugăminți de la o altă persoană.
– Mamă, ce mi-o tragi cu filozofia. Adică vrei să te faci șefă la confecții?
– O, nu. Asta exclus.
– Atunci ce?
– Vei afla la momentul respectiv, dragă Gabi.
– Nici tu nu știi ce vrei. Crezi că te lasă câinele să mergi la școală?
Câinele era șefa de secție.
– Nu ar avea de ce să nu mă lase. Școala începe la patru sau cinci după amiază. Nu am mașină, deci nu am normă, deci pot să merg.
– La schimbul doi ce faci?
– Nu știu, mătur și curtea să recuperez absența mea de stat degeaba.
– Ai și tu dreptatea ta. Va ieși urât, îți spun.
– Tot ce-a fost a fost urât, nu-mi pasă dacă tot așa va fi.
Gabi, se strâmbă a sătulă și se întinde în pat cu un ușor oftat de oboseală. Mă așez pe prag să fumez. E o plăcere să stau singură în noapte, cu gândurile mele, cu amintirile, cu ideile și tot ce-mi trece prin minte. O singură întrebare îmi pun seară de seară: cum să fac să plec mai repede din fabrică. Privesc spre cer și mă văd copilă în sat. Nu îmi aduc aminte să fi râs. Încerc să-mi amintesc o secvență de joacă. Dar mă văd altfel. Tot timpul singură.
Treceam pe lângă biserica din sat și începeam să mă închin cu credință, până ce ajungeam departe.. Făcând semnul crucii mă simțeam om mare.
Lumea admira gestul meu și-l lăuda în fața mamei. Aveam șase ani când plecam în sat să cumpăr pâine, stând la cozi imense câteva ceasuri bune până ce reușeam să o cumpăr într-o îmbulzeală disperată. Apoi, după amiaza, stăteam la coadă, cu bidonul de gaz în mână. Treceam pe lângă biserică de patru ori pe zi și de fiecare dată mă închinam. Acum trec pe lângă biserici și-mi spun: „biserica, trebuie să mă închin…”.mă închin și spun ‚ „Doamne ajută-mi”.
Acest închinat e necesar, sunt pe drumul omului mare și….cer. Sunt pe drumul cu nevoi și multe răscruci și...cer. La baza minții mele, găsesc detalii pentru fiecare lucru întâlnit. Merg pe un drum al nevoii, al plânsului, al durerii. Parcă destinul e altul, poate că la răscruce am intrat pe o altă străduță.
– Nu te culci?
– Gabi, mă sperii! Mai stau să fumez.
– Treaba ta, io mă culc.
– Bine faci, noapte bună!
– Elena, ai să mori!
– Da, și tu vei plăti la gazdă mai mult. Ha, ha!
Mă aflu că merg pe strada altuia și simt că nu acesta e destinul meu. Întodeauna mi-a fost frică să merg singură pe stradă, pentru că știam un câine mic și rău care mă lătra de fiecare dată. Îmi plăcea să merg pe strada mea pentru că mă simțeam în siguranță și oamenii mă cunoșteau. Chiar dacă mergeam pe mijlocul drumului, câinele tot mă lătra. Am încercat de multe ori să merg pe o stradă vecină cu a noastră, nu mă simțeam bine pentru că nu știu de ce admiram fiecare casă, mi se păreau mai frumoase decât cele de pe străduța mea….însă, mergând, îmi dădeam seama că nu sunt în siguranță. Nu poți merge de mână alături de un alt destin. Suntem ceea ce vrem să fim. Mergem pe drumuri alese de noi. Plângem, pentru că nu suntem acolo unde trebuie, unde ne-am propus ori unde ne-ar plăcea să fim Ne temem de câinii care latră.
Trebuie să închid toate porțile lăsate deschise.

Am reușit să mă înscriu la liceu. Fericită, am fugit la tovarășul Șișu.
– Am reușit, urmează să susțin un examen.
– Felicitări, mă bucur pentru tine!
– Mulțumesc. Rămâne să vorbesc cu șefa. La ea e o problemă.
– Nu are cum. Șefa ta e la seral, ar trebui să te înțeleagă. Sigur nu vei avea probleme.
– Câinele ăla? Nu cred, zău.
– Acum, te duci la ea, îi zâmbești frumos și-i povestești ce și cum. Te va lăsa la școală.
– Eu fac pariu că nu mă lasă. Stați liniștit, așa voi face.
– Bine, Elena. Apoi când pleci îmi spui.
– Da, da, da. Mă duc. Pa.
– Pa, Elena! Să faci așa.
– Așa, da.
Era atât de insitent că uneori nu știam cum să plec mai repede. Omul ăsta e singurul ce stă să mă asculte.
Acum, aici la Călărași, mi-am dat seama, că în copilăria mea, singurul țel era acela să o fac pe mama fericită arătându-i că nu o observ când plânge, că nu îmi este foame, că nu îmi trebuie jucării, că nu-mi este frică să stau singură în casă. Am crescut cu nodul durerii în gât. Acum am nodul durerii de a face altceva decât dorește mama. Am crescut vrând să-i demonstrez că nu o văd și nu simt realitatea plină de lipsuri și nimicuri. Acum realitatea e lipsita de mine.
– Iar fumezi?
– Da .
– La ce te gândeai?
– De ce întrebi Gabi? Eu fac asta?
– Ce?
– Te întreb la ce te gândești?
– Întreabă, cine te oprește?
– Mi-e indiferent gândul tău, părerea ta, toți oamenii îmi sunt indiferenți. Faceți ce doriți cu viața voastră, iar voi să mă lăsați să fac ce vreau cu viața mea. De fapt ce viață am? E un mare căcat în care respir, muncesc, plâng, râd. Râd? Când am râs? Hm. E ciudat râsul. O strâmbătură de-a lungul și chiar de-a latul feței.
– Ești bolnavă. De unde dracu știi să vorbești așa? Nu stai să gândești ce spui.
– E ușor. Lași gândul liber.
Ce gând?
– Când ai întrebat cu voce tare ce gând? în minte gândeai altceva. Poate chiar un râspuns, sau te întrebai dacă înțelegi răspunsul ce-l vei primi. Gânduri suprapuse.
– Nu înțeleg nimic.
– Citește și tu o carte.
– Capra cu trei iezi. Ce-mi pasă? Citește orice. Ai mare nevoie.
– Asta crezi tu.
– Asta se vede, asta exprimi.
– Ce exprim?
– Nimic.
– Elena, decât să fiu ca tine...nu mulțumesc. Tu nu ai trăit nimic din viață și tot tu ești supărată. Ce vină am eu că tu ești tristă?
– Nu am spus nimic de vină. Te du și te culcă. Mâine muncim.
– Dar tu? Te du tu prima. Muncești și tu.
– Io mai stau.
– Cum vrei, hai pa. Ai să mori cu-atâtea țigări, prințesă.
– Nu am eu norocul ăsta.
Îmi place să rămân singură. Întind picioarele, mă las pe spate, mă sprijin de-o găleată. Capul îl las ușor pe marginea ei și privesc satisfăcută cerul. Îmi vine să râd și râd. Râd? Ce chestie și râsul. Întind mâinile în sus, spre cer, depărtez degetele și privesc cerul prin ele. Acum pot să spun că m-am spălat cu cer pe mâini. Și capul îmi atârnă jumate în găleată. Fumez. Fumul se-ntoarce în ochi. Gâtul mă ustură de-atâta fumat. Îmi aduc aminte de viață și de mine. Nu am trăit copilăria pentru mine. Urmele pașilor rămân umbre ce râd în fața ochilor mei…umbre, umbre, umbre. Mă ridic pe urme și merg inconștientă spre aceeași umbră…nu pentru că asta îmi doresc ci pentru că am încurcat de multă vreme drumul la răscruce. Mă plictisesc de gânduri și de fumat. Intru în casă. Fetele dormeau. Hainele sunt peste tot. Nu aveam dulap de haine așa că le țineam pe scaune. Eram patru fete și aveam patru scaune. Aveam două paturi. Eu dormeam cu Gabi. M-am așezat ușor să nu o trezesc. Când mă simțea uneori înjura. Înjura și în somn.
– Șefa, vreau să vă rog ceva.
– Zi.
E clar. Nu mă privește. Trece cu o cretă pe un material gros și negru, un model. Stă încruntată. Ce urătă e!
– Am intrat la liceu, la seral. Vă rog să mă lăsați ca la ora patru să plec.
– Nu se poate.
A apăsat așa de tare cu creta, că s-a rupt.
– De ce?
– Cine crezi că-ți face norma? Aici se lucrează fată nu se face școală. Asta e.
– Deci nu mă lăsați?
– Nu.
– Eu nu am normă. Știți că nu am mașină. Vin sâmbăta și lucrez.
– Îți dau mașină.
– Când?
– Uite, hai cu mine.
Aruncă restul de cretă și mă duce spre secție. Îmi arată o mașină de cusut veche. O știam stricată. Nu știam să lucrez cu genul ăsta de mașini.
– Eu nu lucrez la mașină de cusut.
– Păi te dau afară.
– De ce?
– Pentru că refuzi să lucrezi.
– Șefa, am învățat și-am dat examen la surfilat nu la asta.
– Nu mă interesează. Dacă nu intri în mașină, merg la tovarășul director, îți fac referat și te dau afară.
– Pentru că vreau să merg la liceu?
– Pentru că nu muncești.
– Mașina asta nu merge.
– O repari.
– Nu sunt mecanic.
– Asta e, merg la tovarășul director chiar acum.
A plecat spre biroul directorului. Gabi îmi face semn cu mâna să merg la ea.
– Te lasă la școală?
– Nu. Nu vrea și pace. E rea ca dracu.
– Unde a plecat?
– La director, mă dă afară.
– De ce, fată? Ce i-ai zis?
– Că vreau să merg la școală și că nu știu să lucrez în mașină de cusut.
– Fată, mașina aia e stricată. Ce-a zis?
– Băi, da’ ești culmea Gabi, tocmai ce ți-am zis. Mă duc în curte să fumez.
– Elena, dă-o-n p...a mea de țigară, stai că vine câinele și mușcă din noi, nu pleca.
– Mai taci, Gabi, mă scoți din sărite.
– La dracu, tu vezi ce am în ladă?
– Da. Ai țoale. Bagă mare, altfel te dă afară și pe tine.
– Freci menta toată ziua, măcar de m-ai ajuta!
Se întoarce spre ladița cu materiale, apucă de o mânecă și o trage nervos la mașină. Halatul i se lipise de spate. Ne facusem halatele prea scurte. Aveam probleme cu șefa de secție din pricina picioarelor. Nu erau bărbați la mașinile de cusut. Mecanicii, zăboveau vreme bună pe la vreun motor de dragul unui picior.
– Nu ți-aș dori vreodată să ajungi să freci o mentă ca a mea. Și cum vrei să te ajut? Ești într-o ureche? Merg la fumat. Hai pa!
În difuzorul secției se aude o voce ce repeta un mesaj, „Șișu Elena să se prezinte de urgență la tovarășul director”. Ajung la ușa directorului. Bat și intru. Secretara spune acrită și sperită:
– Spune.
– Sunt Șișu Elena.
- Intră, te așteaptă.
Directorul era așezat la un birou mare. Fereastra din spatele lui era deschisă. El era tânăr.
– Bună ziua, sunt Șișu Elena.
– Cunoști problema pentru care te-am chemat. Șefa ta ți-a făcut reclamație. Vreau să ascult și varianta ta.
– Nu știu ce anume v-a povestit. Doresc să-mi termin liceul. Am spus că vin și sâmbăta să muncesc. Nu am mașină de cusut pe secție de câteva luni. Nu văd cu ce aș rămâne în urmă. Rugămintea mea e să mă înțelegeți și să-mi dați voie la școală.
– Nu se poate așa ceva. Nici vorbă.
– De ce nu se poate? Șefa mea de ce merge la seral iar eu nu am voie?
– E altceva cu ea și nu te privește pe tine. Rămâne așa domnișoară.
– Cum?
– Nu mergi la școală. Hai, înapoi în secție.
– Nu mulțumesc. Tovarășe director îmi dau demisia. În aceste condiții nu rămân în fabrică.
– Tu domnișoară, nu ești în măsură să-mi spui ce să fac, mai ales să-mi spui de condiții. Clar?
Am făcut stânga-mprejur, am deschis ușa și când am vrut să o închid, curentul a împins-o cu putere. Din biroul directorului am auzit geamul cum se sparge. Am continuat să merg. M-am dus la serviciul personal să-mi scriu demisia. Doamnele s-au mirat că plec. Mă înțelegeam bine cu ele. Mi-au spus că voi plăti ceva bani pentru că eram obligată să lucrez o perioadă pe contract. Când va afla mama ...Am hotărât să plec la Slobozia.
M-am întors la gazdă și mi-am făcut bagajul. Nu am apucat să le spun fetelor că plec, oricum ar fi criticat gestul meu. În tren îmi pregăteam discursul și încercam să mă enervez pe ceva. Trebuia să fiu în fața mamei fermă.
Când m-a văzut că intru în casă cu ditamai bagajele s-a ridicat în picioare și a venit spre mine.
– Elena ce faci aici, ce-i cu bagajul ăsta după tine?
– Am venit acasă definitiv. Mâine merg și mă înscriu la liceu. Tot mâine îmi caut de lucru.
Mă privea lung. Nu era nervoasă.
– Treaba ta mamă. Dacă tu crezi că vei reuși eu nu am ce să-ți fac.
– Chiar nu ai. Te rog să mă lași în pace. Voi reuși singură.
– Ești fată.
– Da sunt fată. E vreo problemă?
– Toti șefii își bat joc de fete. Tu nu ai tată, nu ai frați și nu are cine să te apere.
– Nu-și bate nimeni joc de mine.
Dădea din cap că nu, a jale, a disperare. Părea că murise cineva.
– La ce liceu mergi?
– Nu știu. Merg acolo unde sunt locuri.
– Unde te angajezi?
– Mamă, abia am venit acasă, nu știu unde. Caut în tot orașul.
– Să cauți Elena, eu nu am bani să te țin în liceu. Pe mine, mama m-a trimis cu vaca pe câmp.
– Acum vrei să merg și eu cu vaca? Ești culmea. Pentru că surorile mele au putut termina liceul iar eu nu pot, îți vine foarte greu cu mine. De ce? Nu-ți cer nimic.
– E greu, ai să vezi.
– Mulțumesc pentru încurajare. Acum vreau să mănânc. Pot?
– Da ce întrebare e asta?
– Dacă ma iei așa ce naiba vrei să mai cred?
– Hai să-ți pună mama. Ești prea nervoasă măi Elena. Ce-i cu tine mamă? Se poate?
– Așa sunt eu.
– Alecu e bolnav mamă. Moare. Mă tot cheamă la el. Mi-a zis Marioara, soră-sa.
– Așa, și?
– Eu ziceam să mă duc mâine la el. Moare Elena, îl văd pentru ultima dată. Te-a chemat și pe tine. Nu poate muri până nu ne vede.
– Mă cheamă? Nu merg. Nici tu nu mergi.
– Eu zic că ar fi bine să mergem. Ne-a ajutat, el nu era om rău. Te roagă mama să te faci bună. Prea te-ai înstrăinat de mine, de Dumnezeu.
– Mamă. Mamă nu mergi la niciun Alecu. Nu mergi, așa zic io.
Avea lacrimi în ochi. Mă privea țintă-n ochi.
– Elena te-ai câinit, ești de-o răutate ieșită din comun. Parcă nu mai ești tu.
– Oamenii au făcut asta din mine. Dacă traiam cu câinii eram mai bună.
– Nu e bine, nu, nu. Eu nu te-am crescut așa.
– Hai să terminăm discuția. Mă duc să mă culc.
– Așa faci mereu. Când nu-ți convine, pleci. Așa ești tu.
– Bine mamă așa sunt eu. Noapte buna.

Primul liceu la care m-am prezentat cu dosarul, a fost cel de Construcții. Din păcate nu mai erau locuri libere. Următorul a fost cel de Chimie. Același răspuns am primit, toate locurile sunt ocupate. Secretara m-a îndrumat către liceul cu profil uman, de lângă gară.
– Liceul are locuri libere pentru seral, mergi acolo domnișoară.
– Am șanse să intru? Ãla e cel mai bun.
– Da, da mergi liniștită, sunt multe locuri.
Îmi era frică să intru în curtea liceului. Prind curaj și intru în secretariat. M-am mirat când am văzut secretara cu zâmbetul pe buze. M-a tratat cu o amabilitate ieșită din comun. Cu angajatul a fost mai greu. În cap aveam tot felul de scheme. Mă întrebam pe cine cunosc. Am intrat într-o cafenea. Doar băieți. Am deschis un ziar și mi-am văzut de ale mele. Unul cu tupeu a venit la masa mea.
– Bună domnișoară, ce faci? Singurică, singurică? Cum te cheamă?
– Mai ai?
– Ce?
– Întrebări.
– A, nu.
– Bine, acum poți să pleci.
– Ești de-aici?
– Adică?
– Din oraș?
– Mai ai?
– Ce?
– Întrebări.
– Văd că nu am trecere la tine. Sunt aici, dacă te răzgândești mă chemi.
Dau ziarul din față să-i văd fața. Avea în păr gel, pe față era plin de coșuri, brunet și-atât.
– Pa.
– Pa.
. După ce pleacă mă trezesc la masă cu un altul. Nu era puștan, avea verighetă și semăna cu Nichita Stănescu.
– Bună, ce faci domnișoară?
– Veniți cu rândul?
– Sunt vecinul tău, nu mă cunoști?
– Nu. Nu prea am stat acasă. Nu cunosc vecinii.
– Lucrezi în Călărași, la fabrica de confecții, faci parte din gașca din cartier, umbli cu Covrig, Florin, Ionuț.
– Da chiar așa e.
– Ai venit acasă?
– Da. M-am întors definitiv în oraș. Vreau să mă angajez. Cum te cheamă?
– Ah, scuze uite am uitat să mă prezint, eu sunt Sandu. Pe nevastă-mea trebuie să o cunoști. O cheamă Cati, e blondă. Hai că o știi că-l plimbă toată ziua pe băiat.
– Sandu, îmi pare rău dar nu vă cunosc.
– Lasă, mă, nu-i nimic. Cu vecina vorbesc, întreabă pe mama ta de noi.
– Îmi caut de lucru. Mă poți ajuta cumva?
– La noi dacă vrei. Eu fac Turcia. Aduc țigări și țoale. Vindem așa prin vecini. Suntem la început, să știi că merge treaba bine, mai ales cu țigările, io le aduc la juma de preț, cum să nu cumpere românu. Ce zici?
– Da. Nu am altceva de făcut.
– Mă bucur. Hai cu mine acasă și vorbim cu Cati ce și cum, da?
– Nu azi. Ne vedem mâine dimineața. De acord?
– Gata măi, s-a făcut.
Azi, mi-a mers bine. Cum am ajuns acasă, i-am povestit mamei ce-am făcut și am întrebat cine sunt Sandu și Cati. Îi cunoștea. Familie serioasă și înstărită. Mâine voi merge la ei pentru prima zi de lucru.
– Unde vinzi?
– Nu știu, stabilim mâine.
– Câți bani îți dă?
– Nu înțelegi că nu am discutat niciun amănunt? Cum era să o fac cu un străin? Nu-l cunoșteam. Acum sunt convinsă că sunt oameni serioși astfel că de mâine voi lucra.
– Ai grijă să nu îți propună să te culci cu el, o fi vecin, da nu se știe ce-are în cap.
– Am înțeles, nu trebuie să-mi spui în fiecare zi.
Mama tace. Îmi este milă de ea. Chiar dacă i-am vorbit mai răstit ori nu i-am vorbit trei zile, îmi este milă de ea. Acum are figura ce o știu. Suferă.
– Ce ai mamă?
– Mă gândesc la Alecu. A fost bun, a fost și rău.
– A murit?
– Nu vorbi așa Elena.
– Te aștepți să-și revină? Dacă e pe moarte, moare, care-i problema?
– Domne Maica Domnului, da rea mai ești! Nu-ți e frică de Dumnezeu?
– De ce, că moare Alecu? Nu, nu mi-e frică. Să moară ce să-i fac eu?
– Tu de ce ești așa pornită pe bietul om? Pe tine te-a iubit foarte mult. La tine nu a ridicat vocea sau palma așa cum mi-a făcut mie.
– Tocmai de asta îl urăsc, s-a purtat urât cu tine. Eu nu-l voi uita și nu-l voi ierta de-atunci, când ne-a dat afară din casă. Dacă tu nu ai fost marcată e problema ta. Cum crezi că m-am simțit, când am venit de la școală și am văzut bagaju-n drum? Cum crezi că am dormit noaptea la gazdă când amândouă mâncam dintr-o farfurie? Cum crezi că mă simțeam când dormeam la casa de copii, când te bătea ori când îmi băteai în geam să-ți deschid ușa?
– Ai dreptate Elena, așa e.
– Și-atunci? Ca ce chestie insiști să mergi la el?
– Pentru că moare.
Se întinde după o batistă și-și suflă zgomotos nasul.
– Bine, poți să mergi.
– Hai mamă și tu, Nu fi rea. Te strigă și nu moare până nu te vede. Așa a dat Dumnezeu. Scoate din tine rătatea asta că nu-i bună.
– Mergi tu și pupă-l din partea mea.
Of, of, ce să mă fac?
– Când mergi la el?
– Mâine. Merg cu Marioara.

Dimineața am mers la Sandu și la Cati. Aveam ceva emoții. În sufrageria lor marfa era frumos ambalată.
– Elena, pentru prima zi îți dăm mai puțină marfă, să te obișnuiești. Vei vinde cu florăresele, te bagi între ele cu măsuța, pentru că așa ești ferită de panacoți. Prețurile le-am scris pe foaia asta.
– Până la ce oră stau?
– Până la ora două. Vin eu să te iau.
– Bine.
– Cum vrei să-ți dăm banii? Zilnic sau vinerea pe-o săptămână?
– Vreau zilnic.
– Te plătim în funcție de vânzări.
Era prima oară când vindeam ceva. Dacă vindeam. În prima zi am vândut cinci tricouri și-o pereche de papuci. Îmi venea rău, să leșin. Stăteam în plin soare. Florăresele aveau umbrele. Când am ajuns acasă m-am lungit pe jos. Nu am mâncat, am adormit așa până a doua zi.
Mama era mulțumită pentru banii care-i aduceam acasă. Am vândut o luna între florărese după care comerțul s-a mutat în piața mare a orașului. Aici vindeam suc la dozator. Asta am făcut toată vara. În familia patronilor mei s-a iscat o ceartă și a trebuit să mă retrag. Începeam școala și încă nu aveam loc de muncă. Mama era din zi în zi tot mai nervoasă. În oraș era un patron ce se dezvoltase peste noapte cu marfă tot din Turcia. El avea magazine și un depozit de cherestea. Am fost în audiență fără speranța că mă va angaja mai ales că urma să-i spun adevărul, referitor la programul meu cu școala încă de la începutul conversației. Omul a fost înțelegător. Urma să încep de-a doua zi.
- Te angajez, tu chiar ai nevoie de ajutor, dar uite unde te bag. Vezi mașinile alea mari din curte?
- Da, le văd.
- Acolo mergi de mâine. Le încarci cu cherestea. Când nu pleacă mașini întorci cheresteaua.
- Cum o întorc?
- Îți explică șeful tău. Domnul Mocanu e în curte. Te duci la el și te învață. Azi îți faci formele de angajare și mâine dimineața la ora șapte fix te prezinți la muncă.
- Vă mulțumesc.
- Nu ai de ce. Îmi pare rău pentru tine, ești micuță, slăbuță. În magazine am fete. Te ajută băieții cu treaba. Ești singura fată între cinci băieți.
- Nu e o problemă asta. Prefer să lucrez cu băieții.
Era infernală munca. Îmi intrau așchii în mâini. Mașinile erau înalte și nu ajungeam să ridic bucata de lemn ce măsura aproape cinci metri. Băieții au decis să mă urc în mașină și doar să le trag una peste cealaltă. Era mai ușor așa. Căldura în mașină ducea la leșin. Se lipeau toate pe mine. Lucram în pantaloni scurți și maiou. La fiecare treizeci de minute luam pauză de câte o țigară. Când auzeam vocea lui Ilie Alexandru, patronul, ne rupeam picioarele să ieșim cât mai repede de-acolo.
La ora patru jumătate mergeam la liceu. La început mi-a venit greu să rămân cu ochii deschiși până la ora nouă seara. Trebuia să și înțeleg ce se preda, hm, cam greu. Mama mă aștepta acasă cu masa pusă. Adormeam de multe ori pe masa din bucătărie, fără să mai apuc să mănânc. Erau zile când plângeam de oboseală. Duminica o simțeam pe mama cum mă privea pe furiș.
- Ce-ai de te uiți așa la mine?
- Arăți ca un om.
- Dezvoltă. Ce eram înainte de-a fi om?
- Erai frumoasă. Acum ai făcut mușchi aici la mână iar la față ești neagră.
- Mamă, eu muncesc cot la cot cu bărbații. Vrei să arăt ca o prințesă?
- Mi-e milă de tine, Elena. Daca aveai tată nu munceai atât.
- Asta e. Te rog să nu mai pomenești de asta. Ia și tu viața așa cum e.
- O iau, o iau. Tu ești bărbatul în casa asta.
- Io sunt. Da acu de ce plângi?
- De mila ta. Plâng de mila ta.
- Înseamnă că arăt ca dracul.
- Elena, trebuie să mergem să culegem porumbul.
- Când?
- Sâmbăta viitoare.
- Mergem, ce să facem.
Mama a primit șapte hectare de pământ de pe urma tatei. Pe el a pus porumb, floarea – soarelui, grâu și vie. Era greu pentru ea, era prea mult pentru o vădană. Mergeam în sat și mama mă trimitea pe mine după căruță.
- Nu înțeleg de ce mă trimiți pe mine după căruță. Tu cunoști lumea mai bine.
- Pentru că la tine vine dacă-i chemi. Eu sunt vădană și toți bărbații îmi fac propuneri să mă culc cu ei.
- Of, Doamne.
- Da, așa dacă mergi tu, de mila ta vin.
- Iar milă. M-am săturat de-atâta milă. Bine, mă duc.
Culegeam la porumb câte o zi întreagă. Apoi căram cu coșul la capătul rândului, în grămezi, pentru a încărca mai repede căruța. La culesul viei îmi plăcea mai mult, culegeam și mâncam struguri