Viața e plăcută precum prescurile pentru calici și ademenitoare ca un pepene galben, când e amiază și soarele cade direct în ciuture, în vreme ce în iatacuri răcoroase, duhnind a tutunuri aromate și-a mâncăruri îngălate în sosuri felurite, cu scorțișoară și ghimbir, a alcoolurile stinse cu sirop de anason și care dau lentoare acestui timp, stau retrași olăgarii și săltăreții, palmatorii și ciumălăii, mai mult amorțiți de această zi lungă și care se întinde puturoasă și doarme, precum potăile, la negura caișilor.
Doar tușa Veta, acum profesoară pensionară de limbi străine și simandicoase, mohorâtă precum lumina birtului, încercănată de gânduri neroade și ofilită de ani precum lăstarii, la vremea mustului, of, că așa au trecut și verile peste sărmana ei inimă, care a adunat doar regrete, căințe sau remușcări, încă-l așteaptă, cuminte și neîncepută, pură ca un hagialâc de măicuțe, pe cel care-i strânsese mijlocul, cu patimă și cu alint, și căruia i se promisese pe vecie, dar după ce trece războiul, cu smintelile lui.
Lung se uită tușa Veta, vorbind cu ulucile seci precum nucile ciocănite de corbi, în lungul mahalalei, tot așteptându-l pe drăgăstosul plecat spre stepele ruse, în mundir și cu mustăcioară abia mijită, că și încăierările erau sfârșite demult, iar biata rapandulă a tot lăcrimat, timid, în batiste, văzând cum unii se întorc mai întregi sau mai puțini de brațe sau de picioare, rebegiți, slinoși și luetici precum lupanarele.
Numai ea știe cum a rezistat atâta amar de vreme, mai cu acatiste, mai ducându-se la popă și făcându-și cruci și mătănii nenumărate, timp în care fetele mari săreau părleazul și știau a sta răschirate încă de la vârste puține, însă mai presus de poftele firești ale trupului, și-a zis că dragostea ei pentru rebegitul abia tuleiat și plecat cazon, calfă de frizer, e mai de nepătruns, de neatins și fără spurcăciune, câtă vreme promisiunea și strângerea de mână atârnă mai mult decât un act scris la un notărel de firfiricuri.
Astfel s-au scurs anii peste tușa Veta, tulburați, zurlii și nerozi, dar și beți de damful de peste zi, când viața e doar o haltă-ntr-un birt păcătos și la care, cu evlavie, mă-nchin, cum alungit și îngălat mă scurg și eu către tine, măcar să mă prăpădesc, draga mea, că nici chefuri nu-s suficiente pe lume, nici șperțuri date, cu socoteală, direct la popă și nici șprițuri atât de reci și de lungi cât să domolească viciul cărnii și această emoție albăstruie, ca o fereastră de mănăstire, care mă cuprinde atunci când te deslușesc atât de ațâțătoare și de năucită precum o smardoială de lindinoși, de potlogari și de părăsiți.
Că viața e sfărâmicioasă precum brânza plină de zer și scurtă ca o geană de babă boită cu tuci, în vreme ce bucuriile, și ele atât de rare precum cimitirele, merită gustate în tihnă și cu infinită evlavie.
Doar tușa Veta, sonată, dusă de minte și amețită de cap, poartă acum papuci de casă și halat brodat și îngălat, cocoșindu-se în lumina știrbă, precum o greblă uzată, a amiezii și privește pierdută după anii ei și tinerețea, uite, Doamne, cum s-au dus, timp în care veacul e unul plin de fierbințeală și de alint, dar care nu-ți prisosește când mintea e cea care se-ntunecă în vreme ce virtutea nu se sfârșește ea de fată-mare când până și raiul e un tractir mai cu dichis.