A fost un an bun pentru fân. Ploile din mai și de la începutul lui iunie au ridicat ierburile. În fiecare dimineață, cu mult înainte de ivirea zorilor, se auzeau de prin grădini și de mai departe, din câmp, sunetele coaselor bătute cu ciocanul pe nicovală. În acea zi satul părea pustiu. Doar râul ce cobora din munte, străbătându-l pe lângă ulița principală, clipocea pe pietrele ce-i stăteau în cale. Câinii și găinile, care un timp s-au bălăcit în nisipul drumului, s-au retras pe sub porțile înalte ca de cetate, pentru a ațipi, în curțile umbrite de ziduri și de vița - de - vie. Cele câteva lăuze, ce încă n-au primit dezlegarea ieșirii din casă, dormitau și ele alături de micuții lor. Numai Gheorghea lui Gligor lui Ana lui Dumitru Florii, care nu mai ieșise de câteva luni din casă, nu putea dormi. Durerile ce le simțea ca pe niște cuțite ce i se învârteau prin tot corpul nu-l lăsau. Îi era frică și să adoarmă ca nu cumva în somn să fie cuprins de veșnicie. Și nu de moarte se temea el ci de durerile mai mari ce o să vină după ce va închide ochii pentru totdeauna. Este sigur că vor veni. A văzut, în puținele clipe când adormea și visa, mai ales în ultima vreme, locul unde se va chinui mai crunt decât aici pe pământ. Acolo o să-l vadă moșu-său și bună-sa, care l-au învățat numai de bine, cum arde în cazanul cu smoală alături de toți necredincioșii, acolo o să-l vadă nevastă-sa alături de care a trăit pe acest pământ aproape cincizeci de ani, o să-l vadă, după ce le va veni rândul, cele două fete și cei trei băieți și mai ales o să-l vadă cum se chinuie nepoții pe care îi învăța, la rândul său, până nu de mult, tot numai de bine. Și mai ales o să-l vadă ea, Chiva Florii, verișoara lui cea mai mare, care, din cauza lui, a plecat mai repede din această lume.
De ce n-a putut el să mărturisească? A avut când. Au trecut de atunci treizeci de posturi ale Paștilor, treizeci de posturi ale Crăciunului, treizeci de posturi ale Sfinților Apostoli și treizeci ale Sfintei Marii. De treizeci de ori, ori patru, putea mărturisi părintelui. Îi putea mărturisi și săptămâna trecută când ai casei, văzându-l cum se chinuie și convinși că sfârșitul e aproape, l-au chemat pe domnul părinte pentru a-l spovedi și cumineca. N-a mărturisit nici atunci. S-a încăpățânat, prostește, să țină doar pentru el fapta, o faptă care acum, iată, nu-l lasă să moară, o faptă care îi va spori în ceea lume durerile, cele de acum fiind floare la ureche față de cele care vor urma în veșnicie.
De câteva ori, printre dureri, și-a adus aminte de o predică a popii celui bătrân de dinaintea celui de azi. Spunea popa despre tâlharul ce a fost pus pe cruce alături de Iisus Hristos și care și-a arătat credința cu câteva clipe înaintea morții, iar Domnul l-a iertat și i-a promis că în curând îl va primi în Împărăția Sa. Oare s-ar putea face și pentru el o astfel de minune? Trebuie să încerce, trebuie să-l cheme pe popa. A început să strige din toate puterile. Să vină popa! Să vină popa nostru! Acum să vină popa! Aduceți pe popă! Nu-l auzea nimeni, dar continua cu și mai multă putere să strige. Într-un târziu a fost auzit de Coman, nepotul cel mic, care a fost trimis acasă de la fân, de Sub Stăuini, ca să aducă un lănțug din grajd pentru a înnădi cu el funia, ce se slăbise, de la prăjină.
- Ce-i, bunicule, de ce strigi?
- Să te duci, dragul moșului, dar acum să te duci, să-i spui popii să vină cu toate cele trebuitoare pentru spovedanie. Spune-i să vie iute că nu știu dacă oi mai putea răbda un ceas.
A plecat Comănel, fără lănțug, l-a găsit pe domnul părinte cosind prin grădină și l-a convins să vină repede că se prăpădește moșu`
- Vreau să mărturisesc, părinte , să mărturisesc ce aș fi putut mărturisi încă acum treizeci de ani și n-am făcut-o! strigă cu putere Gheorghe
În timp ce-și punea patrafirul, părintele Ioan a început să spună molitva. Apoi,după ce termină:
- Zi, bade Gheorghe, zi, ușurează-te, iar Domnul în marea Sa bunătate te va ierta.
Gheorghe însă tăcea cu ochii pironiți la o grinda de deasupra patului. Preotul aștepta cu mâinile împreunate pe patrafir. Tăcerea se prelungi nefiresc de mult. Fața lui Gheorghe era nemișcată. Părintele văzu lumânarea de pe masă alături de cutia de chibrituri. O aprinse și căută să o așeze, cu grijă, în mâna muribundului. Acesta simți flacăra și pe neașteptate o împinse, cu putere, făcând-o să cadă pe podea. Apoi se ridică, sprijinindu-se pe un cot.
- Să știi, părinte, că eu, acum trizăci de ani, am omorât-o pe Chiva Florii.
La început, preotului nu-i venise să creadă ce auzea. Se născuse și crescuse în sat. Își aducea aminte, copil fiind pe atuncea, de Chiva Florii care era verișoară de a doua cu mama lui. Toți o știau cu un beteșug de inimă. A rămas câteva zile singură, ai casei fiind duși în pădure. Acolo mergeau, după Sfântul Îlie, când se termina uscatul și transportul fânului din hotarul satului, aproape toți oamenii, la colibe. Bărbații coseau iarba din locurile ce le aveau în munte, iar femeile și copiii o uscau . Apoi, toamna târziu, pe cară, ori la începutul iernii, cu săniile, fânul era adus în sat. Au plâns-o ai casei și alți oameni din sat pe Chiva. Nimeni nu s-a gândit că a avut moarte năprasnică, nici chiar medicul circumscripției sanitare care a constatat decesul.
- Spune tot, tot. De ce și cum ai săvârșit această faptă care este un păcat strigător la cer?
- Pentru bani. Pentru banii de aur pe care credeam că îi are. Fratele ei, Oprea, care a murit nu cu mult timp înainte, se întorsese din Rusia, spuneau ăi bătrâni, cu bani de aur, de le zâce ruble. A ajuns acolo, ca și alții de pe la noi, înainte de primul război
- Și cum ai făcut nelegiuita faptă?
- Știam că toți ai casei au plecat pentru cel puțin două săptămâni la colibă, în pădure. I-am văzut când s-au dus, au luat cu ei vitele, cei doi porci și găinile. Am sărit gardul prin fundul grădinii, am intrat în casă, am căutat peste tot. Am găsit în castănul din camera dinspre uliță trei bănuți mai grei care puteau fi de aur. N-am fost mulțămit și m-am băgat în pivniță, crezând că o să găsesc mai mulți. Am cotrobăit peste tot dar alții nu mai erau. Când să mă duc în grădină să sar gardul înapoi, numai ce aud vorbă de muiere:
- Ce-ai căutat, Gheorghe, prin toată casa și prin pivniță? Găsit-ai ce-ai căutat?
Era Chiva. Am apucat-o cu o mână de piept, iar cu cealaltă mi-am scos căciula și i-am pus-o pe gură și pe nas. După câteva clipe s-a lăsat în genunchi și apoi s-a lungit pe pământ Am sărit gardul pe unde am intrat. După două zile l-am mai sărit odată. Chiva era tot acolo, întinsă. După vreo zece zile s-au întors cei plecați la colibă. Au găsit-o pe moartă și au îngropat-o. Bănuții, nu știu, or fi sau nu de aur, i-am pus după a doua grindă de la fereastră.
Gheorghea lui Gligor lui Ana lui Dumitru Florii mai gemu de câteva ori și, după un ultim oftat, fața i se destinse. Spun oamenii că a fost un om care parcă a întinerit după ce și-a dat obștescul sfârșit.