agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2011-10-21 | [This text should be read in romana] |
Ca în fiecare sâmbătă seara cârciuma lui Suditu mustea de oameni. Localul era vechi de vreo trei generații și toată lumea știa că actualul proprietar era un om care-și mânca de sub unghie, fiindcă îl lăsase, așa cum fusese el ridicat de bunică-său. El zicea că vrea să-i păstreze patina timpului, dar oamenii știau că zgârcitul de Suditu nu ar fi cheltuit nici măcar un leu pentru renovarea clădirii, deși vadul era bun și seară de seară avea mușterii pe cinste. La o masă ce se afla în mijlocul cârciumii, tronau Relă și Simion, doi prieteni buni, oameni cu stare, cu cheag mult în Movila. Pe lângă ei roiau ca muștele în jurul unei bucăți apetisante de brânză alții, mai sărăntoci, dar care știau că uneori pe cei doi prieteni îi năpădea dintr-odată melancolia și atunci se mai învârteau și ei de câte o țuică bătrână.
Și cum să nu fi melancolic, când amândoi făcuseră armata, undeva prin Ardeal, și de locurile acelea îi legau și azi amintiri de suflet. Despre olteni mulți spun că sunt buni de caporali și șefi de pluton. De aceea erau pline de ei unitățile militare de dincolo de munți, nu de altceva, dar să mai pună în mișcare sângele de ardelean, mai molcom, ca o apă zăgăzuită. Sânge molcom, dar curat, spălat în mult bun simț, statornicit de veacuri. Văzuseră acolo Relă și Simion gospodării în adevăratul sens al cuvântului, nu case ca pe la ei, că le sufla vântul prin bătătură iarna, de ziceai că nu-i așezare de om, ci ditamai campul lăsat în izbeliștea iernii aprige. Fiindcă, la ei, la olteni, de când se domolea zaibărul în bute, caneaua le era mama si tata, pe unde rubiniul se prelingea ca un sânge tainic, dar clocotitor. Cât despre neveste, să nu mai vorbim. Pe la parastase sau la nunți se luau la întrecere cu bărbații lor, care se îmbată primii. În Ardeal însă...În Ardeal era altceva, de ziceai că Bunul Dumnezeu de aceea ridicase munții cei mari, ca să separe pe cei robaci de cei lasă-mă să te las din Regat. Ori de câte ori se îmbătau, Relă și Simion își aminteau de Ilona și de Marișca, de clipele petrecute cu ele. Două ardelence țepene ca pietroiul de-l pui toamna în butoiul cu varză, ca să o țină proaspătă și tare până-n primăvară. Se gândiseră ei atunci la însurătoare, dar armata a trecut, ei au fost nevoiți să se întoarcă în Movila lor și a zburat gândul de însurătoare, când au dat iar de coșmelia lui Suditu și de serile de poveste de acolo.
Din această cauză oftau, când se aghezmuiau mai serios și deveneau Meccena satului, cinstind pe oricine se nimerea să calce locul.
Ușa cârciumii se deschise larg și în cadrul ei apăru figura bonomă și trupul gros ca un elefant al viceprimarului, Nelu Orban. Vicele era un bărbat înalt, cu o burtă proeminentă, ce-l silea să-și țină pantalonii sub talie, cu cureaua atârnând ca o pasăre împușcată de brăcinarul ce nu mai putea cuprinde agoniseala de grăsime acumulată prin lungile-i deplasări pe la oamenii din sat. Vara asuda cumplit și avea o eșarfă albă, cu care din când în când își mai limpezea fața-i roșie ca de rac fiert. Ar fi putut să ajungă și el de mulți ani pe fotoliul de prim cetățean al satului, dar cum era mai prieten cu focoasele spirtoase, trebuia să se mulțumească mereu cu postura de viceprimar. Un lucru îl necăjea, faptul că toată lumea i se adresa cu apelativul „don’ vice”, ca și cum nu ar fi avut și el nume. Câteodată simțea un dor nebun să-i zică și lui cineva pe numele mic, Nelu, dar lumea păstra distanța protocolară, ce se cuvenea funcției sale. - Bună seara, spuse el, rotindu-și privirea peste încăperea răvășită de atâta fum. Ce faceți, bă, fraților, vă adunarăți ca fluturii la lumina felinarului, ai? Ce bine e vara, nu? Ziua tolănit la umbra cășii, seara la povești, la Suditu...Da’, las că vine ea iarna și o să vă iasă pe nări șezutul ăsta. Oh, dar pe cine avem noi aici! Relă...Simion...spuse el, îndreptându-se spre masa din mijlocul cârciumii. Cei doi prieteni se ridicară în picioare, ca să dea mâna cu vicele. Apoi priviră la cei din jur, ca și cum ar fi vrut să le dea de înțeles cât sunt de prețuiți și respectați de al doilea om în sat, care le rostise numele și le strânsese mâinile, ignorându-i pe ceilalți. - Plecară fetele la oraș? întrebă vicele, privind spre paharele de pe mese, unele orfane, altele dospind de băutură. - Plecară, răspunse Relă. Plecară, că de luni încep examenele... - Și, la ce facultate ziserăți că vor să dea, întrebă vicele, ștergându-și fruntea de transpirația ce se abătuse în valuri peste obrajii lui bucălați, de cum simțise miros de tărie prin nările-i puternice, ca de armăsar. - La Drept! La Drept! interveni și Simion, cu o mină superioară. Păi, să avem și noi în neam avocații noștri, să nu ne mai plimbăm pe la ăi din oraș, care îți promit și blana ursului din pădure, iar, când e să te apere, constați că nu valorează nici cât două piei de cloșcă! - Păi, bă, acolo, la Drept, trebuie să știi carte multă ca să intri din prima! îi luă parcă la rost vicele. Învățară ceva fetele sau se duseră doar ca să miroasă aer de oraș? - Învățară don’ vice, învățară, îi răspunse Relă, legănându-se pe spătarul scaunului, cu un aer important. - Învățară pe dracu’, spuse vicele, șfichiuindu-i parcă pe amândoi din vârful limbii și privindu-i ironic. Ce învățară, bă, nărozilor, că toată vara auzii că stătură pe gârlă cu nădrăgoșii ăia de băieți ai lui Buburlan... Relă și Simion priviră în podea. Nu prea le convenea, ori de câte ori vicele călca pe la Suditu. Din două motive: primul, că de atunci autoritatea lor intelectuală se ducea de râpă, vicele devenind centrul atenției generale și al credibilității maxime, și,al doilea, că îi făcea mereu nărozi, umilindu-i parcă intenționat în fața tuturor. Dar nu aveau ce face. Nu se știe când au nevoie de el pentru cine știe ce trebușoară. - Învățară, don’ vice, da’, mai mult noaptea, spuse cam timid Simion. Că așa au auzit ele, că noaptea se prinde mai bine materia. Ziua, și ele, ca fetele, au zis să stea o țâră la soare, să mai prindă culoare în obraji, să nu se ducă acolo, la oraș, cu mâinile bătucite de coceni și cu fața arsă de vânt. Să arate și ele altfel... - Ce să arate, bă, altfel! Acolo, la examen, trebuie să arăți pe hârtie ce ești și cum ești! Ce, crezi că ăia din comisie dau note după bronzul de pe față sau după pielea fină de pe mâini... Auzirăți, bă, vestea? spuse vicele conspirativ, rotindu-și privirea să vadă efectul întrebării sale. În cârciumă se făcu o tăcere de mormânt. Oamenii știau că vicele era întotdeauna cel care aducea vești și îi mai scotea din amorțeala și rutina gestului de a ridica și deșerta unul după altul paharele. Vicele se uită țintă la Relă. - Păi...păi...? spuse el, ridicând din sprâncenele arcuite ca doi arici, întoarcându-și apoi privirea întrebătoare și spre Simion. Cei doi prieteni își aduseră aminte de un alt vechi și prost obicei al vicelui. Zicea întotdeauna că nu poate spune ce vești are, dacă sta cu gâtul uscat. Așa era el, se învățase să profite de om, cu funcția lui, fiindca stia ca va veni momentul când unul sau altul vor intra în biroul lui cu căciula în mână după vreun favor. Așa că Relă îl strigă scurt pe cârciumar, făcându-i semn cu capul spre vice. Suditu apăru ca din pământ cu un pahar de cognac. Vicele nu bea niciodată țuică bătrână, ca ei, zicea că pute și-l miroase primarul. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy