Un sfert de veac l-am uitat pe Grigore Hagiu. Mi-l închipuiam un personaj mic, negricios, nevrotic, precum Bacovia. E drept, nici acum nu știu cum a arătat în viața lui pământeană, dar mie îmi convine imaginea asta pe care mi-am construit-o despre el. Mă gândeam că, mai târziu, o să-i semăn. C-o să port o pălărie cu borurile mari. C-o să mă plimb printr-un București prăfuit, căutând pădurile care arată totdeauna nordul. Sau fumul morților, că și el face același lucru. "Ei", cu "e" mare, i-am făcut cunoștință cu acesta, ca o recompensă că m-a ajutat să-l înțeleg pe Rahmaninov, în perioada când acesta era obsedat de propriile-i trăiri. I-am spus: Uite, îl iubesc mai mult pe Hagiu. E de vârstă cu tata, dar am învățat mai multe de la el, deși nu l-am văzut niciodată. Apoi îi vorbeam în șoaptă, în vreme ce ea avea aerul vag că mă-nțelege, despre stilizarea sonetului, la moderniști.
Pe-atunci, străzile aveau aripi și fluturau alb, direct din trecerile de pietoni și din cearceafurile puse la uscat pe culmile din balcoane. Iar vitrinele erau niște ochi cu care orașul ne privea uimit, ca un orb care nu-nțelege ce-i aia lumina. Era și mai mult spațiu, iar săruturile aveau gust de scorțișoară cu nuci.
Desigur, Hagiu era născut printr-un orășel din Moldova, însă-i asociam imaginea cu aglomerația urbană din București, mai ales că știam că acolo avea să moară, într-o iarnă la fel de bolnavă ca veacul, când te simți copleșit de griji, singurătate și teamă. Nu știu dacă mă asculta fiindcă informațiile deținute de mine erau esențiale pentru stabilirea unor viitoare raporturi maritale, mai ales că ne gândeam că e mai mult decât firesc să fim împreună și peste 5 ani, sau 10, sau 100, era ceva unanim-acceptat, dar cred că-i făcea plăcere, mai ales când declamam că părinții nu ne pot da ca dar de sfârșit decât priveliștea morții lor. Și ne cutremuram împreună, tulburați de această posibilitate implacabilă.
Printre frunzișuri, ploi repezi și ore scorojite de-așteptare, Grigore Hagiu răsuna grav, ca o vecernie: Puțină liniște, / Puțină reculegere, / Până la temelie, / Până la ștergere, în timp ce liliacul tot se căznea să erupă din muguri în primăvara aceea în care un Dumnezeu alienat amestecase, de-a valma, culorile, în contraste stranii, precum țipătul asfințitului, când lumina devine tot mai puțină și-ncepe să crape precum o tencuială veche.
Un sfert de veac l-am uitat. Nici nu l-am mai atins și nici nu am mai vrut să mă gândesc la el. Grigore Hagiu n-a făcut niciodată piața, să cumpere ceapă verde și cartofi, câtă vreme căuta frunzele uscate, care se scuturau în toamnă, cât să-i incizeze gâtul cât mai profund. Vorba lui: până la ștergere.
Despre "Ea", cu "e" mare, mai trebuie spus că și-a dat pe tot corpul cu o cremă protectoare, care s-o ferească de frig, de veghe, de țipete și de răutatea tuturor celorlalți oameni, când poveștile lor încep să curgă soioase pe stradă, ca apele din rigole, după furtună.