agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-01-11 | [This text should be read in romana] |
După pădure crește o lună mare. Mai mare decât cea de noaptea trecută. Mai plină. Gata, se descalță și - la culcare! Dar nu e bine să-i rămână sandalele afară. Vârcolacii se dau în vânt după căldura rămasă de la talpa piciorului. În așternut aude doar foșnetele gângăniilor pe sticla ferestrei în așteptarea lunii, apoi aude un oftat. Un oftat greu. Insectele se agită, iau cu asalt fereastra. Aude glasuri circulând liber prin casa pădurarului de parcă toată casa ar fi o singură cameră. Speriat, bâjbâie pe sub pat în căutarea sandalelor. Le găsește și aleargă cu ele în mâini afară. Caută pe marginile cuptorașului sub acoperișul bucătăriei de vară și găsește chibriturile. Aprinde câteva ca să facă lumină în jur, apoi reușește să aprindă focul. Își încalță sandalele, încheindu-le strâns, ca și cum așa i-ar ține de cald.
După o vreme începe să-l ia somnul, își scapă barba-n piept, tresare. Nu mai are vreascuri pentru foc. O ia spre peretele dinspre răsărit al cantonului unde crede că ar putea găsi ceva lemne. Trece printre copaci, prin lumina lunii și nu se împiedică de nici un vreasc, nu-i trosnește nimic un bețișor sub picioare. Iar sandalele lui n-au mai pășit cu atâta hotărâre niciodată. Nu se oprește nici când dă pe neașteptate de-o poiană scăldate-n lumină albicioasă. Un foșnet în iarbă îl trezește la realitate. Foșnetul trece pe undeva pe-alături, traversează poiana. Pe urmă se aude alt foșnet, care parcă ar rupe iarbă pe unde trece. Se răsucește și apucă să vadă cum dispare din poiană spatele unui animal! Cu siguranță mistreț! Și cu asta se încheie partea festivă, căci Sava o ia din loc cu o asemenea iuțeală încât nici nu simte cum ajunge la marginea poienei și cum se cațără pe craca unui copac și nu mai răsuflă decât doar pentru strictul necesar. Printre crengi mai vede alți doi mistreți fugind în aceiași direcție. E ca și cum i-ar mâna cineva din urmă. Și de bună seamă, din aceiași direcție de unde vin mistreții se apropie de copac o femeie ca toate femeile, într-o rochie de culoare închisă și cu basma albă. Atâta doar că văzându-i fața întoarsă spre el în bătaia lunii, descoperă că, de fapt, e o copilă cam de vârsta lui. - Mult ai să-mi mai stai cocoțat acolo? îl întreabă. Hai, dă-te jos! Că de nu, te las fără sandale. Și copila chiar își întinde mâinile până la craca pe care stă el cocoțat și începe să-i desfacă curelușa de la o sandală. Nu are cum să-i placă atingerile ei. Are degete reci, din cale-afară de reci. După ce îi scoate sandala, îl îndeamnă din nou să coboare tot mângâindu-i piciorul de-i îngheață pielea sub palmele ei. Se apucă de crăcile de mai sus, urcă încă un metru, însă mâinile ei se înalță cu ușurință după el, îi descheie și cealaltă sandală și i-o scoate cu încetineală de copil alintat. Lui nu-i pasă că rămâne fără sandale. Să și le ia sănătoasă! Doar să n-o mai vadă strecurându-se în sus după el printre crengi, să nu-i mai cuprindă gleznele, să nu-l mai tragă de degetele de la picioare cu degetele ei de gheață. - Bun, nu vrei să cobori, nu vrei, treaba ta! o aude zicându-i și o vede îndepărtându-se prin poiană cu sandalele strânse la piept, ducându-le ca pe-un bebeluș, legănându-le din mers și chiar îngânând un cântec de leagăn. - Sava! îl strigă Parașutistul. Băi, Sava! - Iaca vin! îi răspunde și coboară pe pământ, brusc amintindu-și că venise după lemne. I se pare ciudat însă că acum se împiedică de-o mulțime de vreascuri. Stau pe jos grămadă. Găsește și niște retezături pregătite special pentru foc, iar după doi pași e pe punctul de-a se trăsni cu fruntea de peretele dinspre răsărit al cantonului. Întoarce capul și, surprins, vede focul în cuptoraș la nici douăzeci de pași depărtare. Încurcat, ridică totuși câteva vreascuri și se îndreaptă spre foc. Observă că vreascul strâmb pe care îl aruncase pe jăratic când se pornise după lemne, încă mai arde. Și-atunci cât timp a trecut de când?… - Mi s-a părut că ai răspuns din casă, zice Aurel, dar văd că vii de după casă. - Am fost după lemne. - Așa, desculț? - A, nu. Când m-am pornit, parcă eram în sandale... Cred că le-am pierdut pe-acolo… Le găsesc eu mâine dimineață. |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy