(Ar putea țipa acest oraș direct din depresii, precum salcâmii când sunt acoperiți de întunecare și teamă, când seara se coboară direct de pe funii, fluturând rece și fals, ca rufele puse la uscat, după ce au fost clătite cu hipoclorit.
Aici sunt, aici, gândindu-mă că străzile mai au puterea să urle precum nălucile când sunt speriate și plânse).
Iar asta nu e viață! Și, indubitabil, de câte ori nu am țigări, când nimeresc zile pline de zer, care nu prevestesc nimic bun, îmi amintesc că am ratat câte o șansă capitală în a mă căpătui. Iar asta este o astfel de zi, moale și lipicioasă precum alvița, în iulie, când căldura devine lichidă, verde și plină de misticism, ca-n saloanele de terapie intensivă, unde sufletele se adapă din fântânile de pe lumea cealaltă.
Dar e bine, îmi spun, e bine! Sunt amicul Sylviei Plath, îmi place să cânt la trompetă, iar cu tine mă trezesc numai strivită-ntre gene, când mersul meu, de-a lungul străzii principale, din acest oraș cu mințile rătăcite și cu ochii săriți din orbite, precum cei ai gușterilor călcați de mașina de pâine, e doar o largă respirație a câmpiei, după ce mor salcâmii. E un oraș unde, la semafoare, opresc numai dropiile, după reguli tot la fel de precise ca un ornic lovit de demență. Apar de niciunde, cu o viteză amețitoare, învolburate și pline de praf, ca o sâmbătă, iar scrâșnetul frânelor puse de ele, la trecerea de pietoni, fac să tresară sperietorile, deja alienate.
Într-o astfel de zi a murit tata. Înainte de asta, s-a dus până la magazinul din colț, care e amplasat într-o baracă metalică și, după ce și-a cumpărat un pachet de Carpați cu filtru, neapărat cu filtru, și-a aprins o țigară din care a tras ca și când n-ar mai fi fumat de zile bune sau ca și când ar fi știut că este ultima. Au fost diferite variante ale morții lui. Nevastă-sa, mai precis curva, cum o numea aia bătrână, a spus că s-a prăbușit ca un sac de cartofi, chiar pe trotuar. Mihăiță, fratele meu, spune că a simțit c-o să moară, căci nu se mai dăduse jos din pat de zile întregi, iar în acea dimineața, după ce a stat și-a privit în colțul întunecat al casei, unde sunt icoanele, s-a apucat să bolborosească, să înșire vorbe fără rost, apoi a ieșit în fața blocului, după care s-a luat la ceartă cu femeia de serviciu: E prea multă mizerie, fă, e prea multă mizerie! Iar femeia de serviciu, normal, n-a putut nici ea să-și țină gura. Așa că i-a aruncat o privire încărcată de ură, scuipându-i printre dinți: Du-te-n casă, boșorogule! Iar tata n-a ascultat-o. La primul stâlp, s-a aplecat să-și încheie șiretul de la ghete, apoi a constatat că a ieșit desculț și că-i vară, fapt care l-a bucurat nespus. Praful acelei zile era cleios ca un sărut. Atunci a fost ultima oară când tata s-a sărutat direct cu praful din mijlocul străzii, după care, mulțumit, s-a dus, în sfârșit, la dugheana din colț.
Vânzătoarea s-a alarmat ulterior, când l-a văzut prăbușit în mijlocul stăzii. Întâmplarea asta extraordinară avea s-o urmărească tot restul zilei, așa că a povestit-o oricui a fost dispus s-o asculte. A venit în pijamale, fato, neras, cu privirile rătăcite, și mi-a zis săru-mâna! Apoi mi-a cerut un pachet de țigări! După care a murit.
Desigur, eu nu cred nimic din toate astea. Ziua aceea, care m-a găsit tot la fel de buimac ca un râu răvășit de ploi repezi, a venit ca un mucegai, adică pe nesimțite, după care s-a apucat să tușească din ore, dar asta până la amiază când, în sfârșit, tata apucase să moară. În urma lui, a rămas o mască de gumă, pe care, ulterior, niște copii, în glumă, s-au apucat s-o ia la șuturi, ca pe-o minge de fotbal.
Și, din acea zi, iepurii au început să țipe de frică.