Strigau în camera de reanimare gercanii, de parcă mai trecuseră șaptezeci de ani peste ei – blindatele și tancurile lui Hitler pe 21-23 ianuarie 1941:
- N-aveam inimă să strig!
- Și mi-era atât de frig!...
- Un pumn mă frânse-n două!
- Mă călcau și pe ouă!
- Aruncau pietre-n scuturi...
- Flagelați chemam SMURD-uri...
- Nu puteam simpatiza...
- Că șefii știau miza...
- Ne luau căști, izbind sonor!
- Ne făceau răniți ai lor!...
O luptă macabră, într-un loc dezolant, vechea Academie Mihăileană, Piața Universității de astăzi, se petrecuse între cronicarii munteni, dascălii greci conduși de-un mort tânăr, Ianache Vanitas, abia ucis de autorități, pe stradă, la demonstrațiile aniticriză și-o spectrală echipă de intervenție formată din acei jandarmi care se sinuciseseră pe timpul când mai era obligatorie efectuarea stagiului militar, înrolați, iată, ca gercani. Aceștia arătau acum oribil: craniile lor descoperite de sub chipiurile militare aveau pielea întinsă la maximum, ochii exoftalmici crăpați, scalpurile le tremurau aproape dezlipite, abia prinse de gâturile firave în butucii instalați în incubatoare de trupurile atrofiate, din care își extrăgeau cu nesaț... benzina atât de scumpă, o ipotetică energie distrugătoare, pe cale de-a deveni oricum praf și pulbere. Mâinile deveniseră miniaturale căngi, picioarele ca la canguri sau iepuri aveau arcurile smulse, pentru că șefii direcți nu le permiseseră salturi de zeci de metri, ca să dea cu bastoane în capetele studenților, femeilor, pensionarilor, revoltați de regimul zis Băseboc. Însă după măcelul suportat, gercanii își rugau rudele, să nu îi caute pe la Spitalul Universitar, unde se spunea că au fost duși, ci prin cimitirul militar Ghencea, de unde abia se sculaseră după solstițiul de iarnă din 1989...