agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-03-14 | [This text should be read in romana] | De mult, când vremea încă nu se numea Timp, când nimeni È™i nimic nu era să o măsoare, când lumea nu era decât haos È™i beznă, pustiu adânc È™i gol în care nimic nu tulbura neclintirea în neființă, atunci, demult, numai Duhul lui Dumnezeu plutea peste oarba nemiÈ™care... Cerul încă nu fusese smuls din apele care se învolburau în nesfârÈ™ire iar fiinÈ›ele încă nu se întrupaseră din dorinÈ›a Domnului. Totul plutea în Haos È™i nici un nume nu fusese încă rostit, căci nici un Destin nu fusese încă stabilit. Iar Dumnezeu hotărâ că toate acestea nu erau bune È™i nu puteau rămâne astfel. Și numai dorinÈ›a, voinÈ›a È™i rostirea Sa puteau să adune la un loc toate oarbele puteri È™i să le îndrume spre calea pe care ele se puteau întrupa în Bine, Frumos È™i Folositor… Și astfel gândind, Dumnezeu a zămislit dorinÈ›a în inima Sa È™i i-a dat drumul să prindă viață în marea Lui lucrare...Iar înlăuntrul Lui se afla Lumina cea adevărată... -Să fie lumină ! a glăsuit Dumnezeu, tulburând pentru prima data încremenita alcătuire a nealcătuirilor... Cuvântul Domnului, prima rostire ce răsunase peste adânca tăcere a Nimicului si NefiinÈ›ei, făcu să se nască Lumina. I-a plăcut lui Dumnezeu ceea ce se ivise din voinÈ›a È™i glasul Său. ÃŽnsă, cum să lase la un loc lumina È™i întunericul ? Căci lumina era bună È™i blândă È™i pătrundea peste tot în bezna adâncurilor. Dar fiecare își avea rostul său È™i atunci, le-a separat una de alta ...Și iată cum toate au început să primească un nume È™i să ia ființă, căci Dumnezeu a numit lumina Zi È™i întunericul Noapte È™i cu asta a încheiat El lucrarea primei zile. Peste nimicul nefiinÈ›ei pogorâ deci prima noapte… care nu mai era doar întuneric… A venit apoi È™i cea de a doua zi din truda la care Dumnezeu pornise. Pretutindeni erau numai ape, de nimic clintite sau separate. Lumina strălucea liniÈ™tit ― dar fără rost, peste aceeaÈ™i plutire nemiÈ™cată È™i pustie. Și iarăși a răsunat glasul adânc al Domnului : -Să fie o întindere între ape È™i ea să separe apele de ape! Și Dumnezeu a făcut întinderea care a despărÈ›it apele dedeasupra de apele de dedesubt È™i a numit întinderea Cer...ÃŽncă nu era mulÈ›umit, dar în lucrarea mare la care El pornise, È™tia unde vrea să ajungă, astfel că, fără grabă, a lăsat să treacă încă o noapte, iar în cea de a treia zi a hotărât: -Să se strângă la un loc apele care sunt dedesubtul cerului È™i să se arate uscatul ! Și aÈ™a a fost, precum voia Lui glăsuise. Apele s-au învolburat, s-au încrâncenat, s-au vânzolit È™i s-au zvârcolit, născând uscatul pe care Dumnezeu l-a botezat Pământ. Iar apele care erau în jurul lui au primit numele de mări... Dar timpul de odihnă încă nu venise... Pământul născut dintre ape zăcea pustiu È™i tăcut, iar naÈ™terea lui din adâncuri nu folosea nimănui... Și Domnul È™i-a rotit din nou glasul peste lucrarea lui. -Să dea pământul verdeață! Iarbă cu sămânță! Și pomi roditori, care să facă rod după soiul lor, iar rodul - să poarte samânÈ›a lor pe pământ ! Porunca a fost îndeplinită È™i pământul s-a acoperit cu iarbă, flori È™i pomi de toate felurile, iar El a fost mulÈ›umit. Asta a înfăptuit Dumnezeu în a treia zi... O nouă dimineață È™i-a arătat lumina. Și privind cerul pustiu, aÈ™a cum È™i pământul fusese, Dumnezeu a înălÈ›at iaraÈ™i Glasul, peste liniÈ™tea È™i pacea acelui frumos ce încă tot nimănui nu folosea... -Să fie niÈ™te luminători în întinderea cerului, ca să despartă ziua de noapte; ei să fie ca niÈ™te semne, care să arate timpul, zilele È™i anii! Și aÈ™a a făcut. ÃŽntîi a aÈ™ezat pe cer soarele, ca să stăpânească ziua, apoi a adăugat luna È™i stelele, să înveselească cerul nopÈ›ii. Si iată cum se sfârÈ™i cea de a patra zi È™i Dumnezeu era tot mai mulÈ›umit de lucrarea Sa... ÃŽn a cincea zi, El hotărâ că pământului cel verde È™i roditor îi venise timpul să fie folositor cuiva care să se bucure de el, de pacea văzduhului È™i întinderea apelor... -Să miÈ™une apele si cerul de vieÈ›uitoare ! a poruncit El. Și apele s-au umplut de peÈ™ti mari È™i de atâtea alte vieÈ›uitoare care zburdau în întinderea lor, iar cerul a fost brăzdat de aripile păsărilor È™i cântecul lor răsuna plăcut Domnului. Iar El era mulÈ›umit de scânteia de viață care încălzea acum opera Lui. -CreÈ™teÈ›i, înmulÈ›iÈ›i-vă È™i umpleÈ›i apele mărilor. Și voi, păsări, înmulÈ›iÈ›i-vă pe întinderea cerului! O nouă noapte pogorâ peste pământul ce acum fremăta de păduri È™i ape, de păsări È™i târâtoare...Era noaptea a cincea, înaintea zilei celei mari, în care Dumnezeu trebuia să aducă pe lume creaÈ›ia Lui cea mai dragă, dar È™i cea care îi va aduce multe supărări... Căci iată, în ziua a È™asea, după ce a umplut pământul de vieÈ›uitoare de tot soiul, vite, târâtoare È™i fiare, Dumnezeu s-a oprit o clipă È™i a cugetat că toate sunt bune È™i la locul lor...Pământul purta acum viață È™i ordinea luase locul haosului. dar peste frumuseÈ›ea È™i rodul pământului, cineva trebuia să fie cel ce stăpânea, iar acea ființă nu putea fi una oarecare... căci cine ar fi trebuit să aibă dreptul de a stăpâni peste creaÈ›ia dumnezeiască ? Numai o ființă care ar fi trebuit să fie alcătuită după modelul ceresc... -Să facem un Om...după chipul È™i asemănarea noastră ! a glăsuit El. Și, din țărâna pământului, Dumnezeu a clădit trup de Om de parte bărbătească. Apoi, i-a suflat în nări cu suflarea Lui divină È™i i-a dăruit ceea ce nu dăruise nimănui până atunci: i-a dăruit suflet viu... Iată aÈ™adar că omul se născuse după chipul È™i asemănarea Lui. Pentru el, Dumnezeu a clădit în Eden, spre răsărit, o gradină de vis, plină de pomi de tot soiul, frumoÈ™i È™i roditori. ÃŽn centrul ei a aÈ™ezat pomul cunoÈ™tinÈ›ei binelui È™i răului È™i pomul vieÈ›ii. Din grădina fermecată izvora un râu ce o uda, iar la ieÈ™ire se despărÈ›ea în patru braÈ›e: Pison, care străbătea È›ara Havila, bogată în aur, onix È™i bedelion, Ghihon, ce înconjura È›ara CuÈ™, Tigru, la răsăritul Asiriei È™i Eufratul. Toate alcătuiau o neânchipuită frumuseÈ›e, pace È™i rodnicie, toate erau astfel orânduite încât nu se putea ceva mai bun sau mai frumos. Iar omul fu luat de Dumnezeu È™i aÈ™ezat în toată această frumuseÈ›e È™i bogăție. -Lucrează È™i păzeÈ™te această grădină ! i-a poruncit El. Grădina era încărcată de pomi roditori, de animale È™i păsări care o făceau să freamete de viață È™i plăcere. -PoÈ›i să mănânci din orice pom din grădina, dar... ...dar în centrul Edenului creÈ™teau cei doi pomi pe care Dumnezeu îi aÈ™ezase la sfirÈ™itul alcătuirii ei. -...dar ,din pomul cunoÈ™tintei binelui È™i răului să nu cutezi să mănânci ! Căci.. Omul, care abia se născuse È™i primise sfânta suflare de viață, se putea bucura de toate binefacerile grădinii. ViaÈ›a lui ar fi curs în liniÈ™te È™i fericire È™i Dumnezeu nu avea nici un motiv să i-o întrerupă. Doar dacă porunca i-ar fi fost incălcată: -…în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreÈ™it ! Și totuÈ™i, omul era singur È™i trist. Glasul lui nu avea către cine să se îndrepte, braÈ›ul lui nu avea pe cine să mângâie. Și atunci Dumnezeu,văzând mâhnirea lui, adună la un loc toate vieÈ›uitoarele pământului, ca omul să le dea un nume È™i să își aleagă un tovarăș dintre ele. Dar omul a numit toate fiinÈ›ele È™i nu È™i-a găsit un tovarăș pentru el, căci nimeni nu era asemenea lui, fiindcă fusese construit după chipul È™i asemănarea Domnului, cel care crease totul din Nimic, cel care clădise Lumea din întunecimea de neânÈ›eles, în care se zbătuseră încurcate în haos toate pornirile, fără puterea de a se smulge singure È™i a deveni ceea ce numai voinÈ›a Lui le ceruse să devină... Și iată că Dumnezeu, văzând că omul este singur È™i trist, a hotarât că încă nu își terminase lucrarea. Și a trimis atunci un somn adânc ce s-a pogorât peste Adham „cel construit din țărână". Omul a adormit,iar Dumnezeu i-a deschis carnea trupului È™i i-a scos o coastă. Apoi l-a închis la loc, iar din coasta luată din bărbat, a cioplit-o pe femeie, a luat-o È™i a dus-o în faÈ›a omului. Iar el s-a luminat la chip: -Iat-o, în sfirÈ™it, pe aceea care este os din osul meu, carne din carnea mea ! Te vei numi "iÈ™a"( femeie), căci ai fost luată din bărbat(iÈ™). Dumnezeu s-a bucurat că în sfirÈ™it omul avea acum un sprijin pentru el. I-a binecuvântat pe amândoi È™i le-a spus : -CreÈ™teÈ›i, înmulÈ›iÈ›i-vă È™i umpleÈ›i pământul, supuneÈ›i-l È™i stăpâniÈ›i peste vieÈ›uitoarele mărilor, peste vieÈ›uitoarele pământului È™i ale văzduhului! V-am dat tot pământul, orice iarbă care face sămânță. Orice pom care are în el rod cu sămânță , să vă servească de hrană ! Apoi, a tunat cu glas mare È™i înfricoșător : -Dar de pomul cunoÈ™tinÈ›ei binelui È™i răului să nu vă atingeÈ›i ! Roadele lui vă sunt interzise È™i în ziua în care veÈ›i întinde mîna spre ele, viaÈ›a voastră se va sfîrÈ™i iar Moartea se va naÈ™te ! Omul È™i femeia lui ascultau înfioraÈ›i È™i temători. Nu înÈ›elegeau ameninÈ›area, căci nici nu le trecuse prin gând să calce porunca. Dacă Dumnezeu le dăduse în stăpânire toată grădina Edenului, ce nevoie aveau ei să se atingă de roadele acelui pom ce le fusese atât de straÈ™nic interzis ? Erau fericiÈ›i, erau împreună, carnea È™i oasele lor erau asemenea, iar viaÈ›a lor trebuia să fie lungă È™i lipsită de griji. Și apoi, nici nu înÈ›elegeau pedeapsa, pentru că nu È™tiau ce înseamnă nici moartea si nici nemurirea. Dumnezeu crease totul, din nimicul în care numai Sinele Său existase, El născuse tot ceea ce acum respira viață È™i alcătuire ordonată. Dar moartea încă nu o cunoÈ™teau, căci numai ea nu fusese creeată... Dumnezeu însă, È™tia...È™tia tot ce avea să urmeze È™i cu durere lăsa lucrurile să își urmeze calea… Domnul își isprăvise deci lucrarea Lui cea mare. Și atunci a hotărît ca cea de a È™aptea zi să fie sfânta clipă de răgaz È™i odihnă, după tot ce înfăptuise... Grădina raiului se întindea plină de verdeață, de murmurul apelor È™i al vieÈ›uitoarelor. Odraslele Domnului erau fericite, nimic nu le lipsea, trăiau în armonie È™i plăcere. Omul își iubea femeia, singura ființă asemenea lui. Iar ea, frumoasă È™i goală, mergea alături de el, încântându-se necontenit de frumuseÈ›ea grădinii È™i de bogăția ei, privind animalele care se plimbau prin iarbă, peÈ™tii care zburdau in ape. Nu aveau griji. Nu era nici cald, nici frig, pomii își aplecau crengile încărcate de roade care mai de care mai ademenitoare, iar timpul trecea nesfirÈ™it în bucuria È™i plăcerea unei vieÈ›i neÈ™tiutoare È™i simple... Dar în grădină trăia È™i o vieÈ›uitoare mai vicleană decât toate animalele câmpului. Șarpele, cel izgonit din cer, care nu rămăsese în starea lui dintâi pentru că Dumnezeu îl alungase căci nimic nu era bun în el. Șarpele îl nesocotise È™i căutase cu poftă la dumnezeire... Acum, el o urmărea pe femeie, căci văzuse cum ochii ei iscodeau la toate cu atenÈ›ie È™i curiozitate aÈ™a cum bărbatul nu făcea, el trecea mai neatent È™i mai nepăsător pe lângă lucrurile din jurul lui. O bănuise, iscoditoare cum era, mai uÈ™or de atras în capcana ce era gata să o întindă, spre a o duce la pierzanie, pe ea È™i pe omul ei... Căci era hotărât să fie astfel... Urmărind joaca celor doi, È™arpele văzu cum femeia, alergând înaintea omului, se apropiase de centrul grădinii. Era singură. Omul rămăsese undeva, în urmă, căutând-o. Se strecură perfid pe lângă ea, privind-o cât era de frumoasă, È™i cu prefacătorie o întrebă ,cu un aer mirat, cu o voce mieroasă È™i adormitoare, vorbind parcă singur : -Oare a zis Dumnezeu cu adevărat, să nu mâncaÈ›i din toÈ›i pomii din grădină ? Femeia se opri din fugă È™i își întoarse privirea către el. -E adevărat...A spus că putem mânca din rodul tuturor pomilor, dar de pomul din mijlocul grădinii să nu ne atingem... Șarpele se răsuci cu prefăcută mirare, deÈ™i el È™tia prea bine ce spusese Dumnezeu. Dar È™tia È™i unde vrea el să ajungă. -Da ? Și ce se va întâmpla dacă te vei atinge de el ? Frumoasa femeie ridică din umeri cu nepăsare. -Nimic. Dacă ne atingem de el, o să murim negreÈ™it. Și fu gata să pornească în fugă, pentru că omul deja o striga de undeva din apropiere. Ce îi păsa ei că „va muri negreÈ™it", când nici nu È™tia ce înseamnă asta ? Ea È™tia un singur lucru: Tatăl spusese : „Nu vă atingeÈ›i de pom." Și era de ajuns. Ce-i trebuia ei pomul aceela, nu avea destule fructe în grădină? Dar Șarpele nu avea de gând să scape ocazia, aÈ™a că spuse repede, văzând că e gata să se îndepărteze : -Nu e adevărat! ÃŽÈ›i spun sigur că nu veÈ›i muri! Pasul femeii se opri o clipă în aer. Apoi se aÈ™eză cuminte la loc, oricum gata de plecare. -Cum de cutezi să spui asta ? De ce ar fi altfel, dacă Dumnezeu aÈ™a a spus? Șarpele schiță un zâmbet subÈ›ire de victorie, căci de acum È™tia că bătălia era ca È™i câștigată. -Pentru că vrea să vă înspăimânte. Pomul acela este deosebit. Femeia îi aruncă È™arpelui o privire, gata să plece, dar ochii ei se opriră asupra pomului. Era frumos È™i încărcat de roade. Părea bun de mâncare È™i foarte atrăgător. De ce oare Dumnezeu le interzisese tocmai rodul acesta, cel mai frumos din toată grădina? Scutură însă capul. Avea în jur atâția alÈ›i pomi roditori, frumoÈ™i È™i atrăgători ! Se întoarse, privind în spate È™i, zărindu-l pe om lângă un pâlc de copaci, gata să o găsească, se pregăti de fugă. Șarpele însă, strigă repede : -Dumnezeu È™tie că dacă vei mânca din pomul acesta, È›i se vor deschide ochii ! -Dar ce, acum îi am închiÈ™i? râse femeia, rămânând totuÈ™i alături. Șarpele îi spuse cu glas îmbietor, aproape cântând o melodie dulce: -Altfel È›i se vor deschide ! Când te vei înfrupta din roadele pomului, vei deveni asemenea lui Dumnezeu ! Vei cunoaÈ™te binele È™i răul. Mintea ta se va deschide! Femeia privi din nou gânditoare către pom. ÃŽi plăcea să îl privească, fructele se roteau ademenitor în el. Să i se deschidă mintea, să cunoască... "oare ce o fi însemnând să cunoÈ™ti ? " se întrebă ea. "Dacă aÈ™ mânca, aÈ™ È™ti." Dar își scutură din nou capul, clătinându-È™i pletele peste spatele gol. Dacă Tatăl spusese nu... -VeÈ›i fi ca Dumnezeu, veÈ›i cunoaÈ™te...veÈ›i fi ca Dumnezeu... Era ca o vrajă. Pomul o îmbia alături, iar vocea È™arpelui devenise moale È™i ciudată, parcă punând stăpânire peste ea. Ar fi vrut să își continue drumul, dar joaca nu o mai atrăgea. Să fii asemenea lui Dumnezeu...Și pomul acela, care parcă începuse să cânte din frunzele care foÈ™neau în jurul roadelor. „Ce o fi însemnând să È›i se deschidă mintea ?"se întrebă din nou. „Poate că a muri nu e atât de rău, dar să cunoÈ™ti, cum o fi ?" -Nu e adevărat că veÈ›i muri...Dumnezeu nu vrea să fiÈ›i asemenea Lui. Vocea È™arpelui semăna cu melodia vântului prin frunzele pomului interzis. Ca în vis întinse mâna ce-i tremura uÈ™or È™i mângâie frunzele pomului. Tresări ca arsă. Nu se gândise ce se va întâmpla, dar aproape crezuse ca va muri imediat. Nu se întâmplă însă nimic. Poate asta însemna a muri ? ÃŽntinse din nou mâna spre rodul pomului. - Ia-l, e bun, È™opti È™arpele la urechea ei. MuÈ™că o dată, măcar o dată ! Þi se va deschide mintea, vei fii asemenea Lui ! Bărbatul ajunsese lângă ea È™i o văzu cu uimire cum întinde mâna spre fructul oprit. -Ce faci ! Nu ! Aproape speriată de glasul lui, femeia smulse fructul din pom È™i fără să mai aÈ™tepte muÈ™că repede din el, căci se temea că omul o va opri. Dintr-o dată un gust dulce amărui îi inundă gura, coborând în trup È™i umplând-o de o plăcere ciudată. -Uite, muÈ™că È™i tu! E bun, È™i să È™tii că nu o să murim! O să fim asemenea lui Dumnezeu! Șarpele dispăruse zîmbind satisfăcut. Alături rămăsese doar bărbatul, care o privea neîncrezător È™i temător. O iubea È™i nu È™tia ce să facă să o salveze din ghearele acelei necunoscute, nevăzute È™i înfricoșătoare fiinÈ›e, Moartea. Dar femeia nu murise, dimpotrivă, părea È™i mai frumoasă, cu ochii strălucind într-un fel nou È™i ademenitor, întinzându-i fructul cu un zâmbet. -Mănâncă, vei fi asemenea lui Dumnezeu ! Asemenea lui Dumnezeu! Ce cuvinte ciudate, care se strecurau în sufletul omului, umplându-l de o senzaÈ›ie nouă È™i parcă de puÈ›ină ciudă. Cum să fie femeia lui asemenea lui Dumnezeu È™i el nu ? ÃŽntinse mâna È™i luă fructul , grăbit, temându-se parcă să nu dispară È™i el să rămână în urma femeii, să nu fie È™i el asemenea lui Dumnezeu. MuÈ™că din fruct. Femeia îl privea zâmbind în continuare, aÈ™teptând parcă să îl vadă cum se transformă È™i devine aidoma Tatălui pe care nu-l zărise niciodată. Dar în loc de asta îi scăpă un È›ipăt: -Dar...eÈ™ti gol ! Și eu la fel ! Cum de am umblat astfel ? Bărbatul rămase pe gânduri, încurcat. RuÈ™inea îi creÈ™tea în suflet È™i el era fără putere în faÈ›a acestei prime cunoaÈ™teri. Femeia însă își reveni repede din uimirea care o cuprinsese, smulse în grabă câteva frunze de smochin È™i se acoperi cu ele, întinzându-i È™i bărbatului câteva. Dar nu sfârÈ™iră de aÈ™ezat cingătorile, că È™i auziră umbletul lui Elohim prin răcoarea grădinii, È™i glasul Lui chemându-i. Se ascunseră cu teamă printre pomi. Domnul însă, îl chemă pe om È™i îl întrebă cu supărare : - Unde eÈ™ti ? De ce nu ai venit când te-am chemat ? Omul răspunse cu vocea tremurată : -Þi-am auzit glasul prin grădină È™i am fugit, căci mi-a fost frică. Eram gol È™i m-am ascuns, să nu apar în faÈ›a Ta cu goliciunea neacoperită... Dumnezeu înÈ›elese atunci cu durere că sosise clipa È™i păcatul cel mare se produsese. Glasul Lui tună cu mânie , doar cât să mai întârzie momentul cel greu al pedepsei: -Cine È›i-a spus că eÈ™ti gol ?! Omul tăcu. Fusese gol È™i înainte, dar el nu È™tiuse, căci nu cunoscuse RuÈ™inea până ce nu muÈ™case din fructul interzis. -Nu cumva ai mâncat din pomul din care îți poruncisem să nu mănânci ?! Omul trebuia să recunoască, dar nu avea tăria să ia asupra lui păcatul cel mare, fără să-l împartă cu femeia pe care o considera de fapt singura vinovată. Se temea.ÃŽn el se nășteau, alături de ruÈ™ine, cele două surori, Teama È™i LaÈ™itatea. ÃŽntinse mâna spre cea care tremura lângă el È™i spuse acuzator: -Femeia pe care mi-ai dat-o să fie lângă mine...ea a luat din pom È™i mi-a dat È™i mie. Ea privi mustrător către omul ce o împingea singură înspre mânia Tatălui È™i încercă să se dezvinovățească, È™optind slab: - Sunt vinovată, căci am încălcat porunca Ta È™i am mâncat din pom... Dar Șarpele s-a strecurat lângă mine È™i m-a amăgit... Răul fuseese deja făcut. Nimic nu mai putea schimba pedeapsa : cei doi pierdusera Nemurirea, È™i acest preÈ› îl plătiseră pentru CunoaÈ™tere. Dumnezeu È™tia ce se va întâmpla în continuare È™i era mâhnit, căci trebuia să împlinească ameninÈ›area È™i să îi facă să plătească pentru nesupunere, pentru porunca încălcată. Chemă întâi È™arpele È™i îi spuse : - Ai făcut lucrul acesta, care e împotriva celor ce le-am hotărât Eu. Știai ce se va întâmpla, È™tiai ce te aÈ™teaptă, dar nu te-ai putut opri să faci, sau măcar să amâni răul acesta. EÈ™ti pedepsit să porÈ›i asupra ta blestemul de a nu te mai ridica niciodată de la pământ în mersul tău, să te târăști în tot restul zilelor tale, să-È›i porÈ›i pântecele în țărână. Și niciodată femeia să nu te ierte pentru vina ta. Vrăjmășie să existe în veci între voi È™i urmaÈ™ii voÈ™tri! Femeia îți va zdrobi capul de câte ori vei apărea în calea ei, iar tu îi vei zdrobi călcâiul. Se opri o clipă, căci trebuia să arunce pedeapsa È™i asupra odraslelor Lui cele mai iubite. ÃŽncepu cu femeia, căci ea era prima vinovată. -Voi aduce multă suferință asupra ta. Copiii îi vei naÈ™te în mare durere iar dorinÈ›ele tale se vor È›ine după bărbatul tău; îl vei urma È™i el va fi stăpân peste tine! Femeia își plecă fruntea. ÃŽncă nu È™tia ce înseamnă toate acestea,dar înÈ›elegea că viaÈ›a neÈ™tiutoare È™i lipsită de griji se terminase. Nu îi părea rău că bărbatul va fi stăpân peste ea, căci era bun È™i iubitor È™i nu credea că va fi vreodată altfel. Se căia amarnic însă că îl mâniase pe Dumnezeu È™i tare ar fi vrut să îndrepte cumva lucrurile.Dar era prea târziu... Domnul se întoarse È™i înspre bărbat : - EÈ™ti vinovat că ai ascultat de glasul femeii tale, încălcând porunca Mea. Tu ar fi trebuit să o aperi de ispită, să ai grija ei căci eÈ™ti mai puternic È™i ea era creată din coasta ta. Tu trebuia să o opreÈ™ti pe ea să cadă în păcat, nu să o urmezi. Din cauza asta, din cauză că ai mâncat din pomul cunoÈ™tinÈ›ei, pământul este acum blestemat. Hrana de toate zilele nu o vei mai putea culege doar întinzând mâna, ci vei munci din greu È™i cu sudoare, cu trudă multă vei câștiga hrana zilei, cu sudoare vei obÈ›ine pâinea. Zilele tale vor fi chin È™i muncă până se vor sfârÈ™i È™i te vei întoarce în pământ, căci din el te-am plămădit. Þărână eÈ™ti È™i în țărână te vei întoarce. De acum, te vei numi Adam (țărână)... Adam È™i femeia lui ascultaseră cu durere pedeapsa Tatălui. I-ar fi cerut iertare dar în adâncul sufletului È™tiau că Dumnezeu i-ar fi iertat pentru multe păcate, dar nu È™i pentru răul acesta pe care îl împliniseră acum. Nu exista nici cale de întoarcere nici de îndreptare. Trebuiau să trăiască în veci cu vina de a fi călcat porunca Domnului.Cine ar fi putut să ia asupră–și această vină ? Se strânseră înfriguraÈ›i unul lângă celălalt, cu capetele plecate si cu ceva sărat È™i ciudat picurându-le de sub pleoape, în timp ce tremurau de un frig neaÈ™teptat È™i necunoscut ce se pogorâse peste grădină…Cu mâini neândemânatice încercau să își acopere goliciunea de care până atunci nu le păsase căci nu avuseseră cunoaÈ™tere de ea. Dumnezeu nu mai avea nimic de adăugat, dar în marea lui mâhnire se mai opri o clipă È™i privindu-i cum tremură de frig È™i de ruÈ™ine, le croi cingători È™i haine din piele de animale. Mai liniÈ™tit È™i parcă resemnat, Adam întinse mâna către nevasta lui, tovarășa de suferință de acum înainte. -Am să-È›i spun Eva („cea care dă viață"), căci tu vei fi mama tuturor celor care vin după noi. Dumnezeu i-ar fi lăsat să se îndepărteze, dar privindu-i cum stăteau mână în mână, se gândi : „Iată că omul a ajuns ca unul dintre Noi. CunoaÈ™te Binele È™i Răul.Dar dacă va întinde mâna È™i către pomul vieÈ›ii ? Va trăi în veci, È™i asta nu trebuie să se întâmple . Sunt nevoit să îi împiedic..." Căci pomul vieÈ›ii devenise posibil de atins, după ce omul ajunsese la cunoaÈ™tere... Și Dumnezeu È™tia ce va urma, cât de lung È™i întortocheat va fi drumul vieÈ›ii lui, câte ispite , câte capcane erau pe drumul cunoaÈ™terii ... -PlecaÈ›i din grădina Edenului ! Vă alung pe pământ, să pribegiÈ›i È™i să munciÈ›i, până voi trimite Cuvântul care te-a creeat, să te izbăvească de păcatul tău, pe tine È™i pe sămânÈ›a ta.... PlecaÈ›i ! Și astfel, înfricoÈ™aÈ›i de ceea ce îi aÈ™tepta pe pământul acum ostil È™i neroditor,Adam È™i Eva plecară din feerica grădină a raiului, purtând asupră-le pecetea păcatului. Ei È™i urmaÈ™ii lor nu se mai puteau bucura de nemurire , erau blestemaÈ›i ca viaÈ›a lor să fie din ce în ce mai scurtă È™i mai grea. Iar Dumnezeu È™tia că multe necazuri îi vor mai aduce copiii Lui È™i urmaÈ™ii pe care îi vor avea. Dar asta e altă poveste… Și pentru ca nimeni să nu se mai încumete pe drumul ce ducea spre pomul vieÈ›ii, Domnul puse doi heruvimi la răsăritul Edenului, să învârtească o sabie învăpăiată, să înspăimânte pe oricine ar fi îndrăznit să dorească a se înfrupta din Nemurire... |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy