agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2012-03-31 | [This text should be read in romana] | Submited by Maria Pilchin
Oly se ducea pe aerodromul de la marginea orașului să viseze
Ea își lăsa pașii liberi printr-o pădure căreia casele îi dădeau tîrcoale de peste tot Cei de pe aerodrom se obișnuiseră și nu o mai întrebau că de la o vreme se intra numai cu acte în regulă Oly stătea ore de a- rîndul și se uita la avioane cum sunt ele ascultătoare și se așează pe drumul lor sau cum o iau la fugă și deodată se dezlipesc Și se auzea o voce primitoare și caldă și liniștită: „Doamnelor și domnilor, zborul de Copenhaga!” și dincolo de zidul de sticlă, avionul da’ nimeni să urce pe treptele lui și atunci ușa se închidea și avionul fugea trist pe roțile lui și aripile îl urcau la Cer Uneori Oly intra în restaurantul aerodromului unde mesele și scaunele erau din lemn adevărat și chelnerul o întreba cu aceleași cuvinte „domnișoară, astăzi v-ați oprit unde, Ceylon, Madagascar?” Și Oly nici nu apuca să se așeze că chelnerul peste care trecuse timpul venea cu o față de masă verzuie ca frunzele care abia au ieșit la lumină Apoi aducea o ceașcă de porțelan și o linguriță și dintr-un ceainic înalt de parcă și el și-ar fi luat zborul curgea apă îmbălsămată cu arome de Ceylon sau Madagascar Ochii ei au îmbrățișat ceașca, au îmbrățișat ceainicul și apoi s-au oprit muți pe linguriță și și-a spus „parcă ar fi aripa unei păsări necunoscute!” Și chelnerul peste care trecuse timpul de se vedea a rugat-o într-o zi după ce a luat doar ceașca și ceainicul și Oly a înțeles și i-a răspuns din toată recunoștința „vă mulțumesc”, așa cum îi spusese profesorului de Știința Vieții, atunci, la școala aceea unde copacii erau înalți să amețești Și de la un timp din urechile ei lipsea „zborul de Copenhaga” S-o fi supărat avionul pe noi, a gîndit Oly cu mintea ei de pe cînd străbătea lunca rîului Și într-o zi, cînd tocmai scosese aripa-linguriță dintr-o cutie de ai fi crezut că e de ochelari și chelnerul aștepta să facă cei cîțiva pași, a intrat un om cu pălăria-ntr-o mînă și în cealaltă cu o servietă trecută prin două-trei vieți El s-a așezat la o masă nu prea departe și de la un timp ochii îi întîrziau spre unde stătea Oly și cînd chelnerul s-a dus la masa lui el a vorbit arătînd din cap și atunci ea s-a grăbit și nici nu a ajuns și i-a spus „domnule, ascult!” Atunci el s-a ridicat de pe scaun și a început „că fața aceea de masă verzuie ca boabele de cafea cînd ies la lumină a străbătut un drum lung pe cămile și cu vaporul, că pe vremea aceea încă nu erau trenuri și îmi pare rău, eu nu mă uit niciodată!” Si Oly s-a auzit spunînd „vă aștept să luăm ceaiul împreună” și s-au întors cîțiva pași liberi și omul acela s-a așezat la masa ei da nu și-a pus coatele pe culoarea verzuie, ținea ceașca în mîinile lui mari și cuprinzătoare și se uita din cînd în cînd la linia aceea de aripă care avea un nume domestic și nu se potrivea Îl chema Augustin, că mama și tatăl lui au tot căutat un nume și cum erau în luna unui bărbat înțelept l-au botezat cu numele acelui om El a aflat mai tîrziu că de fapt Augustin fusese un gînditor credincios și scrisese într-o limbă vorbită pînă mai ieri „Cînd își pierd capul părinții!” Da lui Oly i-a plăcut fără o vorbă în plus și se întîlneau de parcă-ar fi fost mereu o întîmplare Ea îl aștepta cu ochii pe năframa aceea care călătorise pe cămile și cu vaporul și cînd se făcea liniște parcă auzea nisipul și valurile Acum că Augustin îi povestise Oly abia aștepta să vadă! Casa lui era un subsol cu ferestre sărace pe unde vedeai pantofi scîlciați peste care crema nu mai trecuse de-un secol Și pe sus, țevi moarte și pereții plini de cărți pînă-n tavan Și mai erau tot felul de hărți, unele cu urși polari și insule dispărute El le adunase de prin poduri părăsite sau de la gunoaie că acum cărțile vechi nu mai aveau căutare Și i-a spus arătîndu-i pereții „peste cîțiva ani, adio servietă, și mai ies de aici cînd vrei tu!” și rîdeau amîndoi, unul lîngă celălalt și doar o rază de lumină trecea printre ei Cînd se adunau de pe drumuri ei vorbeau despre timpul cînd nu au fost laolaltă, dar timpul lui Augustin nu prea semăna cu timpul lui Oly El i-a povestit despre Piramide, că era la curent cu toate descoperirile, dar rămînea o-întrebare: „Piramidele încep sub pămînt, și desena semnul acela misterioas înălțat pe nisip și cum se face că au știut ei atunci că pămîntul te lasă să-i pui pe umeri și nu se clatină? Și cine sunt ei?” Augustin le scrisese savanților și ei i-au răspuns că nimeni nu și-a pus întrebarea asta, că de aici ar fi trebuit ei să înceapă, că el are dreptate Uimitor, i-a trimis o scrisoare unul care-și petrecuse viața de la un capăt la altul să afle „cine” și „cum” Și de atunci savanții au început să caute răspunsul la întrebarea lui Augustin, Altă dată el a luat o clepsidră de pe un raft și a pus-o pe masă și au așteptat amîndoi Și ea a aflat că oamenii se întreabă de mii de ani „cum se face că nisipul cînd curge se ridică de cealaltă parte de parcă ar fi o piramidă? Că o piramidă cu vîrful în jos curge și crește cu vîrful în sus fără mîna omului, atunci mîna cui?” Și Oly a înțeles, de parcă cineva îi luase o ceață de pe creier, că în subsolul peste care se-inălțau etaje de-a valma un călugăr dintr-o gîndire uitată ridicase o mănăstire de cărți și i-a deschis ei ușa, ea, fata cu flori de salcîm Și din amintire Oly a început să-l înțeleagă pe Punct și s-a dus la casa unde trăise pe fugă și a căutat și s-a întors cu luneta ei fără lentile, luneta fără Gallilei și Augustin a început să asculte ceea ce aștepta de prea multă vreme Și Oly i-a povestit despre coala aceea albă unde tatăl ei urma să ridice o casă începută pe aleea de castani, cu ferestre de cristal pe unde Soarele intră și se colorează Despre mama ei care i-a cusut fustele și bluzele și despre arborii care se îmbrățișau pe deasupra, arbore, arboreea, cu doi de „e” ca într-un cîntec „Mă joc și eu, încă nu mi-a dat măseaua de minte și mîine poimîne am treizeci de ani, să-ți mai povestesc?” „Ce bine că le-ai scris și i-a arătat un loc liber pe raftul unde era clepsidra, aici o să punem caietul!” Oly scrisese despre Gujbă și Muta, că ea ținea un jurnal de fată, un jurnal început pe atunci cînd pietrele erau mereu rotunde și lucitoare Despre Gujbă, cum a străbătut el războiul scuipînd, Gujbă, eroul care înainta cu ochii închiși iar în urmă dușmanul rămînea secerat Dar el le spusese adevărul, adevărul lui de război „de frică, domnule Comandant, cînd l-am văzut cu baioneta la doi pași l-am scuipat din toate forțele mele și ăla s-a oprit, că de unde să înțeleagă și cît s-a șters pe ochi eu i-am și băgat-o pînă-n plăsele!” Pînă la apărătoare, sergent! „Cum spuneți dumneavoastră, să trăiți! Că rămăsese holbat la mine și cînd l-am împins cu degetul el s-a lăsat în genunchi și s-a întins de parcă vroia să doarmà” „Mă îmbolnăvesc vorbele , l-a auzit ea pe Augustin” Și caietul le spunea despre Mută, că lipseau din viața ei cîțiva ani, cînd s-a tîrît în genunchi de foame și de război și cînd a aflat ea despre bărbați, cum veneau ei acolo de parcă veneau la closet și gîfîiau de credeai că dau ortul popii și cum după un timp care era fără sfîrșit ea a fugit și dormea lîngă zidul acela și se ducea la spital să arunce căldările pline cu de toate și cînd Gujbă a aflat el a înjurat-o de mamă, de tată și de Dumnezeu și i-a ridicat fustele și ea nu a făcut nici un gest „Nici focul nu ne mai curăță, dar Oly l-a oprit: „eu știu că tu ai un suflet, doar unul” Și nu au mai vorbit despre timpul acela cînd erau doi și Augustin a pus caietul pe locul liber din raft, și locul acela era acum împlinit Ei adormeau deseori lîngă pereții plini de înțelepciunea lumii Dimineața el pleca la celălalt capăt al casei de unde se întorcea cu două cești aburinde și cu aripa acelei păsări necunoscute Și se îmbrățișau îndelung și trupurile lor aveau aceeași temperatură, de parcă erau vase comunicante, nici o linie-n plus, nici o linie-n minus Atunci ei căutau un cuvînt al lor, să-l adauge la înțelepciunea lumii „ eu am găsit, tu ești Mai Mult ca Iubitul Meu” Cînd el a sărutat-o ca nimeni, niciodată Oly și-a amintit spusele Mutei, cum se tîra ea de foame și de război și cum veneau bărbații la ele ca la closet și s-a întrebat: „omul acesta care mă sărută la colțul ochilor el vine de unde ?” |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy