Mi-e frică de oamenii triști din cauza privirii lor. Este atâta resemnare în privirea lor, o amorțeală muribundă care dacă încearcă să zâmbească, se transformă într-o ceață morbidă care se așterne pe fața lor. Ochii lor au luat forma unui plâns continuu ce nu reușește să țină în frâu lacrimile, chiar și invizibile.
Prezența unui om îți inspiră ceea ce se află înăuntrul său, te binedispune, te încurajează, te enervează sau te lasă rece. Un om copleșit de durere este o oglindă tulbure a chinurilor care l-au schingiuit și îți lipește acea imagine în față, te silește s-o privești, să retrăiești un film fără imagini însă nelipsit de senzațiile ce se ascund în spatele acelui văl înspăimântător. Iar pe fundalul filmului se repetă la nesfârșit cuvintele: “Habar nu ai ce-i viața...”.
Întâlnirea cu un astfel de om e ca o scenă din aceea penibilă în care un bolnav de cancer privește cum o pipiță se lamentează din cauză că i s-a deranjat coafura sau vizionarea unei crizate ce nu se mai oprește din urlat de către un mut ce nu are șansa de a-i spune propriului copil un: “Te iubesc!” înfometat...
Nu simt ceea ce simt pentru că sunt ipocrită sau pentru că mă consider o fericită notorie în comparație cu niște bieți triști ci pentru că partea lașă din mine se teme și refuză să vadă părțile crude ale vieții. Ochii inchiși în acele momente cheie care îți răstoarnă tot echilibrul sunt poate cel mai bun lucru care se poate întâmpla...