1.2.3 pași și mă întorc la stânga. Dau cu ochii de un brad uriaș. La poalele lui se afla un plic negru.

Normal s-a gândit la tot.

Cu degetele degerate de frig ridic plicul. Mereu peceata din ceară roșie cu inițialele sale. Rup plicul nerăbdătoare. Iarăși o scrisoare arsă pe margini. Caligrafia sa perfectă nu mă mai miră deja. Fiecare literă e mângâiată de penița tocului său. De ar fi atât de răbdător și cu mine...

Iarăși instrucțiuni...

De la brad mai merg 25 de pași apoi pornesc pe drumul din dreapta. Urmele mele rămân topite în zăpadă. Tălpile îmi sângerează de la crusta tăioasă a zăpezii înghețate. Dar nu am timp să-mi plâng de milă. Trebuie să ajung la timp...

Drumul se dovedește a fi un deal pietros. Bolovanii mascați de nea îmi tot pun piedici. Parcă ar fi vrăjiți să mă rețină din drum. Cu toate că la mintea lui mă aștept la toate...

Aburii provocați de respirația mea mult prea fierbinte, îmi încețoșează privirea. Rochia este prea subțire pentru tărâmul zăpezilor și îmi alunecă de pe umeri. Poalele ei roșii au înghețat. Þurțurii de sânge se leagănă în ritmul pașilor mei. Părul meu negru strălucește în lumina lunii. Izbucnesc într-un râs isteric. Nu-mi pot șterge din minte asemănarea mea cu un mac. Doar că eu nu caut soarele. El nu poate fi asemănat cu un soare...

Parcă printr-o magie mă trezesc în fața unei case imense. Pietrele albe din care e construită, îi oferă o senzație de plutire. Toate ferestrele sunt înecate în întuneric. Oare m-ai mințit?

Ezitantă lovesc cu pumnul în ușa masivă de lemn. Fără să mai lovesc odată ușa se deschide cu un scârțâit înfiorător. Îmi rotesc ochii plictisită. E prea vechi trucul, nu mă mai sperie. Înaintez spre pâlpâirea roșietică din capătul coridorului. Pe jos e întinsă o piele de urs. Extravaganță stupidă. Nimic nu-ți schimbă natura reală. Tablourile de pe pereți sunt întoarse cu fața spre perete. Continui să-ți menții aerul misterios. Doar că azi se va schimba totul. Te-am descifrat...

Lemnele pocnesc în agonia focului. Focul din șemineu îți joacă umbre pe față. Mă aștepți întins în fotoliu. Picior peste picior, îmbrăcat în halatul tău negru. Un zâmbet îți joacă pe buzele crăpate de frig. Þi le lingi lent cu limba de parcă mi-ai face o invitație. Mă prefac că nu înțeleg aluzia.

- Ai întârziat. Tonul tău este mânios și ferm. Eu îți cad în genunchi, aplecând capul.

- Iartă-mă stăpâne. Nu mă mișc și aproape nu răsuflu. Aștept pedeapsa ta.

- Respiră, râzi tu. Dezbracă-te.

Mă ridic și dintr-o singură mișcare las bretelele rochiei să-mi alunece pe umeri. Ca o cortină roșie cade și rochia la picioarele mele. Mâna ta îmi mingie lungimea trupului înghețat. Te îndrepți spre masă. Torni niște vodcă într-un pahar și te îndrepți spre mine.

- Bea, tonul tău mereu poruncește.

Cu mâna tremurândă i-au paharul din mâna ta. Buzele vinete de frig simt tăria băuturii. Îl dau peste cap și mă las pradă senzației de foc. Mă apuci de mână și mă tragi spre studioul tău.

Acolo, în mijlocul camerei sta un tablou acoperit cu o pânză. În spatele pânzei sunt eu. Mă pictezi deja de o lună. Ai promis când îl finisezi să mă eliberezi. Și știu că o să trișezi.

- Stăpâne, dă-mi cheia. Îi cer autoritar.

Râsul tău diabolic inunda odaia.

- Pentru ce îți trebuie cheia dacă sufletul tău e oricum al meu.

- Ai promis. Știu că ochii mei albaștri te taie ca gheața acum.
Înghiți în sec. Colțurile buzelor tale se coboară în jos. Chipul tău frumos se transformă într-o mască de furie. Ochii tăi negri mă leagă cu funii de tine.

- Nimeni nu o să poată dezlega blestemul. Þi-ai vândut sufletul.

Fără să mai zic nimic trag pânza de pe tablou. Merg în vârfuri până la locul meu și aștept ca pensula ta să prindă viață.

Calmat și mulțumit de supunerea mea îți i-ai borcanul de sânge și te apropii de pânză. Lucrezi repede și concentrat. Rămân vrăjită de mișcările ritmice ale pensulei. Nici o picătură de sânge nu se prelinge. În timp ce creezi îți prinzi buza de jos între dinți. Emani atâta sexualitate fără măcar să fii conștient de asta.

Cu gândul la trupul tău și la cât o să-mi lipsești pierd noțiunea timpului. Mă sperii când dau cu ochii de tine în fața mea.

- Ești liberă să pleci azi. Mâine la aceeași oră. Indicațiile le primești pe parcurs.

- Nu mai vin. Azi e ultima noapte.

Mă apropii de tine și te prind într-o îmbrățișare. Încerci să te zmulgi din brațele mele. Nu înainte de a-ți smulge cheia de la gât. Nu ai simțit nimic...

- Ființa proastă, nu tu hotărăști. Am sufletul tău. Mereu o să te întorci la mine.

Dinții tăi s-au înfipt în umărul meu, sângele nu întârzie să apară.

- Doar a mea. Doar a mea.

Tunelul negru mă prinse și ma tras spre realitate. Þipetele tale disperate au rămas în urmă ca o șoaptă. Știam că nu urmează mult până mă trezesc din vis.

Lumina din fereastră mă orbi. M-am ridicat rapid din pat. Încercam să-mi liniștesc respirația. Lacrimi sărate îmi șiroiau pe față. Durerea din umăr îmi aminti, am reușit. Cu frică, am deschis pumnul drept. Acolo, strâns în palma era cheia sufletului meu.
Hotărâtă m-am apropiat de oglindă. Șoptind cuvintele ce declanșează magia am atins cheia de oglindă. Suprafață tare s-a topit. Ca într-un lac lucios am băgat un picior. Ultimele gânduri au fost îndreptate spre el. Știu că odaia mea va păstra mesajul pentru el. Apoi cu un ultim pas am intrat în lumea paralelă. Numai aici el nu mai are putere asupra viselor mele.
Încă mult timp mi-a răsunat în timpane strigătul său plin de disperare...