agonia english v3 |
Agonia.Net | Policy | Mission | Contact | Participate | ||||
Article Communities Contest Essay Multimedia Personals Poetry Press Prose _QUOTE Screenplay Special | ||||||
|
||||||
agonia Recommended Reading
■ No risks
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2013-03-26 | [This text should be read in romana] | Avea înainte o noapte lungă. îi era urît. Ploaia care nu se oprise de două zile, desfundase complet ulițele satului transformîndu-le în mlaștini cleioase și îngropase clădirea scundă a școlii din vale în lave reci de nămol. In cancelaria micuță, profesorul de istorie Paul Iulian stătea la fereastră și privea pustiul de afară. Peste drum de școală, printre două maluri, cobora o cărare pînă la un pîrîu repede și tulbure. Trecînd de el, cărarea se desfăcea în două ulițe care urcau, una mai abrupt, cealaltă mai ocolit, spre centrul satului, luminat de cîteva becuri palide, tremurătoare în rafalele de ploaie și de vînt. Școala nu avea încă lumină electrică. Se cumpăraseră comutatoare și becuri, însă venirea toamnei împiedicase lucrările de extindere a rețelei. Cei cîțiva stîlpi de beton care urmau să fie plantați pe ulița din fața școlii, zăceau acum părăsiți prin șanțurile pline cu apă. Profesorul nu aprinsese încă lampa cu gaz. Cancelaria era aproape întunecată, doar focul din soba de teracotă o mai lumina prin ușița deschisă. Copiii plecaseră de mult pe la casele lor, după terminarea orelor. La fel și ceilalți profesori. Omul de lîngă fereastră nu era din sat, nu avea nici măcar o gazdă și, ca și altădată, hotărîse să doarmă peste noapte în cancelarie fiindcă nu se încumeta să ia ploaia în piept pînă la gara din comună, aflată la șapte kilometri. In mod obișnuit, ieșind din sat la șoseaua principală, ar fi găsit o mașină de ocazie, un camion, orice, dar acum, pe ploaia asta, șoferii se grăbiseră să-și termine treburile înainte de venirea serii. Peste drum, drept în fața școlii era o căsuță acoperită cu șindrilă. A babei Măriuța. Auzise mai devreme vocea babei care își certa rațele și găinile. Baba locuia împreună cu o nepoată, Valentina, mută și slabă de minte. De două ori pe an, aproape de Paști și de Crăciun, bătrîna o trimitea la școală cu un coș de ouă să le vîndă profesorilor. Pe malul celălalt, în fața casei babei Măriuța, era biserica satului și lîngă ea, casa parohială, veche, singura clădire cu un etaj din tot satul. Intr-o vară, prin iunie, școala a trebuit să-și întrerupă aproape o oră cursurile deoarece pe uliță, chiar pe sub ferestrele ei, trecea un convoi cu icoane și prapuri, avîndu-l în frunte pe preot.. Preotul, împreună cu doi dascăli, cînta rugăciuni pentru alungarea secetei și stropea dintr-o căldărușă două fetițe paparude îmbrăcate în rochițe verzi de frunze. Nu plouase de săptămîni, pămîntul se umpluse de crăpături adînci, cîmpurile erau arse, iar praful, o dată stîrnit, nu se mai așeza, ci plutea mult timp în perdele înecăcioase. După ieșirea cu icoane și prapuri, după amiaza, cerul se umpluse deodată de nori; au început și fulgerele și oamenii s-au închinat bucuroși: “Tot Dumnezeu, săracu...” Și a plouat vreo cinci minute, o răpăială scurtă care a apucat doar să înmoaie praful. Apoi s-a pornit vîntul care a gonit norii. La ferestrele casei parohiale se vedeau perdele albe, luminate.. Inăuntru o fi plăcut și cald și bine. Ce-o face părintele la ora asta? Intr-o zi de toamnă venind de la gară, pe jos, fusese depășit de o șaretă. Era a părintelui. Oprise și-l invitase să se urce. - E greu cu drumul ăsta în fiecare zi, îl compătimise părintele. - Asta e! Poate la anul să-mi găsesc un post în altă parte, mai aproape de București... - Sînteți din București? - Din București, da.... - Cînd începeți orele? - Peste o oră și jumătate. - Atunci aveți timp să vă opriți la mine să bem un păhărel. Să v-o prezint și pe preoteasa. Fusese primit într-o odaie mare, cu scoarțe colorate de țară pe jos și cu o sobă construită în zid. Jumătate într-o cameră, jumătate în alta. Pornind de lîngă sobă, de-a lungul zidului se întindea o masă lungă, acoperită cu o pînză albă. Deasupra, o mușama ca s-o protejeze. Preoteasa, să tot fi avut 40-45 de ani, nu era prea prietenoasă. Părintele dispăruse cîteva minute și se întorsese cu o sticlă de vin roșu. - Dă-ne două pahare și niște nuci, îi ceruse preotesei. Apoi se întorsese spre profesor: - Vin de anul ăsta, din via mea. Și nucile, la fel. Nimic nu-i mai bun decît vinul roșu cu nuci noi. Băuseră toată sticla, dar Paul Iulian nu apreciase prea mult nici nucile, nici vinul. Vin de țară, ordinar. Nici conversația nu-i păruse mai atractivă. La drept vorbind, se mulțumise să asculte istoria părintelui care înainte de a veni aici slujise într-un sat de lipoveni. - Oameni credincioși domnule profesor, dar beau pînă-și pierd mințile. Se amețise și, ajuns la școală, colegii din cancelarie îl priveau cu simpatie. Nu-l mai văzuseră niciodată așa, nici Nana de la română, nici George de la matematică, nici Dima de la sport, nici domnul și doamna Pițuru învățătorii în vîrstă, localnici. Iar cînd intrase în clasă, la a opta, avusese impresia că elevii îl cercetau ironic. Le dăduse un extemporal ca să-i ocupe cu ceva și se apropiase de geam să respire aer curat. Avea o senzație de greață pe care trebuia s-o domine. Scosese o țigară și atunci auzi o voce: - Să vă dau un foc, domnule profesor? Se întorsese și-l văzu pe Constantin privindu-l zîmbitor cu o cutie de chibrituri în mînă. Toată clasa privea scena cu mult interes. Hei, hei, ce-i asta? își zise încurcat. Era ceva anormal, era o tensiune în aer. Da asta era! își revenise repede. Demnitatea lui de profesor! - Ieși afară, măgarule ! Constantin plecase din clasă liniștit, fără să protesteze, zîmbind mereu. Nu povestise nimic în cancelarie, la pauză. Dar îi rămăsese în minte figura batjocoritoare a derbedeului și căuta o ocazie să se răzbune. Venise ocazia asta peste două sau trei săptămîni. Sau cel puțin așa crezuse atunci. Nana intrase în cancelarie revoltată, aproape plîngînd. Cînd se așezase pe scaunul de la catedră, își dăduse seama că fusese uns cu clei. Probabil transparent, fiindcă nu observase nimic anormal înainte de a se așeza. - Cine a făcut asta? strigase ridicîndu-se penibil de pe scaun. Elevii o priveau fals mirați. - Cine a dat scaunul cu clei? Niciun răspuns. Incercase să ia catalogul de pe catedră și atunci observă că se lipise și el. Elevii au început să rîdă. - Constantin a făcut-o, hotărîse profesorul de istorie. Hai cu mine în clasă. Intrase cu Nana. - Constantin vino încoace, strigase cu o voce groasă. Constantin ieșise din bancă încet și se apropiase legănîndu-se, cu același zîmbet batjocoritor de cînd cu țigara. Fetele chicoteau. - Linge! țipă și-l luă de gît, aplecîndu-l cu fața spre catedră. Fața băiatului se strîmbase. Se smulsese din mîna profesorului și se dăduse un pas înapoi. - Ia mă mîna de pe mine!... strigase el răgușit. Apoi... Apăsat de singurătate, profesorul aprinse fitilul lămpii cu gaz de pe masa directorului. Uită de Constantin. Afară, întunericul devenise compact ca un zid. La baba Măriuța peste drum, ferestrele erau acoperite cu hîrtie. Două pete micuțe, alburii. Intărîtă focul din sobă fiindcă începea să se simtă frigul nopții de început de noiembrie și-și scoase o carte din servietă. O istorie a Americii precolumbiene. Dar nu avea chef de citit. De pe uliță se auziră, departe, glasuri răgușite. Se apropie de fereastră și zări două luminițe mișcătoare. Probabil ni ște întîrziați care-și luminau drumul cu lanternele. Se întoarse la masă și-și aprinse o țigară... ...viața asta era o porcărie. Nu-i plăcuse niciodată să fie profesor. Dar așa se întîmplase. Cu mult timp în urmă se imaginase arheolog. Să conducă șantiere de săpături prin Ardeal sau prin Dobrogea. Fusese un elev și un student model. Cînd avea vîrsta lui Constantin, sau poate un an mai mult, se împrietenise cu un coleg de clasă care era tot așa, un fel de sperietoare a profesorilor. Tatăl acelui băiat era și el profesor, de matematică, dar la altă școală. Fusese părăsit de nevastă cu mulți ani înainte cînd băiatul nu avea nici șapte ani. Aurel purta mereu un pulovăr negru și directoarea școlii îl amenințase că dacă mai vine îmbrăcat așa la școală, îl exmatriculează. Pe vremea aceea puteai fi exmatriculat pentru orice. Ce voia să însemne negrul ăsta? Că-i simpatizează pe hitleriști? Dar nu dăduse curs amenințării, cineva îi spusese probabil că exagerează. Sau poate i se făcuse milă - ce puteai cere de la un copil crescut de un bărbat singur? Aurel venise de la altă școală, poate de la școala lui taică-său. Avea un aer de superioritate care enerva. Pe profesori s-ar fi zis că îi tolera, erau niște amărîți cu care nu merita să-și pună mintea. Le dădea de înțeles că nu pentru ei venea el la școală. Avea alte treburi, mult mai importante. Și acum își amintea cum toate proastele din clasă, viitoarele curve de peste cîțiva ani, îi făceau ochi dulci. Erau ude. Cum se întîmplă în cazuri din astea. Dar Aurel pusese ochii pe o fată timidă, care se uita la băieți cu ochi de pisică somnoroasă. Irina, premiantă cu care Paul Iulian concura în fiecare an pentru locul întîi. La puțină vreme, după ce începuse să plece cu Aurel, după terminarea orelor, premianta se transformase. Incepuse să lipsească de la școală, să rateze notele de zece și de nouă care erau o obișnuință pentru ea. Iar cu profesorii, mai ales cu cei tineri, se purta ca Aurel, poate chiar și mai incomod. Fiindcă îi intimida cu felul ei de a se undui cînd era chemată la tablă și cu ochii aprinși pe care și-i înfigea în ochii lor, fără să asculte la ce o întreabă. Cînd un profesor se ridica de la catedră, ea îi fixa ostentativ prohabul și omul fie că-i întorcea spatele, prefăcîndu-se interesat să privească pe geam, fie se așeza din nou, refugiat în spatele catedrei examinîndu-se să vadă dacă ceva nu este în regulă. Nu mai era ce fusese înainte, și el, concurentul ei, observa decăderea asta cu un fel de mulțumire. Pe urmă, într-o zi, tatăl lui Aurel fusese chemat la școală. La o discuție ca între profesori. La pauză a venit lîngă banca lui, împreună cu Aurel care avea o figură tare cuminte: - Paul Iulian, vreau să te rog să vii de două ori pe săptămînă la noi, să faci lecțiile cu Aurel. Mîncați împreună la prînz și plecați tot așa împreună la școală. Vrei? Era profesor, cum să-l refuze? - Vreau. Lecțiile cu Aurel ìncepeau totdeauna cu o partidă de fotbal cu nasturi. Era mai bun ca Aurel la jocul ăsta și cîștiga mai mereu. Pe urmă se apucau de lecții, la latină. - Ai avut vreo gagică pînă acum? l-a întrebat într-o zi în timp ce făceau o pauză, după partida obișnuită de nasturi. Dacă avusese? Da... avusese... - Și ce-ai făcut cu ea? - Cum adică ce-am făcut? - Ai... ai pupat-o? - Am pupat-o! - Cum? Pe gură, așa lung ca-n filme? - Ca-n filme, da.... - Ești mare! Și ce i-ai mai făcut? Ai mozolit-o, i-ai tras-o... Paul Iulian se uitase la el alarmat și Aurel îl lăsase mărinimos în pace: - Hai să jucăm nasturi. Ești secret, nu vrei să-mi spui nimic de gagicile tale. A durat prietenia asta a lor trei ani. Aurel îl lua cu el de multe ori cînd ieșea cu Irina. Aflase acum unde mergeau cînd lipseau de la școală. Se duceau la tribunal și asistau la divorțuri. Ii distrau certurile bărbaților și femeilor la împărțirea lingurilor, a furculițelor, sau a fețelor de pernă. S-a terminat școala și el, elevul model, a intrat la facultate, Aurel nu. Irina însă a reușit examenul de admitere la o școală postliceală. Aurel a început să muncească undeva, cu gîndul să se pregătească pentru un alt examen de facultate. Voia să intre la Universitate, să facă și el tot matematica. La fel ca taică-său. Paul Iulian s-a mutat din cartierul acela și nu l-a mai văzut niciodată. Si nici nu avea cum să-l vadă... De undeva, de peste drum de școală, izbucniră țipete. Ascuțite, ca niște pumnale... ... fiindcă era în ultimul an de facultate cînd s-a întîlnit întîmplător cu o fostă colegă de liceu. - Mai ai vreo noutate despre Aurel? a întrebat-o. - Cum nu știi? s-a mirat colega. ...se ridică dela masă întrebîndu-se dacă țipetele nu fuseseră doar o simplă părere, dar abia se apropie de geam și țipetele acelea nearticulate se auziră din nou. Veneau de la baba Măriuța. Unul dintre cele două geamuri dinspre școală se sparse și glasul babei se auzi lămurit: - Măiculiță, măiculiță, ce v-am făcut eu măiculiță?! Se apropie de ușă neștiind ce să facă. Să iasă afară sau dimpotrivă să răsucească cheia. Se limpezi o clipă, ieși în hol și de aici în prag. Nu mai ploua deloc. - Hoților, hoților, Valentinooo! Apoi izbucni urletul de spaimă al Valentinei, amestecat cu țipătul ascuțit al bătrînei și cu glasurile groase, sparte pe care le auzise mai devreme: “Taci fir-ai a dracului de babă, taci !” Tipătul ei se opri brusc. Valentina strigă și ea de cîteva ori pînă cînd unul din țipete se opri pară la jumătate... “Nu pot, șoptea, Paul Iulian, nu pot !“ Intră înapoi în cancelarie, se închise cu cheia și micșoră flacăra lămpii. Peste vreun sfert de oră cineva trecu pe lîngă școală, zgîlțîi ușa și rîse.Paul Iulian, lipit de perete, simțea că se prăbușește. Apoi nu se mai auzi nimic. “Ce-a fost asta, ce-a fost asta doamne? Ce s-a întîmplat acolo?” Rămase mult timp în colțul acela ferit pînă cînd observă că afară începuse iar să plouă. Departe de tot, în sat, luminițele becurilor tremurau. Pendula începu să hîrîie pregătindu-se să bată ora unsprezece. Iși aprinse o țigară, o fumă repede și își aprinse de la ea o alta. Ridică din nou fitilul de la lampă și începu să se plimbe ca într-o celulă. Aruncă scîrbit cartea pe care o scosese s-o citească. “ Ce să fac, nu pot, dacă nu pot, nu pot !” Privi spre ferestrele casei. Nu mai erau luminate, cine știe de cînd. Părintele dormea tun. Dimineața îl găsi fumînd țigară după țigară. Nu se luminase încă de tot cînd cineva trecu pe uliță și imediat i se auzi strigătul alarmat. Peste cîteva minute apărură și alți oameni apropiindu-se de undeva din vale. Se opriră cu toții în fața curții babei Măriuța. Ulița se umplu repede de lume. Profesorul se întinse pe un birou și se înveli pîna peste ochi cu pătura adusă de acasă. Rumoarea era tot mai mare peste drum, vocile bărbaților se amestecau cu cele ale femeilor. O femeie începu să jelească. Cineva bătu tare în ușă. Se dădu jos cercetîndu-și hainele să vadă dacă sînt destul de boțite. La ușa din hol erau două fetițe din clasa a cincea. Se făcuse ora șapte și jumătate. - Ce-i acolo, la baba Măriuța? Ce-i cu lumea aia? întrebă profesorul. - Cum, nu știți? Baba Măriuța și Valentina... le-a omorît cineva azi noapte. - Le-a omorît?! - Cu cuțitul! Tătuța zice că erau mai mulți și că erau beți. Le deschise sala de clasă fără să se mire că la ora aceea omul de serviciu nu apăruse. Era probabil printre oameni, pe uliță. - Nu vă duceți să vedeți și dumneavoastră? - Nu mă duc ! Incepură să vină și alți copii. Vorbeau toți de baba Măriuța, își aminteau cum îi ocăra cînd treceau seara prin fața curții și se prefăceau că vor să dea cu pietre în dulăul urduros care picotea tot timpul pe prispa de lut. Nu-i fusese de niciun folos dulăul aseară. Dintre profesori, primul apăru George. - Salut bătrîne. Ai idee cum s-a întîmplat? - Ce să se întîmple? - Vuiește satul, ce dracu’? Au omorît-o pe baba Măriuța. Ai fost aici la doi pași.... - Am dormit, zise scormonind în jarul din sobă. George începu să fluiere. Repara un stilou și nu-l mai băga în seamă. - Azi or să se ducă dracului lecțiile, vorbi el. Copiii sînt înebuniți. Nu răspunse. Ii venea să vomite cum era chircit în fața focului cu fruntea dogorită de jarul din sobă. Peste cîteva minute intră Nana, foarte speriată. - Ingrozitor, băieți! Tu n-ai văzut nimic, n-ai auzit nimic? - A dormit ca un pașă, zise George. Sau oi fi fost cu o gagicuță? Tanța, asistenta, cică azi noapte a rămas și ea în sat. - Să nu mai rămîi niciodată în școală, vorbi Nana afectuoasă. Aici sîntem ca în junglă ! Ce-or fi avut cu ele săracele ? Mai bine vii la mine, cînd vrei să rămîi în sat, am două paturi... - Vin eu, sări George. - Lasă-mă-n pace, tot la prostii ți-e gîndul, îl certă Nana fără convingere. Cică aveau bani puși deoparte... așa vorbește lumea... - De unde să aibă nenorocitele alea bani ? Din coșul cu ouă pe care ni le vindeau nouă la Paști ? Directorul veni și el răscolit. Iși scoase paltonul, își așeză căciula în cuier își trecu pieptenele prin părul rar lipit de creștet și-și umplu un pahar cu apa din cana verde de tablă de pe pervaz.. - Pe bătrînă au înăbușit-o cu o cîrpă, așa a murit, de sperietură și sufocare. Pe Valentina au înjungheat-o după ce și-au bătut joc de ea. Au omorît-o chiar la poartă, zic oamenii că voia să fugă pe uliță după ajutor. Profesorul de istorie se încordă: “Unde voia să fugă Valentina? Văzuse lumină la școală?” Valentina se juca mereu cu copiii din clasele mici și-i ajuta pe învățători să-i așeze în rînd la intrarea în clasă. Ultimii intrară soții Pițuru care locuiau în spatele școlii. - Gicu a auzit niște țipete azi noapte, da’ a crezut că sînt alde Trifu care se-mbată mereu și fac scandal. - De unde să știm că tocmai de aici se aude ? întrebă domnul Pițuru rotindu-și, îndesat și roșu la față, ochii în toate părțile. Doamna Pițuru, nervoasă ca o vargă se întoarse către profesorul de istorie. - Dumneata ai auzit, nu se poate. Era doar peste drum - Am dormit... - Gicu a auzit țipete, da’ chiar dacă știa că vin de-aici, tot nu ieșea. El, om bătrîn... Dacă alții mai tineri și mai în putere n-au îndrăznit... Domnul Pițuru tuși încet, semnificativ: - Aștia mă omora și pe mine domnule ! - Și la noi, adăugă doamna Pițuru, portița aia mică abia se ține. Ii dă un brînci și te trezești cu cine știe cine în curte. - Lăsați doamna Pițuru, nu vine nimeni la dumneavoastră. Știe toată lumea că sînteți săraci, o ironiză directorul. - Credeți? se aprinse doamna Pițuru. Da’ la baba Măriuța ce-au căutat? Derbedei domnule director. Bine le face în America ! Mi-a spus nepoată-mea care e măritată cu un american că acolo-i strînge de pe stradă și-i omoară. Ii pune pe-un scaun electric și-i strînge de gît! - Au fost beți, spuse încet Nana. Toată lumea spune că au fost beți. George completa preocupat condica de prezență. - Ei, cine e de serviciu astăzi ? întrebă directorul uitîndu-se pe graficul afișat pe perete. - Eu, spuse George. Luă clopoțelul și sună lung. Copiii se adunară în fața intrării. Pe urmă începură să treacă prin fața cancelariei în drum spre sălile de clasă. Paul Iulian luă catalogul și ieși, grăbit, primul. Cînd sună de recreație, aduse catalogul în cancelarie și ieși afară. Spre sfîrșitul celei de-a doua ore intrară pe poarta școlii doi milițieni - un plutonier și un plutonier major. Ii văzu dispărînd în cancelarie. Aveau de discutat cu directorul. In recreație încercă să facă la fel, să lase catalogul și să iasă în curte. - O clipă domnule profesor. dați-mi voie, sunt plutonier-major Stamate. Șeful de post de la comună. Pentru dumneavoastră am venit, vorbi unul dintre milițieni. Avea dinții din față îmbrăcați în viplă. Vru să spună că nu se simte bine, că e bolnav, că s-a săturat de viața asta nenorocită dar șeful de post vorbea monoton și potolit ca un funcționar : - Am vrea să știm dac-ați auzit sau văzut ceva din nenorocirea de peste drum. Domnul director ne-a spus că ați dormit azi-noapte în cancelarie... - Am un somn greu, vorbi aproape în șoaptă profesorul - Și... n-ați auzit nimic? - Absolut nimic. - Nimic, nimic? - Nimic! Milițienii îl priviră atenți. Profesorul aștepta un ajutor din partea cuiva, a colegilor, dar toți erau cufundați în treburile lor. - Cunoașteți că prin lege sînteți obligat să ne spuneți tot ce știți, vorbi celălalt milițian, plutonierul. - Nu știu nimic și n-am văzut nimic, spuse sec profesorul prinzînd deodată curaj. Abia acum observase că era singurul care mai rămăsese în picioare. - Domnule director, se întoarse șeful de post, unde am putea discuta nestingheriți zece minute cu dumnealui? Se uită copiii la noi, pe fereastră. - Să mergem în cancelaria mică. O luară pe lîngă școală pînă în dreptul unei scări cu trei trepte tocite de piatră care duceau într-un hol micuț și, de acolo, într-o cămăruță cu cîteva dulapuri de metal - arhiva școlii - o masă și patru scaune. Directorul se întoarse în cancelaria cealaltă și milițienii și profesorul de istorie, mai degajat acum, se așezară. - Azi noapte, în timpul omorului ăstuia nenorocit, la dumneavoastră în cancelarie era lumină, aveați lampa aprinsă... - De unde știți asta? - Ne-a informat cineva... - Am citit și m-a furat somnul. Șeful de post punea întrebările calm, vag plictisit, o treabă de rutină. Celălalt însă stătea aplecat înainte și-l fixa ostil, cu fălcile încleștate. Un buldog. - Dar pe urmă, totuși ați stins-o... - M-am trezit la un moment dat... începuse să fumege... - Nu cumva v-ați trezit din cauza gălăgiei de peste drum, a țipetelor? îl întrebă răstit buldogul. - N-am auzit nimic, v-am mai spus. - Si atunci dumneavoastră ați aflat despre ce s-a întîmplat... - Dimineața, de la două eleve din clasa a cincea. Să vă dau numele lor? Se străduia să fie malițios. - Nu-i nevoie, să ne întoarcem la lampă. Mai tîrziu ați aprins-o din nou... Paul Iulian tăcu o clipă descumpănit. - De ce ați aprins din nou lampa? Cum se face c-ați aprins-o dacă dormeați? vorbi sigur de sine buldogul, cu o voce înghețată. - N-am mai putut dormi. E cam incomod să dormi pe mesele astea în cancelarie. Nu-i ca la hotel... - Parcă ziceați că ați avut un somn greu. - Dumneavoastră, protestă exasperat profesorul, îmi țineți socoteala de cîte ori m-am trezit și de cîte ori am aprins și am stins lampa. Nu din asta i s-a tras moartea babei. Dacă știți, cum mi-am petrecut eu noaptea, de ce nu știți și ce-a fost dincolo? - Nu dumneavoastră ne anchetați pe noi, ci noi vă anchetăm pe dumneavoastră, preciză buldogul. Profesorul se ridică în picioare. - Anchetă? Nu cumva eu le-am omorît pe amărîtele alea? Sau poate am fost complice? Ce anchetă? Aveți vreun drept să mă anchetați? - Calmați-vă, bine, nu e anchetă. Dar, mai gîndiți-vă, continuă politicos șeful de post. O să vă chemăm la noi să ne dați o declarație scrisă. Avem nevoie să ne ajutați. Doar atît. Mai gîndiți-vă, acum nu vrem să vă mai reținem. Milițienii se ridicară și-i dădură mîna. Le era aproape recunoscător că pleacă. - Vă stau oricînd la dispoziție, spuse cu o voce umilă. Oricum, eu nu am altceva de declarat, am dormit sau n-am dormit, în orice caz n-am auzit și n-am văzut nimic, vă rog să mă credeți. Dar milițienii nu-l mai ascultau. Ieșiseră grăbiiți. Pierdu cîteva clipe ca să închidă cancelaria cu cheia și abia după aceea porni spre cancelaria mare a profesorilor. Acolo, Nana îl aștepta curioasă. - Ce te-au întrebat? - Dacă știu ceva... le-am spus că nu. Directorul tăcea ostil. George era inert, iar soții Pițuru păreau mai mult ca niciodată cufundați într-o discuție casnică. - Sîntem o mînă de oameni, începu profesorul de istorie cu o voce pe care nu și-o recunoștea, și-ar trebui... Iși trecu palma peste obrajii țepoși. - E timpul să mergem la oră? Cred că sîntem în întîrziere... Directorul se uită la pendula din perete. - Du-te și sună George. Intrară din nou în clase. La poarta babei Măriuța apăruse o icoană cu o năframă neagră și una albă - pentru Valentina. Lumea nu se îndura să plece de pe uliță. Niciodată nu se mai întîmplase așa ceva în satul lor. Copiii aflau în recreații noutăți care apoi ajungeau la cancelarie. în timpul orelor, numai despre asta se vorbea. Se știa deci că fuseseră trei inși, că bătrîna avusese strînși niște bani pentru înmormîntare și că banii ăștia îi ispitiseră pe jefuitori. Cine știe cum aflaseră despre ei? Se știa de la medicul legist cam la ce oră murise bătrîna. Valentina murise cu peste două ore mai tîrziu. Nu fusese violată cum se credea la început. O înjungheaseră fiindcă încercase să fugă pe poartă. Cînd jefuitorii plecaseră, ea încă nu murise. Se chinuise mult. Se mai spunea că după jaf și omor, tîlharii o luaseră spre șosea cîntînd. Fuseseră auziți, dar nimeni nu le recunoscuse vocile. Era noapte, oamenii erau în pat, cui să-i treacă prin cap ce se întîmplase? Dar presupuneri se făceau; ziceau unii că ar fi fost frații Bragadireanu, din satul vecin de la cinci kilometri. Frații Bragadireanu fuseseră condamnați în urmă cu opt luni pentru viol și se spunea că ar fi evadat din pușcărie. Dar cineva trebuia să-i fi adus aici.... Se mai spunea că s-au oprit la fîntîna din capătul uliței principale și ar fi băut apă. Unuia i se făcuse rău cînd băgase capul în ciutură și spurcase apa. In ultima recreație veniră știri mai amănunțite. Era deci vorba de trei inși care se îmbătaseră la bufetul din comună în drum spre Prundu, satul celălalt. La cîrciumă aflaseră de la nu se știe cine de baba Măriuța că are bani și că trăiește cu o nepoată de 19 ani. Veniseră pe șosea și intraseră în sat căutînd casa după descrierea care le fusese dată. Se întorseseră după jaf la gară și luaseră un tren de noapte spre București. Acolo erau departe de vîltoare. Șeful gării îi cunoștea, îi văzuse de multe ori prin gară, dar nu le știa numele. Cercetările trebuiau să continue la București. - Or să-i prindă, asta-i sigur, spuse directorul îmbrăcîndu-se. Dar Valentina putea să trăiască, dacă avea puțin noroc. Ambulanța din comună face pînă aici un sfert de oră. Să ne vedem cu bine. Pe m-îine. După ultima oră, plecară cu toții. Se despărțiră la răspîntia celor două ulițe care duceau, una mai abrupt, alta mai ocolit spre centrul satului și de acolo mai departe spre șosea. Profesorul de istorie ieși singur în șosea. Porni de-a lungul șoselei spre capătul satului. Apăruseră acolo în urmă cu o săptămînă niște căruțe de nomazi cu coviltire. Caii erau deshămați și priponiți ceva mai departe. In fața unei căruțe era o țigancă. Il văzu și îi făcu semn să se apropie. - Hai să-ți ghicesc domnule, îi zise cînd ajunse lîngă ea. Era tînără și veghea o fiertură dintr-un ceaun pus pe pirostrii. - N-am nevoie... Si îi întoarse spatele. - Lasă-mă domnule să-ți ghicesc, strigă țiganca în urma lui. Ești om bun domnule. Nu pleca.. Pe toată lumea iubești, numai pe dumneata nu te iubești. Și-ai să treci peste o apă mare și tulbure... Și viața dumitale o să fie alta, ai să vezi. Vino să-ți ghicesc... - Am spus că n-am nevoie! strigă și el întărîtat. Intră din nou în sat. Trecu încă o dată încet prin fața școlii. La baba Măriuța nu mai era nimeni. Trecu de casa parohială spre biserică. Biserica era încuiată. Nu conta, oricum n-ar fi intrat. Ieși în șosea. Se rezemă de o bornă kilometrică în așteptarea unei mașini de ocazie. Incepuse din nou ploaia. Deasă și rece cu măzăriche. Trenul de după amiază îl pierduse, nu mai avea altul decît peste două ore și jumătate, seara. Ar fi luat-o pe jos, dar nu era în stare să meargă. Și mai trecu destulă vreme pînă cînd apărură două faruri care se apropiau. Era un camion. Ii făcu semn să oprească. Urcă lîngă șofer și-i ceru voie să-și aprindă o țigară. Dar după două-trei fumuri simți că se îneacă. Il rugă pe șofer să oprească și coborî. Cînd camionul plecă, se așeză pe marginea drumului să prindă puteri. Era frig, aproape ger, primul ger din anul acela. Noroiul începea să se sleiască iar pe șosea nu mai trecea nimeni. (Fragment din romanul Clepsidra, EuroPress, 2010) |
index
|
||||||||
Home of Literature, Poetry and Culture. Write and enjoy articles, essays, prose, classic poetry and contests. | |||||||||
Reproduction of any materials without our permission is strictly prohibited.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Privacy and publication policy